Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
) Teoria conform careia energia nu are o plaja continua de valori, ci este absorbita sau radiata in mod discontinuu, in multipli ai unor unitati structurale indivizibile, numite cuante. Daca teoriile anterioare aratasera ca lumina, considerata in general ca miscare ondulatorie, poate fi privita in anumite privinte ca fiind compusa din particule discrete, teoria cuantelor arata cum particulele atomice, ca, de pilda, electronii, pot fi privite si ca avand proprietati ondulatorii. Teoria cuantelor sta la baza fizicii particulelor, a chimiei teoretice moderne si a fizicii solidelor care descrie comportamentul cipurilor de siliciu utilizate la calculatoare.
discontinue a materiei si a electricitatii. Diverse studii au condus la ideea ca in gaze si in lichide puteau exista atomi sau grupari de atomi, ionii, care transportau sarcini electrice, reprezentand totdeauna multipli intregi ai unei unitati fundamentale. Aparitia radiatiilor catodice in urma unor studii a descarcarilor in tuburile Crookes, indica in plus ca electricitatea negativa era intotdeauna transportata de mici corpusculi, extraordinar de usori, carora treptat, a inceput sa li se spuna electroni. Discontinuitatile corpusculare jucau un rol esential si dovedeau, cu fiecare zi, ca sunt tot mai mult in concordanta cu experienta. Astfel, se schitau inceputurile unei mari schimbari in istoria fizicii: cotitura a avut loc, dar, datorita aparitiei cu totul neasteptate a cuantelor in stiinta, ea a fost mai accentuata decat se prevedea.
substanta si radiatie. Max Planck a fost cel care s-a apucat sa studieze problema radiatiei corpului negru. A incercat din instinct sa precizeze toate caracteristicile termodinamice ale acestei radiatii nu numai prin intermediul energiei sale, ci si prin intermediul entropiei sale. Boltzmann ia spus ca nu va obtine niciodata o teorie satisfacatoare a echilibrului intre substanta si radiatie, daca nu va introduce o discontinuitate in procesele de emisie si de absorbtie. Convins de aceasta, Planck si-a orientat cercetarile in noua directie, reusind sa gaseasca faimoasa formula a lui Planck care reprezinta exact distributia spectrala a radiatiei corpului negru. Ipoteza cuantelor era foarte indrazneata, parand sa implice o discontinuitate a miscarilor posibile ale unui corpuscul intr-un camp de forte, cu totul straina conceptiei mecanice clasice. Mai mult, daca emisia prin cuante a energiei radiante se putea impaca cu ideea admisa pe atunci ca in lumina, in toate radiatiile, energia este repartizata continuu, in schimb absorbtia prin cuante parea sa implice existenta unei structuri corpusculare a energiei radiante in contradictie totala cu teoriile ondulatorii ale lui Fresnel si Maxewll. In timp ce Planck ezita sa admita aceasta consecinta extrema a propriilor sale idei, Einstein avea sa aduca in favoarea sa un argument decisiv. In anul 1905, Albert Einstein avea sa puna bazele teoriei relativitatii, descoperind singura explicatie valabila a misteriosului efect fotoelectric. Explicatia consta in a admite ca in orice radiatie de frecventa, energia este concentrata in graunte sau in cuante de lumina, numite astazi fotoni, astfel ca un metal fotoemitator pe care care o radiatie luminoasa monocromatica primeste de fapt o grindina de fotoni: daca frecventa radiatiei este suficient de mare, un electron continut in metal este capabil sa absoarba energia unui foton si sa fie expulzat in afara metalului sub forma de fotoelectron cu o energie cinetica care creste proportional cu frecventa. Completand ipoteza atomica , succesul teoriei cuantelor de lumina dovedea ca discontinuitatea nu exista nu numai in structura substantei, ci si, sub forma dificil de interpretat, in structura luminii si a tuturor radiatiilor. Ba mai mult, ea parea sa se extinda intr-un mod cu totul neasteptat chiar si la miscari. In acest mod, aceasta ciudata teorie a cuantelor parea sa ii impinga pe atomisti mult peste limita la care ei ar fi dorit poate sa se opreasca. In 1913, teoria cuantelor a cunoscut o mare victorie: ea ne-a deschis larg portile lumii atomice. Niels Bohr, un tanar fizician studiase amanuntit modelul atomului si a emis doua postulate care aveau sa aduca la adevarate succese. Bohr a putut sa explice intr-un mod remarcabil diferenta foarte mica dintre valorile ce se atribuiau constantei lui Rydberg in cazul spectrului hidrogenului si cel al heliului. Pe la 1923, vechea teorie a cuantelor parea ca a atins limitele posibilitatilor sale explicative. Mecanica ondulatorie a permis lui W. Heisenberg sa creeze o remarcabila teorie a spectrului heliului care sa tina seama de particularitatile, pana atunci misterioase, ale acestui spectru si sa permita obtinerea directa in structura sa a unei dovezi a valabilitatii principiului lui Pauli.