Portofoliu

Limba și Literatura Română

CLASA
A XI-A
ELEV:Roșoga Petre

PROFE
SOR:M
aria
 Vasile
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821,
Alecsan
undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22
august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul
dri a fost un poet, dramaturg,
Roman, România)
folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru
fondator al Academiei Române, creator al
teatrului românesc și al literaturii dramatice în
România, personalitate marcantă a Moldovei și
apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-
lea.
Alecsandri și Junimea
În 1863 ia naștere la Iași
societatea Junimea, al cărui
membru
Cu ocaziaonorific
serbărilor a fost până
de la
la sfârșitul vieții.
Putna din 1871, poetulÎn anul
1867 este
trimite douăalescântece
membru careal au
Societății literaremasă
însuflețit marea române,
de
devenită
oameni: ImnAcademia Română.
lui Ștefan cel
Mare și Imn religios cântat la
serbarea junimei academice
române. În același an Titu
Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul
Proze
Volume de poezie
 Istoria
 Poezii unui galben
poporale.
Balade (Cîntice  Suvenir
bătrânești) e din Italia.
adunate și Buchetiera de
îndreptate de la Florența
Vasile  Iașii în v
Alecsandri,
Volumul
I (1852) Volume de teatru.
Comedii
 Chirița
în Iași sau Proze din
două fete ș-o periodice
neneacă (1850)
 Teatru  Satire și
Drame românesc. alte poetice
compuneri de
 Cetatea
prințul Antioh
Neamțului sau
Cantemir
Sobiețchi și
plăeșii
români (1857)
 Chirița in provinție
“Chirița in provințtie “,“comedie cu cântice
in 2 acte “,reprezentată pe scenă îin
1852,este a doua dintre cele cinci piese din
ciclul “Chirițelor“.Toate au în centru același
personaj feminine comic reprezentativ
pentru epoca pașoptistă și pentru un
anumit tip uman :boieroaica de provincie

Tema piesei este demascarea parvenitismului,a snobismului și a abuzilor

administrației.
Conflictul dintre concepția conservayoare,reprezentată de Bîrzoi sau
de fals progres,reprezentată de Chirița personaje zugrăvite
Titlul comediei ne indica numele protagonistei, Chirita, un personaj ridicol,
caricatural ,și ideile noi,progresiste,reprezentate de leonaș,un tînăr
dornic de a parveni, un personaj a cărui imagine este adusa in prim-plan ca
isteț și cinstit ,îndragostit de Luluța se desfășoara gradat ,într-o
fiind simbolul snobismului,inculturii si al parvenismului. Întreaga acţiune se
acțiune complicate,cu situații comice pline de
concentrează in jurul acestui personajfeminin, scriitorul conturându-i un
neprevăzut.Deznodămîntul adduce Victoria reprezentantului ideilor
portret moral prin acumulare de trasatori si prin fuziuneamodalităţilor de
noi ,Leonaș,adică a onestitații și a sentimentelor sincere asupra
caracterizare directa (indicaţii scenice si replicile altor personaje)
cumodalităţile de caracterizare indirecta (limbajul, atitudinile, faptele
personajului). Titlul opereiconţine de asemenea si o coordonata spaţiala: „in
provinţie”, ce subliniază si anticipeazăinarvertenta dintre esenţa si aparenta,
Alecsandri ironizând dorinţa Chiritei de a se sincronizacu moda Parisului.
 Comedia reprezintă specia literara a genului dramatic cult in care ni se
prezintă o serie de evenimente menite a stârni rasul. Categoria estetica prin
intermediul căreia sunt surprinse evenimentele se numeşte comic. Sursele
comicului variază in funcţie de ceia ce surprinde si satirizează scriitorul:
comicul de situaţie, de limbaj, intenţie, nume, caracter
Comedia este structurata in doua acte, iar răsturnarea de stituatii, limbajul si
gesturile personajelor stârnesc hazul. Ca moduri de expunere dominante
întâlnim dialogul si monologul ce constituie modalitatea de caracterizare
indirecta a personajelor si au rolul de a contura caracterul personajelor,
dezvăluindu-ne totodată firul întregii acţiuni. Singurele intervenţii in text
ale scriitorului sunt indicaţiile scenice care, inserateintre replicile
personajelor, constituie o modalitate directa de caracterizare a personajelor
oferindu-ne informaţii cu privire la gestica, mimica personajelor, dar si cu
privire la decor. Personajele comediei sunt relativ puţine, insa
conturează prototipuri umane, viabile si in ziua de astăzi. Astfel, Chirita
simbolizează snobismul, incultura, corupţia, parvenismul, ca si şotul
acesteia. Luluta simbolizează orfana, capabila insa a iubi sincer; Leonas
simbolizează tipul inteligent, abil, ce reuseste sa învingă si sa demaşte
corupţia; Gulita este tipul retardatului, incapabil a lua singur decizii si a-
siasuma responsabilitatea.
Comicul de limbaj se realizează prin vorbele unor personaje intr-o franceza
inventata de ele („furculission”, „lingurission”), utilizarea unor neologisme
cu forme si sensuri greşite (Chirita: „Nu sunt ipocondra”). Comicul de
caracter se manifesta prin
personajul Chirita, care se lauda in fata celorlalţi ca ar fi o persoana cultiva
care ştie multe lucruri din Occident, dar ea inga mai are idei învechite,
specifice Orientului.
Folosirea diminutivelor ca nume – Luluta, Gulita, Chirita, exprima cam ce pot
gândi personajele, ele fiind oarecum hilare. Fiecare personaj se crede grozav
intr-un anumit domeniu, dar acest lucru este eronat, deoarece termeni ca
ipocrizia, incultura,
snobismul si corupţia descriu foarte bine acţiunile personajelor din opera.
 .
De-a lungul comediei, prin intermediul situaţilor hilare,V.Alescsandri
satirizează societatea, moravurile acesteia, ridiculizându-si totodată personajele
călăuzite de dorinţa de a parveni si de a accede in societate. Dorinţele Chiritei,
personaj ilar, privesc sincronizarea modei de la Paris cu cea din provincie,
schimbarea statului social dorind investirea in funcţia de ispravnic al şotului si
casatoria unicului fiu, Gulita, cu orfana Luluta. Utlizand un procedeu romantic,
Vasile Alecsandri pune in antiteza doua cupluri:
Chirita si şotul sau, cuplu caracterizat prin snobism, incultura si corupţie, si
cuplul format din Leonas si Luluta, un cuplu romantic, de o idee pura, un cuplu
adept al ideilor inovatoare, capabil in finalul operei a demasca corupţia.
Caracterizare
Chirita este sotia unui boier de tara, Grigore Barzoi ot Barzoieni, cu pretentii,
dornica de marire si de a fi la moda, o combinatie de parvenitism si snobism.
Chirita este un personaj ridicol prin contrastul inte ceea ce este si ceea ce vrea
sa para. Comportamentul Chiritei ocazioneaza satira unor moravuri specifice
epocii : falsa
cultura, negarea traditiei, imitarea modei cu orice pret, cosmopolitismul.
Ca sa devina ispravniceasa, il trimite pe Barzoi la Iasi. In discutia cu Safta,
Chrita isi expune „temeiurile” ridicole ale pretentiei ca Barzoi sa obtina functia
de ispravnic. Parvenitismul, demagogia si falsul patriotism care ii definesc
Aceste scopuri
monologul, sunt evidentiate
anticipeaza incacaragialiene
personajele din primul precum
act al comediei,
Dandanachein scena
sau 3. De
laCatavencu.
inceput, boieroaica deorice
Imitarea cu provincie,
pret a recent
modei,intoarsa
faptul cadevrea
la Iasi, vrea sa impuna
sa introduca la
moda vremii
Barzoieni la mosie. De aceea calareste imbracata in „armazoanca”, fumeaza
eticheta
„ca un caporal”
caselor mari de tigaride „halva”
la oras, se si cocheteaza
infatiseaza magistralcuprin
barbatii mai tineri din
situatiacomica (musiu Sarl,
scena 4
Leonas), motivandu-si mondenitatile cu expresia „daca-i moda?”. Din acelasi
motiv, ca e la moda, il plateste
pe profesorul Sarl sa il invete franceza pe fiul sau, Gulita, un gogoman prost

Desi nu este in stare sa retina prima fraza din poemul scriitorului francez
Féleon, Gulita trece cu brio examinarea facuta de mama, in
prezentaprofesorului, oferind drept corespondent in franceza cuvinte inventate :
„furculision”, „fripturision”, „invartision”. Scena comica este memorabila ca
dovada a falsei culturi.
Caracterizarea Chiritei se realizeaza prin moidalitati specifice textului
dramatic: directe, prin didascalii si autocaracterizare, si indirecte, prin realtiile
cu celelalte personaje.
In relatia cu fiul sau, Chirita aminteste de cele trei dame care il educau pe d-l
Goe, rasfatandu-l. Ca o mama buna, aceasta vrea sa ii faca lui Gulita o educatie
in franceza si sa il capatuiasca cu zestrea Lulutei. Numai ca dorintele ii raman
neimplinite,

Citate Chirița in
provinție
CHIRITA: Ah! cumnatica, sa ma fac ispravniceasa! alta nu
1.Tiganiada
doresc pe lume!
de Ioan
CHIRITA: Ah! cumnatica, sa ma fac ispravniceasa! alta nu
Budai-
doresc pe lume!
Ispravniceasa cu jandariDeleanu
la poarta si-n coada!
SAFTA: De ce nu? Tei face si d-ta ca alte multe Doar a izbuti el
frate-meu la les, unde l-ai trimes
CHIRITA: Asa nadajduiesc ca si noi Dumnezeu stie cat am
patimit la 48 ca patrioti Las ca ne-o peritvro zace capete de
vite; dar apoi iti aduci aminte ce friguri o avut Barzoi si cum
m-o durut masaua care am scos-o!
SAFTA: Asa asa
CHIRITA: De aceea l-am silit pe barbatu-meu sa mearga la les
sa cerce a capata ispravnicia de aice din tanut Doara si el are
drituri ca patriot c-o patimit Nu-i vezi acu , care de care are
pretentii sa intre in slujba sub cuvant ca i-o fost frica la 48?
Ilelbet! daca-i pe-aceea apoi si noi avem temeiuri Ada-ti
aminte ce groaza-1 apucasa pe Barzoi ca straga si pan somn
c-o venit zavera
SAFTA: Asa asa
CHIRITA: I cand sa-1 vad deodata intrand pe poarta cu doi
jandari stii? i-as sari in cap."

CHIRITA: Kirie eleison!... iată-mă-s isprăvniceasă!... (Nebună de bucurie.)

Cumnăţică, Guliţă, monsiu Şarlă, Ioane... îs isprăvniceasă!
 Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760,[2][3][4]
Cigmău, Geoagiu, Imperiul Habsburgic – d. 24 august
1820,Lemberg, Imperiul Austriac) a fost un scriitor,
filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii
Ardelene.

Studii
A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat
seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi
Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece
la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al
Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă
cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană,
franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui
lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții
de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe
Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile
iluministe ale acestora.
Activitatea pedagogică, administrativă și științifică
La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara.
Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la
Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de
a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul
de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier
(judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții.
Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și
publicate – doar în parte – mult după moartea sa.

Îl preocupă domenii variate:drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și

literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.
 Tiganiada
Țiganiada sau Tabăra țiganilor (ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812) este prima
epopee în limba română, fiind scrisă de Ion Budai-Deleanu, un reprezentant al Școlii

Repere critice
Budai-Deleanu este un om cu desăvârșire occidental, fără a pierde nimic din spiritul
ardelean. Autorul tratează cuvintele ca pe niște făpturi, dându-le, pe loc, la rima, genul și
terminația necesară. Astfel, femela dracului devine dracă, palata este femininul pentru palat
și întâmplarea este jeloasă.
Autorul are „simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității”, iar personajele devin
3.Mesterul Manole de Lucian Blaga
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895,
România, Lancrăm – d. 6 mai 1961Cluj,
Republica Populară Română) a fost
eseist, filozof, poet, dramaturg,
traducător, jurnalist, profesor
universitar, academician și diplomat
român.

Biografie
Primii ani
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș.
Localitatea natală se afla atunci în
comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al
nouălea copil al unei familii de preoți,
fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga).
Copilăria i-a stat, după cum
mărturisește el însuși, „sub semnul
unei fabuloase absențe a
cuvântului”,viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru
„Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de
patru ani. Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de
74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de
asemenea în Sibiu.
Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după
care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor
ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.
Debutul
 A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul,
cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui,
familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își
petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice
ale acestei țări.
Studii
A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914 –
1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la
Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în
filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A
revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează
Viena, unde descoperă Expresionismul.

Opera
Volume

 1919 - Poemele luminii

 1921 - Pașii profetului

 1924 - În marea trecere

 1929 - Lauda somnului

 1933 - La cumpăna apelor

 1938 - La curțile dorului

 1942 - Poezii, ediție definitivă

 1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

 Vârsta de fier 1940-1944

 Cântecul focului

 Corăbii cu cenușă
  Ce aude unicornul

Dramaturgie

 1921 - Zamolxe, mister păgân

 1923 - Tulburarea apelor, dramă

 1925 - Daria, dramă în patru acte

 1925 - Ivanca

 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic

 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte

 1930 - Cruciada copiilor

 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze

 1942 - Opera dramatică, 2 vol.

 1944 - Arca lui Noe

 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie
Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea

luciferică, Cenzura transcendentă.

 1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic,

Geneza metaforei și sensul culturii

 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și

valoare.
 Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea
autorul a publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această
ultimă trilogie.

Mesterul
Manole
Piesa Meşterul Manole este o dramă de idei, care are la
bază mitul estetic al creaţiei realizată prin jertfă şi suferinţă,
fiind îmbogăţit cu profunde idei filozofice în perspectivă
expresionistă. Drama are patru acte, fiecare dintre ele fiind
structurat în scene. Relaţiile spaţiale sunt complexe,
manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi
deschis al zidirii mănăstirii Argeşului, dar mai ales spaţiul
închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale

Personajele dramei sunt: Vodă, Manole, Mira, Stareţul Bogumil, Găman, iar
zidarii, cei „nouă meşteri mari”, sunt numerotaţi, dar numai primii patru pot fi
identificabili după succinte precizări biografice: Întâiul, a fost cândva cioban; Al
doilea, a fost cândva pescar; Al treilea, a fost cândva călugăr; Al patrulea, a fost
cândva ocnaş; Al cincilea; Al şaselea; Al şaptelea; Al optulea; Al nouălea. Sunt
enumerate şi personajele secundare ale dramei, între care boierii călugări,
femei, norod etc. Lucian Blaga specifică locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp
mitic românesc.
Construcţia şi momentele subiectului
Expoziţiunea
Actul I începe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al cărei decor
sugerează o atmosferă de meditaţie şi mister prin „foarte multe lumânări
aprinse” peste tot. Pe masă se află „un chip mic de lemn al viitoarei biserici”. În
scenă se află Manole, aplecat „peste pergamente şi planuri”, măsurând „chinuit
şi frământat”, Stareţul Bogumil şi Găman, cu o barbă „lungă şi împletită”, care
doarme şi scoate sunete ciudate. Era „noapte târziu”.
Blaga creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare,
prin relevarea ideilor exprimate prin personajele-simbol. Manole este tulburat
pentru că „de şapte ani […] nici o izbândă”, zidurile se prăbuşiseră de 77 de ori,
iar Bogumil descifrează în calculele lui Manole semnificaţii satanice, deoarece
„numai în iad se socoteşte”, pe când „în împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un
păcat”, aşa că unica soluţie rămâne jertfirea unui suflet de om în zidurile
mănăstirii, pe care meşterul o respinge cu fermitate: „A fost săpat în piatră: să
nu ucizi. Şi alt fulger de – atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile”. Trezit din
somnul agitat, Găman rosteşte cuvinte ciudate despre „puteri fără grai” pe care
le „alungi cu crucea, ele răspund cu ură”, mesaje auzite numai de el şi venite
din adâncul pământului.
Bogumil răspunde la întrebarea „cine se opune zidirii?”, prin doctrina jertfei:
„sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n
veacul veacului”, deoarece acesta ar ieşi din „trupul hărăzit viermilor” şi ar intra
„învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei”, fapt ce ar fi „un câştig” pentru
suflet. Soluţia stareţului este fermă: „numai jertfa cea mare poate să ajute”.
Manole este măcinat de îndoieli chinuitoare pentru că „biserica mi se cere,
jertfa mi se cere” şi crede că Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece
porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu o poate pretinde, întrucât biserica
se înalţă împotriva lui: „Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e
jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e
împotriva lor”. Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea că echilibrul şi
eternitatea Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de puternice
care-l compun, binele şi răul: „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi
crâncenul Satanail sunt fraţi? […] Poate că unul slujeşte celuilalt” (Bogumil).
Răspunsul jertfei îl primeşte Manole de la Găman, care i se adresează cu
claritate de data aceasta: „Meştere – biserica ta, mă vreau clădit în ea, eu!”.
 Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative
lăuntrice, jertfa şi zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui
Faust, monologurile lor fiind foarte asemănătoare ca intensitate tragică;
„lăuntric, un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă:
jertfeşte! […] Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat!”, precum şi ca
profundă meditaţie asupra minunii: „povara bisericilor şi-o ţine pretutindeni cu
umilinţă pământul […] numai pentru minunea mea nu se găseşte […] piatră
necuprinsă de blestem s-o sprijinească subt ceruri”.
Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească
Conflictul interior, neliniştea şi tensiunea sufletească sunt amplificate de
iubirea pătimaşă a meşterului pentru Mira, „femeia adusă de peste apă”,
simbolul purităţii, care înţelege patima lui Manole pentru creaţie şi faptul că
pasiunea lui este dictată de destin, ca un blestem. Găman prevesteşte zidirea
bisericii şi avertizează: „Visul se izbândeşte, dar liniştea, liniştea n-o mai găsim”,
apoi plânge pentru prima oară după 100 de ani, presimţind în profunzime
drama ce avea să se petreacă, aceea că „pacea n-o mai întâlnim”.
Intriga
Intriga se declanşează în scena a IV-a a primului act, când meşterii vor să
abandoneze construirea bisericii, crezând că au „clădit pe pământ nărăvit”, deşi
ei şi-au făcut datoria cu iubire, nu vor să se mai întoarcă „la locul prăpădului”.
Actul al doilea debutează la „ruinele bisericii veşnic reîncepute”, Manole este
numit de zidari „Meşterul Nenoroc”, pentru că lăcrimează cu amândoi ochii,
semn că „ceva hotărâtor se petrece în el”. Solul trimis de Vodă îi dă lui Manole
un ultim termen pentru ridicarea bisericii, care era iniţial de doi ani „şi nu de
şapte”, timp în care „nici temelia nu e aşezată”. Cei şapte ani de trudă
semnifică cifra fatidică a Genezei, conform căreia lumea a fost făcută în şapte
zile. Manole mai cere un răgaz de trei zile şi hotărăşte că „biserica se va
ridica!”.
Desfăşurarea acţiunii
Meşterii se revoltă împotriva hotărârii lui Manole, care-şi motivează patima
creaţiei: „am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel” şi le mărturiseşte
zidarilor ideea jertfei pe care trebuie s-o împlinească împreună, fiind acum
obsedat de ridicarea bisericii cu orice preţ, replica lui devenind un laitmotiv:
„biserica se va înălţa!”. Manole anunţă zidarilor că sacrificiul trebuie să fie la fel
de măreţ ca zidirea însăşi, „o viaţă scumpă de om se va clădi în zid, jertfa va fi o
soţie care încă n-a născut, soră sau fiică, […] soră curată, fiică luminată”.
 Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire, „aceluia i se va lua, care mai
tare va iubi”, pentru iubirea pătimaşă a creaţiei eterne. Semnificativă este
scena jurământului, prezentă în actul al treilea, care relevă, cu acelaşi
rafinament artistic, momentele de groază ale aşteptării celei ce urmează să fie
zidită, ale conflictului dintre meşteri, care se învinuiesc reciproc de încălcarea
jurământului, precum şi invocaţiile retorice adresate de zidari lui Dumnezeu şi
forţelor naturii, ca în balada populară, de a opri din drum fiinţa iubită.
Apare Mira, soţia lui Manole, care vine cea dintâi tocmai pentru a salva pe
omul despre care s-a auzit că meşterii l-ar jertfi „pentru ziduri”. Dacă în baladă
Ana venise din dragoste pentru soţul ei, „aducând bucate”, Mira vine cu
intenţia declarată de a împiedica omorul: „- Manole, viaţă de om în ziduri nu
veţi clădi! […] Manole, ai mai văzut minuni înălţate pe moarte?…”. Meşterul încearcă s-o
convingă să plece, dar zidarii îl constrâng, în virtutea jurământului făcut, s-o zidească.

Punctul culminant
Punctul culminant îl constituie momentul zidirii Mirei, care acum nu mai este
„nici căprioară, nici izvor, ci altar […] între blestemul ce ne-a prigonit şi
jurământul cu care l-am învins.” Aceasta este partea cea mai lirică a dramei,
Manole găsind în sacrificiul celei mai iubite fiinţe, o formă a jertfirii de sine,
care îi dă puterea să împlinească ritualul jocului cu moartea, pe care Mira şi-l
asumă cu seninătate mioritică.
Ca şi Manole, Mira este o fiinţă superioară şi de aceea acceptă moartea,
pentru ca artistul să-şi poată împlini idealul estetic: „Lăcaşul creşte nebun. El va
fi un cântec de iubire împletit cu un cântec de moarte”. Manole şi Mira sunt
uniţi în moarte, aşa cum fuseseră în viaţă, numai împreună reuşind să
desăvârşească miracolul zidirii. Cel mai loial dintre meşteri, „al şaselea”, îşi
pune problema dacă este mai importantă o viaţă de om sau zidirea bisericii
unice, cu preţul unui sacrificiu suprem: „Omul e ceea ce suntem, bun sau
netrebnic, fiecare – lăcaşul e ceea ce unuia singur îi e dat să înfăptuiască
pătruns de cea mai înaltă taină cerească!”.
Manole rosteşte aici cea mai cutremurătoare idee de sorginte faustiană, care
confirmă concepţia că nici o creaţie majoră nu se poate înfăptui decât prin
iubire: „A mea a fost patima, eu am fost al patimei”. Actul al patrulea prezintă
ideea că jurământul şi jocul au învins blestemul, jocul „de-a viaţa” şi de-a
moartea este scurt, pentru ca lungă şi nepieritoare să fie minunea. Iureşul
zidirii este redat printr-o avalanşă de metafore ce condensează un tragism
cutremurător, relevat prin replicile repezite şi febrile ale meşterilor: „Zvârliţi
tencuiala pe coapse şi os, să-nchidem viaţa în zidul de jos. […] Isteţi fiţi ca şerpii
şi blânzi ca porumbul. Urmaţi-mi măsura. Daţi sfoara şi plumbul”.
Manole însuşi este cuprins de febrilitatea zidirii, iar disperarea îl face să
rostească: „aprindeţi pădurile să se vadă de departe că aici zece draci clădesc o
biserică lui Hristos”. Revolta sa, îmbinată cu o înălţare spirituală superioară,
capătă proporţii uriaşe: „dacă fapta noastră nu e bună, să fie cel puţin
frumoasă, dacă nu e frumoasă, să fie cel puţin înspăimântătoare!”.
Deznodământul
Deznodământul cuprinde răzvrătirea lui Manole împotriva faptei cumplite şi
vrea să spargă zidul pentru a-şi elibera iubita. El este obsedat de vaietul ce
răzbate din zidurile bisericii, „nu scuipaţi că sunteţi pe un mormânt, nu înjuraţi
că sunteţi pe o biserică, tăceţi molcom, că unul din voi a ucis”. Manole rosteşte
un blestem dureros şi crud, insistând şi asupra implicaţiei de conştiinţă a
tuturor celor ce au zidit: „Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastră
cine va face-o?”. Printr-un monolog, Manole exprimă o dureroasă meditaţie
privind singurătatea sufletului său, aflat acum lângă un „lăcaş abia început,
mormânt de îngeri şi sfinţi”.
Ultimul act, al cincilea, prezintă moartea lui Manole, într-o comuniune de
dreptate şi iubire cu Mira, după credinţa populară în viaţa de dincolo. Călugării
cer pedepsirea lui Manole, dar mulţimea şi Vodă îl apără. Autosacrificiul pentru
creaţie semnifică faptul că acesta intră în eternitate şi, odată cu ea, iubirea
pentru viaţă eternă şi artă. Manole strânge pumnii împotriva credinţei, „astăzi
şi totdeauna”, dar Vodă îl consolează că „biserica ta va cânta peste toată ţara”.
Ultima dorinţă a lui Manole este aceea de a trage el „clopotul întâia oară
pentru aceea care cântare de clopot n-a avut”. Reapare Bogumil, care
mărturiseşte providenţial: unii mor tineri, alţii mor bătrâni”, iar Găman, într-o
rosteşte cuvinte ce amplifică acest conflict dramatic şi prevesteşte gestul lui
Manole care urma să se înfăptuiască.
Vodă a sosit să se închine la noua biserică, dar preoţii şi boierii veniţi să vadă
lăcaşul, l-au sfătuit să-l judece pe Manole pentru crimă. Manole este chinuit de
întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimei este plină de dramatism:
„Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc ce mistuie preajmă şi
purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem. […] Doamne, pentru ce vină neştiută am
fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseţe?…”. Creaţia estetică nu este
resimţită ca har artistic, ca o binecuvântare, ci ca o predestinare blestemată.
 Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole, strigând că „Meşterul
neasemănat trebuie să trăiască!…”, însă Manole s-a urcat în turla bisericii, a
tras clopotul, apoi s-a aruncat în gol. De după biserică se aude ţipătul mulţimii,
„plâns de femei”, şoapte: „Manole s-a aruncat în văzduh”. Meşterii rămân
dezorientaţi fără Manole, „nu vom şti cum să găsim un loc în viaţă, vom rătăci
din loc în loc […] Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi”. Moartea
tragică a lui Manole simbolizează idealul pentru care a trăit: iubirea şi creaţia,
Manole clădeşte din iubire, cu iubire.

Tema 
O analiză completă a oricărui text literar trebuie să conțină informații
referitoare la tema și viziunea despre lume reflectate în cadrul lucrării analizate.
Este important să menționezi faptul că, în cazul dramei „Meșterul
Manole”,temele pot varia, însă toate se află în strânsă legătură cu tema jertfei
zidirii și cea a sacrificiului necesar în procesul de creație.
In balada, sfarsitul lui Manole era urmarea unui fapt exterior – invidia lui
Voda; in drama lui Blaga, moartea eroului este un gest deliberat. Nu e o
sinucidere oarecare, ci contopirea creatorului cu opera si unirea lui dincolo de
existenta efemera cu Mira. Viata omului si a artistului Manole este biserica,
menirea lui s-a implinit si, neavand ce mai jertfi, el intra nu numai in nefiinta, ci
in memoria colectiva, in legenda. Ceilalti zidari raman in viata (spre deosebire
de balada), ca semnificatie a permanentului dor “de a zamisli frumusete”, fiecare
din ei putand fi un alt Mester Manole.
Sunt relevante pentru incarcatura artistica metaforele, comparatiile,
personificarile, antiteza si limbajul pe care Blaga il imbogateste cu proverbe si
zicatori, expresii, expresii populare ce dau originalitate dramei.
De asemenea, multe din replici se constituie ca sentinte ale iubirii, ale vietii,
mortii, pasiunea pentru bine si frumos capatand valoare gnomica.
Mit la miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a
lui Lucian Blaga, drama “Mesterul Manole” aduce, ca si “Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii”, dovada maiestriei, a talentului scriitoricesc, a conceptiilor
filosofice, artistice si de limba romaneasca ridicare la rafinamentul intelectual
circumscris in universalitate, alaturi de creatii cum sunt cele ale lui Eschil,
Dante, Goethe, in reprezentarea spiritualitatii romanesti si prin literatura lui
Lucian Blaga si a capodoperei arhitectonice care se vede: Manastirea de la
Curtea de Arges.