1

Mit - prezentare generală

Cuvântul „mit” (gr. mythos „cuvânt, povestire, legendă”) desemnează o realitate spirituală
mult mai complexă decât ne indică, aparent, etimologia lui. Substanţa acestui cuvânt se află la
congruenţa mai multor discipline: mitologie, etnologie, filosofie, filologie, istorie, lingvistică,
psihologie, estetică etc. şi a dat naştere la numeroase interpretări şi definiţii.
Pentru clarificarea sensurilor diferite ale cuvântului „mit” vom enumera interpretarea lui
Pierre Brunel1 a celor patru rubrici din Dictionnaire de poétique et de rhétorique2:
„1. Povestire de origine anonimă, foarte probabil etnică sau legendară, care dobândeşte
o valoare alegorică. Morier dă ca exemplu celebrul „fur al focului”, Prometeul antic ce-şi află o
prelungire modernă într-una din componentele mitului lui Rimbaud studiat de Etiemble şi indicat
chiar de poet în scrisoarea sa către Paul Demeny din 15 mai 1871, denumită „scrisoarea
vizionarului”: „Aşadar poetul este cu adevărat fur al focului”, adică cel ce se pune în slujba
oamenilor cu riscul de a încălca privilegiile zeilor.
2. Aceeaşi povestire legendară, în măsura în care face parte dintr-un sistem religios sau
poetic. Mitul lui Heracles, mitul lui Sisif, ambele reţinute de Morier, au fost bogat ilustrate atât în
literatura secolului al XIX-lea (Leconte de Lisle: „L’enfance d’Hérakles”, 1856; „Hérakles au
taureau”, 1857; „Hérakles solaire”, 1862) cât şi în secolul XX (Albert Camus, Le mythe de
Sisyphe, 1941). Precedentul Dictionnaire des mythes littéraires, a cărui continuare
indispensabilă este cel de faţă, a arătat în ce măsură literatura poate fi simultan păstrătoarea şi
transformatoarea miturilor astfel definite.
3. Concepţie colectivă, un fel de credinţă, vagă de preferinţă, de cult sau de adoraţie laică
spontană. Exemplele propuse de Morier, mitul vedetei, mitul vitezei, mitul sportului, corespund în
special unor imagini specifice sfârşitului de secol XX şi, fără îndoială, secolului următor. Secolul
al XIX-lea fusese însă stăpânit de marele mit al Progresului, culminând în „ascensiunea
albastră”, „nestăvilitul avânt al progresului spre cer” descris de Victor Hugo în La Légende des
siècles („Plein Ciel”). Faptul că aeroscaful a devenit avion, că avionul la rândul său a devenit un
mit modern este foarte normal. Ceea ce e interesant din punctul de vedere al literaturii este însă
că mitul de astăzi reia anticul mit al lui Icar, omul înzestrat cu aripi de către tatăl său, dar care
şi le-a ars pentru că s-a apropiat prea mult de soare.
4. Istorioară, poveste sentimentală, relatare neverosimilă sau mincinoasă. După cum
semnalează Morier, care se limitează la un singur exemplu, acesta ar fi cazul legendei conform
căreia Verlaine scria atunci când era beat. Organizată în jurul faimoasei „Académie
d’Absomphe” (de la absint) sau a povestirii lui Ernest Raynaud care ni-l prezintă, după moartea
mamei sale, lucrând într-o cârciumă, caldă şi luminoasă, legenda îşi are originea în voinţa
răutăcioasă a unora. Astăzi cunoaştem prea bine, din păcate, ravagiile alcoolului, ale drogurilor
tari şi legătura dintre drog şi SIDA, ca să nu fim sensibili în faţa acestei realităţi. Tragismul
realităţii respective e însă legat de mit. Aşadar, nu totul este impostură în ceea ce Roland Barthes

1
Pierre Brunel, Miturile secolului XX, traducere de Sanda Oprescu, Bucureşti, Editura Univers, 2003.
2
Henri Morier, Dictionnaire de poétique et de rhétorique, Presses Universitaires de France, 1961.
 2

a crezut că poate prezenta, sub numele Mythologies, ca un produs al societăţii şi culturii burgheze
şi mic-burgheze.”
Punctul de plecare al cercetărilor moderne privind esenţa realităţii numite mit se află în
opiniile lui Giambattista Vico3. După Vico, gândirea omenească, aflată într-un prim stadiu de
dezvoltare, era de tip imagistic şi nu încă de tip raţional, idee reluată şi confirmată de cercetările
epocii noastre. Prioritatea o are elementul fantastic, imaginea fiind echivalentă cu o existenţă
efectivă. „Fiecare metaforă ajunge să fie o mică poveste”4 sugera Vico, adică mit, mod de a
concepe şi simţi viaţa. Şi Vico justifică: „Aşa cum metafizica raţională ne învaţă că homo
intelligendo fit omnia (omul a făcut toate lucrurile înţelegându-le), tot aşa metafizica poetică,
bazată pe închipuirea fantastică, dovedeşte că homo non intelligendo fit omnia (omul a făcut
toate lucrurile neînţelegându-le). Faptul că omul «se face pe sine însuşi regulă a universului», că
«a făcut din sine însuşi o întreagă lume» este identificat cu «crearea acestei lumi» prin non
intelligendo, întrucât «atunci când nu înţelege, el (omul) face din sine însuşi aceste lucruri şi,
transformându-se în ele, devine tot una cu ele»”5. Aşadar, cu Vico, se exprimă ideea că mitul este
un anumit gen de adevăr, sau un echivalent, un complement al adevărului, şi nu un rival.

3
Ştiinţa nouă, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 245.
4
Ibidem.
5
Ibidem.