Sunteți pe pagina 1din 9

http://convorbiri-literare.dntis.ro/NCRETUian6.htm n Convorbiri literare, an. 140, nr. 1 (121), ian. 2006, p.

105-107 SINTAXA SI SEMNATICA ALUZIEI: VIRGIL MAZILESCU (I) Nicolae CRETU

Ceea ce se percepe mai nti n poezia lui Virgil Mazilescu este tonul ei. Procedeele predilecte, constantele tematice, nu mai putin importante pentru conturarea identitatii lui lirice, se nscriu ele nsele ntr-o ordine a unitatii interioare a carei cea mai sintetica expresie ramne tonul. Poetul a ales o anume rostire, un mod al vorbirii poetice care implica o atitudine n raport cu lumea, cu solicitarile existentei si, desigur, nainte de toate, cu felurile de a ntelege poezia nsasi. Cu putine si, de fapt, nensemnate aproape inobservabile schimbari de la un volum la altul, Virgil Mazilescu are, nendoielnic, un loc al sau n tabloul poeziei romnesti contemporane. Semnificatia acestei consecvente cu sine a poetului merita atentie. Ca si, de altfel, individualitatea dictiunii sale lirice, n formele care domina manifestarile ei.

Un accent de dezabuzare se simte de la nceput n poezia lui Virgil Mazilescu: si hai sa credem ca mai are importanta doar faptul/ ca cineva lumineaza totusi n largul noptii; acum simt ca picioarele mi-au devenit/ o rentoarcere de zi cu zi/ ntr-un ospat universal caci n repedea existenta cine/ ar sti sa profite cuviincios de propria-i nastere; usor e sa mori n numele altuia/ omul virgil moare n numele omului vasile... Un sentiment al vulnerabilitatii n durata traita se proiecteaza n viziunea metaforica a unui spatiu protector: destinele snt de lemn vopsit si iarna vine trebuie/ vai focul din scoica/ si trecutul nostru si iedera urechilor/ si saltul fiintei noastre la adapostul stncilor. Poetul aude amenintarea prastiei care tinteste carnea galagioasa: din muntii pe care oricine si-i aduce aminte/ o prastie vine n ntmpinarea carnii/ a carnii care auziti tropaie la usa/ carnea integrala cu clopote/ cu reclame cu talangi cu clopote/ prea cumsecade lucrator cu ziua/ carnea noastra cred ca nu mai poate sa scape. Copilaria nu este dect startul unui drum fara ntoarcere si fara iluzii: copilul pornit pe un drum batut n cuie/ gata a pornit nu exista ntoarcere si nu mai exista/ frumoasele umbrele de soare: frumoasele rezolvari. Suferinta trecerii se comunica n nota unei tristeti obosite, ferita de patetismul gesturilor mari: desi s-ar putea sa ramnem (n oase/ ca un rest de zmbet) numai si numai cu oboseala asta rosie/ de animal care duce n ispita ceasornicele. Direct uneori (cnd apare tema trecerii) sau numai indirect (prin

accentul de dezolare calma care i este propriu), lirismul poetului este marcat decisiv de constiinta temporalitatii, de o viziune obsedanta insinuata n tot ce e existenta a marilor roti ale timpului, neiertator mecanism macinator, n umbra caruia se vietuieste: eu cu propozitiile altor popoare aici pe masa/ tu cu mini mai batrne ntr-un sac din piele de animal// dar printre marile roti ale timpului/ si printre marile roti ale timpului. Nu numai att, sentimentul unei eroziuni universale constituie fundalul pe care se proiecteaza Weltanschauungul vietuirii ca pierdere, ca esec si ncenusare. Noaptea paduri ntregi am dobort cu securea/ cuie am batut cu ciocanul ct e noaptea de lunga, gesturi ale edificarii, snt numai o introducere la imaginile prabusirii si dezagregarii: si fara ajutorul nimanui/ se prabusesc atunci cnd vine vremea n praf si pulbere/ lnga tufele de maracini nfloriti sa se prabuseasca: albele// pietre peste albele pietre, au batut singure cuie n lemnul/ ce orb si cu umilinta la adapostul iubirii se naste. vai singure/ vor nghiti cuiele ntr-o noapte. vor incendia lemnul ce orb/ si cu umilinta, orb si cu umilinta.. .// lnga tufele de maracini n floare singure sa se prabuseasca ( epidaur ). Nici iubirea nu apara de spectrul disparitiei, mpotrivindu-se inertiei (nemiscarii mortii), ea i marturiseste obsesia: noi ne iubim n masura n care ura ta mpotriva pietrelor/ este si ura mea mpotriva pietrelor// priveste ntr-acolo si ai sa vezi cum atrna cumintenia pamntului/ pieptanata dulce deasupra patului n care ne mai iubim ( vei spune ). Privirea lucida careia i se dezvaluie peste tot, n toate, o fisura, o mediocra retorica (consolatoare?) ea celui care vede tot ce ramne marunta iluzie-n streangul zilei: ncet si mai repede amar si dulce e vremea/ si orincotro se ntorc din obisnuinta privirile/ o fisura ele zaresc un fel de marunta retorica/ buna la toate pentru ca altfel nu poti sa crezi. Leit-motivul cenusei avertizeaza asupra confluentei experientelor care stau n miezul existentei-ardere: mi se spunea: vei nvinge cnd te vei supune/ m-am supus si am gasit cenusa/ mi se spunea: vei nvinge cnd vei iubi/ am iubit si am gasit cenusa/ mi se spunea: vei nvinge cnd vei lasa asta viata/ am lasat-o si am gasit cenusa. Nici o iesire nu pare posibila din acest orizont marcat de nsemnele stingerii si devitalizarii: oribila este speranta/ oribila este/ sub cerul mai galben ca frunza ca floarea. Astfel de accente amintesc de nversunarile negatoare ale lui Lucian Blaga, din faza cea mai sumbra a lirismului sau (linia Tagaduirilor ) . Dar expresia e voit rupta, eliptica. Lumea la care trimite poezia lui Virgil Mazilescu nu este una comoda, fara tensiuni si fara riscuri. Ea poate fi spatiul sufletelor ngrasate cu suflet de miel. Precautii simptomatice vin sa tulbure cele mai simple (si, aparent, tocite, incolore) vorbe: nu prea cunosc aceasta zi cu toate urmarile ei/ buna ziua va spun buna ziua-n plina strada. 0 ntrebare launtrica, de ordinul constiintei morale, este astfel

aruncata n treacat, ca ntr-un capriciu care mpinge cuvintele spre ntelesuri crescute si grave, nsa fara sa se insiste, ocolindu-se orice rotunjire retorica, dimpotriva, dnd versului forta unei tresariri de gnd. 0 ambigua relatie este ntre marinarul ntors la tarm si pnda de pisici a lumii din care vin enigmatici batrni cu permis de trecere: lumina unui strigat din valuri noaptea cum se face/ ca doar pe ei i orbeste/ si scapare nici nu poate fi pe lumea asta/ pentru tine biet marinarule// ihihi ei vin spre tine prasiti din toata/ pnda de pisici a lumii/ ohoho si te iau azvrlindu-te/ ntr-o masina glorioasa ncarcata cu urlete ( batrni cu permis de trecere ). Exista n astfel de poeme o tehnica a utilizarii lacunelor voite, menite sa faca imposibila orice lectura-traducere n clar: esentiala este nu cheia unei atare limpeziri, ci sugestia tonului nsusi, n cazul de fata aceea a furiei mpotriva unei forme de falsificare sarbatoreasca. Poetul, dnd curs dispozitiilor sale de a-si rosti cu violenta strigatul, nu ezita sa puna, pentru ocazie, o nihilista masca dostoievskiana: ei au lumea lor si lumea asta a lor mi face greata/ si chiar cu o cutie goala de conserve n gura snt gata sa urlu/ si chiar cu o bomba n maduva sirei spinarii snt gata sa urlu/ ca au lumea lor si ca lumea asta a lor mi face greata ( satov ). Sa fie acesta un pur exercitiu de defulare a unei mnii n sine, gratuite, fara obiect? Alteori se nareaza mici parabole, cu o figuratie si mai ales o sintaxa absurde, deloc nsa lipsite de un sens: mncau la o masa lunga si bogata/ asa dupa cum este/ obiceiul prin partile noastre rasaritene si/ pot sa spun ca m-au ntmpinat cu un tulbure salut/ cum sa nu ma ntmpine cu un tulbure salut/ mncau/ ce sa faca/ dar mai trziu m-au nvelit ntr-un ziar/ si neatenti m-au pierdut pe mare/ ce sa faca si ei/ visasera trei zile si patru nopti/ insule cu neveste frumoase/ si nevestele se stie snt ca sufletul/ dar mai trziu m-au gasit n burta pestelui/ despicau burtile pestilor pe rnd cautndu-ma/ ce sa faca si ei/ prietenii ( mncau la o masa lunga si bogata ). Istorioara cu aparenta de joc cu absurdul face totusi sa se simta o legatura ntre masa bogata si visul insulelor cu neveste frumoase, de o parte, si tulburele salut, pierderea prietenului, nvelit ntr-un ziar, pe mare, hrana pestilor. Maniera e a unui Prvert mai crncen, nu neaparat si mai caustic. Fondul poeziei lui Mazilescu este, hotart, sentimental. Semne snt mai la tot pasul, chiar daca sintaxa acestei poezii strecoara crmpeiele rare, zgrcite de marturisire lirica n contexte voit disonante sau, cel putin, apte sa obscurizeze relatia lor cu nucleul confesiv: ca si cnd am mai putea sa admitem/ pelerinajul nzapezit al vrabiilor/ ntre fereastra noastra si lacrima noastra/ ca si cnd ne vom iubi o draga mea/ depasind sportiv mileniul celuilalt/ si cavalereste tradarea/ planuita cu flori de liliac alb n mna/ ca si cnd o draga mea vom fi/ copiii fara granite nastere lnga nastere/ lnga aceste morminte orbitoare ( ca si cnd am mai putea sa admitem ). Tocmai aerul unificator al tiparului sintactic reluat subliniaza disparitatea liniilor si ceata semantica ntr-un astfel de mic poem. Invazia

prozaicului disloca nceputul de autoportret liric: mi-am uitat casa si numele e obositor/ sa-ti stii mereu numele pe de rost/ o grigore dumitru iulian usa de la intrare/ se deschidea nauntru? si cinele negru al vecinului/ spuneti ca musca? si ca n-ar trebui sa umblu cnd e ger/ cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat/ am avut vreme destula sa uit din creier pna n degete. Metafora vine pe un fond de notatii cu care nu are dect o singura atingere, n sugestia de liniste a asteptarii, a nscrierii ntr-o temporalitate ireversibila: aici lnga dunare ma nconjoara pasari de tot felul/ vrabii gste salbatice specii rare de cocostrci/ si iubirea mea pentru ele se deschide/ ca un port ospitalier poate sa vina iarna scitica/ voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou/ a doi parinti onesti reverie de lebada/ auziti: viata: stele scobind ncet cmpia ( mi-am uitat casa si numele ). Alteori urmele biograficului se sterg n jocurile fantezist -expresive ale viziunii autoironice: si intrnd n antreu stiind dinainte ce ma asteapta/ m-as fi lovit groaznic de un cuvnt uitat/ acolo lnga cuier pe o bucata de piele galbena/ si as fi cazut cu fata la pamnt/ si as fi plns facut gramada gramajoara/ lnga un cuier sculptat cu flori cu pasarele ( orict ti-ai biciui , degetele: inutil ) Snt exceptii versurile n care discursul sa nu devina un labirint plin de capcane si surprize menite sa-i mpiedice omogenizarea, continuitatea: soarele striga si cade n frunze/ n singurul parc al orasului/ copiii orasului se fac ncet mari/ fara teama la umbra doicilor/ care croseteaza aici de mai multe decenii/ copiii orasului se fac mari mbracati/ n coaja teilor tunsi ca scolarii/ doicile croseteaza vitejeste pentru nimeni/ dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni/ si eu pe aici linistit si cu minile n buzunare/ privesc atta doar/ stiu ca toamna e de ajuns sa privesti/ distanta dintre copac si disparitie// dupa o ora inventez acel cuvnt verde/ ca ochiul tau verde n trei mari deodata ( soarele striga si cade n frunze ). n general, la Virgil Mazilescu, emotia, starea de suflet refuza limbajul transparent al comunicarii directe sau al montajului de notatii focalizate liric, proiectndu-se, dimpotriva, n imagini care insoliteaza lucrurile lumii, conferindu-le aura unui fantastic metaforic: spre dimineata lucrurile cele mai dragi/ o cele mai apropiate/ au un fel de gura un fel de snge iscoditor/ si rnd pe rnd si abandoneaza cenusile n salcmul/ din poarta/ vocea n nelinistea cinilor stinsi/ de pe strada mea care nu mai este o strada/ si intra n carnea fericita a femeii care se trezeste/ pentru ca mpreuna sa ma paraseasca taci!/ si naufragiaza n marea din fereastra ( spre dimineata lucrurile cele mai dragi ). O cale pe care se produce evitarea monologului poetic al eului este montarea unui pretext fantezist care slujeste drept rama strigatului liric. Relativ discreta, dezvaluirea de sine e nendoielnica ntr-o astfel de poveste cu tlc: tocmai organizasem un atac subtil/ cnd a batut la usa mea iubita/ eu i-am deschis cu ntunecata mea mna dreapta dupa aceea/ eu am continuat jocul de sah/ tocmai zmbeam tocmai suceam/ n extaz gtul reginei/ o tnara mea sarmana sarmana regina/ tocmai murmurase rugaciunea

pieselor de sah/ pe care o spun cteodata si soldatii de plumb/ si suceste-ne noua viata gturile noastre/ lemn carne du-ne ispita, amin ( tocmai organizasem un atac subtil ). Poetul are o mare sensibilitate la resursele speciale ale sintaxei, ale punerii cuvntului n pagina urmnd unui ritm interior al spunerii, al translatiilor si delimitarilor. Temele si chiar atitudinile identitatii sale lirice l disting mai putin dect modul vorbirii lui poetice.

Nicolae CRETU Sintaxa si semantica aluziei: Virgil Mazilescu (II) Numeroase snt surprizele semantice pe care ni ie rezerva lectura poeziei lui Virgil Mazilescu. Cuvintele, la el, nu stau alaturi ntr-o placida mperechere, ele nu-si atenueaza unul altuia energiile, relieful. Dimpotriva, tensiunea ntlnirilor lor n textul poetic este cultivata, provocata. Un titlu (care repeta un vers) suna demult (alaltaieri) cu ce pagi am plecat . Mamei moarte i se cere sa se apere: apara-te/ cu atotputerea nefiintei tale, ntr-o cntare trista care are o deschidere-soc: iubirea pentru tine mama e si o jucarie/ cu care nu ma jucasem/ si moartea ta nici astazi no nteleg/ consultnd dictionarele docte. Altundeva: credeam ca ntre o sabie si cealalta vor creste/ turme de porci/ va nflori liliacul. Desigur, poezia n general este scoatere a cuvintelor din inertia asocierilor standard, cuminti. La poetul acesta e vorba nsa de o subminare sistematica, nu numai a cliseelor vorbirii de toate zilele, ci si a celor (a tiparelor lor) venite dinspre poezia nsasi: e, asadar, un razboi dificil ' si riscat, dus simultan pe doua fronturi. El aude scheunatul inimii pe vreme de ploaie sau mici chiraituri vesele ale amintirilor care au prins radacini ntr-o groapa, unele versuri au o structura tipic oximoronica: pleaca si lasa-ma ntr-un urlet ntr-o pace fara de margini, altele uimesc prin dezinvoltura salturilor metaforice imprevizibile: copilul vnzndu-si jucariile si n departare un cor/ n ceata n ceata corul/ nu este corul este mitraliera snt: absintul/ si pasarile nascatoare de dumnezei. Un neasteptat aliat n opera de curatire a. limbajului de zgura folosirii lui fie prozaice, fie conventional poetice este un anumit repertoriu de clisee, de prefabricate sintactice: cu alte cuvinte, n-avem ce spune, vezi bine, daca vrei sa stii, nici vorba si altele, necesare, tocmai ele, ca sa marcheze prin contrast scuturarea vorbirii care le nconjoara de orice inertie. Mai cu seama n guillaume poetul si administratorul se vor nmulti formele colocviale: ma copilul meu ma strainul meu ma/ unde te duci tu ma sau: pe dracu administratorule eu snt realitatea ba realitatea palpabila/ manifestare a ideii n

sensibil (negel prelegeri fenomenologia)/ snt cea cu urechi mici/ cu iepurasi si marmote de plastilina/ snt cea cu vorbe care de care mai dulci. Deloc un simplu capriciu stilistic al autorului, ele snt menite ca n primul exemplu sa ascunda emotia, ori ca n al doilea sa introduca ntr-o vorbire ludic-parodica, n care totusi se simte si ceva mai grav, o miza serioasa, detectabila n raporturile acestui limbaj, infantilizat numai la suprafata (vorbeste realitatea palpabila): si daca ma enervez si trec pe trotuarul de vizavi spunndu-ti/ n prealabil: administratorule nu vreau sa mai stau cu tine/ ce te faci tu ? iepurasii se topesc marmotele fug departe/ n tara lor cuvinte dulci nu mai auzi/ urechi mici n care sa zbieri nu mai gasesti ( administratorul poate s-o sfecleasca n orice moment ). Tocmai semantica raporturilor (spiritul) conteaza ntr-o atare sintaxa (litera) a vorbirii aparent gratuite, a textualizarii n dodii. Metaforele poetului snt rareori clare si aceasta, de obicei, n poezii care caligrafiaza modern sentimente din gama eterna a omenescului: plnsul meu nclcea padurile, si absenta ta: o cicatrice pe un perete de aer/ micsorndu -se din ce n ce din ce n ce, din nou pe sub cearceafuri si albe/ camasi ntinse pe srma sa se usuce/ prin cartierul ros de amintire pna la snge, ori n structuri n care se ntrevede o ordine alegorica a sensului: noi ne iubim n masura n care ura ta mpotriva pietrelor/ este si ura mea mpotriva pietrelor, la stnga linistii mele definitive se scufunda o corabie, poate si nuia de cremene si uneori de zahar/ a basmelor care ne-au invadat copilaria. Mult mai frecvente snt metaforele enigmatice, capabile sa propage n context atmosfera stilistica a unei rostiri cu talc ncetosat: asa a fost scris sa se consume/ ca un medicament slava mea pe mari, si s-a trezit din somn ngropata vsla aceea unica, auziti: viata: stele scobind ncet cmpia, si nimeni/ nu se ngrozeste se aud apele orbind, ca si cnd o draga mea vom fi/ copiii fara granite nastere lnga nastere/ lnga aceste morminte orbitoare. Iradierii semantice si de ton a acestui tip de metaforism i datoreaza n mare parte poezia lui Virgil Mazilescu accentul ei aparte. Snt dealtfel si mici poeme n care totul graviteaza n jurul unei astfel de metafore sau, n genere, imagine cu sugestie de insolitare-enigmatizare:. mama din revolta privighetorii/ mama dezlantuita/ mama din toate oglinzile/ mama tu rasuceai cheia aceasta a sngelui meu oprit/ rasuceste tu cheia ncet ncet ca pentru un furt ( mama din revolta privighetorii ). Memorabile prin forta lor imagistica ramn cteva metafore onirice, de un absurd expresiv, cvasi-bunuelian: si mai trziu sa cobori cu un zmbet ca un cui violaceu n palma larg desfacuta, le dau voie sa lucreze cu minile mele poftim/ sa descuie daca vor un genunchi de copil/ sa mai descuie si izvorul sa mai benchetulasca osul. Snt nsa si destule texte, mai ales n fragmente din regiunea de odinioara , n ansamblul lor ininteligibile: balada lunii ntr-o noapte veche, lacrima gradinii, cntecul cavaleristului si altele, n care

se simte confectia, iluzia poetului ca procedeele stilului sau pot crea cel putin fantasma unui sens. Dar rolul cel mai mare n individualizarea estetica a poeziei lui Virgil Mazilescu mai important chiar dect cel revenindu-i metaforismului sau l joaca factura nsasi a discursului poetic. Cum sublinia Eugen Simion (n Scriitori contemporani , III), obscuritatea e voita, elaborata, n multe din textele autorului. Nu are rost sa ne ntrebam cine este arpentorul asteptat n zadar sa pice din Smirna sau din Rodos, productiv poetic este tonul acestei asteptari, cu sugestiile lui de imperfectiune a conditiei umane. Immanuel (ntoarcerea lui immanuel ) pare a fi poetul, formulele n care vorbeste el snt ale unei gndiri metaforice: a spus ca un sal plutind peste prapastie pare uneori un joc parasit la caderea ntunericului sau o boala foarte umila. nsa nu o atare identificare a lui e adevarata miza a textului, ci sugestiile pe care le poarta cu ea cadenta vorbirii poetice. Impresia globala e de chintesentiere a experientelor cruciale ale existentei ntr-un limbaj nalt si incoruptibil, ferit de riscul trivializarii prin chiar eliptismul si lipsa lui de transparenta, prin efectul lui vag aluziv la ceva intraductibil dar esential n orizontul uman al lumii. Aceasta coerenta secreta, a trimiterilor la o ordine si corespondente ascunse, de ale caror iradieri se patrunde trecerea omului pe pamnt, creeaza fiorul aparte al unor mici lieduri subliniat eliptice: apa v-am dat sufletul unde v-a fost/ unde plpi tu sufletul meu si n care/ parte a lumii vneaza acum vnatorii// daca privesc haina mea este chiar frica/ daca privesc dealuri si vai si cmpii ( dealuri si vai si cmpii ). Vocea care vorbeste aici pare sa stie ceva care nu ajunge cu limpezime si ntr-o expresie legata la noi, dar cuvintele acestea care plutesc ntr-un soi de ceata sintactica lasa sa se banuiasca mai mult si mai adnc dect pur si simplu semnifica ele. Marea teama a poetului este de a nu alunga prin vorbire pedestra, exces de precizie si de inteligibilitate (conceptuala), prin sintaxa a raporturilor fixate, duhul delicat al poeziei, dar strategia sa stilistica nu e nici o clipa una de efeminare a expresiei: amintiri care au prins radacini ntr -o groapa/ frumos le sta lor acolo n-avem ce spune/ cu mici chiraituri vesele nabusindu-se unele pe altele/ frumos si bine le sta si nici prin gnd nu le trece ca lumina/ e cinele asmutit de zei pe urmele ticaloaselor amintiri/ amintiri ca si cum ne-am sprijini cu fruntea de un perete. Cuvinte, imagini se leaga ntre ele dupa o logica asociativa care pare sa investeasca n aceasta combinatorie halucinanta si abrupta un sens, presimtirea cel putin a unui sens: nici o mngiere si flori albastre si nici o vorba, mna va crede ca viseaza las-o, limba doarme de noua ani ntre maluri las-o, flori albastre da nspaimntatoare flori albastre si mai ales nici o vorba: cutit lnga cutit ( flori albastre ). La orice tentativa de a interpreta un astfel de text poeticitatea lui se spulbera. Cine este cel care sta acolo pe marginea prapastiei si spune si vorbeste/ uitndu-se ntruna la ceas ca un batrn cuprins de spaima/ la

caderea noptii ? gndurile lui mai stinse dect o lumnare/ stinsa. ibi snt leones ? acolo se ntretaie practic cele doua// zone: a vietii si a ncrederii incomensurabile/ n eternitate, acolo cresc flori, ibi snt leones ? Poate poetul ? n orice caz, poezia se consacra, captarii acelui spatiu infim si evanescent, de interferenta a vietii si a ncrederii incomensurabile n eternitate. Toata creatia lui Virgil Mazilescu presupune o axiologie n vrful piramidei careia sta poezia, filtrare a esentelor lumii si existentei n cuvinte, n raporturile care se instituie (prin gndire metaforica si sintaxa voit rupta) ntre ele. Modul aluziv al liricii sale este manifestarea cea mai caracteristica a ororii poetului de coerenta si de perspectiva de a fi nteles pna la capat si chiar de a ajunge elocvent (Eugen Negriei). E superstitia (principiul adnc) acestui poet, care scrie cu dorinta de a nu trivializa si de a nu perverti poezia, de a pastra necorupt mitul incoruptibilitatii ei. De aceea cea dinti si cea mai de seama tema a poetului e poezia nsasi. ndeletnicirea lui, a poetului, este cultivarea unei memorii a esentelor, la care se ajunge, ca n orice act de anamneza, prin nlaturarea a ceea ce e superficial si inautentic: ca sa-si poata aminti mai bine el trebuie sa nvete sa uite./ sa nvete pe ruptelea. zi si noapte fara sa se opreasca./ doamne (si spune el de la o vreme) ce ndeletnicire caraghioasa/ mai am si eu. ce meserie grea. la urma urmei: ce ruina doamne.// si vine de departe? pai vine de departe/ vine plngnd n hohote si se nabuse/ de-atta miere dulce pe limba si nu are/ nici nger care sa-l pazeasca, si nu are/ nici nger care ,sa-l pazeasca noaptea, // lacrimile lui seamana cu niste foarte mari/ alunecari de teren: cu niste mici cu niste infime aproape invizibile/ seminte colorate ale veacului ( miere pe limba ). Final oximoronic? Lacrimile poetului (seminte colorate ale veacului) snt perene, plnsul lui nsa seamana totodata cu niste foarte mari alunecari de teren pentru ca e exponential. E al sau , dar n numele omului, traitor n lume. Nimic din ce este esential omenesc nu-i este si nu-i poate fi strain poetului. ncepnd cu existenta sa n lume, n istorie: si cum s e mai rostogoleau capetele: spre seara/ n zumzet dulce n zumzet voios de albine// daca tremura un copil se aprinde pe bolta lumina stelelor/ daca plnge un copil n spatele casei o draperie de grindina cade/ vorbeste limpede si vei fi mine stapnul lumii// copil care nu stie nimic din ce s-a petrecut naintea/ nasterii sale: un drum pavat cu bune intentii// prin urmare acolo voi sapa linga iedera aceea putreda/ n zumzet preadulce n zumzet voios de albine/ si las apa sa cnte si norii sa curga si focul sa plpie/ cel ce vorbeste limpede va fi mine stapnul lumii (sfrsitul lectiei de istorie / profesor guillaume). O privire lucida si grava este ndreptata spre lectia marilor tensiuni mundane. Para a uita nsa cealalta istorie: a omului, a insului nscris n propria durata individuala. Visul cu care se ncheie guillaume poetul si administratorul ncepuse paradisiac, idilic (si iesisem la cmp/ si culegeam albastrele) si sfrseste ca un cosmar (tarantula). Pe nesimtite, soapta

zidarului devine amenintare: nisip si pietre/ ne sopteste zidarul// sa va fac eu o casa/ cum nu s-a mai vazut// scnduri si cuie/ ne sopteste la ureche zidarul// prin aerul tot mai rece/ suh ploaia tot mai ntunecata. O viclenie a inevitabilului scenariu existential se citeste n prima poveste pentru stefana , care ncepe inocent: pisica va deschide iar fereastra/ pisica verde si proaspata ca iarba/ si n odaia pustie se va strecura/ si la picioarele stapnului se va ncolaci, pentru ca apoi ploaia si, n final, moartea sa ia locul pisicii n aceeasi structura a textului. Spatiul intim si protector (dormi dormi somnul te duce de pe lume etc.) ascunde o primejdie, un musafir nepoftit, de care nu exista scapare. ntre istoria mare a lumii si cea a insului, poli ai viziunii poetice, totul l intereseaza pe autor, tot ce marcheaza conditia omului, n sine si n raporturile cu ceilalti: si maimuta vil/ cea care locuieste lnga foc si iese din cnd n cnd/ din oamenii folositori pe brnci, si dragostea lui guillaume, vazut, n perspectiva unui grotesc tandru, sarutnd pierdut labele margaretei, si destinul iepurelui caruia i se scrie un ironic recviem ori soarta gndacelului cu piciorusele n aer cu pntecul liber (fratele meu ucigasul meu dumnezeul meu), cntecel esopic cu un fond amar, si viata urmuziana a administratorului consacrata... mutarii unui dulap, alaturi de evenimente fabuloase, metafore ale libertatii si gratiei imaginarului, ca zborul calului naripat din grajdul-nchisoare ori petitia semnata de guillaume poetul si administratorul si trimisa unui primar de urbe fantezista. Aceasta este misiunea poetului, n viziunea lui Virgil Mazilescu: de a da seama de aspiratiile si limitele care marcheaza umanul, ntr-un limbaj scos din inertie si ferit de tiparele gata facute, si dupa ce am inventat poezia ntr-o ncapere clandestina din adncul pamnturilor sterpe curajul si puterea (omeneasca) s-au topit ca aburul// si altceva n afara de faptul ca m-am nascut si ca traiesc si ca probabil voi muri cutremurndu-ma (ceea ce dealtfel am vrut sa va spun si a-cum doi ani si acum trei ani de zile) deocamdata nu va pot spune. Ne-a spus cu curajul si puterea (omeneasca) cta i-a ramas, cu oboseala si refuzul retoricii proprii stilului sau mult mai mult dect att- Poetul, cel care deschide ochii mari si gravi spre lume si sondeaza propria-i interioritate (rcituri ascunse) n slujba cunoasterii omului (oare sa fie el unul din cele trei feluri de a muri ale poetului?), are dreptul sa-si spuna: ca razele de dimineata ale soarelui este muzica din jurul meu proaspata si vioaie si bestiala cu masura/ stau si ma gndesc n liniste la cele ce am facut. Lucrarea lui este poezia. Poeticitatea sa aluziva ere substanta semantica, cuvntul poetului merita sa vuiasca pna departe.