S.O.S. Dupa foarte mult timp, m-am intors. Sau cel putin asa imi pare.

In propriul meu trup, in propria-mi existenta. Ma ajuta in procesul de reintregire, lumina zilei, soarele ramas ca o continuare a verii pierdute undeva in octombrie trecut... Orasul e o agonie continua ce imi dezvolta idei sinucigase. Orasul in care nici macar iarba nu mai exista. Iarba. Existenta verde. Orasul in care oamenii sunt umbre cenusii, existente mizere. Sapam transee in jurul blocurilor si asteptam sa se prabuseasca in groapa ce se adanceste cu fiecare zi. Si noi odata cu ele. Plecata de multe saptamani, am invatat ca ceilalti nu conteaza. Nu conteaza pentru ca nu exista. Existente exacerbate in goana dupa bani si putere, uitam de noi cu fiecare secunda. Ne pierdem in inutilitati materiale. Viata exista undeva in afara noastra. Ne incrancenam sa o ignoram si sa ne repetam ca suntem stapanii supremi. Ai nostri si ai celorlati. Murim cu fiecare clipa ce trece pe langa noi, cu fiecare moment in care la pamant, mai cade un copac secerat. Ne simplificam viata, parjolind totul in jurul nostru. Facand loc desertului. Pentru totdeauna. In pierderi ireversibile, zilnice. Plecata atata timp, am uitat dansul degetelor pe tastatura. Tot ce era firesc pana acum cateva luni, uitat e. STAREA a murit si odata cu ea, si eu. Nimic nu se mai intoarce. Nimic nu imi mai doresc. Ma gandesc la moarte din ce in ce mai des. Incerc sa mi-o asum. Moartea ca parte din mine. Nu singuratatea ma copleseste, ca odinioara, ci inexistenta mea. Nu ma regasesc. Nu ma mai caut. Pierduta sunt pentru totdeauna. Mi-e dor de cea care am fost, nu mai departe de anul trecut pe vremea aceasta. Eu, cu zbaterile mele, cu inversunarea ca iubirea e singura salvare. Singura ratiune. Iubirea de orice si de oricine. Ce-ti mai ramane atunci cand si amintirile au murit? Cand ceva s-a desprins din tine si e iremediabil pierdut. Cand iti dai seama ca locul tau nu e aici, dar nici nu exista posibilitatea unei evadari. Cand tot ce ai incercat sa ii inveti pe ceilalti nu s-a dovedit decat o lectie prafuita. Cand in urma nu a ramas decat oboseala si o sfarseala imensa. Cand toti alearga innebuniti doar pentru a-i depasi pe ceilalti. Fara o destinatie precisa, fara sa realizeze ca orice noua zi, incepe tot cu o dimineata.

As putea sa devin consultant. Pentru serviciul acela nou infiintat. Daca n-as fi convinsa ca e o noua minciuna. Inca una, adaugata la lungul sir de minciuni. As putea sa inchid ochii si sa imi imaginez ca nimic din ceea ce repet nu exista in realitate. As putea sa ma intreb zilnic: de ce ? Sau as putea sa imi spun ca nu exista un adio, pentru ca nu l-am rostit. Nu inca. As putea sa te rog sa existi, inca, pentru mine. Sa te implor. Sa recunosc ca nu sunt deloc puternica, asa cum am incercat sa imi demonstrez. Ca inca am nevoie de tine. Ca nu pot salva singura LUMEA. Dar ca, impreuna, am putea incerca.