n Rugciunea unui dac apare repudierea radical a vietii, astfel c poetul l roag pe Dumnezeu, s-i ngduie intrarea n repaosul

etern. Este evocat mai nti ajunul Genezei cnd nu exista dect necunoscutul zeu primordial. Evocarea este aparent o laud att a Creatorului ct si a cosmogoniei, a lumii izvodite:

El singur zeu sttut-a nainte de-a fi zeii Si din noian de ape puteri a dat scnteii, El zeilor d suflet si lumii fericire, El este-al omenimii izvor de mntuire: Sus inimile voastre! Cntare aduceti-i, El este moartea mortii si nvierea vietii.

Si el mi dete ochii s vd lumina zilei, n vuietul de vnturi auzit-am al lui mers Si-n glas purtat de cntec simtii duiosu-i vers.

Dar de la aceste accente luminoase se trece brusc la un tragic blestem al propriei existente, la ruga stingerii, a stergerii din istoria eternittii. In mod ironic, poetul afirm c numai druindu-i moartea poate multumi Creatorului c i-a dat sansa vietii: Astfel numai, Printe, eu pot s-ti multumesc/ C tu mi-ai dat n lume norocul s triesc./ S cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,/ Spre ur si blestemuri as vrea s te nduplec,/ S simt c de suflarea-ti, suflarea mea se curm/ Si-n stingerea etern dispar fr de urm!