ZONA

Clipa dă sens!

Interferenţelor
POETICE
File de jurnal poetic al Cenaclului de Seară.

ZIP nr. 5 / 21.08.2008

”Viaţa e mai tare decât mizeriile ei. ” George Bacovia
Publicaţie tipărită în 4000 de exemplare distribuite gratuit !
* Lecţii
Prinde-mă în podul palmei tale
Şi naşte-mă o secundă:
Cineva - la marginea a două
suflete.
**
Despleteşte-ţi părul, iubito
Şi fă-mi-l altar.
Astăzi
Dumnezeu nu joacă şotron.
Despleteşte-ţi părul, iubito…
Ziua aceasta
E un chestor bacant
Şi…
Dumnezeu nu joacă
niciodată şotron!
Ştefania Vârban, C.d.S. Bucureşti
Critică de întâmpinare
de Robert TOMA
Unora le place sexy Teatru vesel şi trist de Florin Iordache
Sintagma implicând antinomia „vesel-trist” are conotaţia
caracterului invariabil al naturii umane. „Glossa eminesciană :
Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui / Joace unul şi pe
patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i „ sau „Aceloraşi mijloace / Se
supun câte există / Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi
tristă”. Nu întâmplător, desigur, George Topârceanu îşi intitulează,
la rândul lui, volumul de versuri „Balade vesele şi triste”.
La pagina 9 (prima piesă), la întrebarea Elizei Vakarm dacă
Tatianei îi place chimia, Tatiana, deşi cochetă şi vizibil superficială,
răspunde la modul impropriu, adică pretenţios, ştiinţific, ea zice:
„sunt ca un cristal în stare pură, are se topeşte la exact aceeaşi
temperatură, dacă i se ia de mai multe ori punctul de topire” etc.
Se trădează astfel, printr-un fel de indiscreţie scuzabilă,
cunoştinţele autorului care este şi profesor de chimie. Eliza
!
Vakarm nu e mai puţin superficială, iritată de ocupaţiile gratuite,
adică fără finalitate practică: „Lui Radu îi place să piardă vremea
cu pictorii în loc să mă ajute la gospodărie...”
Virgil Magearu, perimat şi snob, bonom şi protocolar, se exprimă
caragialian cu „sărut mânuşiţele”. Nu lipsesc, fireşte, franţuzismele.
Veteranul acesta e şi un prilej pentru autor de a strecura opinii
personale privind chestiuni politice de un interes mai mult sau mai
puţin actual (de pildă Războiul din Golf).
Dan Vintilă, inginerul, este şi el un vehicul de idei ale autorului,
într-un mod cam transparent: „Dacă nu ar exista bişniţarii cu
contrabanda lor, s-ar mai putea fuma Kent în România? De fapt,
ce s-a întâmplat după Revoluţie, decât că o gaşcă a lui Ceauşescu
a fost schimbată cu o gaşcă a lui Iliescu? Tot comuniştii sunt la
putere!...” Iată ce consideraţii amare pot declanşa ţigările de care
tocmai se arătase interesat veteranul Magearu! Acesta şi începe
să pună paie pe foc, având plăcerea gratuită a discuţiei, întocmai
precum eroii caragialieni: „Aşa e!... Chestia asta se întâmplă de 50
de ani!...”
(continuare în pagina 9)
foto: Adina Stoicescu
***
Respir Pălăria de fetru
Dimineaţa de Ion Gabriel Puşcă
În interiorul meu. Dimineaţa când pleci de acasă spre serviciu îţi prinde bine pe
Sunt timpul călătoriei cu metroul, un ziar. Mai ales dacă nu te costă
Mai bătrân nimic. Aşa că ai de ales între Compact, un ziar cu informaţii
Cu o secundă. cuminţi, energicul Ring unde doi, trei reporteri ’de investigaţii’
îşi încordează filonul profund al genei de Shelock & Watson în
**** variantă autohtonă şi euROpeanul o publicaţie bilunară a
Ministerului Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Secundele
Desigur nu aş fi scris în pălăria de fetru despre aceste
S-au scurs tăcut
publicaţii –care nu sunt decât instrumente ale unor jocuri de
Prin pupile. interese– dacă nu aş fi citit într-un număr recent din
Şi nici nu stiu euROpeanul un articolaş cel puţin ciudat. Pe pagina a doua,
Când am rămas dl. Luca Niculescu ne prezintă în articolul Europa regiunilor
Fără noi… mai înseamnă Europa? câteva raporturi –aparent logice- care
lovesc clar în identitatea românilor. Jocul pe care îl propune
L.N. începe cu o avalanşă de informaţii despre tensiunile
dintre valoni şi flamanzi, despre tensiunile apărute intre nordul
si sudul Italiei sau despre Scoţia şi gândurile ei de retragere
de sub umbrela Marii Britanii. Continuarea este lesne de
înţeles: trimiteri la ’regionalizare’ şi la naţionaliştii români. ’Se
fac –ne dezvăluie dl L.N.-confuzii, deliberate sau nu, între
regiunile istorice şi cele de dezvoltare’. Poate că eu fac parte
dintre ’cei mai puţin instruiţi’ dar spre deosebire de cei
instruiţi iubesc pământul ăsta pe care s-a născut tata, pe
care bunicul a jucat leapşa şi pentru care străbunicul a murit la
Oituz. Iar dacă străbunii noştri ne-au lăsat de 2500 de ani
spaţiul carpato-danubiano-nistro-pontic de ce să îl fărâmiţăm
acum? Pentru o Europă regională? Hai să fim serioşi!
Se pare, prieteni, că astăzi pentru ca să faci valuri, să fii băgat
în seamă, să ai vizibilitate şi notabilitate trebuie să îţi înjuri
sau ponegreşti ţara. Să o vrei făcută bucăţele pentru că aşa
fac şi spaniolii şi sârbii şi italienii şi belgienii. Este un trend. Pe
care dl. L.N. îl respectă de ceva vreme pentru că scria în
Dilema Veche din 16 august 2007 la Tema Saptămânii:
’’Românii se consideră ca fiind speciali, deosebiţi, excepţionali
şi sînt furioşi cînd străinii nu le recunosc meritele,
adevărate sau închipuite. N-am fost noi pionieri în aviaţie?
Nu am inventat noi insulina? Nu i-am sprijinit noi pe cehi în
vara lui 1968?’’ De ce oare nu mă miră acest comportament?
Pentru că între jurnalişti la ora actuală este o întrecere al cărui
premiu, se pare, ar fi secunda în care toată lume se uită la
tine. Nu contează că se uită cu milă sau cu mirare. Important
este că se uită. Mai contează atunci confuzia între raţional şi
limitele absurdului? NU mai contează!
Nu suntem furioşi d-le Luca pentru că noi am inventat insulina,
noi am fost pionierii aviaţiei, noi am stat aici vreo mie de ani
ca să poată francezii, belgienii, scoţienii să îşi facă ţările pe
SPONSORUL ACESTUI NUMĂR ZIP ESTE:
care acum, conform teoriei dumneavoastră, le desfac, tot noi
am fost aici când s-a pronunţat prima dată poc! bâz!, buf!,
sfâr!. Europa e plecată pe drumul federalizării de multă vreme
iar finalul va fi o planetă cu cinci-şase state federale, dar
acest lucru nu ne împiedică să ne pastrăm şi dezvoltăm
identitatea, istoria, cultura aşa cum au facut şi strămoşii noştri
până la noi. Veţi spune, oare, că sunt naţionalist dacă închei
acest articol cu : Trăiască România!
Hai, la bună recitire!
 pagina2 Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008

Semn de carte ATLAZ ’’Şi ceru-i de atlaz, soarele-n extaz...’’

Despre volumul de poezie „Nu am voie” ,
Pasărea Colibri
al scriitorului Liviu Georgescu

Liviu Georgescu expune o poezie eterogenă atât din Doamne, cât de lungi şi de nefireşti ai lăsat acele după amieze de vară!
punct de vedere al formei cât şi din punct de vedere al Lungi precum o tăcere după furtună, precum o frământare al cărei motiv
sintagmelor.Ignorând modul propriu-zis de strucurare al nu-l descoperi. Nefireşti prin simpla lor natură de a fi tulburător de calde
cărţii (trei părţi) se pot identifica două tipuri de poezie şi de luminoase. După amiezele de vară radiază prin ele însele.
luând în considerare simultan mijloacele stilistice Era o după amiaza de vară atunci când te-am cunoscut. Altfel, nu-mi
folosite şi întinderea textelor. Prima categorie gravitează explic modul în care lumina ţi-a distorsionat trăsăturile, înfăţişându-le atât
în jurul experienţei concrete a scriitorului, în care de bizar asemănătoare alor mele.
caracterul personal al poemelor este evidenţiat mai
Ţin minte şi acum. Am întins naiv mâna, precum un cerşetor cu ochii
puţin. Aici majoritatea “subiectelor” se bazează pe
cronologia unor evenimente considerate decisive de încă prea albaştri de rugăciune, şi am implorat. Te-am şocat, pe
către autor şi pe care acesta le nominalizează cât se moment.
poate de direct din perspectiva”omului din mulţime”. Apoi, probabil, soarele s-a ascuns, subit dar subtil, după dealurile
“Nu am voie” este un volum în care metafora este unduioase şi lumina nu te-a mai inundat în modul acela măgulitor, căci
relativ rară şi utilizată cu precauţie astlfel încât nu trăsăturile tale au revenit la normal. La normalul lor crud, desigur. Care
reuşeşte să “guverneze” decât în texte izolate. nu e şi normalul meu.
Poetul se foloseşte insă mult mai des de enumeraţie şi Aşa că, vezi tu, interminabilul după amiezelor de vară ţi se datorează.
într-o măsură considerabilă şi de aforisme, („gloria e o Precum şi faptul că ochii mei vor avea mereu o discretă nuanţă de
neînţelegere”; ”realitatea a devenit un ochi agresor”),
albastru.
dând uneori poemelor sale nu numai forma unor texte
în proză ci şi structura acestora. (“Ochii miriapozi”, Ana COJOCARU C.D.S. Bucureşti
”Involuţia”,”Secolul vitezei”, ”Aproape departe”etc.).
Apar frecvent termeni şi sintagme cu grad mare de
generalitate („actul gândirii”, ”adevărata libertate”, …de toamnă ***
”realitatea.. .ne dictează decizii”) sau sunt relaţionate Adina Stoicescu Vuieşte liniştea...
noţiuni deopotrivă de impersonale („Istoria iniţia odată
eroismul”, „Potopul de informaţii invadează totul” etc.). Neîntreruptă decât de ea însăşi
Autorul utilizează în mod special persoana întâi plural a * Îşi sparge valurile
pronumelui personal / posesiv şi verbe(surprinzător de Clepsidră de vânt - De noaptea grea
multe) la persoana a treia dând impresia că Printre frunze o pană Din care curge,
interacţiunea dintre mediu şi eul liric se desfăşoară într- Înfruntă timpul Născând nelinişti,
un singur sens. Şi zbateri, şi zvârcoliri,
Rezultatul este un poem care în ciuda scopului critic, * Sfârtecătoare seisme în inimă,
nu reuseşte să cuprindă presupusa revoltă şi în care
Frunze aprinse – În trup şi-n creier...
tensiunea lipseşte cu desăvârşire în condiţiile unui vers
alb şi a unei întinderi mari a textelor. În special în ultima Umbrele castanilor Mă amestecă, mă frământă
parte a volumului (dar nu numai aici), Liviu Georgescu Duc taine spre nori Cu spuma de suferinţă,
ne introduce cel de-al doilea mod de a aborda poezia în Cu algele de disperare,
„Nu am voie”. Mai restrânsă ca spaţiu ,dar mai Cu meduzele de neîmplinire,
personală, vizând divinitatea („Psalm”), eul liric însuşi Cu nisipul risipirii,
(„Cântec vechi”, ”Sunt”) sau o altă persoană („Pasul tău Oceanul de linişte –
de domnişoară”), aceasta are ca suport metafora. Noaptea mea albă –
Muzicalitatea creşte de asemenea considerabil, poemul M-a înecat în geamăt de linişte,
păstrându-şi însă caracterul descendent. Volumul
În durere de linişte,
cuprinde trei părţi ale căror teme nu se separă complet.
”Aproape departe” se deschide cu poezia cu acelaşi În sete de linişte...
nume, constituind o „analiză” pe etape a vieţii autorului. Noaptea mea albă,
Procedeul se generalizează în „Involuţa”,iar restul se Noaptea de linişte neagră –
traduce prin „aproape am evoluat”. „Scăpăm pe spirale” Noaptea de linişte grea
este textul care încheie cea de-a doua parte şi dă şi M-a durut
numele acesteia. Alunecarea spre uniformitate şi Şi am strigat,
degradare este aici exprimată atât de direct încât nu mai Şi te-am chemat
este percepută ca importantă de către cititor. După Pe tine – noapte de linişte albă –
generalizare se evidenţiază diversitatea şi specificul
IUBIRE –
din „În cele patru vânturi” ,văzute ca fiind inevitabile şi
aproape periculoase.
Poetul dezvoltă o adevărată obsesie pentru Floarea Necşoiu C.d.S. –
introducerea unei viziuni „întoarse”.Fie că este vorba de Bucureşti - fragment din volumul
a privi prin „luneta întoarsă”, sau de „oglindă înversă”, ’’Cioburi şi aşchii’’
Mănăstirea Sâmbăta – detaliu culuoar
schimbarea de perspectivă este, din punctul de vedere Edit. Arefeana Bucureşti - 2006
foto: Silviu Tănase
al autorului, esenţială pentru înţelegerea adevărului.
„Nu am voie” rămâne totuşi o declaraţie incompletă * Orice întâmplare îşi are arhitectura ei nevăzută şi, la drept vorbind, nicio
care se poate continua în două moduri complet diferite: întâmplare nu poate fi numită oarbă.
nu am voie să ştiu sau nu am voie să cred.
* Ne urmăreşte adesea un vuiet, ca o presimţire, până când ne luăm
Ioana RĂŢOI inima-n dinţi şi-i cerem să termine ce are de făcut...

* Oamenii rămân imprevizibili: înlăturăAforisme

tirani, ca apoi
desă-i regrete.TOMA
Robert
Aforisme de Robert TOMA
* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
 Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008
Decor
Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar ...
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar ...
Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular ...
Cu pene albe, pene negre ...
În parc fantomele apar ...
Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar ...
În parc ninsoarea cade rar ...
SFERTUL
ACADEMIC
SEPTEMBRIE
“Poezia poate să nu fie însuşirea unei anumite pături de indivizi însă toarcerea ei
în versuri reprezintă nu mai puţin muncă, ucenicie serioasă, răbdare.”
* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN
pagina 3
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957, Bucureşti)
Monosilab de toamnă Toamna sună-n
geam frunze de metal, Vânt. În tăcerea
grea, gând şi animal Frânt. În odaie, trist
sună lemnul mut: Poc. Umbre împrejur
într-un gol, tăcut, Loc. În van peste foi,
singur, un condei Frec. Lampa plânge...
anii tăi, anii mei Trec. Să mă las pe pat,
ochii să-i închid, Pot. În curând, încet va
cădea în vid Tot. O, va fi cândva altfel
natural, Bis. Toamna sună-n geam
frunze de metal, Vis.
2008
Tudor Arghezi
Poetul
Sunt suflet în sufletul neamului meu
George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, — d. 9 mai 1918, Bucureşti)
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.
Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!
Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu, sursa: http://www.intelepciune.ro/poze/George_Cosbuc.jpg
De-a pururi, nerupta sa parte!
RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
 pagina 4 Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie2008

Asalt pe Furtuna
poduri Ana Cojocaru toamna ca prejudecată

Sunt lungi drumurile pe mare, De fiecare dată când mă sprijin de geamul rece, strigoi neadormiţi
Cu noi rătăcesc spre alatlăieri aburindu-l cu răsuflarea, mă îndepărtaţi cu frică şi amintirile priapice ne
Corăbii, cu o urmă de clarviziune în glas: interziceau pe rând
Se zbate tot vântul în pânze, - Stai departe de geam, e furtună! paşii deveneau cifre
Prin braţe ne curge un sânge Iar eu mă retrag cuminte, încercând să mai pe care sorocul le
Al stâncilor privesc puţin cauza temerilor voastre. E furtună, amesteca incult
Şi călcâiul aşteaptă un pas ocazie pentru natură să-şi desfaşoare avid forţele. în necunoscute drumuri
suspendat; Pe fundalul cerului întunecat de nori se ţes pânze
luminoase de păianjen. Trăsnetul îşi caută o nouă
Prea lungi au fost drumurile pe mare victimă.
mergeam înainte
Iarăşi s-au făcut poduri, Prea puţine s-au schimbat de pe vremea anticilor.
Iarăşi nu vom călca pe ape. Şi pentru ei furtunile se petreceau cu aceeaşi
pasiune greu de stăvilit, cu perdele de ploi şi
----------------------------- se făcea că suntem
lumini de fulger. Singura diferenţă este că anticii
tineri
ştiau ce trebuie să ofere naturii pentru ca ele,
furtunile, să înceteze. Ştiau că fulgerul este doar omoplaţi de sfinţi prin
Să fie linişte carne fâlfâiau
preavizul, tunetul e reamintirea, iar trăsnetul,
însuşi momentul sacrificiului. necuminţi
De ceva timp se trăieşte fără
Nu v-aţi întrebat niciodată de ce natura se râdeam de lacrimile
ceasuri,
dezlănţuie atât de vijelioasă? Doar pentru a ne nepereche ale lumii
Din cuvinte mor consoanele
Stânca se sprijină pe râu aminti de grandoarea sa? Un spaţiu mitic nu are rănile bacante lubrice
Ochiul stânjeneşte vederea; nevoie de o astfel de confirmare din partea se arcuiau diabolic
noastră, care oricum îi suntem pioni. Nu, natura toţi caii nedesenaţi ai
De ceva timp furtunile sunt vrea sa fie îmbunată. Prin sânge. Prin sacrificiu. copilăriei
Utopice. Pe vremuri, i se ofereau de bună voie ofrande. îi spânzuram în zăbale
Acum, se vede nevoită să le ia cu forţa. De la scâncete viorii mă
Undeva , daruri închinate ei în templele sofisticate, la a fura zgâriau în piept
O candelă cerşeşte încă pace câte o viaţă. E ironică evoluţia asta uneori, nu? şi nu-mi păsa
Şi cineva Trăsnetul a devenit vânător. Râurile de ploaie şi
Conservă precaut de nori îi sunt doar ascunzătoare. Ironic, perfid,
Gânduri caută fără încetare următoarea victima. Uneori nici să tac dar să nu uit
Ioana Răţoi unul dintre cei care au proasta inspiraţie de a cuvintele îmi spuneai
C.d.S. Bucureşti umbla pe vremea aceea, nu-i este pe plac. Atunci frunzele căzânde sunt
se razbună pe arbori, pe acoperişuri. Aşteaptă
Plai românesc urmatoarea furtună. Timpul ei, spre deosebire de
morţi comemorate
al nostru, e nelimitat. ale cui întrebam
Când prinde soarele să ne arate dinţii Conştientizez că, prin geam, furtuna mă judecă, indiferent
Spre noi, la trap gonindu-şi iepele de cu ochii fumurii şi reci. Dar nu, nu de data asta. de ce pământul le tace
raze Crede-mă, natură, nu vrei un suflet atât de curios. şi se făcea că suntem
Pământul râde tuciuriu în brazde Nici măcar tu nu vrei asta... crepuscul
Cântând iar imnurile biruinţii. Trăsnetul loveşte cu furie acoperişul. Norii se cu mâna dreaptă ochiul
E-atâta tinereţe azi în ramuri dizolvă în picuri grei de ploaie. M-au lăsat, pe stâng
Vin animale, păsări, frunze, albe flori moment, în pace. De undeva, de sus, apare o cu mâna stângă ochiul
Corăbii, nori de ploaie dătători geană de lumina aurie. Aparent, natura s-a mai drept
Ochi curioşi de prunci privind prin îmbunat... îi înfundai în orbite
geamuri. prejudecata despre
Când triluri prind în armonie hore,
ochelarii de cal era
Simţi bucuria revarsata-n sat
crez
Pe umeri nu mai curg la vale ore şi nu-ţi păsa
Şi fericirea parcă-n loc a stat.
Vazand in noi lumina cum coboară ca o inscripţie pe o
Grabite clipe nu mai vor să moară. cruce
şters tăcut nevăzut
Valeria TAMAŞ -Timişoara prin moarte
mergeam înainte

de Dan Tristian
Tg.Jiu
* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
 Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008
Praziliada
de Iulian FLOREA
Cântǎ zeiţǎ minune,
Dǎ-mi putere sǎ dezvolt
Şi sǎ scriu tot ce-am vǎzut
De la Jiu şi pân' la Olt.
Cântul I
S-au înscris la ONU frate,
Una sutǎ şase state
Şi-a rǎmas lista deschisǎ
Pânǎ s-or înscrie toate.
Mai deunǎzi U Thant
A primit din Prazilia telegramǎ
Ce spune cǎ oltenii fac
pastramǎ.
Cum de aşa ţarǎ,
Cu trecut victorios,
Este incǎ ignoratǎ
Şi neluatǎ în serios?
Dar acum e hotǎrâtǎ,
Nu mai dǎ nici un rǎgaz,
Şi nu vrea sǎ mai aştepte
Ţara ce cultivǎ praz.
A luat U Thant atlasul,
Şi nervos bǎtu-l-ar vina,
A cǎutat o sǎptamânǎ,
Unde-i ţara cu pricina.
A citit demografie
Din Alaska în Taiwan,
Însǎ nicǎieri nu dete
De poporul prazilian.
Convocǎ atunci în grabǎ
Consilierii la secretariat
Vrând neapǎrat sǎ afle
Ce-i Prazilia? E stat?
Se gǎsi atuncea unul
Care-l puse la curent,
Cǎ Prazilia e o ţarǎ
De pe vechiul continent.
Pe-atunci locuitorii
Nu-şi spuneau prazilieni,
Erau ceva mai modeşti,
Purtând nume de olteni.
Mai târziu cu timpul însǎ,
Îi gǎsi şi mai rǎzleţi,
Amintind de ei Xenopol,
Sub numele de juveţi.
Ţara lor e aşa departe,
Încât soarele-n amurg
Dogoreşte capitala
Denumitǎ şi Prazburg!
A rǎmas U Thant pe gânduri
Într-o grea melancolie,
Nu-şi ierta aşa un lapsus,
Ce avea la geografie.
De mânie fǎcea spume,
Cum sǎ -i scape tocmai lui,
Cǎ mai e o ţarǎ -n lume,
Nu o ţarǎ a nu ştiu cui-
Ci un stat, în orice caz,
De pretinde cǎ e primul
Ce cultivǎ-n lume praz.
* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
Iulian Florea - Craiova
Cântul II
Deşi se-nsera afarǎ-
Soarele trecea-n amurg-
Şi-a luat U Thant valiza,
Şi-a plecat către Prazburg.
Au aflat din timp oltenii
Cǎ stǎteau de mult pe spini,
Şi-au aprins de bucurie
Zece mii de rogojini.
L-au primit pe preşedinte
Cu imnul prazilian,
Cântau sute de cimpoaie
"M-a fǎcut mama oltean".
L-au primit pe preşedinte
Cu pastramǎ şi cu vin,
Iar apoi a luat cuvântul
Marinescu M. Marin:
"Nu mai vrem sǎ fim oricine,
Hotǎrât o spunem 'nu',
Ţara noastrǎ are dreptul,
Ca sǎ intre la ONU.
Ne-am modernizat cu totul,
Într-un ritm plin de vitezǎ,
Scoatem prazul din pǎmânt,
Numai cu cheia francezǎ.
Capra când dorim s-o
mulgem,
De acum e lucru cert,
Îi bǎgǎm coarnele-n prizǎ,
Rezultând laptele fiert.
Am împerecheat
O mâţǎ cu o oaie,
Astfel cǎ ne dǎ lâna,
Gata toarsǎ pentru straie.
Am împerecheat
ăi capra cu girafa.
E hibridul ideal;
O ţinem la noi acasǎ,
Însǎ paşte în Ardeal.
Ca sǎ avem porcine multe,
Am pornit cu toţi cǎlǎri,
Şi-am insǎmânţat pe haturi
Zece tone de jumǎri."
Vǎzând aşa minunaţie,
U Thant puse secretara
Ca sǎ scrie
Cǎ de azi oltenii toţi,
Cum îi pomenea Xenopol
Cu numele de juveţi,
Vor intra la ONU frate,
Suind cifra la una sutǎ
şapte state.
pagina 5
Bunilor mei prieteni
Vǎ bucuraţi, prieteni, de a mea suferinţǎ?
Normal. Sǎ regretaţi vǎ e peste putinţǎ.
Vǎ gâdilǎ sublim a mea nenorocire,
Iar sǎ mǎ ajutaţi vǎ este peste fire.
Vǎ strǎluceşte azi privirea de jivine;
Ca ieri strâmbaţi din nas, vǎzând cǎ-mi este bine.
Când îmi întindeţi mâna, din ochi vǎ sar scântei,
Aţi vrea sǎ mǎ prefaceţi în borş cu tǎieţei.
Aţi vrea sǎ umflu coada, dar nu vǎ fac pe plac
Şi vǎ promit, la urmǎ, tot eu vǎ vin de hac.
Vǎ pot citi în ochi ranchiuna, lǎcomia,
Voi nu puteţi pricepe ce este omenia,
Dar vǎ pretindeţi prieteni, şi bine simulaţi.
De ale voastre tare, nu sunteţi vinovaţi-
Doar aplicaţi orbeşte penibila devizǎ
A societǎţii-n care se adânceşte-o crizǎ:
Nu este pe lume plǎcere mai mare
Decât sǎ-l loveşti pe acela ce-l doare.
Iar chin mai mare nu s-a vǎzut
Decât sǎ-l ridici pe acela cǎzut.
-----------------------------------
Vânǎtorul de gânduri
Privesc un gând cum prea blând zboarǎ
şi tac de sus în jos sǎ mi-l apropii,
las umbra-i sǎ rǎsfrângǎ-n ochi de cioarǎ
şi şuieru-i în ochii unei dropii.
Stau amorţit de sens cu puşca-n mânǎ,
ce cruce a fost pentru tot pǎsǎretul,
dar nu am glonţ de la a mea stǎpânǎ
sǎ vindec sterp, şi gândul, şi aretul.
Trimit atunci o prefacutǎ ceaţǎ,
vâslirea-n ceruri sǎ tulbure mǎrunt,
sǎ vǎd cum blând, în valuri, se înalţǎ,
iar gândul cum revine pe pǎmânt.
Sunt vânǎtor de gânduri şi mistere,
pe cǎrǎruia dorului de tine,
când ţes tǎcut secvenţele bizare,
în seri şi dimineţi cu bolţi senine.
Dorian FLOREA - Craiova
 pagina 6
Ecologie lingvistică
’’Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş+a patriei cinstire.’’
Ceea ce trebuie spus din capul
locului, repetat ori de câte ori se
iveşte prilejul, este faptul că suntem
un popor de origine latină, iar limba
noastră s-a format odată cu poporul,
pe teritoriul Daciei de la nordul
Dunării, de o parte şi de alta a
curburii carpatice, fiind o limbă mai
păstrătoare a elementului latin decât
celelalte limbi neolatine, exceptând
italiana, cu care se aseamănă foarte
mult.
Înainte de a avea o literatură scrisă,
poporul român a avut o literatură
nescrisă, orală, tot atât de puternică
precum monumentele de piatră sau
de pergament. Această literatură
orală a fost creată cu ajutorul limbii
române care, pe parcursul timpului, a
evoluat, păstrându-şi nealterat fondul
său latin, influenţele ulterioare venind
pe o bază puternică, statornică,
nesupusă influenţelor exterioare atât
de profund, încât să schimbe fondul
principal de cuvinte sau structura sa
gramaticală.
Temporar, românii s-au lăsat
influenţaţi de limba celor cu care
veneau în contact, unele cuvinte din
vocabularul acestora rămânând şi în
vocabularul românesc, sub ceea ce
s-a numit influenţa limbii franceze,
slave, germane, etc. Acest fenomen
al împrumuturilor este un fenomen
normal, care se întâmplă în toate
limbile, neexistând nicăieri o limbă
pură.
Putem urmări evoluţia limbii române
dacă studiem cărţi de istorie a limbii,
dacă studiem opera unor scriitori
precum Eminescu, sau a unor critici
şi îndrumători în folosirea corectă a
limbii române.
Trecându-se de perioada în care se
putea spune „Scrieţi, băieţi, scrieţi
oricum, numa' scrieţi”, limba română
cultivată devine din ce în ce mai
bogată, mai stabilă, mai frumoasă:
„Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o
vorbim”.
Academia Română, profesorii
universitari, oamenii de cultură,
profesorii din şcoli urmăreau
exprimarea corectă, îngrijită, acest
lucru făcându-l nu numai oamenii de
litere, ci şi omul simplu, vorbitor de
limbă română, dornic să se exprime
cât mai frumos, mai pe înţelesul celor
din jur.
* ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! * ACEASTĂ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATĂ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 * BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
Zona Interferenţelor Poetice – 21 septembrie 2008
Iată că după 1990, după ce s-a spus
aproape în continuu că 50 de ani am fost
vorbitorii unei „limbi de lemn”, ne trezim
astăzi că limba română suferă unele
influenţe, de cele mai multe ori nefaste,
influenţe care tind să scape de sub
controlul celor avizaţi. Fără să vreau, mă
gândesc că această poluare din domeniul
lingvistic poate fi la fel de puternică
precum cea a mediul înconjurător.
Dacă ar fi să analizez obiectiv starea de
fapte din limbă, ar trebui să spun că
trecem printr-o perioadă în care foarte
puţini vorbitori de limbă română mai ţin la
asimilarea unui vocabular elevat, la reguli
de folosire a cuvintelor şi la locul acestora
într-o frază, etc., iar cei care sunt
observatori din exterior ai acestui
fenomen, cei care încă mai vorbesc o
limbă curată, cu un vocabular bine îngrijit,
nu pot face mare lucru. Ei se lovesc de
un fel de zid de nepăsare din partea
celorlalţi, ba, uneori sunt priviţi ca nişte
ciudaţi (a se vedea cazul profesorului
George Pruteanu!)
De-o viaţă, profesorul Ion Coja se ocupă
de tainele limbii româneşti, dorinţa sa
acerbă fiind cea de a vedea o limbă
vorbită şi scrisă corect. Eruditul lingvist
crede că orice vorbitor stăpâneşte
incomplet limba cu care vieţuieşte,
numeroşi fiind vorbitorii limbii române
care în viaţa lor nu au folosit, de pildă,
viitorul al doilea sau formele prezumtivului
construit cu ajutorul gerunziului:
- Voi fi fost acolo atunci, dar
nu te-am văzut.
- Voi fi fiind marcat de
evenimente, dacă reacţionez
în acest mod.
Limba, ca averea cea mai de preţ
a unui popor, nu-i o ideea nouă. Ion Coja
face propuneri pentru Îndreptarul
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, face
exerciţii de lingvistică, atrage atenţia
asupra sensului corect al unor cuvinte,
care sunt folosite haotic: lucrativ, mai
superior, ţigan sau rrom, avansaţi înainte,
datorită sau din cauza, morminte sau
mormânturi, vopsitul ouălelor sau vopsitul
ouălor, „românii e deştepţi”, mişto,
gagică, nasol, etc.
Câţi dintre noi folosim doar cuvintele al
căror sens îl cunoaştem? Câţi dintre noi
nu folosim anumite cuvinte doar pentru că
le foloseşte toată lumea şi aşa ni se pare
nouă că sunt corecte, sau de dragul că
„sună bine” sau „dau bine” şi suntem „în
trend”?!
Există anumite reguli de comportament
lingvistic, printre care şi aceea de a
folosi doar cuvintele al căror înţeles şi a
căror pronunţie corectă îţi sunt bine
cunoscute. Fiecare limbă are zeci de mii
de cuvinte.
NIMENI nu le foloseşte şi nu le
cunoaşte pe toate, chiar dacă eşti
lingvist, cercetător, profesor, etc. De
aceea este bine şi indicat să cerem
lămuriri asupra felului corect în care
trebuie înţeles sau folosit un cuvânt pe
care îl auzim de la alţii. „Când nu eşti
sigur cel mai cuminte este să eviţi să
foloseşti un cuvânt pe care nu-l
stăpâneşti”, spune tot profesorul Coja,
cel ce pledează pentru ecologism
lingvistic. Poluarea limbajului este la fel
de rea ca poluarea mediului, căci este
la fel de periculoasă pentru sănătatea şi
perpetuarea unei naţiuni.
În această perioadă se vorbeşte ironic
despre „romgleză”, fiind un fel de
„struţo-cămila” limbii române în tranziţia
de la ea însăşi spre ea însăşi.
Adică trecem acum printr-un stadiu
intermediar dintre două momente
evolutive ale limbii române. Fenomenul
nu este nou (să ne amintim de perioada
„bonjour-iştilor), dar poate deveni
îngrijorător. Deocamdată, optimişti să
fim, să îl privim ca pe un fenomen puţin
derizoriu, dacă e să-l comparăm cu
agresiunea mai mult sau mai puţin
programată la care a fost supusă, de la
formarea ei încoace, „limba vechilor
Cazanii”. La noi, această agresiune s-a
manifestat încă de pe vremea
fanarioţilor, când toate instituţiile, cu
limbajul aferent, aveau denumiri
greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor
cuvinte noi şi a unor flexionare ale
verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit,
afurisit, chivernisit), nimic nu s-a
întâmplat în identitatea limbii române la
bazele ei latine.
A urmat „importul” masiv de limbă
franceză, limba română devenind mai
flexibilă, mai nuanţată, primind,
paradoxal, un plus de identitate. În
Transilvania, autorităţile austro-ungare
au încercat deznaţionalizarea populaţiei
româneşti, prin „exmatricularea” limbii
române din şcoli şi prin maghiarizarea
numelor. Nu s-a reuşit decât să-i înveţe
ungureşte pe români, ceea ce a fost un
câştig.
În prezent spuneam că suntem în
perioada „romglezei”, altfel spus, limba
engleză intrând rapid în vocabularul
românesc devine agresorul, iar limba
română, victima.
Conjunctura istorică a făcut ca azi să
dea tonul în comunicarea verbală limba
engleză, propagată în lume prin filiera
americană, iar principalul purtător al
acestei „expansiuni” este limbajul IT.
„Romgleza” e un produs semidoct al
celor care nu cunosc suficient nici limba
română şi nici limba engleză, sau cred
că sunt „intelectuali” folosind în exces
cuvintele nou intrate în limbă.