ISTORIA TEATRULUI ROMÂNESC, IOANA PETCU-PĂDUREAN

Capitolul XI. Direcții în dramaturgia românească contemporană

XI.1. Matei Vişniec și secvențiala istorie ca spectacol
Matei Vișniec, un optzecist
atipic de Bogdan Crețu, Matei Vișniec – Mirajul cuvintelor calde de
Daniela Magiaru, Personajul virtual, sau calea către al V-lea punct
cardinal la Matei Vișniec de Mihai Lungeanu, Teatrul recompus. De
la poezie la metafizic în teatrul lui Matei Vișniec de Octavian
Jighirgiu, Consecinţele bilingvismului în teatrul lui Matei Vişniec de
Emilia David.

Cu vizibile influențe ale literaturii postmoderne, atât în poezie, proză,

cât și în teatru, Matei Vișniec are plăcerea nesfârșită de a re-crea, de a
re-așeza elementele definitorii ale textului, de a opera cu precizie, din
ce în ce mai adânc, în materialul cuvântului. Așa se coagulează
caracterul dinamic, fortuitul, permanenta metamorfoză, în care ideile
stau ca într-un cuib din care, mai apoi, zboară spre spectator sau către
cititor. Criticul George Banu sesiza faptul că textul vișniecian e
întotdeauna un întreg perfect șlefuit, ale cărui asperități sunt
estompate tocmai pentru ca enigmaticul să țâșnească și ca neliniștea
să apară treptat.
Așteptarea, angoasa, catastrofa, singurătatea descriu
linia ce trece de la Kafka, la Ionesco, la Beckett spre temele
postmoderniștilor: nimicul, carnavalescul, apocalipticul, simulacrul.
Tot de zona optzecist-nouăzecistă ține și textualismul, tehnica puzzle-
ului, imixtiunea formelor, derivarea, ca într-un organism polimorf, de
la vers, la replică, la structură didascalică și îmbinare romanescă (ca
în, de pildă, Teatru descompus sau în Negustorul începuturilor de
romane). (p. 206)

Vișniec vorbește, prin parabole, povestiri sau în rememorări despre chestiuni sensibile ce se
profilează pe orizontul
societății europene din prezent: alteritatea, minoritățile etnice,
modalitatea în care o societate relaționează cu minoritățile, reflecțiile
despre timp aparțin și ele acestor pagini. Aproape în fiecare piesă e
adusă sub lupa prin care dramaturgul privește cu minuțiozitate relația
dintre om și evenimentele din jur, istoria ca temporalitate, ca
memorie, falsitatea, minciuna, mutilarea adevărului, dar și
demascarea faptelor. Istoria e ca o amplă canava, cu porțiuni incerte,
cu puținele ei zone luminoase, însă cu destule capitole nefericite, cu
personaje, cu discursuri fabricate – istoria ca un imens teatru –
aceasta e imaginea pe care ajunge să ne-o ofere textele în care e
abordată această temă. Gândind la expresia shakespeariană, o
remodelează: istoria e făcută de oameni, de histrioni ce rostesc texte,
ca, bunăoară, un rege și un nebun pe o scenă. Istoria e oglinda vieții
noastre, pe care o tratăm, uneori, cu ignoranță. Și asta e grav. (p. 207)

De la Despre sexul femeii-câmp de luptă în războiul din Bosnia, la

Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal sau la Trilogia
balcanică. Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă,
momente importante, dramatice, din istoria recentă sunt tratate. Însă
și în textele care revin asupra unor portrete emblematice, tot
fragmente controversate ori sensibile sunt aduse în discuție pin
specificul scrierii dramatice: Ioana și focul, Mansardă la Paris cu
vedere spre moarte, Richard al III-lea se interzice sau Scene din viața
lui Meyerhold, Cabaretul Dada. (p. 208)
altă piesă în care se discută istoria este Regele, bufonul și domnii șobolani sau Reverii pe
eșafod.

Nu întâmplător, preluând discursul sceptic, se spune despre Matei

Vișniec că se așază alături de Ionesco și Cioran – o dată în plus și
pentru faptul că au împărtășit cu toții anii exilului în Franța. Însă
lumii fără de scăpare din Rinocerii sau negativismului cioranian, li se
opune, la Vișniec, speranța, ca un fel de ultimă arătare, firavă și bizară,
a ieșit din cutia teatrului, ca un fel de „continuă” pe paginile istoriei de
a doua zi. (p. 211)

În timp, creația dramaturgică a căpătat ea însăși profilul unui – să-i

spunem așa – op de istoria teatrului, căci scriitorul abordează, în cheia
parabolei, a farsei tragice, a metisării formelor, genuri diferite:
tragedia antică (De ce Hecuba), moralitatea medievală și dansurile
macabre (Ioana și focul), strucura textului avangardist, dadaist sau
suprarealist (Cabaretul Dada), stilul diaristic împletit cu
documentarul (Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din
Bosnia). Iată tot atâtea experimente fericite, căci se reușește păstrarea
elementelor convenționale și, totodată, se creează legăturile invizibile,
neașteptate cu scrierea textului contemporan. Căutarea continuă a lui
Matei Vișniec, dincolo de ontologic, de metafizic, este cea a cuvântului. (p. 212)