Torjoc Gabriela Alexandra

Anul I, seria 3, grupa 11

Temă de seminar

1. Ce ne cere pactul ficțional în cazurile textelor narative Povestea lui Genji de

Murasaki Shikibu (Japonia, secolul al XI-lea), respectiv Însemnări din subterană
(1864) de F. M. Dostoievski?
2. Conform modelului propus de Wayne Booth, ce fel de naratori puteți identifica în
fragmentele de analizat din textele de mai sus (creditabil/ necreditabil, dramatizat/
nedramatizat)
Întrebare de avut în vedere pentru tema scrisă: cum ne dăm seama, conform lui
Booth, de distanța între credințele, valorile autorului și cele ale naratorului? Dar ale
naratorului și ale personajelor? Dar ale naratorului și cititorului?

În „Pădurile posibile”, din „Șase plimbări prin pădurea narativă”, Umberto Eco preia
noțiunea de „suspendare a incredulității” de la Coleridge, pentru a genera o cât mai bună
înțelegere a „pactului fictional”. Eco susține, din această privință, că „cititorul trebuie să știe că
ceea ce i se povestește este o întâmplare imaginară, fără ca prin asta să considere că autorul
spune o minciună”(1997:228).
Primul text suport cu care operăm în vederea deslușirii acestei „chei de lectură” imperios
necesare în momentul lecturării operelor literare, este „Povestea lui Genji” a lui Murasaki
Shikibu. Vom considera afirmația lui Eco cel mai potrivit punct de plecare în această analiză:
„ Pentru că lumea fictivă contine lumea reală drept fundal, adăugându-i-se acesteia doar câțiva
indivizi și câteva proprietăți și evenimente, e mai largă decât lumea experienței
noastre”(1997:234). Așadar, prima întrebare pertinentă este ce știm despre Japonia lui Genji?
Romanul apare în epoca Heian din cursul dezvoltării istorice a Japoniei, epocă în care practica
budismului începe să aibă o influență acerbă. Tot acum, scena culturală este dominată de aportul
literaturii, în speță, al poeziei. Curtea imperială este cea care conduce, legitim, însă influența
politică principală și, de fapt, puterea, se află în mâinile familiei de nobili Fujiwara. Ce este
interesant despre această epocă, este practica poligamiei, amplu menționată în „Studiul
introductiv” al cărții. De aici aflăm că mariajul principal se decidea, în majoritatea cazurilor, în
copilărie. Fiicele aristocraților erau ținute la Curte pentru a deveni soții (sau concubine, în cazuri
mai puțin norocoase) de împărați, în funcție de cum dictau interesele politice, având posibilități
restrânse de reîntoarcere în căminul părintesc. Pentru ascensiunea politică, bărbații aveau nevoie
ca soțiile lor să provină din mediu aristocratic, acestea primindu-i în casă și beneficiind de ajutor
din partea familiilor. În cazul în care mariajul ar fi fost făcut din iubire, bărbatul nu ar fi fost
primit, întrucât nu căsătoria nu corespundea exigențelor politice. Ce știm despre autoarea
romanului? Știm că Murasaki Shikibu și-a petrecut copilăria într-o familie de aristocrați, fiindu-i
cultivate gustul și aptitudinile pentru arta scrierii. Rămasă văduvă încă de timpuriu și trăind în
permanență la curtea imperială, putem deduce că Murasaki Shikibu avea acces la o înțelegere net
superioară a vieții de curte, dar și a tuturor perspectivelor feminine și masculine care circulau în
interiorul spațiului imperial. Ce mai putem deduce? Faptul că a rămas văduvă a făcut ca plaja
posibilităților sale sentimentale să fie asaltată (sau nu), de încercări ale bărbaților, ale căror
judecăți diverse ajunge să le cunoască și descifreze atât de profund, încât dă naștere unor pasaje
de roman pe deplin identificabile cu realitatea universală.
Suntem, așadar, într-o societate a poligamiei și a relațiilor de interdependență politică
între femeie și bărbat. Nevoia de încredere (Trust) în realitatea istorică este esențialmente
indispensabilă. În fapt, putem considera că încrederea în existența acestei epoci istorice, cu
întregul său apanaj de credințe și practici, este o condiție primordială a acceptării, înțelegerii și
lecturării întru pactul ficțional. Dacă lumea reală, cea care reprezintă fundalul lumii fictive, este
respinsă sau cel puțin pusă la îndoială de cititor, convenția prin care autorul realizează construcții
imaginare folosindu-se de materialul acestei lumi, este anulată, iar lectura își pierde „privilegiul
aletheic”, după cum îl numește Eco (1997:237).
Adevărul (Truth) operei este dat de existența acestui Genji, numit și „Genji Strălucitorul”,
personaj care nu era atras de „aventuri deșănțatete”, ceea ce îl transformă într-o figură atipică. Cu
toate acestea, traiul său pare a fi în corespondență cu stilul de viață al celor care servesc Curtea
imperială: interacțiuni limitate cu familia, majoritatea timpului petrecut în serviciul muncii la
curte. Ceea ce îl face însă special, este pasiunea lui pentru tipul de femeia puternică, greu de
cucerit. Acesta este elementul care generează autenticitatea lucrării: felul în care povestea de
dragoste interzisă, care a înflorit într-un context neprietenos, îl aduce pe Genji în fața unei stări
maladive la finalul capitolului „Grozama”, într-o stare care poate fi interpretată în diverse
modalități. Refuzul poetic al iubitei sale îl transformă de Genji într-o figură plină de disimulare,
în momentul în care îi cere fratelui ei mai mic să-i fie alături, numindu-l mult mai frumos decât
„nemiloasa lui iubită”.
Felul în care femeile apar categorisite de către bărbați, mărturiile lor asupra unor vechi aventuri
amoroase și perspectiva diversă asupra fostelor iubiri, descrierile aduse femeilor modeste în
opoziție cu cele mult râvnite, fac ca naratorul acestui text să fie unul creditabil, având în vedere
că poveștile narate corespund cu principiile societății înfățișate în roman. Tocmai de aceea,
putem considera că distanțele dintre entitățile textuale nu sunt tocmai mari. Personajele au
mentalități specifice vremii, privite de narator mult mai amănunțit și ironizate de autorul implicit,
cu mult rafinament:„El pleacă la lucru dimineața și se întoarce seara și are o mulțime de povestit
despre ce s-a mai întâmplat pe la slujbă sau ce au mai făcut cei mai în vârstă decât el. Cui să le
povestească? Dacă nu vorbește cu nevasta despre ele, atunci cu cine?”(Polirom:50).
Totodată, fără să intervină substanțial în alegerile protagonistului, naratorul pare a-i sublinia,
uneori ironic, uneori curios, gândurile care-i ghidează lui Genji acțiunile:„Oare ce-ar fi spus
lumea dacă ar fi aflat de adevărata lui dragoste, cu totul necugetată?”(Polirom:19). Aceste
structuri retorice iau forma unei conștiințe a personajului, care, de cele mai multe ori, micșorează
distanța dintre narator și personaje.
Suspendarea incredulității capătă nuanțe ambigue odată ce pășim spre universul
valetudinar al lui Dostoievski. Într-un anume fel, „Însemnările din subterană” reprezintă un punct
de intersecție între noțiunile lui Eco și cele ale lui Booth. Pactul ficțional este ,la Doistoievski, o
imagine artistică a propriei sale vieți, o scenă în care se derulează la superlativ drama existenței
sale. Tocmai de aceea, distanțele dintre autor, narator, personaje și credințele care țin de
intimitatea vieții sale, nu sunt tocmai unele foarte mari.
Însăși existența biografică a autorului concret izbește cititorul și are forma unui pact ficțional.
Pierderea mamei la vârsta de cincisprezce ani, urmarea unei cariere subjugate ordinilor unui tată
autoritar, reveria artistică și trezirea conțiinței ortodoxe cu care își va înzestra mai târiu opera,
chinurile detenției, ale sărăciei, ale unui viciu care îl aduce în pragul falimentului, într-o Rusie
aflată în zbuciumul modernizării constituie subiectul unui roman vexant, tulburător.
Cunoaștem, așadar, un personaj „bolnav”, „un om rău lipsit de farmec..”(Polirom, 2003:29). În
acest context, cititorul este nevoit să accepte că în ansamblul tuturor principiilor morale ale unui
asemena personaj, comportamentele sale, mentalitățile și tipul acesta de cogniție, reprezintă
norme, în pofida conștiinței sale față de propria răutate. El este un personaj tipic acestei lumi, un
erou al categoriei sale, care, în parcursul său evolutiv, poate suferi modificări ce îl vor propulsa
într-o clasă diametral opusă, invitând astfel cititorul în descoperirea luimii sale egocentrice. Ceea
ce șochează în privința acestor figuri, în raport cu pactul ficțional, este felul în care autorul și
implicit, naratorul, ne fac să le simpatizăm. De ce? Tocmai pentru că o latură a firii noastre
umane se identifică mai ales cu crizele morale ale acestor personaje, pentru că descoperim în ele,
în mod paradoxal, tocmai speranța unei viitoare schimbări, felul în care binele pare a fi o
trăsătură nativă și se poate naște din orice. Autorul implicit se relevă, în acest text, în salturile
aproape nevrotice pe care personajul nostru le are în momentul în care încearcă să se înfățișeze
cititorului. Totalitatea figurilor retorice („Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară și mai
tare!”) (2003:30); adresările directe („Dar știți dumneavoastră, domnilor, care era punctul
principal al răutății mele?”) (2003:30); clipele care lasă loc meditației („Nu cumva vi s-o fi
părând, domnilor, că mă căiesc de ceva în fața dumneavoastră, că vă prezint scuze pentru
ceva?...Sînt sigur că vi se pare...De altminteri, vă asigur că mie puțin îmi pasă dacă așa vi se
pare...”) (2003:31); răspunsurile pe care le oferă singur, contradicția între convingerea că va trăi
până la optzeci de ani și răgazul de care are nevoie, imediat după aceea, pentru a-și trage sufletul,
insistența de a-și derula momente ale vieții pe care apoi le analizează cu o exagerare vădită și
nevoia inconștientă de validare („Ei, ce-i preferabil?”) (2003:165), toate acestea fac ca naratorul
să fie necreditabil, tocmai din perspectiva crizei morale a personajului pe care îl însuflețește.
Pentru că autorul implicat se poate distanța mai mult sau mai puțin de personaje, interesant este,
în acest text, felul în care naratorul și personajul par a fi două entități aflate la distanță, care par a
fi în contradictoriu, dar care sunt de fapt, cât se poate de asemănătoare. Personajul devine o
victimă a veacului al XIX-lea și o ilustrare a supraviețuitorului într-un context politic, istoric și
social care îi cere să fie complet lipsit de scrupule și caracter.
Autorul implicit, la rândul său, evocă intenția scrierii, aceea de a „înfățișa publicului , mai
evident decât în mod obișnuit, unul dintre caracterele timpului de curând apus. Acesta este unul
dintre reprezentanții generației care el însuși parcă vrea să elucideze cauzele în virtutea cărora a
apărut și trebuia să apară în mediul nostru” (2003:29). Legătura cu mărturisirea că „N-a rezistat
și le-a continuat. Dar și nouă ni se pare că putem pune punct” (2003:167) este una frapantă și ține
de noțiunea pactului ficțional, asigurându-ne că povestea vieții personajului se narează dincolo
de limitele paginilor, că standardele operei cuprind o epocă aparținătoare realității sfâșietoare.
 În ceea ce privește cititorii, lumea romanească alături de entitățile sale textuale:autor,
narator, personaje, se distanțează sau se apropie de cititori într-o modalitate deosebit de
subiectivă. Cititorii contemporani acestor scrieri vor interacționa cu ele foarte intim, întrucât
aparțin acelorași contexte socio-politice și culturale, în timp ce cititorul actual nu se poate
apropia de emoția autentică decât prin încrederea și cunoștințele asupra realității trecute. În orice
caz, actualitatea unor succesiuni de secvențe și a unor principii descrise în romane este, fără
niciun dubiu, liantul dintre erele realizării lor și prezentul nostru, precum și elementul care le
menține și astăzi valide, apreciate și le propulsează la nivel de referință.

F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană (1864)

■ Pactul ficțional pretinde cititorului să adere la lumea interioară a unui personaj capricios,
contradictoriu, izolat, antisocial, marcă a tulburărilor pe care le aduce modernitatea
culturală ca epocă a dezvoltării unui cult al sinelui
■ Notele de subsol: narator care “explică” personajul-narator din corpul principal al
textului: “firește, autorul Însemnărilor... este imaginar”; dar “persoane precum autorul
acestor însemnări nu numai că pot, dar trebuie să existe în societatea noastră”. Așadar,
protagonistul însemnărilor este considerat simultan o victimă și un denunțător al
vremurilor; el servește ca demonstrație a nevrozelor timpurilor moderne
■ Nota de subsol: “Acesta este unul dintre reprezentanții generației care el însuși vrea să
elucideze cauzele în virtutea cărora a apărut și trebuia să apară în mediul nostru” (cf.
“necesarul” în Poetica lui Aristotel)
■ Personajul-narator: “atât de superstițios, încât să am respect față de medicină. Sunt destul
de cultivat ca să nu fiu superstițios, însă sunt superstițios”. Această contradicție este
relevantă pentru raportul știință-superstiție care persistă în epoca modernă. Modernitatea
este o epocă a rațiunii, a explicațiilor științifice, a secularizării, însă de multe ori
sensibilitatea individului rămăne în urma acestui “progres” și se cantonează în
comportamente specifice pre-modernității, cum ar fi valorizarea superstițiilor.
■ Naratorul dramatizat este, aici, necreditabil, conform lui Booth, fiindcă exhibă mărcile
unor tulburări de conștiință și ale unei crize morale (autocontradicții, comportament
reprobabil cu Liza, narcisism alternând cu autoblamarea excesivă, sarcasm, ironie).
Naratorul din notele de subsol ia distanță față de standardele naratorului principal
 ■ Hiperconștiența ca “boală” (susține personajul-narator)
■ “asta nu mai e literatură, ci pedeapsă corecțională” (eticheta “derutantă” dată textului este
o altă marcă a naratorului necreditabil)

Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji

(secolul al XI-lea)
■ Cap. II – “Grozama”: narator creditabil, nedramatizat, pact ficțional care cere
recunoașterea contextului culturii orientale medievale și raporturile sociale care devin
obiectul narațiunii, ca într-o cronică romanțată a vremurilor; de asemenea, pactul ficțional
pretinde convenția de Trust (încredere) în ceea ce ne comunică textul
■ Standardele autorului implicat diferă de standardele comunității din lumea ficțională:
Lumea îl considera pe Genji “ușuratic” (din cauza poreclei “Genji Strălucitorul”), însă
naratorul ne precizează că “nu era deloc așa”
■ Standarde ale personajelor: Genji / Tono-no-Chujo/ Sama-no-Kami - versus standardele
cititorului contemporan: considerațiile asupra femeilor și a raporturilor feminin-masculin
sunt anacronice și discriminatorii în raport cu societățile democratice de astăzi
■ Titlul capitolului: poetic (metaforic): Hahakigi = grozamă (arbust cu flori galbene); prin
extensie: simbol pentru Câmpia Sonohara (în epocă) dar și pentru femeia misterioasă “se
vedea de la depărtare, dar când te apropiai, dispărea”
■ Reprezentările diferențelor de statut social al femeilor sunt prezentate din perspectiva
personajele masculine care narează diferite experiențe proprii
■ Poezia ca mod de comunicare în relațiile amoroase (limbaj evidențiat, în termenii lui
Jonathan Culler, sau “violență organizată asupra limbajului” – Roman Jakobson) –
importanța limbajului pentru standardele lumii ficționale prezentate