Ficțiune

Ficțiunea este unul dintre acele concepte care are o istorie îndelungată în spatele său, dar care,
în același timp, a și fost mult contestat. Conceptul ca atare apare la finele secolului al XVI-lea,
însă denota ceva străin de ceea ce noi, astăzi, înțelegem prin ficțiune. Diacronic vorbind, până
în modernitate, „ficțiunea a fost echivalată cu ideea de invenție, fabulație.” De-abia din secolul
al XVIII-lea, ficțiunea începe să capete un sens mai apropiat de ceea ce se înțelege astăzi prin
acest concept.

Semnificativ de avut în vedere este că ficțiunea poate fi lesne considerată un concept

umbrelă pentru că înglobează mai multe sensuri. Poate cel mai cunoscut și frecvent sens pe
care tindem să-l atribuim ficțiunii este cel de minciună, de reprezentare neverosimilă și lipsită
de veridicitate. De asemenea, suntem înclinați să echivalăm ficțiunea cu literatura.

Deși nici până astăzi teoreticienii nu au ajuns la un consens în ce privește semnificatul

ficțiunii, se poate totuși afirma cu certitudine că nu numai despre literatură se poate afirma că
e ficțională, dar și despre alte arte sau preocupări cotidiene.

Înainte de a discuta aplicat acest concept de ficțiune, aș vrea să menționez că oamenii

dintotdeauna au avut o anume sete de ficțiune, au simțit această nevoie de a o consuma. În
funcție de contextul și perioada istorică despre care vorbim, ficțiunea a îmbrăcat mai multe
forme.

Astfel, în Evul Mediu oamenii își astâmpărau această nevoie de ficțiune prin intermediul unui
tip de literatură, în treacăt fie spus, destul de rudimentar, constituit de hagiografii.
Hagiografiile sunt de fapt biografii ale unor personalități religioase, precum sfinți, mucenici
ori chiar cuvioși. Ce au aceste biografii așa special de le putem numi ficțiuni, este tocmai
această componentă ce ține de supranatural, chiar de senzațional. Mai pot fi considerate
ficțiuni și prin funcția pe care o aveau în societățile medievale, și anume de delectare. Pentru a
nu vorbi în van, să luăm spre exemplificare hagiografia Sf. Gheorghe. E unul din cele mai
reprezentative exemple dacă ne gândim la conținutul narativ și chiar ideatic, căci e vorba
despre lupta acestui sfânt cu balaurul care semnifică, de fapt, o luptă a forțelor binelui cu cele
ale răului.

În Evul Mediu circulau o multitudine de astfel de hagiografii, care, repet, aveau în primul
această funcție de delectare.

Bârfa este o altă formă de ficțiune, însă una la nivel chiar mai elementar decât hagiografiile.
Oamenii din toate timpurile și din toate locurile au folosit bârfa, am putea spune, într-un scop
de divertisment. De obicei bârfa este o mică povestioară care se îndepărtează într-un grad mai
mare sau mai mic de adevăr. Mai scurt, presupune și implică în însăși structura sa de adâncime
ideea de invenție, fabulație.

O altă formă de bârfă, și prin extensie, de ficțiune, o constituie cancanurile, presa scrisă. E
adevărat că presa pornește de la un sâmbure de adevăr, însă este la fel de binecunoscut faptul
că invenția și fabulația sunt parte constitutivă a presei. Orice articol de ziar, revistă sau orice
altceva legat de presă, este un melanj de adevăr cu invenție, și, deci, cu ficțiune. Această stare
de fapt se naște și există din aceeași nevoie a oamenilor de delectare, de consum ficțional.

În următoare parte a eseului de față mă voi ocupa de ficțiunea literară și cinematografică.

Cinematografia este unul dintre domeniile artistice și de divertisment unde ficțiunea se
manifestă într-o proporție covârșitoare. Arta cinematografică nu este în exclusivitate
ficțională, căci există ceea ce se numește documentar.

Deși cinematografia este o artă de sine stătătoare, tindem deseori să o punem în legătură cu
literatura și ficțiunea literară. Ceea ce le desosebește în mod radical pe cele două arte ține de
formele pe care le îmbracă. Deși ambele arte ale succesivității, literatura are un suport scris
sau, dacă luăm în discuție factorul timp și cel de dinamică, oral, în vreme ce cinematografia
presupune un suport audio-vizual mai complex.

Întrebarea legitimă care se naște acum este unde anume se întâlnesc cele două arte? Ambele își
trag substanța din ficțiune. Însă, cu toate acestea, ficțiunea nu reprezintă o condiție de
existență nici pentru literatură, nici pentru ficțiune.

Totuși, de multe ori sesizăm că un anume film sau serial are anumite influențe ce provin din
literatură. Există și cazurile, deloc puține, când un anume film sau serial este bazat în
întregime sau nu pe o carte de ficțiune. În fapt, multe filme și seriale pot fi considerate
„rescrieri” ale unor mituri, legende, povești arhetipale sau chiar ale unor opere din literatura
cultă.

Se naște astfel o relație de intertextualitate între literatură și cinematografie. Vorbim astfel de

o plasă intertextuală. Prototipul tuturor filmelor de dragoste cu final fericit e nici mai mult,
nici mai puțin, romanul lui Longos, Dafnis și Chloe. Filmele de dragoste cu final nu atât de
fericit sunt create pe modelul poveștilor de dragoste tragice, precum Romeo și Julieta sau
Tristan și Isolda.

Acestea sunt câteva exemple doar la nivelul tematic, însă există intertextualitate până și la
nivelul „formulelor narative”. Astfel, în serialul polițist How to get away with murder întâlnim
principiul dramatic cehovian cunoscut și sub numele de pușca lui Cehov. Astfel, în fiecare
prim episod al fiecărui sezon apare arma cu care se va comite o crimă până la finalul
sezonului. Acest principiu este utilizat fără dezmințire până în ultimul sezon.

Madam Bovary și Don Quijote – personaje la care se manifestă setea de ficțiune.