Bursuc Livia

LLR-LLE, an III, ID

Tema de control (TC1):

- Ficţiunea, grade ale apropierii şi/sau depărtării de realitate – eseu aplicaţie pe 2-3
romane, la alegere
Verificare:
- Prezentați din punct de vedere teoretic chestiunea „adevărului” ficțiunii

Apelaţi pentru a răspunde la această cerinţă la cunoştinţele oferite în curs, dar şi la textele din
Anexa 2.

Menţiuni:
- Cele două lucrări trebuie să aibă fiecare minumum 2 pagini şi maximum 3
- Lucrările vor fi punctate pentru:
- Utilizarea corectă a conceptelor din cursul de Teorii ale ficţiunii;
- Asimilarea teoriilor şi ideilor ce privesc ficţiunea (Atenţie! Nu reproducerea lor!),
argumentarea afirmaţiilor făcute, aplicarea teoriilor la propria experienţă de lectură;
- Coerenţa şi logica lucrărilor, limpezimea enunţurilor;
- Corectitudinea exprimării.
 Ficţiunea, grade ale apropierii şi/sau depărtării de realitate
Problema apropierii sau depărtării ficțiunii de realitate cred că trebuie privită și în
legătură cu distanța în timp dintre scriitor și cititor. Dacă ne gândim, de exemplu, la romanul
lui Herman Melville, Moby Dick, putem spune că la vremea când a fost scris, la mijlocul
secolului al XIX-lea, părea că ficțiunea se suprapune realității. Autorul povestește întâmplări
ca și cum le-ar fi trăit personal, de parcă toate personajele au un corespondent real, iar din
biografia lui Melville știm că acestea pot reflecta foarte bine realitatea acelor timpuri. De
altfel, relatarea la persoana I, adresarea directă cititorului chiar de la început („Spune-mi
Ishmael.”1) pot fi semne ale unui roman autobiografic. Mai mult decât atât, inserarea în carte a
unui capitol intitulat Cetologie, ca un studiu al tipurilor de balene cunoscute la momentul
respectiv, nu pare a avea nimic ficțional în sine, ci are toate elementele unui discurs
referențial.
Romanul lui Melville este unul realist, cu substrat psihologic și moral. Dar oricât ar
încerca să reproducă realitatea, există semne de ficțiune în carte, mai ales în prezentarea
hiperbolizată a unor personaje cum sunt harponierii sau a lui Moby Dick.
Revenind la ideea inițială despre distanța dintre momentele scrierii și citirii, este clar
că pentru un cititor din zilele noastre această scriere pare una fantastică, ficțiune pură, pentru
că se îndepărtează cu mult de realitatea cunoscută azi. Este greu să ne imaginăm chiar și cum
arăta baleniera, deși există descrieri ale ei, semn că limbajul nu poate reproduce întru totul
referința, transformând realitatea în ficțiune prin incompletitudinea narațiunii. Cititorul
modern trebuie să apeleze la imagini, schițe, alte reprezentări pentru a avea o imagine a unei
baleniere din secolul al XIX-lea. Inclusiv modul de a vâna balenele pare acum îndepărtat de
realitate, ca un basm despre eroii ce luptă împotriva unor monștri.
Să luăm exemplul unui alt roman realist, Doamna Bovary, de Gustave Flaubert. Aici
distanța dintre momentul scrierii și cititorul modern se estompează, pentru că autorul a reușit
să redea tipologii și o lume universal valabile, fără urme de fantastic. Apropierea de realitate
este dată și de limbajul atribuit de romancier personajului său principal, care îl imită pe cel al
burgheziei de provincie (mimesis lingvistic)2. Dar indicii de ficționalitate există: de la simplul
fapt că personajul Emma Bovary aparține unui scriitor de gen masculin, care nu putea
pătrunde și descrie atât de bine trăirile și psihologia unei femei decât (și) cu ajutorul
imaginației, până la chiar declarația lui Flaubert, cum că întreaga poveste a fost inventată. Pe
lângă acestea, există elemente de intertextualitate în roman, acele trimiteri la alte texte, opere,
1
Herman Melville, Moby Dick, vol 1, Editura Adevărul, 2009, p. 7
2
Alina Felea, Teorii ale ficțiunii. Curs opțional pentru învățământ la distanță, Universitatea Transilvania din
Brașov, p. 41
cum ar fi romanele citite de Emma în tinerețe sau opera la care merge, Lucia de Lamermoor,
elemente care sunt semne ale îndepărtării de realitate.
Un alt roman, care prin natura fantastică a subiectului abordat pare a fi departe de
realitate, Dracula de Bram Stocker, prezintă elemente prin care se încearcă apropierea de real
pentru a da veridicitate poveștii. Bineînțeles că pentru orice cititor un personaj ca Dracula ține
de ficțiune, dar construcția narativă, prin inserarea unor file de jurnal și a unor scrisori ale
unora dintre personaje, aduce elemente de realitate. Și aici cred că se probează cel mai bine
teoria integraționismului, conform căreia realul este „contaminat” de ficțiune și discursul
referențial se contopește cu cel ficțional, nemaiexistând o delimitare clară între cele două
planuri. În romanul lui Stocker este greu de crezut că acele scrisori sau pagini de jurnal sunt
reale, când întreaga poveste ține de ficțiune și imaginație.
Ca o concluzie, aș spune că în literatură nici nu mai contează gradul apropierii ficțiunii
de realitate. În orice scriere vom întâlni atât elemente de real, cât și de ficțiune, discurs
referențial și ficțional, pentru că scriitorul filtrează prin propria minte sau imaginație orice
urmează să scrie. Felul în care el percepe realitatea, care poate diferi de cum o redă în scris,
poate fi altfel de cum cititorul o interpretează și astfel referința se îndepărtează sau se
modifică. Dar plăcerea scrierii și/sau a lecturii rămâne, indiferent că este redată realitatea cât
se poate de fidel sau este vorba de ficțiune pură.

Referințe

1. Felea, Alina, Teorii ale ficțiunii. Curs opțional pentru învățământ la distanță, Universitatea
Transilvania din Brașov;
2. Flaubert, Gustave, Doamna Bovary, Polirom, Iași, 2017;
3. Melville, Herman, Moby Dick, Editura Adevărul Holding, 2009;
4. Stocker, Bram, Dracula¸ Editura Adevărul Holding, 2008.

- Prezentați din punct de vedere teoretic chestiunea „adevărului” ficțiunii

 Toți cunoaștem cuvântul „adevăr” și îl putem folosi în mod corect într-o propoziție,
dar avem dificultăți când trebuie să definim acest concept. Mulți filosofi au încercat să dea o
definiție a adevărului. Platon considera că doar rațiunea îl poate recunoaște, pe calea filosofiei
și că prin mimesis, Lumea Ideilor (unde se găsește adevărul) poate fi transpusă într-o realitate
ideală, care să servească drept model. Dar în ce privește arta, Platon o considera o imitație de
gradul al doilea, care nu reproduce adevărul, ci o iluzie.
Aristotel, în schimb, consideră că mimesisul artistic nu deformează adevărul și că
poetul este dator nu neapărat să redea întâmplări petrecute cu adevărat, ci fapte verosimile,
care înfățișează universalul. În acest fel, ficțiunea se subordonează realității, verosimilitatea în
operele literare însemnând redarea unei aparențe a realului și nu a adevărului.
Încă din antichitate au tot existat dispute în ceea ce privește redarea adevărului în
poezie. Unii filosofi, de exemplu stoicii, cereau poeziei adevărul absolut, pe când adepții altor
teorii susțineau că nu se pune problema de adevărat sau fals în artă. Această din urmă idee
este continuată și de teoreticienii moderni, care fac distincția dintre știință și artă. Literatura
nu este datoare să respecte adevărul științific, ea are alte legi, este „adevărată” prin sine însăși.
De multe ori în literatură adevărul poate fi „ascuns” de ficțiune sau, mai degrabă,
cuprins în ea. Să luăm ca exemplu literatura pentru copii, unde, în spatele unor povești, se
descoperă adevăruri despre viață, moralitate, educație. Cei mici învață să facă diferența dintre
rău și bine fără a vedea vreodată un balaur sau un zmeu adevărat.
Problema „adevărului” ficțiunii se mai pune și din raportarea oamenilor la noțiunea de
„adevăr”. Dacă într-o scriere din Evul Mediu, de exemplu, s-ar fi afirmat că Pământul este
plat, iar pentru scriitorul respectiv acesta era adevărul cunoscut de el atunci, pentru cititorul
modern acea afirmație ar fi clar un neadevăr, dar asta nu ar anula întreaga operă, dacă este una
de valoare. Pentru că valoarea literară a unei ficțiuni nu este dată de adevărul conținut de
aceasta.

Referințe

1. Felea, Alina, Teorii ale ficțiunii. Curs opțional pentru învățământ la distanță, Universitatea
Transilvania din Brașov;