Aporcăriți Andreea

RE-A, III

Ficțiune

Ficțiunea este unul dintre acele concepte care are o istorie îndelungată în spatele său, dar care,
în același timp, a și fost mult contestat. Conceptul ca atare apare la finele secolului al XVI-lea,
însă denota ceva străin de ceea ce noi, astăzi, înțelegem prin ficțiune. Diacronic vorbind, până
în modernitate, „ficțiunea a fost echivalată cu ideea de invenție, fabulație.” De-abia din secolul
al XVIII-lea, ficțiunea începe să capete un sens mai apropiat de ceea ce se înțelege astăzi prin
acest concept.

Semnificativ de avut în vedere este că ficțiunea poate fi lesne considerată un concept

umbrelă pentru că înglobează mai multe sensuri. Poate cel mai cunoscut și frecvent sens pe
care tindem să-l atribuim ficțiunii este cel de minciună, de reprezentare neverosimilă și lipsită
de veridicitate. De asemenea, suntem înclinați să echivalăm ficțiunea cu literatura.

Deși nici până astăzi teoreticienii nu au ajuns la un consens în ce privește semnificatul

ficțiunii, se poate totuși afirma cu certitudine că nu numai literatură poate fi considerată
ficțiune, dar și alte arte sau preocupări cotidiene pot fi.

Înainte de a discuta aplicat acest concept de ficțiune, aș vrea să menționez că oamenii

dintotdeauna au avut o anume sete de ficțiune, au simțit această nevoie de a o consuma. În
funcție de contextul și perioada istorică despre care vorbim, ficțiunea a îmbrăcat mai multe
forme.

Astfel, în Evul Mediu oamenii își astâmpărau această nevoie de ficțiune prin intermediul unui
tip de literatură, în treacăt fie spus, destul de rudimentar, constituit de hagiografii.
Hagiografiile sunt de fapt biografii ale unor personalități religioase, precum sfinți, mucenici
ori chiar cuvioși. Ce au aceste biografii așa special de le putem numi ficțiuni, este tocmai
această componentă ce ține de supranatural, chiar de senzațional. Mai pot fi considerate
ficțiuni și prin funcția pe care o aveau în societățile medievale, și anume de delectare. Pentru a
nu vorbi în van, să luăm spre exemplificare hagiografia Sf. Gheorghe. E unul din cele mai
reprezentative exemple dacă ne gândim la conținutul narativ și chiar ideatic, căci e vorba
despre lupta acestui sfânt cu balaurul care semnifică, de fapt, o luptă a forțelor binelui cu cele
ale răului.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

În Evul Mediu circulau o multitudine de astfel de hagiografii, care, repet, aveau în primul rând
această funcție de delectare.

Bârfa este o altă formă de ficțiune, însă una la nivel chiar mai elementar decât hagiografiile.
Oamenii din toate timpurile și din toate locurile au folosit bârfa, am putea spune, într-un scop
de divertisment. De obicei bârfa este o mică povestioară care se îndepărtează într-un grad mai
mare sau mai mic de adevăr. Mai scurt, presupune și implică în însăși structura sa de adâncime
ideea de invenție, fabulație.

O altă formă de bârfă, și prin extensie, de ficțiune, o constituie cancanurile, presa scrisă. E
adevărat că presa pornește de la un sâmbure de adevăr, însă este la fel de binecunoscut faptul
că invenția și fabulația sunt parte constitutivă a presei. Orice articol de ziar, revistă sau orice
altceva legat de presă, este un melanj de adevăr cu invenție, și, deci, cu ficțiune. Această stare
de fapt se naște și există din aceeași nevoie a oamenilor de delectare, de consum ficțional.

Precum noi, oamenii, manifestăm această nevoie acerbă de a consuma ficțiune și personajele
literare au această nevoie. Este celebră opera Don Quijote de La Mancha de Miguel de
Cervantes în care personajul principal Don Quijote citește atât de multe opere literare încât
ajunge să confunde planul realității cu cel al ficțiunii. Madam Bovary scrisă de celebrul
Gustave Flaubert are drept protagonistă pe Emma, o tânără femeie care citește extrem de
multe romane de aventuri și dragoste. Cum pentru Don Quijote, astfel și pentru Emma granița
dintre realitate și ficțiune începe să se estompeze. Și începe, prima dată, prin a visa la toate
întâmplările despre care ea citște, până când trece de la gând la faptă.

În următoarea parte a eseului de față mă voi ocupa de ficțiunea literară și cinematografică.

Cinematografia este unul dintre domeniile artistice și de divertisment unde ficțiunea se
manifestă într-o proporție covârșitoare. Arta cinematografică nu este în exclusivitate
ficțională, căci există ceea ce se numește documentar.

Deși cinematografia este o artă de sine stătătoare, tindem deseori să o punem în legătură cu
literatura și ficțiunea literară. Ceea ce le desosebește în mod radical pe cele două arte ține de
formele pe care le îmbracă. Deși ambele sunt arte ale succesivității, literatura are un suport
scris sau, dacă luăm în discuție factorul timp și dinamică, și suport oral, în vreme ce
cinematografia presupune un suport audio-vizual.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

Întrebarea legitimă care se naște acum este unde anume se întâlnesc cele două arte? Ambele își
trag substanța din ficțiune. Însă, cu toate acestea, ficțiunea nu reprezintă o condiție de
existență nici pentru literatură, nici pentru ficțiune.

Totuși, de multe ori sesizăm că un anume film sau serial are anumite influențe ce provin din
literatură. Există și cazurile, deloc puține, când un anume film sau serial este bazat în
întregime sau nu pe o carte de ficțiune. În fapt, multe filme și seriale pot fi considerate
„rescrieri” ale unor mituri, legende, povești arhetipale sau chiar ale unor opere din literatura
cultă.

Se naște astfel o relație de intertextualitate între literatură și cinematografie. Vorbim astfel de

o plasă intertextuală. Prototipul tuturor filmelor de dragoste cu final fericit e nici mai mult,
nici mai puțin, romanul lui Longos, Dafnis și Chloe. Filmele de dragoste cu final nu atât de
fericit sunt create pe modelul poveștilor de dragoste tragice, precum Romeo și Julieta sau
Tristan și Isolda.

Acestea sunt câteva exemple doar la nivelul tematic, însă există intertextualitate până și la
nivelul „formulelor narative”. Astfel, în serialul polițist How to get away with murder întâlnim
principiul dramatic cehovian cunoscut și sub numele de pușca lui Cehov. Astfel, în fiecare
prim episod al fiecărui sezon apare arma cu care se va comite o crimă până la finalul
sezonului. Acest principiu este utilizat fără dezmințire până în ultimul sezon.

Un alt punct în care cinematografia și literatura intră în contact sunt ecranizările. Ecranizările
sunt de fapt adaptări ale unor opere literare. Astfel, se reutilizează un conținut ficțional deja
existent, însă îmbracă o formă diferită. Există multiple exemple din categoria ecranizărilor,
însă mă voi limita la a enumera numai câteva, precum: Mândrie și prejudecată, Anna
Karenina, Frații Karamazov, Ion, Amintiri din copilărie, etc.

Un ultim aspect despre care vreau să mă ocup în acest eseu ține de ficționalitate și mărcile
acesteia. Atât în literatura, cât și în arta cinematografică ori dramatică din paradigma care
precedă postmodernismul și chiar modernismul, se căuta camuflarea oricăror elemente ce
țineau de crearea universului ficțional. Nu trebuia lăsat nimic de acest fel la vedere, căci mai
importantă era crearea impresiei de real, asemănarea cât mai apropiată de realitate.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

Postmoderniștii, în schimb, și-au creat o adevărată poetică din exhibarea convențiilor și a

procedeelor artistice întrebuințate. Să ne gândim, de pildă, la Tratament fabulatoriu a lui
Mircea Nedelciu sau la Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. O să dau numai un singur exemplu
din romanul lui Cărtărescu, Svetlana devine la un moment dat conștientă de faptul că este doar
o instanță ficțională și trece printr-o criză „existențială”. O situație de acest fel ar fi imposibil
de regăsit într-un roman de Liviu Rebreanu, de pildă. Un studiu mai amplu asupra acestor
mărci ale ficționalității din postmodernism ar fi interesant de realizat pentru că ne arată cum a
evoluat conceptul de ficțiune.

În concluzie, în eseul de față am încercat să mă refer destul de succint la câteva dintre cele mai
importante aspecte ce țin de conceptele de ficțiune și ficționalitate și la gradele de apropiere și
depărtare dintre ficțiune și lumea referențială. Deși conceptul de ficțiune se bucură de o
vechime îndelungată, încă suscită interes atât din partea teoreticienilor literari, cât și din partea
publicului până în zilele noastre.
Aporcăriți Andreea
RE-A, III

Referințe:

1. Felea, Alina Silvana, Șapte concepte ale teoriei literare, Editura Universității
Transilvania din Brașov, 2018;
2. Tatarkiewicz, Władysław, Istoria celor șase noțiuni, Editura Meridiane, 1981;
3. Abrams, M. H., A Glossary of Literary Terms, Cengage Learning, 1998.