Aporcăriți Andreea

RE-A, III

Poezie modernă — portofoliu

1. Cântece excesive , Dan Sociu

2. Proces verbal, Dan Sociu
3. patru jnepeni cu bărbi fac înconjurul căminului de nefamiliști. Ioan Es Pop
4. Fotografia de grup, Ioan Es Pop
5. Local familial, Cristian Popescu
6. Sfaturi din partea mamei, Cristian Popescu

1. Cântece excesive e, în fapt, o poezie ce cântă o dragoste neîmplinită și, în fapt,

niciodată reciprocă. Poemul descrie un scenariu de dragoste, însă ineditul și
originalitatea survine din modul în care este tratată această temă. O temă atât de
poetică precum iubirea este tratată în termeni, m-aș încumeta să spun, nepoetici chiar.

Nepoeticul rezultă, în primul rând, nu atât din expresiile lingvistice utilizate, cât din
imaginile artistice întrebuințate, precum: Bucureștiul ăsta îmi înnegrește unghiile/ pe
care le tai în fiecare dimineață pentru tine/ pentru că s-ar putea să te întâlnesc; Îmi
lipsește fix o mie de lei/ ca să intru oriunde la cald/ și sînt prea timid să cerșesc/ și nu
sînt norocos să găsesc bani; Când vom face amîndoi cancer la plămâni/ și-mi doresc să
nimerim în același grup de suport, așa.

Atributul „excesive” care apare în titlul poemului ca determinat al nominalului

„cântece”, subliniază maladivitatea sau patologicul iubirii sale, obsesia pe care a
dezvoltat-o pentru acea femeie. În același timp, însă, și imaginile artistice utilizate de-a
lungul poemului pot fi „excesive”. Cea mai excesivă fiind chiar ultima imagine din
final, în care eul liric își dorește ca amândoi să se âmbolnăvească de cancer la plămâni
pentru a fi, măcar atunci, împreună.

În privița discursului, se remarcă utilizarea registrului colocvial al limbii, există, de

asemeni, o oarecare oralitate, impresia de limbă vorbită și o anume dimensiune
narativă chiar, deși are, totuși, structură de poem liric.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

2. Proces verbal este un poem ce aparține aceluiași Dan Sociu despre care am vorbit în
paragraful anterior. Poezia Proces verbal atât prin titlu, cât și prin alte trăsături poate fi
lesne considerată, în termenii teoreticianului literar Gheorghe Crăciun, o poezie
tranzitivă. Materia primă din care se hrănește poezia de față este cotidianul, banalul
existenței, chair viața în imediatitatea și nuditatea ei. Poemul consemnează cu acribie
fapte banale din existența unui cuplu, și nu numai ― totul din perspectiva unei voci
masculine ― la fel ca într-un proces verbal. Astfel, titlul se justifică pentru că poezia
însăși redă o serie de fapte din cotidianul existenței și prin faptul că, aceasta fiind
poezie modernistă, realitatea pe care o descrie este una care nu poate fi captată cel mai
bine decât într-un discurs de tipul acesta. Titlul se regăsește, la nivelul poemului, abia
la finele acestuia în versurile: „Între timp am divorțat și cu acte,/ cu proces-verbal,
Doamne, cum eram povestiți/ în procesul-verbal, voi oamenii, spunea,/ sînteți ființe
confuze, confuze.”

În privința limbajului utilizat de către poet, se observă utilizarea verbelor dicendi

precum: „spunea” sau „zicea”, iar multe enunțuri sunt laconice ori chiar eliptice
asemânându-se vorbirii colocviale. Transparență lingvistică este ceea ce definește cel
mai bine limbajul utilizat în acest poem.

Poezia aceasta pare epurată de orice emoție, orice sentimentalism onctuos până la
ultimele versuri pe care le-am reprodus într-unul dintre paragrafele anterioare. De-abia
în cele câteva versuri din final, pare să se nască o tensiune poetică.

3. Fotografia de grup este o poezie scrisă de către Ioan Es. Pop. În comparație cu poeziile
lui Dan Sociu comentate anterior, aceasta se deosebește de acelea destul de mult. E de
la sine înțeles ca lucrurile să stea în felul acesta deoarece Ioan Es. Pop e un poet
optzecist.

Ca în toate poemele din acest volum, trăsături precum biografismul și

autobiografismul, mizerabilismul, pe alocuri imagismul sunt definitorii. O atmosferă
sordidă, închisă, chiar carcerală este ceea ce reușește poetul să creeze în Fotografie de
grup.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

Titlul, constituit dintr-o imagine vizuală, se află într-o relație intertextuală cu

evenimentul biblic al Cinei cele de Taină. De altfel, titlul poate fi văzut drept un
rezumat al conținutului poetic.

În privința organizării discursului liric, poemul redă biografiile unor indivizi pe nume
zoli, hans și mitru. Toți trei sunt niște alcooliști, ratați, hans aflându-se chiar în ipostaza
soțului încornorat.

În ultima strofă, există din nou intertextul cu religia. Păianjenul „...cu cruce./ mereu
îngîndurat, înfășurat în giulgiul propriei mătăsi ca într-o aură de flăcări blîndă.” Îl
întruchipează sau înfățișează la nivel simbolic pe însuși Iisus Hristos. Trebuie, de
asemenea, menționat că această imagine a păianjenului se regăsește într-o bună măsură
răspândită în tot cuprinsul acestui volum.

4. patru jnepeni cu bărbi fac înconjurul căminului de nefamiliști este titlul unui alt poem
aparținând poetului cu origini maramureșene. Acest poem, similar celui discutat
anterior, se plasează într-o relație de intertextualitate cu religia, mai specific cu o
seamă de evenimente biblice. Înainte de a trece la discutarea propiu-zisă a poemului, o
să menționez numai faptul că utilizarea aceasta amplă a intertextului ține de însăși
poetica postmodernistă.

Astfel, poemul de față poate fi considerat drept o rescriere a poveștii biblice a nașterii
lui Mesia, căci spre final are loc evocarea poveștii morții christice: „irod împuțit, noi
sîntem magi și am venit s-adeverim/ nașterea lui și să-l cărăm la țintirim.” Pare că cel
care evocă această poveste a nașterii divine e confuz și a încurcat poveștile tocmai
pentru că este sub influența baăuturilor alcoolice. Această ipoteză se susține dacă luăm
în considerare și celelalte poeme din acest volum.

În prima strofă, pare să fie ridiculizată și parodiată o viziune teologică prin faptul că un
administrator al unui cămin de nefamiliști aleargă pe cei patru magi moderni pentru a
le tunde bărbile, probabil ca o formă de pedeapsă că au intrat într-un loc unde accesul
le era interzis, și-anume căminul de nefamiliști. În rescrierea lui Ioan Es. Pop, ieslea
originală s-a transformat într-un cămin de nefamiliști, iar acel bătrân cu suflet rău, din
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

povestea inițială, care este supărat pe personajele sfinte că i-au utilizat proprietatea
privată în scopuri personale, îl are aici pe acest administrator drept duplicat.

5. Local familial este un poem ce aparține lui Cristian Popescu, un poet care promitea
multe, dar al cărui destin promițător a fost retezat înainte de vreme. Acest poem este
alcătuit din mai multe tipuri de poetici, Cristian Popescu realizând un melanj între
acestea.

Cert este că Local familial este un poem în proză, are personaje și exită chiar oarece
poveste. Trăsăturile prin care se poate descrie acest poem sunt (auto)biografismul,
himerismul, autenticismul, ironia și chiar autoreferențialitatea ( „Hai, poemule, să-l
impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cintească lumea și-acolo sus”, „Hai,
poemule, o să-i placă lui tata.”). Pe de altă parte, este și o poezie a cotidianului aceasta
căci înfățișează experiențe din banalul existenței umane.

Discursul poetic este unul în aproape integralitatea sa tranzitiv, însă nu trebuie

neglijată și componenta reflexivă. Reflexivitatea, accentele de lirism se întâlnește în
acele pasaje în care este descris copilul acesta atipic, care are o traumă de familie.

De asemenea, reflexivitatea rezidă și din descrierea pe care o face copilul tatălui său
mort, precum în versurile: „Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond și ochi
albaștri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept poză de iubită.”

Există o undă de deprimism care traversează ca un fir roșu acest poem, dar este
estompat datorită jovialității și tonului vesel.

6. Sfaturi din partea mamei este un alt poem semnat de același Cristian Popescu. Similar
poemului anterior, și acesta se constituie ca un poem în proză. Există un fir narativ și
chiar personaje. Astfel, e vorba despre un copil bolnav și despre cum trăiesc părinții
într-o situație de genul acesta. Mama îi tot repetă copilului său „Nu ești făcut pentru
lumea asta.”, însă, cred această repetiție, care în aparență are rolul de a reconforta
copilul, este o modalitate de a se îmbărbăta pe ea însăși.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

În versuri de felul următor: „atunci, în alea nouă luni, cât l-am ţinut în pântec, am avut
prea multe vise. Mai multe pe noapte. Nu dormea înadins ca să se uite la ele.”, „Îl
simţeam eu cum vrea să mă strângă în braţe pe dinăuntru, dar n-avea, săracul, de ce să
apuce.” se remarcă himerismul. De asemeni, se subliniază o dată mai mult condiția
atipică a acestui copil și sunt unele dintre versurile cele mai încărcate de poeticitate și
expresivitate artistică.

Dimensiunea autobiografică este prezentă în acest poem, Cristi Popescu suferind de

schizofrenie, deci poetul este tocmai acest copil mai puțin obișnuit. Autobiografismul
reiese mult mai limpede din versurile: „Ştiu eu că până la urmă o să ajungi poet mare.”

Un ultim aspect asupra căruia aș dori să mă opresc ține de prezența Complexului lui
Oedip. Există o anume anxietate a separării, copilul întorcându-se la mamă mereu
deoarece s-a creat o legătură indisolubilă între cei doi. Se poate vorbi chiar despre o
dorință irațională de a deveni parte din mamă căci simte că numai ea îl poate cu
adevărat proteja: „Şi de-atunci, în fiecare an de ziua ta şi a mea, te înghesui, te mai
împingem şi noi că vrei să-ncapi din nou în colivia aia. Şi ne citeşti de acolo ziarul şi-
ncerci să strigi la noi cum strigai când ai ieşit din mine.” Tot din aceste versuri, reiese
că la 13 ani copilul a suferit prima sa criză de schizofrenie, și, de-aici, această dorință
de a se refugia chiar înlăuntrul mamei.

Analiza de față este una destul de palidă în raport cu posibilitățile hermeneutice pe care
poemul le lasă la îndemână cititorului, dar m-am străduit să punctez în linii mari câteva
aspecte care rețin imediat atenția oricărui cititor.