GOANA TORŢELOR
NAŢIONALĂ
Liviu Rebreanu
Despre femeie se zice că moare de două ori, întâi
când îmbătrâneşte şi pe urmă când îşi dă sufletul.
Şi se adaugă că mai dureroasă ar fi cea dintâi.
Îmbătrânirea, mai mult chiar decât la femei, e
stafia care ar trebui să-i îngrozească pe literaţi şi
artişti. Nu îmbătrânirea fizică, procesul normal, ci
cea artistică, producătoare de opere moarte.
Din fericire, ca şi femeia, artistul prea rareori îşi dă
seama de trecerea vremii. Se înşeală pe sine
însuşi cu atâta pasiune că el cel dintâi (dacă nu
singur) e convins de tinereţea-i eternă. De aceea
nu recunoaşte altă tinereţe afară de a sa şi
dispreţuieşte profund pe tânărul care, în ciuda
voinţei lui, îndrăzneşte să se ridice, să se afirme şi
să-i ia locul în preţuirea publică.
Interesantă este numai îmbătrânirea unui artist
veritabil, ca şi a unei femei frumoase. Cei din
grămadă, flaşnetarii de toate categoriile, repetă
arii cunoscute cât timp sunt cerute de
consumatorii lor speciali, de obicei mulţimea cea
mare şi cu preferinţe artistice din ce în ce mai
grosolan primitive.
Refuzul de a îmbătrâni al celor ce totuşi sunt
bătrâni, pricinuieşte în bună parte lupta dintre
generaţii, uneori cu aspecte uluitoare. Stăruinţa lor
pe poziţiile ocupate exasperează pe cei ce vin din
urmă şi râvnesc aceleaşi poziţii. Nerăbdarea
tinerilor aţâţă focul. continuarea la pag.3
Cota 152
”Acesta a fost Eminescu, aceasta este
opera lui. Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va
începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului
cugetării româneşti”
Titu Maiorescu - Eminescu şi poeziile lui. 1889
Nu despre poetul Eminescu voi scrie în această
Pălărie de fetru , deoarece despre El scriu tomuri
întregi oameni care au decenii de documentare în
spate, cum sunt dl prof. Nae Georgescu, cel care
mi-a fost decan în primii doi ani la Facultatea de
Litere sau dl Th. Codreanu care a publicat de
curând un articol superb despre ”reacţionarul”
Eminescu (http://roncea.ro/2011/02/04/sansa-de-
a-fi-reactionar/) sau alţi şi alţi cărturari care au
îmbrăţişat eminescologia.
Sunt convins că nu sunt singurul care observă
presiunea pusă în ultima perioadă asupra psihicu-
continuarea la pag.4
EMINESCU ŞI CULTURA
Anul acesta se sărbătoreşte Ziua
Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, conform legii
votate în Parlament. Această Lege ne spune că,
aşa cum Italia îşi are ziua lui Dante, Spania pe cea
a lui Cervantes ori Portugalia pe aceea a lui
Camoes, tot astfel avem şi noi ziua de 15 ianuarie.
N-am greşit cu nimic, ţările respective au nume
proprii, noi avem o dată; vreau să spun că lipseşte
numele lui Eminescu din cele patru articole ale
legii şi din recomandările Parlamentului.
Trebuie să ştii şi să fii foarte sigur că acest 15
ianuarie este ziua de naştere a poetului ca să faci
echivalările – altfel, este o zi oarecare identificată
drept Ziua Culturii Naţionale. Pe vremuri exista
ceea ce se chema „expunere de motive”, adică: de
ce se dă cutare lege. Noi nu ştim de ce această zi
şi nu alta este legiferată ca atare, nici de ce numele
(bănuit, intuit) lui Mihai Eminescu stă în
echivalenţă cu acea cultură naţională, de ce nu
vorbim de ziua de 20 decembrie, de pildă, sau de
15 iunie…
Dar cred că nu e om să nu se bucure – nu neapărat
că de la anul vom avea încă o zi liberă în calendar
(anul acesta 15 ianuarie a căzut în zi deja liberă,
într-o sâmbătă) – dar mai ales că această
sărbătoare se leagă într-un fel de numele lui Mihai
Eminescu. Şi în fond e mai bine aşa: să se bucure
de Eminescu cine ştie şi simte că e ziua lui, nu
trebuie afişat acest nume, fiecare îl găseşte în sine
însuşi dacă-l caută. Îi stă mai bine ascuns, e mai
protejat, mai aproape de oameni.
Altfel, o bucurie, adică o sărbătoare, nu e totali-
tară, nu poţi ordona la tot natul: bucuraţi-vă în ziua
cutare. Se bucură cine vrea – iar cine nu, nu. Au
fost coruri largi care au ţinut cu tot dinadinsul să-l
despartă pe Eminescu de ideea de poet naţional,
om naţional etc.: e absurd să li se ceară acum
acestor coruri, tot lor adică, să se bucure. S-au
cheltuit bani de la buget pentru proiecte şi pro-
grame de studii ca să se arate că sintagma
„Eminescu poet naţional” este încărcată de
ideologie, inadecvată, inexactă, vetustă, nu se
poate intra cu ea în Europa etc. – acum, doar nu
vom face din nou socotelile ca să le plătim alte
burse specialiştilor ce s-au exersat în această
materie – pentru a dovedi, dialectic, contrariul. Pe
de altă parte, la noi legea nu e punitivă, ci doar
decorativă. Nu-l va pedepsi nimeni cu nimic, nici
măcar cu impozitul pe prostie sau pe inteligenţă,
pe cel ce va striga, dacă va vrea el, în ziua de 15
ianuarie, că Eminescu este inamicul public
numărul 1.Vedeţi doar: legea nu are numele
poetului nicăieri, ci doar o dată calendaristică,
lumea poate să laude Cultura Naţională, de Ziua
Culturii Naţionale, şi în mod egal să peroreze
împotriva lui Eminescu: d.p.d.v. legal nu are nimic
una cu alta. În plus, le permite celor principiali să
rămână principiali. Dar, repet: şi dacă ar fi
indicii clare de echivalenţă–legea nu este punitivă,
n-are cine ce-i face leliţii Cutare dacă-şi continuă
campania antieminesciană şi în această zi.
Da, ar fi un mod de reacţie, dar în zona aşa-zicând
morală. S-a mai spus în acel apel către „lichele” al
Ştim-Noi-Cui. Şi anume, s-a spus aşa: „Tăceţi un
timp!” N-ar fi rău să se întoarcă vorba asta. Cum să
zic…? „Apel către celelalte lichele”? Dar noi,
ceilalţi, a treia cale, unde mai stăm, unde mai
suntem, dacă sunt numai unii şi ceilalţi ?… Să-i zic
„Apel către alte lichele”? Asta ar însemna că sunt
tot alte şi alte şi mereu altele, val după val: intrăm
în nedeterminat. Deci… n-am cum să zic, dar mă
gândesc obligatoriu la lichele într-o montare de
zis…
Legea mai vorbeşte de bani din buget ce vor fi
alocaţi pentru această sărbătoare în fiecare an, în
fiecare localitate din ţară şi, desigur, în centrele
naţionale din lumea largă, de asemenea de
programe naţionale de studiu şi cercetare. Numai
intenţii bune până acum, dar când auzim de buget
ne gândim cu inima strânsă la
milionul şi ceva de bugetari din
care se vrea atât de arzător
ştergerea câtorva zeci de mii de
„capita”. Va să zică: este o zi a
Culturii Naţionale…bugetare?
Nebugetarii nu participă cu bani
la aceste pregătiri? Nu era mai
simplu dacă se cerea un
procent oarecare, un o,oo5 la
sută, de pildă, din orice
tranzacţie, bugetară sau
nebugetară, pentru un fond al
Culturii Naţionale? Mă rog, sau
să se fi găsit o formă de
exonerare a bugetului şi de
implicare a tot mai multelor
milioane de nebugetari de la
noi.
În totul, vreau să atrag atenţia că avem de apărat o
lege cam fragilă în care numele poetului naţional
nu există dar se bănuieşte. Ea va trebui apărată în
primul rând prin responsabilitate personală. Să ne
bucurăm cu ochii-n patru.
Am în faţă, iată, prima carte ce-l sărbătoreşte pe
Eminescu în acest an: ediţia de Poezii scoasă în
1941 la Ramuri, cu texte după G. Ibrăileanu şi
gravuri de A. Brătescu-Voineşti (fiul prozatorului).
Este scoasă anastatic la Editura Adevărul Holding
şi se vinde cu ziarul Adevărul, deci are un tiraj
respectabil (abia am găsit-o, căutând-o pentru că i
s-a făcut insistent reclamă cu câteva zile înainte).
Nu sunt de loc lămurit cine este editorul pentru ca
să-l trag la răspundere deoarece greşeşte destul
de grav. Dânsul semnează cu majusculă o
postfaţă de numai o pagină, în care citesc aşa:
„Ediţia, de lux, la care istoricul şi criticul literar
Garabet Ibrăileanu începuse să lucreze încă din
1929, a fost tipărită în iunie 1941 (la cinci ani de la
moartea acestuia, în 1936) într-un tiraj de 2.000 de
exemplare, pe hârtie Canadian chamoix. De ce
volumul a apărut în 1941, la cinci ani de la
moartea lui Ibrăileanu, e greu de spus astăzi…”
Ce i-o fi atât de greu d-lui „Editorul” să deschidă o
carte despre ediţiile Eminescu sau să consulte o
bibliografie, un fişier de bibliotecă?! – Dar… cum
poate el să creadă o asemenea inepţie, că la cinci
ani de la moartea lui Ibrăileanu apărea o ediţie
făcută de el la poeziile lui Eminescu? Pe scurt,
ediţia Ibrăileanu apare în 1932 la „Naţionala-
Ciornei” şi este extrem de intens comentată. O a
doua ediţie apare în 1936. În 1941 se reeditează o
parte a acestei ediţii faimoase, cu destule
schimbări de text (mai ales punctuaţia) – însoţită
de gravurile lui A. Brătescu-Voineşti, destul de
insipide, unele cu totul neinspirate (excelează
îngeraşii cu puţică, nudurile de sfinte, etc.).
Ar fi al doilea reproş pe care am fi avut să-l aducem
d-lui „Editorul”: faptul că a ales o ediţie slabă să-l
sărbătorească pe Eminescu. Dar nu dezvoltăm
acest atac – pentru că ne reţine un alt pasaj a
Postfeţei: „Ar mai fi de semnalat lipsa, din ediţia
îngrijită de Garabet Ibrăileanu, a
poeziei „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie”, versuri pe care Editura
Adevărul Holding şi-a permis să
le includă la finalul volumului
retipărit azi…”
Omul nostru nici măcar nu citeşte
prima frază din prefaţa lui G.
Ibrăileanu: „Ediţia de faţă
cuprinde toate poeziile lui
Eminescu publicate de el însuşi
de la 1870…” Or, poezia în cauză
este din 1867. Ediţiile Ibrăileanu
cuprind, într-o anexă, poeziile de
tinereţe ale lui Eminescu – dar
aceasta, din 1941, pentru
gravurile lui A. Brătescu-Voineşti,
nu mai publică anexele lor. E
absurd să-l bănuieşti pe Ibrăileanu de lipsă de
patriotism pentru că n-a publicat o poezie
patriotică de Eminescu în 1941, când începea
războiul… Năzbâtii curate, nu mai ştii cum să-ţi
împarţi gândurile ca să fii contemporan cu
Adevărul Holding etc.
Cine va fi, oare, domnul „Editorul” ca să-l tragem la
răspundere, conform legii, că nu face lucru ştiinţific
ci răspândeşte minciuni în tiraje aproape de
masă? Pe ultima pagină citim o listă: cartea are, de
pildă, doi corectori, şi e de mirare pentru ce, căci
este o ediţie anastatică; mai are un tehnoredactor
şi un ilustrator de copertă. Nu pare a fi niciunul
„Editorul”. Mai apar nume de director general,
director general adjunct, iar apoi e scris „Director:
Grigore Cartianu”. Este vorba, desigur, de domnul
acela cu nasul mare: să se fi băgat şi în
eminescologie?
Oricum, în lipsă de altcineva, pe dânsul ar trebui
să-l tragă la răspundere această lege – dar… este
o lege decorativă, şi în numele ei dl. Cartianu va fi
doar lăudat, ca personajele care plăteau
steagurile în ”Scrisoarea pierdută”, că a participat
la sărbătoarea Culturii Naţionale.
Unde e lege nu-i tocmeală, deci aşa va fi.
 GOANA TORŢELOR
continuare din pag.1
Justificată sau nu, nerăbdarea lor e totdeauna
expresia unei vitalităţi puternice care se cere
cheltuită. Bătrâneţea se arată mai adesea
indulgentă şi conciliantă în aceeaşi măsură în
care tinereţea nu cunoaşte cruţare. Iniţiativa luptei
o au, firesc, cei tineri, precum, tot atât de firesc,
bătrânii sunt condamnaţi la o defensivă fără
speranţă. Între tineri şi bătrâni victoria nu poate
alege decât pe cei ce reprezintă viitorul, pe cei cu
sufletele încă pline de taine, pe cei înzestraţi sau
măcar bănuiţi cu toate posibilităţile.
Războiul generaţiilor, între bătrâni şi tineri,
durează de când lumea şi nu se va isprăvi
niciodată. A-l glorifica sau a-l osândi ar fi tot aşa de
inutil ca o demonstraţie despre existenţa aerului
sau a apei. Cel mult s-ar putea sublinia anumite
înfăţişări întâmplătoare sau momentane ale
acestui antagonism etern.
Schimbări mari nu provoacă nesfârşita ceartă
decât la intervale de timp mai însemnate. Sunt
etapele de mari înnoiri ale artei. În războiul de
toate zilele efectele ciocnirilor pot avea cel mult
repercusiuni personale, fără importanţă.
O generaţie cuprinde obişnuit treizeci de ani. În
practica noastră termenul are înţelesuri pitoresc-
variate. Pentru poetul care de-abia a publicat
câteva versuri, bătrân este chiar colegul lui mai
norocos care şi-a strâns într-o plachetă o duzină
de poezioare. În orice caz, fiecare nou venit se
socoteşte îndreptăţit a presupune că tot ce s-a
făcut până la dânsul nu înseamnă nimic şi că de la
el începe literatura românească să existe. Cu cât
convingerea aceasta e mai vie, cu atât candidatul
se simte mai înzestrat. Revoluţionarii, îndată ce au
cucerit un loc mai bun în cetatea asediată, devin
cei mai consumatori. Fanatismul lor stăruie până
la capăt. Ei sunt incapabili să iasă din formula lor şi
mai ales să înţeleagă altceva decât fanatismul lor.
Spirit autocritic
De ce nu scrii? Mi se tot spune
Răspunsul este cam aşa:
Decât să scriu o schiţă rea,
Citesc mai bine zece bune!
U. Vălureanu
(Informaţia Bucureştiului,
Anul III, nr. 874, 24 mai 1956)
Liviu Rebreanu
Adversarii cei mai înverşunaţi şi mai obtuzi ai
tinerilor revoluţionari de azi sunt tocmai
revoluţionarii de acum două decenii. Orice forme
ar îmbrăca însă cearta dintre generaţiile ce se
succed, ea e inevitabilă şi mai ales binefăcătoare.
Fără de ea, arta ar ajunge curând să se
anchilozeze, să piardă contactul cu ritmul vieţii, să
devină anacronică. Antagonismul dintre cei ce
sunt gata de plecare şi cei ce vin din urmă,
reprezintă garanţia eternităţii artei. Numai ceea ce
cuprinde în sine virtualităţi de permanentă înnoire
înfăţişează o vitalitate reală. Conservatorismul
bătrânilor e frâna care împiedică răsturnările, care
asigură mersul neprecipitat, care păstrează linia
unei dezvoltări, care leagă trecutul de prezent şi
de viitor. Întocmai cum revoluţionarismul tineresc,
prin îndrăznelile lui, prin elanul nou, prin pasiunea
pentru schimbări, prin ritmul accelerat al
respiraţiei, aduce o vitalitate nouă, sparge formele
învechite, construieşte altele, infuzează sânge
proaspăt pretutindeni.
Lupta, cu aspecte vehemente, nu e în realitate
decât încheierea vie spre idealul veşnic viu al artei.
Când flacăra torţelor începe să pâlpâie a
slăbiciune, se reped din urmă alergătorii cu forţe
vii, le smulg din mâinile ostenite şi continuă goana,
chiar şi pe altă cale, spre aceeaşi ţintă.
O recrudescenţă tinerească palpită în mişcarea
noastră actuală. Din toate părţile energii noi,
curajoase, îndrăzneţe se ivesc, încrucişează
săbii, se aruncă în arena. În ciuda împrejurărilor
vitrege, avântul tineretului se manifestă mai
impetuos ca oricând. Sunt zorile unei noi etape,
poate ale unei noi epoci de glorie. Aleşii sunt poate
printre noi şi încă nu-i vedem. Sau poate se
apropie pe drumuri noi, încă necunoscute.
E un semn de bucurie şi de încredere, pe care se
cuvine să-l subliniem.
(articol preluat din „România Literară”, Gazetă
săptămânală de critică şi informaţie literară,
artistică şi culturală, Nr. 12, sâmbătă, 7 mai 1932)
Unui servil
Mult osteneşte, face chiar şi sporturi
Ca celor mari să nu le strice cheful.
Aşa, de plidă, unul din eforturi:
Tuşeşte el dacă răceşte şeful!
Zeno Turdeanu
(Informaţia Bucureştiului,
Anul III, nr. 874, 24 mai 1956)
continuare de la pag.1
lui cetăţeanului român. Oriunde întorci privirea
întâlneşti o remarcă negativă despre români sau
despre România. Televiziunile publice -mai ales
cele private- ne servesc de cinci ori pe zi câte una,
două ore cu amănunte ”picante” despre cele mai
recente crime, violuri, incendii, furturi sau
sinucideri. Ziarele ne repetă a doua zi ceea ce este
mai macabru din s-a spus la televizor cu o zi
înainte, iar radiourile preiau în a treia zi ce au scris
ziarele. În mare cam aşa arată circuitul
”informaţiei” în presă. Însă numitorul comun al
acestor canale de mass media este construirea cu
răbdare şi grijă a următoarei ”sinonimii”: patriot =
naţionalist = xenofob = rasist.
Bineînţeles că sunt şi excepţii: câteva reviste
culturale de înaltă ţinută, din provincie, Baaadul
Literar, Caiete Silvane sau câteva bloguri
echidistante şi bine informate: ziaristionline.ro etc)
Cu alte cuvinte dacă spui că iubeşti România, că
pământul pe care te-ai născut înseamnă mult
pentru tine deoarece pe el ai păşit prima dată
când mama ta te-a lăsat din braţe, pentru că el a
făcut posibilă legătura ta cu legile Universului,
pentru că ai simţit oasele strămoşilor fremătân-
du-ţi sub picioare când alergai să te întâlneşti cu
mama copiilor tăi sau pentru că inevitabil acest
pământ te va primi, când viaţa -ca o mamă- te va
lăsa din braţele ei pentru prima şi ultima dată, ei
bine, dacă spui că iubeşti România eşti catalogat
drept naţionalist iremediabil. A fi considerat naţio-
nalist, însă, nu ar fi aşa de rău, dacă naţionalis-
mul nu ar fi considerat o manifestare extremistă şi,
pe cale de consecinţă, şovină. Ori între şovinism şi
xenofobie este o graniţă cât un fir de păr, dar ce
mai contează un fir de păr acum când toate
graniţele sunt deschise?
Poporul român are, el, păcatele şi păcătoşii lui,
dar nu cred că poate susţine vreodată cineva
–argumentat!- că Noi, românii, urmaşi ai dacilor,
suntem un popor de xenofobi! şi desigur, de la
xenofobie se face pasul cel mare spre a eticheta
orice patriot drept rasist şi ”victimă” a educaţiei
comuniste. Cu alte cuvinte: nu mai contează
mileniile de continuitate istorică în spaţiul carpato-
danubiano-nistro-pontic, nu mai contează cetatea
dacică de la Sucidava, unde se află ”fântâna lui
Harap Alb” şi custodele cetăţii Dumitru Şapcă,
reprezentantul celei de-a şaptea generaţii din
neamul lui Radu Şapcă, nici Cetatea de Pământ
de la Bârlad nu mai contează sau cetatea
Porolissum de la Zalău deoarece, dacă îţi asumi
faptele neamului tău, eşti rasist şi nu cunoşti
istoria, care este oricare alta în afară de cea
dovedită de izvoarele istorice.
Iată de ce, îmi scot pălăria de fetru şi tare mă
bucur, ori de câte ori pot să ajung la întâlnirile
săptămânale ale Academiei Dacoromâne
unde un numeros grup de intelectuali duc mai
departe munca începută de reperul temporal
major al dacoromânismului, poetul Mihai
Eminescu.
Îmi scot de asemenea pălăria de fetru în faţa
profesorului Th. Codreanu care atât de frumos
concluzionează în articolul domniei sale: ” Aşadar,
avem nevoie de reacţionari ca Eminescu aşa cum
avem nevoie de aer.”
Subscriu domnule Profesor: eu, cetăţeanul reac-
ţionar, Ion Gabriel Puşcă, cel care, dacă va fi
nevoie, va apăra şi cu viaţa, alături de Burebista,
Decebal, Glad şi Dragoş, alături de sabia lui
Ştefan cel Mare şi de capetele retezate ale
Brâncovenilor, alături de exilatul A.I.Cuza şi de
Scrisorile lui Eminescu, alături de Nichita, de
Cezar Ivănescu, de Grigore Vieru şi Adrian
Păunescu, alături de părintele Iustin Pârvu şi de
cetăţeanul Roncea, drepturile prevăzute de
articolul 152, paragraful 2 din Constituţia
României.
ALUNEC DIN TE MIRI CE...
Melania Cuc
Unde au rămas medaliile
Cu vânătăi personale?
Întreb
Şi floarea de portocal fără rod,
Şi fracul tău ca o piele de şoarece tînăr
Au gura cusută cu aţă de plumb.
În gangul acesta cu antichităţi colosale
Trec prin oglinzi ce-mi vorbesc despre
Patria schimbată pe blidul cu linte.
Cioburi de aer îmi intră în ochi şi în carne.
Doare distanţa dintre mine şi
Soare.
Sunt un fluture fără destinaţie,
Jucărie cu talaş pe sub pielea
Ce creşte în coconul mătăsii.
Doar norocul mã mai targe uneori
De urechi,
Mă prinde în cheutori de argint,
Mă bate de coajă
Îmi mai oferă o şansă
La masa regească.
O, da, sunt perfect sănătoasă
Sunt chiar glorioasă
În haltul pe care îl trag
De-a lungul unui coridor
Fără pereţi, fără gratii la geam.
Volumul de versuri ‘’Abel şi eu’’, apărut la Ed.
Brumar, Timişoara, 2010, izbuteşte să valorifice,
dintr-un unghi de vedere provocator, teme de
largă circulatie in literatură-iubirea, moartea,
credinta s.a.m.d.
Poetul Dan Iordache suprimă punctuaţia,
‘’neglijează’’ regulile de versificatie clasice,
‘’sfidează’’ raporturile comune gramaticale, spre a
fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie,
non-conformistă, aduce aminte de inovatiile unui
Guillaume Appolinaire-poetul –soldat
avangardist, viguros săpător de tranşee in lirica
universală. Indrăznelile de expresie vin tocmai în
sprijinul ideii de înnoire, in sensul eliberării
limbajului poetic de convenţii şi
rigiditati. Autorul , procedând la
modul suprarealist, lasă ideile
care-I trec prin minte să ‘’curgă’’
pe hârtie; astfel se creează
impresia de flux continuu al
memoriei (binecunoscutul dicteu
automat), în încercarea de a
surprinde si formula stările
sufleteşti autentice. Însă faptul
de a suprapune realităţii
concrete starea onirică, cu
scopul de a ‘’pipăi’’ straturile
adânci ale eului, este, in esentă,
romantic. Cu toate acestea,
‘’pudorile’’ recuzitei mai vechi,
lirice, sunt repudiate. Poetul,
simulând răceala observatiei,
evită capcana transcrierii fade,
în pofida unor aparenţe.
Emotia pare să nu mai fie o
conditie a cuvântului, ci,
dimpotrivă, cuvântul devine o
conditie a emoţiei.
Relatia bărbat-femeie apare,
astăzi cel putin, contrafăcută, falsificată: ‘’la casă
dau de o femeie din acelea cum erau inainte/dacă
ai fi avut una/erai cineva/acum insă se găsesc pe
toate drumurile/şi pot ucide fără nicio
semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).
Auto-definitia poetică e o ipostază răspândită în
istoria literaturii, si iată-l pe Dan Iordache
creionându-şi metaforic poziţia in univers: ‘’nu
sunt un om/mare/dar sunt un ciorchine/la
umbră.’’(‘’via’’).
Străvechiul motiv biblic al mărului simbolizând
cunoaşterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele
sau and-ul/vor functiona mult/mult dupa plecarea
noastră/ca niste degete descărnate intinzând
mărul/care se povesteşte că a
fost/odată/oprit.’’(‘’ecleziastă’’). Des intalnită in
cuprinsul volumului de faţă este tendinţa de a
parodia, inclinaţia spre
farsă. Un exemplu:’’ am
băut/dintr-o cupă până-n
fund voluptatea mortii fără
remuşcări/nici acum nu le am era vin rosu doar
atât.’’ Sau: ‘’s-a înghesuit in mine ca să mă simt
usor bărbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul
Contraatacă/ să ii arăt cât de mistic aş putea
deveni.’’(‘’si-o umbrelă’’). Poetul afişează un aer
boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trădează
un temperament bufon si polemic. La o privire mai
atentă, observi o detaşare critică din partea
autorului in raport cu hăţişul cotidian al activităţilor
umane. Ai spune că poetul, pentru a putea
suporta mai lesne povara
‘’trăirilor ’’, se dedublează
constant, săvârşind gesturi
mecanice. Când râde, ‘’ştie’’ prea
bine că râde; când plânge,
asemenea. Textul apare studiat cu
grijă, montat aproape
cinematografic; de aici,
‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de
fapte semnificative, în fine, efectul
regizoral. Anumite versuri de
încheiere, cu rol concluziv parcă,
sunt voit şugubeţe, întreţinând
substratul narativ: ’’invăţând să
trăiesc in vecinătatea
malului/deseori mă consider
murdar//mă voi duce imi zic dar nu
o să plec singur nu//o repet până
când nimic nu ne va mai despărţi/şi
cam aşa stă treaba.’’ (‘’ ca un
diamant’’).
Poetul e discursiv, logoreic fără
ostentaţie. Sentimentul devine
mai curând un pre-text, e ‘’întors’’
pe ambele feţe ca o monedă
menită să circule: ‘’…suflu in pânze să
tremure/viaţa prinsă-ntre fiordurile mâhnirii/ mă
gândesc la tine iar/ şi iar/cum stai intinsă/de la
buric în jos’’ (‘’tu’’).
Oroarea proverbială a artistului de monotonie, de
cleştii plictisului, capătă expresie in poemul ‘’cât
sunt incă viu’’: ‘’astept să fie ceva/mai mult de
cât/salariul//ceva să se-ntâmple aştept/cât sunt
incă viu.’’
O trăsătură interesantă a poemelor lui Dan
Iordache o constituie inserarea în text a
elementului izbitor prozaic, astfel incât perceptia
comună alternează cu intuiţia fină, observatia
curentă interferează cu figura de stil izbutită.
Poetul stie să ‘’vadă’’ in lucruri, surprinde intre
fenomene corespondenţe subtile. Unele
expresii (exclamaţii) familiare accentuează,
5
 de fapt, disponibilitatea lirică: ‘’mi-a prins capul la În concluzie, discursul liric avut in vedere, apare
piept/cu amândouă braţele să-l sugrume/nu ca o inlănţuire de enunţuri paradoxale, sudate
altceva//am răsfoit revista As/ am atins in trecere insă intre ele organic, asa incât să rezulte ritmul
pătura matlasată/cutia verde marin din table/cu trepidant, aiuritor, al existentei insesi, cu tot
fotografiile alb negru/si copilăria mea sau a amalgamul ei de năzuinţe, incertitudini si
fratelui meu/imputinată acolo.’’(‘’lucrurile deceptii. Poezia, astfel concepută si elaborată,
groaznice’’). capătă insuşiri de experiment febril, psihologic;
Livrescul, unde se iveşte, nu inăbuşă vibraţia. ea pare un scurt-circuit al stărilor de conştiinţă
Melancolia, când e dublată de reflexivitate, interogative, o tenace scormonire in profunzimi,
ajunge la ochiurile adânci, subacvatice: ‘’ l-am dincolo de stratul aparenţelor. Poate numai in felul
uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura acesta, poetul, dezarmat şi pur inaintea răului,
intrebătoare/a degetului mic.//e o adevărată neavând ca zestre decât fluierul câmpenesc, a
plăcere să trăieşti ascultând Traviata/cu o cârpă izbutit să se identifice cu Abel.
moale in mână/si lustruind carabina/cu care nu ştii
ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând Traviata cu o
cârpă moale in mână’’).
Ideea de trudă creatoare-obsesie literar-filosofică-
e reliefată plastic în ‘’Ra’’: ‘’compar zilele si
noptile/cu lupii care mă fugăresc/poate că se
construieşte/fără stirea mea o piramidă/si sunt MARŞ FORŢAT
tras de funii/si alunec in sus pe lemne/rotunde/si
peste mine cade o transpiraţie’’. In poezia Melania Cuc
‘’plajă’’, in chip curios, ne intampină un tinut
aproape pastoral-bucolic: ‘’voluptatea/e atât de Mărşăluim pe lacul roşu de unghii,
blândă incât dumnezeu/pe un măgăruş/râde Încercăm laolată pasul dublu.
ocolind smârcurile.’’ Suntem stăpînii absoluţi
O ţinută inalt contemplativă se desprinde abia Ai iluziei drapată cu steaguri de luptă.
din versuri precum acestea: ‘’cerul e dureros/iar Alt făraş fără jar
Ni se pregăteşte
fereastra de la răsărit/a ars.’’ In cadrul aceluiasi
Între ciocan şi nicovala
poem este sugerat, panteistic, raportul
Fierăriei din care
Dumnezeu-Natură: ‘’lângă drezina
Hefaistos a plecat în armată.
uitată/dumnezeu are tâmpla zdrobită/de inima
Trec soldaţii în tunici de făină foarte albă
pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’). Spre afaganistane…
într-un astfel de context, al indrăznelii formale Rece şi strălucitor este aerul în care
programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca s Măcinişul cărnii asudă,
pecie literară aşa-zicând ‘’clasică’’( modulatiile ei Curge
retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de Şi…
pildă). Piatra se roteşte în jurul axei sale.
Ei bine, elevaţia unui astfel de cântec, in esenţă Un marş de duminică
religios, absentează la poetul Dan Iordache. El Luni dimineaţa
nu-si părăseşte Devreme,
‘nici măcar o clipă ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulatia’’ Pornim prin oceanul cu peşti carnivore
exclusiv lumeasca, verva agreabila, Şi algele moarte se prind
incompatibila cu aspiratia monahala.Fiindca o Iar
poezie cu trimiteri (oricat de fine) la ‘’perechea de De mina cu care am tras
ghete negre’’ sau la ‘’calatoria low cost spre Lozul cîştigului pustiu.
Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma E una cu moartea somnul frumuseţii
titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde insă un foarte Şi pacea se semneză cu roşu pe epoleţi.
frumos vers, fără nicio legatură cu experienţa Ssst..! Defilează armata
de ordin religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el si În liniştea aprinsă de acelaşi vechi chibrit!
ultimul strop de copilărie.’’ Liniştea şi poeţii
Ca un rezultat al conciziei stilistice, dăm de versuri Mai fac azi scandal
cu caracter sentenţios-aforistic: ‘’adevărul e un În satul fără femei
şir de aproximări’’ sau: ‘’a fi inovativ devine ceva Şi fără bărbaţi.
brutal’’. Privit in ansamblu, limbajul poetic al d-lui
Dan Iordache implică un registru variat; poate fi
neologistic, dar şi regionalist sau uşor argotic. E
savuros, umoral ( totodată moale si coleric).
6
 CULAI - AL FAMILIEI, MITU - AL ALTORA
Anii vin si trec, aducând si luând cu ei acea lumina
placuta, tipica pentru fiecare anotimp, lasând
uneori ca nostalgia sa ne acopere, înlantuita
uneori cu tristetea, mai ales atunci când îti dai
seama ca totul e trecator.
A mai venit un an fara un om drag!
În general, ne amintim chiar si de cei dragi doar în
momentele în care am avea nevoie de ei, sau când
se împlinesc niste ani de când acestia nu mai sunt
cu noi. Îmi dau seama ca asa se întâmpla si acum,
vorbind despre varul meu, Culai Mitulescu!
Pentru cei din exteriorul familiei, Mitu, pentru noi,
1 despre cartea cutare… Nu era domeniul lui si de
ceilalti, Culai, Nicolae Mitulescu a fost un
apropiat, un sfatuitor, un om cu experienta vietii.
Diferenta de vârsta dintre mine si Culai fiind de 23
de ani, l-am privit înca de mic copil cu un anumit
respect, iar mai târziu am adaugat invidia
benefica, încântarea ca faceam parte din aceeasi
familie, placerea unor conversatii elegante,
elevate, pe subiecte diferite. Distanta iscata din
diferenta de vârsta a fost atenuata pe parcurs,
pentru ca mi-am dat seama cât de apropiat de altii
putea fi varul meu. Studiul, de multe ori fiind un
autodidact, lectura, calatoriile l-au îmbogatit
spiritual, iar conversatiile noastre erau de fiecare
data pentru mine o experienta în plus.
Adolescenta fiind, l-am invidiat enorm pentru
colectia lui de carti postale ilustrate, acele
„maxime”, care posedau timbru si stampila exact
din locul fotografiat, altfel spus, daca ilustrata
reprezenta Turnul Eiffel, de exemplu, timbrul avea
aceeasi imagine, iar stampila era din Paris.
Începusem sa corespondez si eu cu tineri din
diferite tari, tineri de vârsta mea, primind ilustrate
aproape saptamânal, dar nu erau „maxime”, si de
aici aparuse asa-zisa invidie! Nu am reusit
niciodata sa colectionez „maxime”, poate pentru
faptul ca nu am stiut eu sa insist suficient,
saupoate pentru ca nu am gasit parteneri cu
aceleasi preocupari.
Mariana Sava
Invidia adolescentina fata de
Culai m-a parasit, luându-i locul
placerea conversatiilor. Au fost
perioade în care ne întâlneam rar, uneori poate o
singura data pe an, dar era suficient pentru a relua
o idee sau o discutie în contradictoriu, aceasta din
urma mai ales pe subiecte ce tineau de istorie,
unde aveam opinii diferite. Au urmat conversatiile
din domeniul lingvistic, filologic, jurnalistic.
Culai a avut întotdeauna o lectura foarte bogata si
deseori ma uimea când ma întreba ce parere am
aici provenea uimirea mea. Îi placea sa stie!
În ultimii ani a fost înconjurat de tineri. I-a facut
mult bine acest lucru, mai ales dupa moartea
sotiei… O trasatura ce tine de familia noastra este
aceea a spiritului didactic si a întelegerii celor ce
vin din urma. La un anumit moment al existentei, te
înconjori de tineri din mai multe motive: îti mentii
spiritul tânar, nu esti niciodata singur, dai mai
departe din cunostintele tale, din experienta ta.
Astfel, Culai a devenit nenea Mitu pentru multi
tineri, care au gasit în el sursa, tiparul, modelul! E
mare lucru sa stii sa cobori din „înaltul” vârstei tale
la nivelul învataceilor si, mai ales, este
extraordinar sa stii sa le ghidezi pasii de început si
sa-i determini sa urce la nivelul tau. Iata atuul pe
care l-a avut Culai si datorita caruia a fost iubit de
tinerii cu care venea în contact!
Am o nostalgie a povestirii despre varul meu,
Culai, poate si pentru faptul ca, înaintând în vârsta,
îmi dau seama ca singura cale de a ramâne tânar
este sa te înconjori cu tineri si sa le fii prieten.
Astfel, ramâi VIU!
1
Nicolae Mitulescu (1933–2006) – intelectual
bârlădean, autor de cărţi, colecţionar, publicist,
membru al Societăţii de cartofilie din Moldova,
Asociaţiei filateliştilor din România, Asociaţiei
Colecţionarilor din România şi al Societăţii de
numismatică.

Păcatul
George Peagu

Îmi amintesc cum într-o seară

N-aveam nici lemne să fac focul
Te-am invitat la mine-acasă.
Şi totuşi mi-a surâs norocul.
Bătea un vânt cumplit afară,
Aveam o sticlă de spumos
N-aveam nici scaune, nici masă.
Pe care am golit-o. Iar păcatul
A fost atâta de frumos,
Un pat de scânduri şi-o saltea...
Că până-n zori s-a rupt şi patul.
În schimb aveam pe lângă mine
Un suflet care suferea,
Mi-e dor să sufăr iar cu tine!
7
 NICHITA STĂNESCU ŞI LUMILE SALE PARALELE
Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e
stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le
admonestează, le mângâie – ca şi cum ar avea
substanţă – se proclamă “învingător” în lupta cu
sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de
frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele
construieşte, mai mult în joacă, “lumi simultane” şi
iluzorii: “Dorm într-un pat dintr-o mansardă / în
lumea simultană patul meu / e jumătate într-un zid
/ jumătate-ntr-un motor; / şi-n lumea cealaltă,
simultană, plouă / şi năpădesc ciuperci” (Certarea
lui Euclid - LAUS PTOLEMAEI).
Simultane sunt şi “prezenţele” strămoşilor în trupul
poetului - sufletele lor în sufletul său, privirile lor în
privirea sa – din desfăşurarea verticală a ochilor
lor suprapuşi s-ar putea reconstitui coloanele
globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel,
imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui
Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist:
timpane cu dinţi, ochi cu dinţi, suliţe etc., în general
fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea
timpului.
În amalgamul lumilor simultane, exterioare şi
interioare eului, nu există ierarhie ori
transcendenţă: “dar numai gândul că ceea ce
ceea ce este sus -/ este aidoma cu ceea ce este
jos-/ că orice azvârlire nu are direcţie/ că orice
lepădare e statică…” (O confesiune – EPICA
MAGNA)
Universul relativist al cuvintelor păstrează legături
tot mai slabe cu realitatea. Cuvintele nu pot
exprima fidel obiectele, semnificantul şi
semnificatul nu se suprapun. Edificiul liric
stănescian devine inconsistent. Legea
fundamentală e destrămarea – manifestată
simptomatic prin deplasarea spre roşu a liniilor
spectrale sentimentale – eul înstrăinându-se de
sinea lui: “Deplasarea spre roşu, mereu, mereu
aceeaşi deplasare / spre roşu / o, linii spectrale ale
vieţii mele, / îndepărtare secretă şi perpetuă / a
insului de sine însuşi …” (Axios, Axios - LAUS
PTOLEMAEI).
Dincolo de inconsecvenţele şi contradicţiile
cosmosului sau haosului liric nichitastănescian se
pot detecta germenii unor încercări de structurare.
Suma imaginilor unui obiect, din infinitele lumi
simultane, tinde să ocupe o sferă. Iar sfera, prin
veşnica-i rostogolire, generează viaţă şi moarte.
Suferinţa şi neantul sunt şi ele atribuite formei
sferice: “Aici e singurul loc tragic/ pentru că
domneşte unu, / iar nu zero, / pentru că domneşte
singurătatea,/ iar nu numicul,/ pentru că domneşte
moartea,/ iar nu nefiinţa” (Contemplarea lumii din
afara ei – EPICA MAGNA).
În consecinţă, poetul visează un pământ plat
(LAUS PTOLEMAEI), o formă în care timpul şi
8
Lucian Gruia
moartea să fie abolite.
Mobilul neliniştii lui poetului
devine acum teama de
sferă. În lumile simultane
nivelele posibile de ordonare/structurare încearcă
să convertească sfera în trei plane paralele
cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele.
1. Numerele
Numerele, ca proporţii, nu divulgă o structură
matematică a lumii. Pentru Nichita Stănescu,orfic
de data aceasta, contează numele numerelor,
care sunt asociate insistent cu noţiuni ori categorii.
În aceste sintagme lirice oculte, misterul genezei
se exprimă astfel: “De la zero la unu, de la nimic la
punct / se întinde miracolul” (Un om de cal - EPICA
MAGNA).
Unul, nu e întregul, ci partea, unitate a întregului,
întrucât cifrele nu pot acoperi
TOTUL/COSMOSUL, care reprezintă mai mult
decât suma părţilor sale constitutive: “Există o
singură viaţă mare, / chiar şi cifra unu face parte
din ea”(Metamorfozele - EPICA MAGNA).
Lumea numerelor se constituie într-un microcosm
guvernat de forţe nucleare extrem de puternice.
Ele reprezintă primul stadiu de aglutinare al
universului liric nichitastănescian: “Numerele sunt
numele punctelor. / Ele sunt numele celor mai mici
existenţe, / punctele” (Aleph la puterea Aleph -
LAUS PTOLEMAEI).
2. Cuvintele
De la microcosmosul numerelor la universul
uman, trecerea o fac tocmai cuvintele, care
aprofundează semnificaţia numerelor. Geneza
număr – nume este concepută astfel: “Punctul cu
viteza cea mai repede / este tatăl tuturor punctelor.
/ Numărul său, care e numele său / este tatăl
tuturor ideilor” (Aleph la puterea Aleph - LAUS
PTOLEMAEI).
Orice idee începe cu litera A, literă “borţoasă de
toate literele”. Dar cuvintele nu pot comunica
întregul sens al lucrurilor desemnate. Tragedia
comunicării, înţeleasă astfel, este trăită paroxistic
de poet: “Cuvintele – tristele / jumătate timp –
jumătate lucruri, / atât de lucruri încât / nelămuresc
timpul, / atât de timp / încât adumbresc lucrurile”
(Împotriva cuvintelor - LAUS PTOLEMAEI).
Sensul cuvântului o ia uneori înainte, alteori
rămâne în urma obiectului denumit. Prin
conotaţiile lor aluzive, cuvintele generează,
manevrate oniric de fantezia dictatorială, lumile
imaginare simultane. Se ajunge la libertatea de
dragul libertăţii, stadiu de la care abia începe
creaţia. Deşi teoretizează creaţia lirică de la
concepte la imagini, Nichita Stănescu, din fericire,
nu uzitează prea des de această poietică şi tocmai
din acest motiv este un mare poet.
 3. Necuvintele
Tărâmul necuvintelor se instaurează în golul
neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al
esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite. De aceea,
“mai marele peste vorbire” nu are gură. Ele se
exprimă prin fapte. Poetului nu-i rămâne decât
posibilitatea de apropiere de necuvinte, arderea
totală la limita imposibilului: “Să cauţi un cuvânt ce
nu există / Un cuvânt pe care l-ai auzit, şi brusc /
simţi că nu există” (În grădina Ghetsimani –
NECUVINTELE). În lumea necuvintelor, fantezia
devine totală, sugestiile, aromele, cu alte cuvinte
poezia şi lumile simultane sunt în largul lor.
* *
Cu toate că în lumea necuvintelor avem libertate
absolută, pentru a exprima cam ce pot ele, apelăm
tot la cuvintele decretate ca imperfecte: “Urcă
moartea ca apa atrasă de lună / Viaţa mea
pluteşte deasupra ca o arcă / Din mine se va salva
numele meu” (Mai puţin decât a fi – EPICA
MAGNA).
În lumea sferică a suferinţei, poetul trebuie să
existe pentru că: “Nimeni n-are nevoie de el / dar
fără el nu se poate”. Şi nu se poate întregi nici sfera
liricii noastre moderne fără Nichita Stănescu. Lui i
se datorează – aşa cum remarcă Ion Pop
“degajarea de poncifele limbajului din deceniul al
şaselea”.
De la Arghezi încoace, când nu rătăceşte prin
abstracţiuni, Nichita Stănescu, sub unghiul
inventivităţii limbajului, este cel mai mare.
Acolo unde poetul se află acum, în lumea
necuvintelor sale, numele său se rosteşte Ne-
Nichita cel Ne-Stănescu. Necuvintele numelui său
spun totul despre Nichita Stănescu, tot misterul şi
inefabilul pe care-l întruchipează versurile sale, pe
care nu le-au putut rosti nici el însuşi, nici criticii şi
cu atât mai puţin eseul de faţă.
NOTE:
? Nichita Stănescu – LAUS PTOLEMAEI (Ed.
Tineretului, Bucureşti, 1968)
? Nichita Stănescu – EPICA MAGNA (Ed.
Junimea, Iaşi, 1978)
? Nichita Stănescu – NECUVINTELE (Ed.
Tineretului, Bucureşti, 1969)
? Ion Pop – NICHITA STĂNESCU (Ed. Albatros,
Bucureşti, 1980)

MICROPOEME
Ştefania Vârban

Acesta e locul
***
În care dimineaţa
Nu-şi dezvăluie niciodată horbota,
Când încolţeşte seara
Nu lasă să picure
Din rugile mele,
Din goliciunea ei
Iartă-mi, te rog, toate copilăriile.
Cuvinte
De-ai şti ce mut e timpul
Ce râd apoi
La apus...
Din noi,
Nebun.
***
Acesta e timpul
Din cuvintele toate
Tuturor,
Am să mă fac om
Multelor noastre idei,
La rascruce de gând.
Pentru a căror uneltire,
Daţi-mi aripile voastre,
Ar spune unii,
Să vă port zborul
E imatur
Nătâng!
Să avem nevoie
De loc.

Iar aceştia
Suntem noi,
Interior
Cu atât de multe dimensiuni,
Aşa multe locuri,
Aşa multe timpuri
Într-un singur cuvânt. Noi.

9
 Titlul cărţii, Dincolo de aparenţe. O viaţă pe malul
celălalt, stârneşte de la prima lecturare interesul
cercetătorilor care se ocupã cu studierea
perioadei comuniste. Autorul, trăitor al acelor
timpuri tulburi, abordează o tematicã apropiatã de
a naratorilor elevaţi, căutând în fiecare capitol nu
să se disculpe, ci să lase la aprecierea cititorului
constatarea valorii adevărului.
Ion Pavel este un profesionist în meseria sa, pe
care a iubit-o şi a înţeles-o în adevăratul sens al
celor cerute la vremea când profesa. Este un
investigator pe ”mâna” căruia te poţi lăsa cu toată
încrederea să fii purtat în
timp descifrându-ţi-se multe
dintre neînţelesurile vrerilor
contemporanilor săi.
Cunoscând direct
evenimentele anilor 1946-
1989 materialele sale
documentare sunt adevărate
pagini de istorie vie, pe care
mulţi dintre noi am trăit-o:
minţile noastre tinere lipsite
de alternativa altor mesaje
ideologice sau de orice alt
tip.
Romanul vieţii sale este o
lucrare plină de trăiri, eşecuri
şi împliniri, care l-au urmărit
de când a plecat din satul
său, Trestioara, aflat la
poalele Măgurii, din vârful
căruia se prăvale spre vatra
aşezării un pinten diform,
spintecat pe mijloc de un mic
canion mărginit de pereţi de
2-3 metri. O descriere
minunată a locului naşterii
sale, în primele trei capitole,
te face să îţi aminteşti de
descrierile ciclului moromeţian, în care ţăranul
este figura centrală a primului volum. Aici însă,
ţăranul sărac, plin de nevoi, aştepta marea
transformare promisă de cei care, după 1946, îl
convingeau că totul va fi bine.
Ion Pavel a fost copilul dezorientat al acelui timp
de mari transformări sociale, nu a avut timp nici să
cugete şi nici să conştientizeze jocul istoriei pentru
că vremea se grăbea nu numai cu el, ci cu toţi care
trăiau clipele acelea. În Prolog el va atenţiona
cititorul, în special pe cel care în 1989 bătea spre
adolescenţa deplină, a minunatei vârste de
douăzeci de ani că, încă din anii treizeci, ai
secolului al XX-lea: timpul şi-a întrerupt magic
cursul, dând răgaz generaţiei sale să-şi
sudeze zaua identitară în lanţul de valori care
10
leagă România de ancora
lumii. .
Cartea este un roman şoc, nu
a unui specialist în domeniul
artei narative însă a unui povestitor înnăscut, da.
Sunt istorisiri care scot la iveală adevărata faţă a
pătrunderii ideilor comuniste în ţara noastră,
impuse dar şi acceptate de mulţimea săracă şi
înfometată la vremea aceea. Nici nu aveam cum
să ne aşteptăm la o altă situaţie decât la cea de
acceptare a acesteia de către omul lipsit de
mijloacele de trai: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă.
Credeţi oare, dacă în
momentul acesta, când ţara
freamătă şi suferă psihic că
ceea ce au gândit în 1989 nu
s-a împlinit, nu ar accepta
orice formă, numai să schimbe
şi să distrugă tagma celor care
fură din impozitele noastre
pentru împlinirile lor şi ale
familiilor lor, sfidând cu
nesimţire legile pe care unii
dintre ei le-au propus şi votat în
numele nostru? Şi, atunci, să-i
mai condamnăm pe cei care în
anul 1946 s-au alăturat
doctrinei bolşevice pentru o
schimbare în bine, crezând, ei,
la vremea aceea, într-o viaț ă
mai bună pentru ei şi familiile
lor?
Am face paradă de morală,
pentru că mulţi dintre noi am
dori să-i vedem înfundând
puşcăriile pe cei care ne
flutură banii şi ne prezintă
ignorându-ne, avuţiile, pe care
ştim că şi le-au însuşit în mod
fraudulos şi nu li se face nimic
pentru că există o altă elită, cea a corupţilor care
au funcţii şi putere executivă. Execuţia este pentru
cei sărmani nicidecum pentru înavuţiţi.
În esenţă, aceastã lucrare a d-lui Ion Pavel, îşi
propune cercetarea dialogului social-politic: un
tânăr care crede într-un ideal, nu singurul şi nu
ultimul. Crede într-un respect care se întrezăreşte
faţă de om dar este şi deziluzionat atunci când
conceptele îi distrug idealul: Aveam să aflu
aproape peste douăzeci şi cinci de ani posibila
bubă de dosar care a condus la decizia respins:
mătuşa cumnatului mamei mele, Ion Vraciu se
stabilise prin căsătorie, în Brazilia, în anul 1926.
Studii de acest gen nu au lipsit, privind analiza mai
mult politică a regimului instaurat în România după
1947, dar majoritatea lor au fost unilaterale, de
multe ori cu rezultate parţiale sau chiar eronate.
Perioadei aceleia, accentuând pe primii ani de
instaurare, i-ar fi necesară o analiză psihologică,
întrebându-ne, dacă mai este cazul având în
vedere că situaţia respectivă nu este departe de
ceea ce se întâmplă acum în ţară, ce i-a făcut, în
1946, pe cei mulţi şi sărăciţi de clanurile mafiote, şi
nu numai, să accepte situaţia de îndoctrinare
bolşevică.
Noutatea lucrării Dincolo de aparenţe. O viaţă pe
malul celălalt constã în abordarea sistematicã a
acestor raporturi socio-politice în strânsă corelaţie
cu cele psihologice. Să nu uităm că Ion Pavel a
fost un produs al unei şcoli speciale, examenele lui
fiind destul de dificile însă trecându-le, i-au dat
posibilitatea şi puterea descifrării multora dintre
tainele ascunse ale cugetului semenilor săi, taine
pe care le-a analizat în tăcere, trăgând concluzii ce
l-au călăuzit aproape toată viaţa. Oamenii aceia i-
au schimbat viaţa, condiţia socială, aspiraţiile. I-
au dat posibilitatea să studieze, într-adevăr în
mare parte ceea ce au dorit ei, pentru că şi ei, la
rândul lor fuseseră astfel şcoliţi. Nu s-a îndepărtat
însă de lectura clasică, a citit-o şi rezumat-o pentru
el ca om şi multe dintre cadrele care l-au şcolit i-au
trezit interesul pentru lectura aşa-zisă occidentală
şi nu pro bolşevică.
Cartea este structurată pe şapte capitole mari iar
subcapitolele întregesc conţinutul fiecărui capitol
în parte, în care fenomenele distincte sunt tratate
cu multă obiectivitate, sistematic. Toate capitolele
cuprind câte o parte din viaţa autorului, fiind o carte
memorialistică, cu acţiuni care dezvăluie
evenimente necunoscute. Spuneam în rândurile
de mai sus că tot ceea ce prezintă Ion Pavel în
rândurile cărţii sale sunt mărturii istorice abordate
cu mult curaj, deplin conştient de misiunea pe care
a avut-o de îndeplinit. Publicată sub patrimoniul
Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului
al Academiei Române evident m-a interesat ca
noutăţi veridice pe care autorul avea să le expună
în cartea sa. Carte-document cu lumini aprinse
spre evenimentul 1989.
Nu aş dori să folosesc cuvinte mari dar autorul
este un exponent viu a ceea ce se dorea să fie
contribuţie profesională. Detaliile, acolo unde a
crezut de cuviinţă că trebuie să rămână în istorie,
le-a dezosificat punând în balanţa criticii politice
activitatea sa, la diferite evenimente la care era
obligat, prin natura meseriei să participe. Cartea
debutează cu o succintã prezentare istoriografică,
de bun augur, în care se pictează, ca o legătură cu
obiceiurile satului românesc, cina. Servirea mesei
este momentul de odihnă şi îndestulare a trupului
după o muncă obositoare dar şi a unirii familiei în
jurul tatălui, care îi apără şi îi hrăneşte prin munca
sa iar autorul tocmai aceasta a vrut să scoată în
evidenţă: nu a uitat niciodată că el, băiatul lui Onel,
este un produs natural al satului.
Autorul, în continuarea lucrării sale, prezintă
stadiul actual al cercetărilor în problematica
abordatã, noua doctrină care pusese stăpânire pe
gândirea firavă a ţăranilor dar şi pe a muncitorilor
de la oraşe, dorinţa de afirmare a multora pe un
plan nou de activitate, cel al propagandei nou
instaurate, ca la sfârşitul cărţii sã se distingă noile
puncte de vedere ca şi precizările autorului.
Capitolul al doilea, în special subcapitolul
Instrucţie la cataramă şi continuarea în primele
subcapitole ale capitolului trei, nu este mai prejos
în descrieri cu nimic faţă de tot ceea ce se întâmplă
acum în şcolile de antrenament pentru astfel de
funcţii, în lumea civilizată a celor care îşi pregătesc
conaţionalii pentru securitatea naţională. Sunt
convins că ceea ce am să subliniez, din conţinutul
acestui capitol ca fapt era doar o strategie de
intimidare, de teamă a noului regim de a nu fi dat la
o parte de la conducerea ţării. Evenimentele din
noiembrie 1956, din Ungaria, au pus pe jar
autorităţile de la Bucureşti şi acest episod este
descris astfel, de tânărul elev aflat la şcoala de
formare a ofiţerilor de securitate: Se organizau de
exemplu aşa-zise jocuri operative de întreţinere a
stării de teamă-siguranţă a locuitorilor din Oradea
prin deplasări ale unor subunităţi de elevi în
camioane acoperite cu prelate deschise, atâta cât
să se vadă armele din dotare.
De abia în capitolul trei autorul începe să
povestească despre primii paşi în cariera sa care
s-au dovedit a fi plăcuţi: am primit un pluton cu
douăzeci şi şapte de tineri recruţi pe care trebuia
să-i învăţ cum să acţioneze ziua şi noaptea în
misiuni specifice trupelor de securitate, dar să fac
din ei şi buni luptători de infanterie în caz de război.
Ceea ce se poate observa în discursul său narativ
este următorul fapt: în primele două capitole te
introduce în lumea în care s-a născut, cu satul şi
oameni din partea locului sau cu cei care lua
contact în anumite situaţii. Îşi descrie copilăria,
care nu a fost deloc îndestulată, cu evenimentele
petrecute în familie, bune sau rele. Descoperim
aici un narator popular şi, poate, ca şi Marin Preda
a vrut să apropie cititorul de oamenii locului, de el
în primul rând ca om de la ţară, de felul lor de a fi
pentru a înţelege mai târziu acţiunile care l-au dus
pe treptele carierei militare. Cunoaştem din
destăinuirile autorului că bunica sa i-ar fi prevăzut,
încă din primii ani ai copilăriei sale, o carieră
militară dar nu şi ce avea să-l aştepte ca ofiţer.
Ajungând să lecturăm subcapitolul Oradea, strada
Damianci înţelegem că lumea în care intrase nu
era atât de generoasă cu cadrele pe care le
instruia în folosirea acestora în diferitele misiuni
pretenţioase, se ştia că toţi aceştia beneficiau de
toate înlesnirile posibile. Din relatarea autorului
înţelegem că, atunci, când din nou a fost mutat,
acum la Şcoala de Ofiţeri M.A.I. din Oradea, locuia
la fel ca şi în Braşov în cazarmă într-un dormitor
destinat ofiţerilor fără locuinţă iar soţia lui
rămăsese la Braşov într-o mansardă de ¾
11
 metri. În relatare scriitorul foloseşte forma de
perfect compus, ca verb ce conştientizează un
fapt trecut şi împlinit, se poate, în analiză să fie
asimilat unei păreri de rău, a ceva care nu s-a
ridicat la înălţimea celor visate de protagonist. Să
înţelegem că era una dintre marile deziluzii şi
începutul conştientizării unor promisiuni deşarte în
evoluţia sa profesională? Era începutul de an
1960, treisprezece ani de la marea schimbare în
ce? După explozia din dărăpănata cameră în care
fusese cazat, scriitorul ne spune: Pentru noi şi
fetiţă a rămas o singură soluţie – să ieşim afară în
ger.
Ca student şi absolvent al Institutului pedagogic
pentru limbă şi literatură română din Cluj simţea că
destinul nu mă aşezase încă pe drumul visat în
cariera militară – doream şi credeam că pot mai
mult. Având încredere în forţele sale şi călăuzindu-
se după dictonul a putea înseamnă a vrea în anul
1962 îl vom găsi înscris pentru examenul la
Academia Militară. Un examen foarte greu la care
s-a pregătit cu multă sârguinţă luând nota maximă
de admitere. Iubea literatura şi ca temă la examen
şi-a ales un titlu de lucrare minunat pentru un eseu
actual: L-am citit pe Tudor Arghezi, aşternând pe
aproape şapte pagini sentimentele adunate din
lectura poeziilor marelui poet român – le-am
aşezat în pagină ca pe nişte flori salvate de
mucegaiul uitării. Cei patru ani petrecuţi la
Academie au fost anii mei cu parfum de studenţie,
chiar dacă programul orar era foarte încărcat -
şase ore de curs pe zi şi câte două ore de studiu
obligatoriu, mai puţin sâmbăta, în sălile de clasă,
în bibliotecă sau laboratoarele Academiei.
La treizeci şi unu de ani, după absolvirea
Academiei, îl vom găsi la Braşov locţiitor
comandant de unitate, funcţie de prestigiu şi de
încredere ce mi se acorda, ne spune autorul în
monografia sa.
De acum încolo încep destăinuiri şocante de care
puţini sau chiar nimeni nu avea să ştie, acolo unde
participarea sa la discuţii era singulară. Ion Pavel,
autorul acestui valoros document istoric, trebuie
privit ca un caracter normal, un personaj al vieţii
sale întocmai ca şi ştiuţii protagonişti ai unor
grandioase lucrări memorialistice precum Ştefan
Gheorghidiu sau Apostol Bologa. Întocmai ca
aceste personaje de roman, dintre care unul real,
ca acţiune, autorul a trăit evenimente care aveau
să-l schimbe profund, în activitatea sa şi în familie.
Astfel de oameni, care îndeplinesc în viaţă funcţii
de mare răspundere, uită să mai comunice, devin
executanţi ai ordinelor superiorilor. Ion Pavel însă
devenise militar prin munca sa, conştientizând că
pentru a fi un om împlinit şi un bun comandant
trebuie să studiezi mult, atât în domeniul meseriei
pe care ţi-ai ales-o cât şi a celorlalte spaţii de
cultură generală, să fii şi un bun intelectual.
Cultura l-a finisat sporindu-i un alt mers spre
înainte, o altă abordare a muncii cu omul.
Descrierea momentului august 1968, în
subcapitolul Comandant.. stare de urgenţă în
12
Bucovina este hotărâtor în sublinierea clipelor
care se aşteptau cu privire la începerea vreunui
război dar, mai ales, conştientizarea stării de
apărare a ţării. Tatăl unuia dintre tinerii combatanţi
se apropie de el şi îi spune: Vedeţi ce băiat am?
Are braţe puternice. Dar şi eu am mâna dreaptă în
stare să poarte o puşcă, La nevoie contaţi şi pe
mine. Abia târziu, scriitorul-comandant al unităţii
observase că bărbatului, care i se adresase, îi
lipsea mâna stângă: Acesta era climatul de
gândire şi de voinţă al românilor în august 1968,
iar pe cei care cred că nu se mai poate iubi cu
sinceritate şi devoţiune Patria, îi invit să facă o
întoarcere în timp pentru a se convinge că, în
România, patriotismul n-a fost, nu este şi nici nu
poate fi vreodată doar un sentiment care se
consumă într-o batistă niciodată umezită de
lacrimi adevărate.
M-am alăturat autorului pornind cu el prin
desişurile maturităţii. Anii treceau şi tot aşa de
repede evenimentele se succedau unul după altul.
Pe lângă prezentarea evenimentelor misiunilor
sale scriitorul ne pune în legătură şi cu diferite
legende ale locurilor, cum este cea din masivul
Rarău unde, în plină vară, în zilele de 21-22 iunie
1910, a nins peste Pietrele Doamnei. Ostaşul
iubitor de frumos observă şi caută să descifreze nu
numai tainele meseriei sale cât şi pe cele ale
istoriei locurilor pe unde paşii îl poartă ca militar.
Fără a ajunge la finalul cărţii scriitorul face o
subliniere din care reiese experienţa şi rezultatele
tumultului vieţii lui, un adevăr sensibil pentru cei
care pun preţ pe omul ajuns de mult la pensie. În
continuare tot el ne spune că timpul îi va permite
să facă bilanţuri, trecând în revistă coloana de
evenimente care mi-au marcat semnificativ viaţa,
să analizez şi să trag concluzii şi chiar să reţin
învăţăminte.
Capitolul al patrulea este capitolul drumului spre
recunoaşterea profundă a lucrurilor, rămânând
fascinat de omenescul raport eu – tu. Acest
început de capitol poate fi considerat testamentul
scriitorului-ostaş Ion Pavel. Nu sunt singurele
rânduri şi, de aceea, nu voi căuta să citez prea
mult din lucrarea sa lăsându-vă să citiţi şi să
decideţi singuri ceea ce a dorit să mărturisească,
prin voi, poporului său, pe care sunt convins că şi
l-a slujit cu destoinicie. Era în natura meseriei sale
de a sluji, într-o limită pe care autorul însuşi şi-a
ales-o, ca mod obiectiv de viaţă, ca om căruia să
nu-i apară simţământul de regret faț ă de ceea ce
a făcut.
Celelalte capitole înmănunchiază în Epilogul cărţii
dorinţa sa profundă ce l-a făcut să sape în
zăcământul amintirilor de la stingerea soarelui şi,
uneori, până la reaprinderea lui… ca să scot la
suprafaţă faptele trăite aievea, spune autorul într-
un moment al destăinuirilor, hrănind inspiraţia
separării profanului de virtual, a credibilului de
moft. Scriitorul Ion Pavel ne pune în faţa a două
orizonturi: intr-unul se oglindeşte ceea ce s-a vrut
şi în celălalt, ceea ce a fost.
 “LA RECE”, DESPRE “TREND”-UL MUZICAL ŞI NU NUMAI...
Este adevărat că sunt muzician dar asta nu mă
face mai puţin “ascultător” decât orice alt
consumator de muzică prin diverse surse: radio,
internet, tv şi pe ultimul loc (din păcate!)
magazinele de specialitate! Cum, deocamdată,
partea de on-line este în dezvoltare, o să mă “iau”
de mai-marele maharajah – FM-ul, Măria Sa, căci
el reprezintă liderul absolut în ceea ce înseamnă
promovare muzicală! Având în vedere că am şi
experienţă “din interior”, o să încerc să te fac
a-nţelege principiile după care muzica pe care
o asculţi ajunge în radio-ul maşinii tale!
În branşa noastră, a muzicienilor, există o
vorbă mai mult sau mai puţin spusă dar
acceptată mai de toată lumea: “nu eşti pe radio
– nu exişti!”, cu alte cuvinte, abordând o
atitudine uşor rurală, o să spun că “FM-ul face
şi desface” în ceea ce priveşte notorietatea
unui artist!
Dar cum ajunge el, artistul, pe radio?
Aici lucrurile, evident, se complică! Ca mai în
toate domeniile, există “specialişti” care
hotărăsc! La unele posturi se abordează
variantă “democratică” (pe bază de vot – se
adună o COMISIE de “specialişti” ai radio-ului,
care votează cu “da” sau “nu” ori cu note), la
altele, însă, există un “TATA’ LOR” care “taie şi
spânzură”.
DEMO-urile vin pe mai multe căi, varianta cea
mai uzitată fiind (bineînţeles!) e-mailul. Aici
apare primul “DAR (însă)”! Exact ca într-un
banc comunist de genul “spune-i că te-am
trimis io!”, contează foarte tare “din partea
cui” vin e-mailurile, căci poţi fi tu o mare voce
şi (sau) un mare compozitor. dar dacă te duci
“fără spate”, adică nu te “recomandă” nimeni,
demo-ul tău va ajunge ori la gunoi ori pe raftul
la care nu ajunge nimeni! Clasic!
Până acum am văzut cum NU ajunge artistul pe
radio! Cum ajung, totuşi, ceilalţi? Crezi sau nu,
şi aici este destul de complicat! Prin nişte
“studii de piaţă”, care nu vei ştii niciodată cum
se fac, se verifică dacă o piesă “scorează” bine
sau prost, adică dacă ratingul a crescut, a
scăzut sau a rămas constant în momentul în
care piesa este difuzată pentru prima oară. Mai
pe înţelesul tuturor, se verifică dacă are “agăţ”
la public! Aici apare marea necunoscută: cum
se calculează audienţele?? Credeţi-mă, nici EI
nu ştiu foarte bine! Aşteaptă cu toţii,
înfruguraţi, nişte hârtii în care se holbează cu
sfincterul fremătând la maxim şi cam atât...!
Există într-adevăr o firmă care a câştigat
licitaţia pentru măsurarea audienţelor, însă nu
ştiu în ce măsură se verifică veridicitatea
rezultatelor şi, mai ales, CINE îi verifică...! De
ani de zile s-a împământenit ideea că
Marius Popa
“cifrele vorbesc” şi gata!
Cum apar, însă, aceste
cifre, toată lumea ştie
teoretic dar nu a “palpat”
nimeni realitatea!
Am putea, liniştiţi, să realizăm că la fel se
întâmplă mai cu toate “manifestările” media:
film, muzică, ştiri... Se caută “ratingul” mare,
însă mijloacele folosite pentru măsurarea
audienţei sunt, cred eu, irelevante! Nu am
cunoscut (şi acum atenţie!!) niciun prieten
care la rândul lui să cunoască pe cineva care a
auzit că un prieten de-al lui ştie pe cineva care
are acea “cutiuţă” de măsurare a audienţei! Eu
zic să citeşti bine ce am scris mai devreme, mai
ales că mă învârt prin media de vreo 14 ani...
Aşadar, “ratingul” ni se comunică, în schimb
nu ştim de unde vine! Aceste “bau-bau-uri”
(cutiuţele de măsurare a ratingului) hotărăsc
ceea ce vei asculta, ceea ce vei vedea sau citi,
dar nu se ştie exact unde sunt! Păi atunci, mă
întreb eu (retoric, evident!), dacă sunt atât de
puţine, cum de acest “rating” este totuşi...
relevant?
Explicaţii sunt, evident, însă, probabil,
adevărul este... dincolo! Nu vreau să par un
fanatic al “teoriei conspiraţiei”, dar cred că tot
acest “bum-bum” şi “poc-poc” de pe
principalele canale media, toate aceste
emisiuni şi telenovele care au ca target
absolvenţii de “şcoală ajutătoare” sau “de
corecţie” sunt, în fapt, menite să ne ţină
“legumicoli”!
Din fericire, internetul oferă acea “posibilitate
de alegere” pe care nu o aveam până acum
câţiva ani! Cu toate astea, şi el vine cu “partea
sa întunecată”, căci în acelaşi timp dă acces şi
la violenţă, porno, înşelătorie...
Este parcă mai greu ca niciodată să rămânem
lucizi, să zâmbim, să avem încredere în ziua de
mâine în contextul în care suntem asaltaţi din
toate părţile de “mahala”, “kitch”, “zgomot
muzical” şi “fake-reality show-uri” !
Muzica ajută! Ea a reuşit dintotdeauna, prin
nişte metode absolut minunate şi de
neidentificat, să hrănească sufletul uman,
punând ordine acolo unde doar omul poate
face dezordine! Poate din acest motiv este
pusă atât de tare la “respect”!
Este adevărat că sunt şi posturi de radio pe
principiul “oldies”, însă sunt atât de prost
manageriate şi atât de ancorate în “trecut”, că
parcă şi ele vin să-ţi spună într-un alt fel că
“muzica bună s-a scris iar alta nu va mai
exista!”, cu alte cuvinte “viitorul NU sună bine
deloc!” ceea ce este total fals!
13
 CONCERT TIM “RIPPER” OWENS ÎN KULTURHAUS
Pentru toti fanii Judas Priest si nu numai, Tim
“Ripper” Owens reprezinta un nume important atat
pentru perioada pe care a petrecut-o alaturi de
veteranii englezi (1996 – 2003), dar si pentru
prezenta sa in trupe precumIced Earth, Beyond
Fear, Winter’s Bane ori Charred Walls of the
Damned.Asadar, intalnirea cu publicul
bucurestean in clubul Kulturhaus in seara de 20
februarie a insemnat in fapt o surpriza deosebit de
placuta din partea unui showman asupra caruia
personal nu staruisem foarte mult. M-am simtit din
nou incercat de acea dorinta nestavilita pentru
muzica artistului pe care am avut ocazia sa il vad
pe scena. Dar propun sa depasim conflictele
emotionale ale autorului acestui articol pentru a
incerca sa pasim cat mai aproape de experienta
oferita de “Ripper”.
Desi ora de incepere era 19:00, era de asteptat ca
sursa: www.promusicprod.ro
formatia de deschidere, Tirana Rockers sa isi faca
aparitia pe scena la orele 20. S-or fi gandit ca sunt
prea pretentios, asa ca startul a fost dat la ora
21:10. Un hard rock cu accente heavy acceptabil,
scuzabil, daca doriti, dar fara sare si piper, niste
instrumentisti parca imbatraniti inainte de vreme, o
doza de energie limitata, insa nu prapastiosi, fiind
incurajati la final cu aplauze generoase de catre
publicul incalzit pentru super-show-ul ce avea sa
urmeze.
Nu trece multa vreme si pe scena isi face aparitia
un domn cu ochelari de soare si sapca neagra
insotit de 4 instrumentisti. Este Tim “Ripper”
Owens. Startul este dat de arhi-cunoscuta
Painkiller executata foarte bine, iar publicul incins
se pregateste pentru o vijelie marca Judas
Priest.
14
Bogdan Drumea
Urmeaza Victim of
Changes, Metal Gods,
Ripper, Breaking the
Law,Grinder sau United. Se
intercaleaza in peisaj si piese ca The Human Race
sau Believe apartinand celorlalte proiecte in care a
fost sau este implicat “Ripper”. Tim si-a dovedit
calitatile de showman, a glumit, a comunicat
excelent cu publicul, la un moment dat
indemnandu-ne sa ii cantam “Happy Birthday To
You” unuia dintre chitaristi (nu ma pot decide daca
era vorba de Andy Boss sau Jon Vegard) care si-a
sarbatorit ziua de nastere pe scena. Un show curat
de heavy metal in forta, dublat de o atmosfera
incendiara, completat de cateva momente
frumoase cand “Ripper” i-a invitat pe cei de la
Tirana Rockers pe scena pentru a canta impreuna
Livin’ After Midnight. De asemenea publicul a
cantat versurile la unison, insusi Tim improvizand
in repetate randuri mici jamuri in care implica si
fanii.
Locatia a fost bine aleasa, desi Kulturhaus nu pare
genul de club axat pe astfel de evenimente.
Bautura ieftina, de la sucuri pana la cocktailuri, si
atmosfera placuta au completat intreaga seara.
Desi nelipsit de probleme, cum ar fi intarzierea
mult prea mare, de peste 2 ore pana la inceputul
concertului, si mici probleme tehnice (unele
microfoane nu doreau sa functioneze),
evenimentul a functionat fara incidente majore, cu
un Tim “Ripper” Owens mai in forma ca oricand si
cu un imens chef de cantat. Mi s-a parut ca cele 90
de minute au trecut destul de repede, insa bisul de
3 piese a fost indeajuns ca sa ne linisteasca. Au
cantat Heaven&Hell de la Black Sabbath in
memoria lui Dio, o piesa de pe albumul solo,
Starting Over si One on One. De, asemenea,
merita aplaudata si formatia live a lui Tim, mereu
implicata in show, activa si imi voi incheia mica
recenzie de concert prezentandu-i:
? Andy Boss – chitara
? Jon Vegard – chitara
? Are Gogstad – bas
? Rick Hagan – tobe
continuare pag.13
Găsesc în continuare foarte mulţi tineri
talentaţi care duc muzica mai departe (cu greu,
este adevărat!), dincolo de “moculeşti” sau
“mariusmogi”, dincolo de “asta cere lumea”,
“aşa trebuie” sau “asta-i România, nu avem ce
face!” şi care sunt convinşi, la fel ca şi mine, că
INIMA NU MOARE NICIODATĂ!
EROISMUL, ALTFEL-“PORTRETUL LUPTATORULUI LA TINERETE”
Despre partizani
Tot ceea ce este bun in filmul lui Constantin
Popescu Jr. incepe chiar de la afis, care-i
surprinde pe partizani pe un simplu fond negru,
aliniati ca o formatie de fotbal, fiecare cu pusca pe
umar, parca asteptand sa se intoarca inapoi in
munti dupa incheierea sedintei foto. Cel mai
semnificativ chip ramane, bineinteles, cel al lui Ion
Gavrila Ogoranu, pe care il vedem undeva pe
randul de sus, in stanga, printre camarazii de lupta
- ca unul dintre ei, nu ca un superior. Semnificativ
si concis.
De aceea, filmul are si unul dintre cele mai
frumoase titluri întâlnite anul acesta la cinema.
“Portretul luptatorului la tinerete” alunga din start
ideea unui protagonist singular. Portretul este
alcatuit din miile de chipuri care au luat parte la
rezistenta anticomunista, fie ca ii vedem pentru un
minut, fie ca supravietuiesc pana la finalul filmului -
toate acele personaje apartin unui inteles comun.
Lupta te poate face mai tanar.
Nu este un film despre Ogoranu, ci despre
gruparea condusa de acesta - motiv pentru care
regizorul apeleaza la tehnica docudramei, pe care
o stilizeaza cu mici experimente. Este un
procedeu de inteles pentru un debutant, dar
tocmai acolo apar problemele, ca de pilda
montajul paralel între actiunile partizanilor si
secventele cu faptele si discursurile sforaitoare si
semi-cabotine ale securistilor. Acest risc duce la
un dezechilibru, odata cu inceputul celei de a doua
jumatati a filmului, cand securistii mai apar din ce
în ce putin si în cele din urma deloc, regizorul
concentrandu-se numai pe partizani, ceea ce face
ca spectatorul sa piarda din tensiunea sufocanta
acumulata pe parcursul primei jumatati.
O alta problema tine tot de un experiment regizoral
- si anume, momentele filmate cu luptatorii in
activitati dintre cele mai obisnuite, care sunt
decalibrate, putin explicitate, iar pentru un film
EPIGRAMĂ
Corin Bianu
Unui poet original
Recordu-i e necontestat,
Metaforele-i curg în salbe,
Că se exprimă colorat
În versuri... albe!
(din volumul „Poftim cultură (pe bandă rulantă)!”)
care doreste aprecierea
publicului ar putea deveni
foarte usor de neinteles.
Dar lucrurile bune nu se lasa
asteptate si putem observa cum regizorul a reusit
sa reliefeze platitudinile initiale, folosindu-le doar
ca pretext pentru a sugera simplitatea
personajelor. Eroii nu sunt uniimainstream , nu
vorbesc in parabole si nici nu evoca figurile unor
martiri. Un erou comercial nu ar rosti o replica ca
“Hai sa plecam ca mor de foame!” asa cum il
putem auzi pe Ogoranu undeva pe la finalul
filmului.
Cand unul dintre partizani este capturat sau ucis,
nu ii vedem pe ceilalti jelindu-l. Rezistenta trebuie
sa continue, intr-un fel sau altul, timpul e prea
limitat. De aceea exista si o secventa in care
liderul grupului, Gavrila, se saruta sub ploaie cu
fiica unui preot sustinator al luptatorilor.
Spectatorului, secventa i se poate parea exagerat
de lunga, dar pentru erou cat o fi durat acea mica
clipa de libertate? ne putem intreba. Sau secventa
cand partizanii canta “Ma dusei sa trec la Olt…” la
auzul stirii despre moartea lui Stalin. Ei nu au avut
niciun rol in acest moment istoric, dar intr-un fel se
simt victoriosi ca sunt de cealalta parte a
baricadei. In aceste momente, regizorul acorda un
repaos personajelor sale: unii canta, altii fac
glume stinse, unul tipa ca ii este frica si ca nu mai
poate continua, altul incearca sa explice rostul
luptei, dar mare lucru nu are de spus, constient
fiind de faptul ca e doar un alt nesabuit care
alearga cu pusca prin munti si mananca pe
apucate, tradat si haituit si de cei pentru care lupta.
Tradarile sunt momentele cele mai greu de
suportat din filmul lui Popescu, ca in secventa
cand personajul Porambu, interpretat de catre
Alexandru Potocean, mananca grabit intr-o sura,
destul cat se observe printre scanduri cum soldatii
il inconjoara din toate partile, lasandu-l fara
scapare. Regizorul nu indulceste tonul si, la un
moment dat, in cadru isi face aparitia mama
luptatorului, care asista neputincioasa la focurile
neincetate ale soldatilor si la final ii intreaba fara
sa-i priveasca: “Ce-ati facut, mai, copii?”
“Portretul luptatorului la tinerete” este un film care
s-ar putea sa treaca destul de repede in uitare, in
ciuda faptului ca regizorul mai pregateste doua
continuari, totul intregindu-se intr-o trilogie ce
poarta numele de “Aproape liniste”. Nu are
precizia unui film comercial, poate si din cauza
lungimii (140 de minute in varianta scurta), este
rutinier ca subiect dar fara sa cada in rutina
cinematografica, si presupune un efort clar din
partea spectatorului, intocmai ca efortul acelor
luptatori pe care ii portretizeaza.
15
 CAUT XEROXIST
Dan Ursuleanu
Pe vremea aceea deţineam o funcţie de conduce-
re. Aveam în organigrama serviciului un post de
xeroxist, neocupat. Doream sa-l angajez în postul
respectiv pe necunoscutul din staţia de metrou,
care îmi salvase viaţa. Cum ? Simplu, omeneşte:
nu mi-a dat brânci pe linie când garnitura intra in
staţie. Cu omul acela în minte, am afişat: Concurs
de ocupare a postului.
Pretendenţii trebuia sa îndeplinească o singura
condiţie - să-mi fi salvat viaţa în cine ştie ce
împrejurare.
Cu uimire fără margini am constatat numărul mare
de semeni care mă scoseseră din ghearele morţii,
chiar şi fără ştirea mea. Tuturor le aduc acum
prinosul unei neţărmurite recunoştinţe. Pe lista
celor înscrişi la concursul de xeroxist figurau, între
alţii: * Bufetiera instituţiei care nu-mi turnase
stricnina în chiftelele pe care mi le vindea zilnic
* Omul de serviciu care măturase de pe coridor
coaja de banana pe care puteam aluneca,
frângându-mi şira spinării * Militarul din gardă care
îmi răspundea respectuos la salut, în loc să-şi
descarce bestial automatul în mine * Un bolnav de
lepră care nu se întâlnise niciodată cu mine, ca să
nu-mi transmită boala lui neiertatoare * Vecina de
la ultimul etaj care evitase să scape de sus
ghiveciul conţinând una bucată ţepoasă de cactus
* Mecanicul de locomotivă care întârziase trei ore
trenul ca să nu mă surprindă pe calea ferată
* Profesoara mea de dans care nu mă învăţase
înotul ca să nu îndrăznesc să intru la apă, existând
astfel, riscul de înec * Îngrijitorul grădinii zoologice
care încuiase bine cuşca tigrilor în timp ce
animalele erau înăuntru, iar eu afară * Croitorul
care evitase să-mi strângă prea tare metrul în jurul
gâtului, în timp ce îmi lua măsura pentru gulerul
cămăşii * Vânzătorul de heroină care a refuzat să-
mi onoreze comanda, pe motiv că nu prezint
încredere * Groparul de la cimitir care a îngropat
morţii şi nu pe mine * Actorul cabotin al cabaretului
care nu m-a facut să mor de râs * Nevasta-mea
care nu mi-a tras una cu făcăleţul în cap, când am
venit beat acasă * Pilotul helicopterului cu care n-
am căzut de la 100 de metri * Agentul de asigurări
care n-a insistat mai mult de o oră pe tema
asigurării pentru nervi * Şi chiar un cal care nu m-a
luat în copite pe când treceam prin spatele lui.
Toţi aceşti aspiranţi la postul de xeroxist aveau
dreptul legitim de a fi declaraţi câştigători ai
concursului. A-l angaja pe unul în detrimentul
celorlalţi, echivala cu o nedreptate strigătoare la
cer. Ascuţitul meu spirit de justiţie, statura morală
de conducător al serviciului, m-au condus la
singura decizie posibilă care să satisfacă "etica şi
echitatea", vorba Împuşcatului: am desfiinţat
postul de xeroxist !
16
LECŢIA DE DRESAJ
De când ne-a intrat în casă şi în viaţă motanul
Leporello, nevasta-mea şi-a pus în gând să-l
dreseze. O pisica are multe defecte ereditare,
instincte periculoase, apucături reprobabile.
Cineva care să canalizeze acest tsunami de vicii
pe calea cea bună, nu poate fi decât omul potrivit
la locul potrivit. Pedagog, ce mai !
Lecţiile de dresaj au loc numai atunci când eu
lipsesc de acasă. Consoarta mea păstreaza
secretul deplin asupra strategiilor aplicate. Totuşi,
timid, roadele educaţiei încep să iasă la lumină,
precum colţul ierbii primăvara. Se ştie că pisica
obişnuieşte să doarmă cam 16 ore pe zi. Acum a
început să doarmă mai mult. Nevastă-mea. Când
am nevoie de ea să gătească un prânz minimalist,
tocmai atunci trage aghioase cuibărită în pat. Ce
vreţi, dresura de pisici extenuează ! Îi respect
somnul şi mă mulţumesc cu brânza şi ceapă. Plus
un iaurt. În week-end sărbătoresc cu o conserva
de stavrid în sos tomat. Desfrâu, ce mai !
Motanul Leporello, asemenea altor exemplare din
specia lui, obişnuieşte să-şi facă nevoile într-o
lădiţă cu nisip parfumat. Nisipul costă, nu gluma.
De la un timp însă dresajul a dat rezultate. Parcă
îşi drămuieşte mai bine nisipul. În schimb,
nevastă-mea a început să pretindă, la rândul ei,
nisip. Poate să nu fie la fel de parfumat, dar e
musai să fie aurifer. Cât e de bucuroasă când
scormoneşte prin nisip şi dă acolo peste un
lănţişor sau peste niscai cercei. Măcar de 18
carate. Miaună de fericire. Femeie, ce mai !
Un alt necaz cu pisicile, îl constituie ghearele.
Neavând la dispoziţie o manichiurista (pardon,
labichiurista) personală, Leporello îşi face unghiile
pe unde apucă. Adică pe fotoliile de piele, pe
pantofi, pe tapete, pe mocheta, pe haine sau direct
pe epiderma clientului. Toată casa e plina de mici
zgârieturi paralele şi adânci, care desfigurează
peisajul. Nevastă-mea şi-a fixat ca scop să-l
dezveţe de această racilă barbară, fără a reuşi
vreun succes notabil. În compensaţie, a reuşit ea
însăşi o evoluţie. Şi-a lăsat unghii lungi şi bine
ascuţite, numai potrivite să mă agreseze în timpul
discuţiilor noastre în contradictoriu. Experienţa
acumulată pe pielea mea o recomandă să-şi
deschidă un salon de tatuaj pentru persoane
docile. Mersi, Leporello . Nu strică niciodată un
ban în plus, ce mai !
Un defect de caracter al pisicilor este ambiţia lor
de a trata oamenii de sus, de a fi stăpânul casei.
Motanul nostru nu face excepţie de la regulă.
Nevastă-mea şi-a propus cu fermitate să-l
lecuiască de falsa superioritate. Aici evoluţiile au
fost cele mai vizibile. Acum consoarta mă vede ca
pe un obiect de inventar, bun cel mult să fie mutat
de colo colo. Îmi vorbeşte din varful buzelor, mirată
continuarea la pagina 18.
 DEBUT ZIP
Iulia Ardelean
...Poate Olanda era mai potrivită.
conştiinţa mea s-a metamorfozat
din turnul Eiffel în turnul din Pisa
din turn în turn
conştiinţa mea pariziană a luat drumul Italiei
(poate Olanda era mai potrivită)
Cartierul Roşu
conştiinţa mea ar fi trebuit să se prostitueze
când călătoreşti pierzi noţiunea timpului
soarele saltă de pe mâna stângă pe mâna
dreaptă într-o miime de secundă
o acrobaţie sinucigaşă ai crede
dar nu
tot ce face e să-mi stingă mie conştiinţa
(05 feb. 2011)
Amintiri disparate
speranţe de porţelan
se sparg pe nesimţite
când plec capul în faţa realităţii,
prefăcându-mă că vreau doar trup.
încropesc o realitate şubredă;
vii însă şi o dărâmi
cu suflul nepăsării tale ademenitoare.
cine ştie cât va dura
acest joc ridicol şi obscen
al minţilor noastre perfide avide
viscol de tăcere
face să tremure gândurile pline de eter.
vid...cutii goale de bere;
noţiuni de amor infantil
sub aripa acordurilor de egoism
totul e un petec de amintiri disparate
(02 feb. 2009)
Rătăciri
beatitudine gratuită -
o blasfemie la adresa raţiunii
gânduri spulberate
de rătăciri sterile ale sufletului
avortul conştiinţei
naşte pierderi de sine
* ACEASTÃ PUBLICAŢIE POATE FI SPONSORIZATÃ ŞI DE TINE! *
* Asociaţia ADSUM * Cont IBAN RO57RNCB0722099169100001 *
* BCR Agenţia Tudor Vladimirescu, Bucureşti, Sector 6 *
Camelia Crişan
Ape tulburi
Azi am auzit cele mai grele cuvinte;
Mă apasă,
De când tu ai aruncat fară să priveşti
frântură tăioasă de aur, între noi- o piatră.
Atunci m-am îndepărtat de tine
Ca un strop ce sare departe...
Distanţa dintre noi e mare acum:
Vorbeşti cu mine în zadar- nu mă vezi.
De mâine va trebui să simţim singuri
Valurile ce se joacă sub noi.
Împreună mai putem vedea
Doar adâncimea veşnică care ne înghite...
E noapte in adâncuri...
Şi te pălmuieşte o adiere scurtă de tristeţe
La gândul că nu vei ajunge niciodată să le
mângâi.
Eu nu mai sunt lângă tine.
Vrei să crezi că am plecat în paşi amari de dans,
Adu-ţi aminte: ai aruncat o piatră, nu o
simfonie...
furtună de fericire
Un fulger îţi adună lacrimile,
Le înşiruie pe toate într-o fâşie, căreia
Nu apuci nici măcar
Să-i auzi prima şi ultima suflare.
Sunt atât de multe incât
Fâşia se despică în mii de firicele subţiri
Atât de subţiri!
La capătul lor mai rămane doar o lacrimă
Inecată într-o superbie rară.
Ea-şi ţine spectacolul preţ de o clipă,
I-a intrat în sânge...de-atâta timp.
Plictisită deja, o lasă pe următoarea.
Una câte una...
Până se risipesc toate.
Şi tu eşti fericit.
Ştii că întreaga lume a văzut cum
Lacrimile ţi-au furat durerea
Şi-au alungat-o departe,
Într-un fulger
Căruia tu i-ai întors de mult spatele.
Dar alte furtuni vor veni...
17
 VULTURUL
Poetul Florin Grigoriu se-nţelege foarte bine cu
omul Florin Grigoriu. Există, din câte am putut
observa personal, la dânsul, o rarisimă fuziune
intre idee şi gest, între căldura expresiei literare şi
patriarhala seninătate a figurii, uşor severe totuşi.
Dl. Florin Grigoriu are asupra existenţei o
concepţie sănătoasă, alimentată din belşug de
rădăcini spirituale autohtone; te priveşte de-a
dreptul în ochi, fără ascunzişuri, îţi spune, ocolind
falsa politeţe, dacă o carte pe care-ai publicat-o
merită sau nu atenţie. Ştie să recurgă însă
(procedeu subtil de intelectual cu experienţa
vieţii) la modalităti flexibile de exprimare, străin de
subterfugii compromiţătoare, mereu egal cu sine.
Acest condei echilibrat al poetului, dar şi al
criticului Florin Grigoriu, a devenit aproape o
curiozitate, o ţintă a maliţiei şi grimasei de
superioritate, într-un context al literaturii practicate
cu orice preţ, la toate răspântiile, cu violenţa chiar.
Într-un asemenea depozit de hârtie tipărită,
descumpănitor prin vastitate, abia dacă poti găsi,
ici-colo, un crâmpei de adevărată literatură, vreo
cărţulie de exceptie sau care, măcar, să-ţi atragă
luarea-aminte prin ideile conţinute, prin acurateţea
şi precizia limbajului (în definitiv, până şi o
chestiune obscură, de esenţă filosofică, să zicem,
poate fi abordată limpede, într-o limbă
românească necontorsionată).
Cu o fizionomie spirituală de dac, bătătorind cu
tălpile, la rându-I, vechiul pământ românesc,
ataşat (ca puţini alţii astăzi) de ''vatră'', ducând mai
departe, prin viu grai sau prin scris, credinţe,
obiceiuri, datini strămoşesti, Florin Grigoriu
publică, printre altele, o… baladă, carpatin
intitulată ''Vulturul''. Initiaţiva e demnă de laudă.
Priceperea prozodică, în linia poeziei noastre
folclorice, e remarcabilă. Autorul preia, fără
mimetisme, cadenţe din ''Mioriţa'' sau din ''Doina''
eminesciană, cu un aer firesc, cu siguranţă de sine
a celui care mosteneşte o avere. Punctul de
plecare în alcătuirea baladei e strict biografic:
'Unchiul meu, Mircea Grigoriu, Moldovean din
Bourenii de Baia, unul dintre cei 12 copii
aiînvătătorilor Maria şi Gh. Grigoriu, a fost aviator.
A murit tânăr, păzindu-şi patria, neamul şi
credinţa.''
Omul căzuseîn 1941, în cumplita încleştare de la
Odesa. Rana, ce nu cunoaste leac, s-a cristalizat
în versuri de-o simplitate dezarmantă: ''-Unchiule
Mircea,/Un' ţi-e mormântul?/-În aer, nepoate,/Am
ars, spre pământul/Fără de moarte.//-Unchiule
Mircea,/Zi-mi înţelesa…/Am căzut, apărându-I
cerul/Către Odesa/Apoi veni gerul/Seceta,
fierul/Şi închisoarea.'' (''Un cântec-lacrimă''). Un
asemenea '' cântec'', alături de ''Doina'' şi de
18
Robert Toma
‘'Balada celor patru''-incluse
în micul volum, ''anuntă'', ca
un soi de prolog, insăsi balada
''Vulturul''. Atât ''cuvântul
inainte-lămuritor'', cât şi cele câteva date despre
Fundatia ''Erou căpitan-aviator Al. Serbanescu''
ne informează succint asupra unei etape istorice
răscolitoare si, pe acest fundal sinistru, cu
aparentă răceală evocat, figura celui dispărut e
cu-atât mai tulburător conturată. Fatalitatea unei
indeletniciri -aceea de aviator- devine, prin
extensie, insăsi fatalitatea conditiei umane. Nu e
un secret pentru nimeni că fatalitatea
''antrenează'' faptele de arme răsunătoare, iar
acestea, in fond, ''alimentează'' istoria.
Prospetimea versurilor accentuează, in chip
straniu, dramatismul acelor vremuri de
cumpănă: ''Serbanescu imi plângea/Lacrima-i
din cer cădea/Lacrima de foc fierbinte/Peste
pietre de morminte,/Peste codri, peste ape,/Ca
necazul să se-ngroape/Să crească iar
florile/Să pască miorile,/Să cânte-n pom
mierlele/Să dispară relele,/Să traiască-n timp şi
dacul/Fericit şi el, săracul.'' De neuitat sunt, de
pildă, aceste versuri, suave şi triste, cu toată
aparenta impersonalitate a ''naratorului'': ''Vă
spun cea baladă/Dintru-a mea ogradă/De vers,
poezie,/De melancolie,/Flori de iasomie,/Flori şi
de bujori,/Pentru-aviatori,/Pentru cei
căzuti,/Pentru cei rămasi/Ș i pentru urmasi.''
Volumasul, incărcat de nostalgie, a apărut la
Ed.Societatii Scriitorilor Români, Buc., 2010.
Semnificatia sa, dincolo de evenimentele
concrete la care face trimitere, e universală: ni
se propune nu numai un moment de reculegere
in memoria celor căzuti la datorie, ci şi un
moment de reflectie implicând posibilitatea
fiecăruia dintre noi de-a ''zbura'' cât mai sus, in
răstimpul asa de scurt al acestei vieti pândite, la
tot pasul, de imprevizibil.
continuare de la pag 16.
că aud şi îndrăznesc să răspund câte ceva. Doar
atunci când vrea să obţină de la mine un anume
lucru, se pisiceste până cedez. Artă, ce mai !
Dresura de motan continuă, ceea ce mă
alarmează peste masură. Zilele trecute am
cumpărat de la un târg popular un caier de lână şi o
furca de tors. Presimt că, peste putine zile,
nevastă-mea va începe să toarcă, aşa cum nimeni
alta nu ştie să facă. Talent, ce mai !
Dan Ursuleanu
 CEZAR IVĂNESCU – “MOARTEAMÃNĂSTAREŢĂ”
În cenaclul şi la rubrica Numele poetului din revista
Luceafărul, poetul Cezar Ivănescu a lansat sute
de poeţi, printre care mă număr. Cezar Ivănescu
era convins de reîncarnare. Acum a venit
momentul să afle adevărul.
Am scris despre lirica sa un eseu pe care acum
trebuie să-l adaptez, din păcate, la timpul trecut.
Cu certitudine, Cezar Ivănescu a imaginat o operă
poetică monumentală – “Muzeonul” său liric -,
fiecare volum reprezentând câte un fragment al
acestui ansamblu (unul din volume se intitulează
chiar “Fragmente de Muzeon”). Poemele cu
acelaşi titlu, din cărţi diferite, pot fi grupate în cicluri
care să realizeze coloanele de susţinere ale
construcţiei: “La Baad”, “Gnoze”, “Doine”, “Jeu
d'amour”, “Rod”, “Rosarium”, “Turn”, “Arlechin”,
“Sunseri”, “Copil bătrân”, “Copilăria lui Ario
Paradis”, “Femeia roşie”, “Sutrele muţeniei” etc.
Unitatea stilistică se datorează faptului că
poemele şi ciclurile constituie variaţiuni pe aceeaşi
temă, încercând s-o epuizeze prin ardoare şi
înţelegere. Poemul devine astfel un element, ciclul
îl ridică la statură umană, “Muzeonul” îl
cosmicizează.
În templu tronează “Moarteamănăstareţă”.
“Muzeonul” se identifică spiritual cu cetatea ideală
“La Baad”, adică starea poetică în care se
realizează transcendenţa mirică a Morţii. În
interiorul templului – cetate, Cezar Ivănescu oferă
“o reprezentare sacră pe o scenă platonică”:
“Baaadul e o cetate/ vădită de transparenţa obra-
zului/ nu e tărâmul Învierii/ e desăvârşita trans-
cendenţă-a Morţii ”.
* *
Ca viziune integrală asupra lumii, poietica lui
Cezar Ivănescu izvorăşte din groaza iminenţei
Morţii: “…am/ simţit astfel că numai/ transparenţa
acelei groaze/ face posibilă putinţa/ celor eterne”.
Şi cum în faţa Morţii suntem singuri pentru că
Dumnezeu este plecat (deus otiotus), poetul
încearcă să-i afle rostul, rodul, temeiul, misterul.
Efortul poetului este cerebral iar convertirea
emoţiei, muzicală (reiterând condiţia aedului elin):
“Chiar moartea mea ce mă-ngrozea/ O simt acum
ca muzica/Muzica-a trupului meu lin/ Îmi amintesc
de unde vin”. Ca Mara, zeiţa morţii la vechii indieni,
Moartea devine o fetişcană seducătoare; acum
Lucian Gruia
simbolurile sexuale se
contopesc cu cele ale
intimităţii, eufemizarea
complexului carnal conduce
spre cultul purităţii iubirii, simbolizat prin Fecioară,
Mamă, Doamnă. Muzicalitatea, în această viziune
prin structura antropologică a imaginarului, devine
dublul eufeminizat al duratei: “Ca o femeie-
nchipuindu-ne-o/fără de moarte/aceasta e
Moartea!”
Moartea – conceptul cel mai bogat al imaginarului
cezarivănescian – reprezintă însăşi starea
primordială a universului. Două lucruri sunt eterne
în universul poetului: Moartea şi sufletul. Izvorâtă
dintr-o “dormire adâncă”, sinonimă fantasticei
“uitări oarbe” eminesciene, Moartea primordială
apariţiei fiinţei era virgină, pace veşnică, rai: “căci
eu cobor la nunta mea cu mine / când n-aveam
suflet iar Regina Morţii / era virgină şi-amândoi ca
două flori / sugând esenţa vremii ne bucuram”.
Viaţa, trădarea armoniei prime, este înflorire
carnală, efemeră şi dureroasă, un veşmânt al
sufletului conceput etern.
“Metafora filosofică” (cum o numeşte Costin
Tuchilă), subiacentă poeziei lui Cezar Ivănescu,
nu poate fi apropiată decât prin cheia mitologiei
indiene. Ca în toată gândirea indiană, de la
imnurile vedice la variantele yoga, şi în universul
poetic cezarivănescian, fiinţa umană este
concepută dual, scindată în trup muritor şi suflet
etern. Poetul - ascet cultivă detaşarea de trup, de
acţiune (karman) şi de dorinţă (karma), înălţarea
spre înţelepciune fiind considerată scopul suprem
al vieţii: “mi-am făcut trupul ca pânza, / pânza cea
de borangic / poate m-or pune pe dânsa / că nu
suferă nimic”.
Până la integrarea în armonia Marelui Tot
(brahmanirvana), sufletul iniţiatului trece printr-o
serie de epurări succesive, prilejuite de ciclul
reîncarnărilor (samsara). Moartea devine astfel
roditoare şi reprezintă o stare mai apropiată de
cea divină întrucât în această situaţie, sufletul
despovărat de trup nu mai este supus vanităţilor şi
dorinţelor. Mama nu mai este decât intermediarul
acestei rodiri din moarte. Adevărata mamă este
Mama-Moarte: “Şi e o minciună / că fii sunt născuţi
de mame”.
Interesant este modul în care imaginează Cezar
Ivănescu aventura sufletului în lumea extincţiei: “!
n-am văzut de-aceea rază, / ceruleie-vânăt-cer /
care carnea uşurează / şi sufletul tămâiază, /
ceruleie-vânăt-cer”. Sufletul eliberat de trup se
înalţă prin această incinerare eliberatoare,
mioritică, spre Spiriutul Suprem sau Nirvana: “!
suflet uns cu aloe / pân'n la tronul tău mai e / deşi-
ajuns, deşi ajuns / îmi rămâi tot nepătruns”.
9
 Reîncarnarea se petrece prin mijlocirea sângelui
care se materializează primul din concentrarea
spiritului ca plâns al singurătăţii Morţii eterne.
Fenomenul pare similar cu lamentaţia demiurgului
eminescian, din care se nasc geniile, fără aste şi
îngeri de pază, care jelesc singurătatea
demiurgului din care s-au desprins: “dumnezeule
ce este sângele? E cumva / râul de lacrimi al Morţii
/ din acea singurătate a ei / o altă fiinţă făcută
vizibilă?" Când Moartea rodeşte prin mamă, întâi
se materializează circuitele sangvine, apoi carnea
răsare ca o înflorire canceroasă a sângelui pur.
Viaţa e suferinţă însângerată; pierderea sângelui
înseamnă apropiere de moarte. “Vreme-şi pierde
sângele” este echivalentă apropierii apocalipsei
(în mitologia indiană reprezintă încheierea unui
ciclu cosmic yuga, după care universul material
este distrus prin foc, urmând o nouă cosmogonie.
Spre deosebire de
doctrinele indiene care
dispreţuiesc total trupul,
Cezar Ivănescu îl cântă
dureros şi nostalgic în
doinele-i de adâncă
frumuseţe şi crudă gingăşie
pentru că trupul este cel
care “moare de tot”: “! nu-ţi
plâng, soră, sufletul, / trupul
tău mai mult plângu-l, / că,
el va muri de tot / veci de
veci precum socot”.
Iubirea este, la altă scară,
sinonimă rodirii Morţii: “şi în
cer va fi aşa,-aa / mândr-o,
ca în carnea ta,-aa”. Poetul
găseşte admirabile expresii
pentru frumuseţea corpului
feminin: “în liturgica ta navă
/ de sfinţia ei bolnavă / ca un
alcyon în spumă!”
Volumul DOINA (Ed. Cartea
Românească, Bucureşti,
1983) adaugă coloanei cu acelaşi nume a
“Muzeonului” noi nuanţe ale dezmierdării în lacrimi
a trupului efemer: “drag mi-a fost de tine tare / trup
al meu de tot sărac, / de la creştet la picioare / în
plânsoare te îmbrac”.
Apoi, sufletul reţinut o clipă de corp “ca un fruct
lacom” se reîntoarce în Moartea nemuritoare.
Platonic în esenţă, poetul şi-a transmis învăţăturile
discipolilor, prin cenaclurile literare, replică
modernă a simpozioanelor din Academia ateniană
de acum două mii cinci sute de ani. Ciclul “Către
discipol” conţine poeme iniţiatice adresate celor
care-i vor continua crezul: “! sufletul nostru-i
nemuritor, / iubit discipol, fii-mi ajutor, / poartă-mi
pe braţe, pe braţ să-mi porţi, / sufletul trupului meu
dintre morţi, / înalţă-mi sufletul meu de tot, / când
trupu-mi sângeră şi nu mai pot,”.
“Sutrele muţeniei” sunt şi ele o altă cale de
20
apropiere de cetatea spirituală “La Baad”
(“Muzeonul” liric cezarivănescian). Calea este
acum inspirată de doctrina chinezească Tao, care
propovăduieşte drumul curat în viaţă, purificator:
“de fericire Sufletul meu moare / şi bea adevărata
viaţă pe cărare…”
În viziunea mitologică proprie poetului sunt
preluate şi elemente creştine. Însuşi autorul ne
previne că ele aparţin acelui creştinism cosmic de
care vorbea Mircea Eliade. El constă mai mult într-
o stare de pioşenie, sacrificiu în numele purităţii şi
bunătate sufltească brodată pe resimţirea nevoii
prezenţei unei divinităţii pulverizate pretutindeni,
ca o stare de graţie. Sacrificul, pe filieră mitologică
şi creştină, refăcută de fiecare dintre noi, este
înnoitor: “! ia-mi, Doamne, iară tot, să nu mai pot
lua, / abis de groază dă-mi, sufletu-mi să-Ţi pot da;
/ crucifică-mă iar, să pot să Te ador, / Cerul meu
nesfârşit, neatins de nici un nor!”
În tradiţia românească de
comuniune a omului cu
natura, identificarea omului
cu Isus s-a făcut firesc.
Pentru frumuseţea ei, cităm
poezia “Doina (Din frunză)” în
întregime: “! voi ce mă priviţi
la faţă, / îndrăgiţi-mi faţa mea;
/ mai îngăduiţi-mi faţa, /
fiindcă mult va sângera; / mai
îngăduiţi-mi faţa, / fiindcă
mult va sângera! // ! şi în
mânuri şi-n picioare / cuie îmi
vor împlânta, / mai îngăduiţi-
mi mâna / şi-n ţărână talpa
mea, / mai îngăduiţi-mi mâna
/ şi-n ţărână talpa mea! // ! vă
iubesc, dar lângă mine /
nimănui n-am spus să stea, /
mai îngăduiţi-mi locul, / cât
măsoară umbra mea, / mai
îngăduiţi-mi locul, / cât
măsoară umbra mea! // ! bate
vânt în pomul care / lemn de cruce îmi va da, / mai
îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza, / mai
îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza!”
* *
Specificul poeziei lui Cezar Ivănescu rezidă în
originalitatea gândirii şi a stilului, tehnica
desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă. Mitologia
proprie poetului, cu parfumul ei subtil de elemete
autohtone şi indiene, precum şi aspectele stilistice
rafinate au fost analizate pertinent de criticul
Costin Tuchilă în CETĂŢILE POEZIEI (Ed. Cartea
Românească, 1983).
Cât priveşte originalitatea viziunii poetice,
construită pe o masivă cultură, este surpinzător
faptul că exegeţii nu au remarcat până acum
arhitectura specifică “Muzeonului”, cu înaltele sale
coloane lirice, constituite din ciclurile tematice
enumerate la începutul expunerii.
Ca traducător al lui Mircea Eliade, împreună cu
regretata Maria Ivănescu (DE LA ZALMOXIS LA
GENGHIS-HAN) şi nu numai, poetul s-a dovedit
un profund cunoscător al mitologiei autohtone.
Cantilena reprezintă o chintesenţă de rituri şi
mituri susţinând aserţiunea întemeierii regatului
Morţii printr-o vânătoare rituală, iar în Mătrăguna
regăsim, pe lângă invocarea acestei plante pentru
aprinderea dragostei şi tema plantării bradului
(tăiat dimineaţa, pe rouă), pe mormântul unui
tânăr necăsătorit.
Simbolistica indiană e grefată de poet pe
legănarea doinelor: prinţul dorinţei, Kama – “roşul
plug” – ară carnea îndrăgostiţilor; iubita este
elixirul nemuririi, prana ori soma yoghinilor;
sufletul e veşnic iar trupul veştmânt efemer, care,
prin asceză, înţelepciune şi evoluţie spirituală se
îndreaptă, cuprins de un “nesaţ de veşnicie”, spre
integrarea în Marele Tot.
Moartea este concepută de poet prin împletirea
conceptelor de “moarte anterioară” şi “moarte
posterioară” unei reîncarnări, noţiuni definite în
doctrina SAMKHYA-KARIKA. Să mai enumerăm
şi alte elemente de gândire indiană grefate
funcţional în lirica cezarivănesciană: imaginea
lotusului sacru ca simbol al înţelepciunii;
conceperea iubirii în stilul vechii ştiinţe erotice
Maithuna etc.
Originală este lamentaţia poetului după trupul
pieritor cât şi descrierea periplului sufletului prin
Moarte. Dacă Eminescu visa himera “frumoasei
fără corp”, Cezar Ivănescu deplânge corpul (odată
frumos) abandonat de suflet. Aventurile
imaginaţiei sale în tărâmul celălalt ne fac să nu mai
putem afirma că Bacovia a fost singurul scriitor
român care a coborât în infern. Cezar Ivănescu,
fascinat de Bacovia i-a dedicat autorului “Plumb” -
ului o piesă de teatru. Atingem astfel un capitol
neabordat de critică, teatrul cezarivănescian.
Piesele din volumul LA BAAD (Ed. Cartea
Românească, 1979), prin onirismul viziunilor,
textura suprarealistă, împletite cu referiri la
existenţa noastră tragică ne conduc spre teatrul
existenţialist.
Volumul amintit, care cuprinde şi versuri libere,
reprezintă un experiment de scriitură directă,
nemetaforizată.
În concluzie poezia lui Cezar Ivănescu, ca şi omul
de altfel, au impresionat şi fascinează în
continuare sub toate aspectele.
Paradoxal, concepţia sa transmisă liric, apare
primitivă şi modernă totodată. Primitivă, prin
aspectele mitologice, modernă prin actualitatea
pildelor reliefate. Nici credinţa religioasă a poetului
nu corespunde semnificaţiei curente a cuvântului.
Religiozitatea sa este o stare sacră fără a fi legată
de o religie anume, un creştinism cosmic, o
sfinţenie păgână mai puternică decât a unei religii
consacrate. Poezia sa vine din adâncurile fiinţei,
din esenţa ei neschimbătoare.
Cezar Ivănescu este un solitar ca atitudine şi
expresie. Viziunea sa asupra lumii tinde să devină
integrală. Fiecare poem, fiecare ciclu,
colaborează la edificarea “Muzeonului” liric. Cred
că în această mare încercare, Cezar Ivănescu a
avut drept model tentativa eminesciană de a crea
un univers în semicer “având ca orizont naşterea
şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei
universale” (George Călinescu), în care să
regăsim istoria naţională. Nu istoria universală
este arcul de boltă al lirici cezarivănesciene ci
drama fiinţei. Conceput cu trup muritor şi suflet
nemuritor, omul este supus avatariilor veşnice.
În încheiere, cel mai potrivit este să-l cităm pe
autorul Muzeonului: “Salvatorul care mă cred a fi
nu e cel care se opune morţii (pe altă cale decât a
cărnii) ci care încearcă stăpânirea morţii prin
continua acceptare a ei (alta decât prin simţuri)
adică sugerea morţii (pe altă cale decât a cărnii
care nu poate rezista la tentaţia de-a urma ea
însăşi legile morţii)!”
Profund şi original, netulburat de nimicuri
cotidiene, Cezar Ivănescu şi-a construit răbdător
şi detaşat fascinantul său univers liric. Critica
literară nu l-a cercetat îndeajuns.
FILOSOFUL 1...
Florin Iordache
Am capul ca piatra
Cu ochiul drept văd întunericul
Cu ochiul stâng lumina!
Nu am simţul mirosului
Dar prin nări aspir aerul
Ca o bombă termobarică de tip nazist!
Auzul e foarte fin
Şi distinge radiaţia din Cassiopeea!
Gâtul ţeapăn de lup
Mă face să înţeleg mersul inexorabil al timpului
Bate pendula!
Până-ntro zi când inima nu va mai bate...
Nu ştiu ce să fac cu mâinile
Şi mai bine nu fuck nimic!
Asta e: cuvintele nasc confuziile din capul lingviştilor!
Am un maţ lung şi dezgustător
Mi-e scârbă de procesul dezasimilării!
Nu-mi recunosc decât picioarele
Cu ele raţionez problema lui Zenon!
Omenirea se scufundă în dioxid de carbon,
Iar eu ca filosof sunt preocupat de compuşii naturali
Şi de prezicerea derivei continenetelor!
Între lupta de clasă şi lupta de grup
Prefer vremea sclavilor
În locul manipulării sociale!
Mă fac punte cu ideologii
Şi scriu eseuri despre egalitate!
Bine mai era pe vremea lui SAKESPEARE!
21
 AMINTIRI DESPRE MARIN SORESCU
Constantin P. Popescu
Pentru mine întâlnirea cu poetul şi scriitorul Marin Melcul
Sorescu s-a întâmplat prin anii ‘70. Eram elev al Melcul şi-a astupat bine ochii
unui liceu cu profil mecanic, de maşini unelte şi cu Cu ceară,
un asemenea profil nu bănuiam că voi putea Şi-a pus capul în piept
întâlni un poet tocmai acolo. Dar, din iniţiativa unui Şi priveşte fix
profesor de limba română care era cu adevărat un În el.
mare iubitor al limbii şi literaturii române (l-am Deasupra lui
numit aici pe dl. profesor Nicolae I. Nicolae), într-o E cochilia
bună zi ne-am adunat să ne vedem cu poetul Opera sa perfectă
Marin Sorescu. Pentru mine, elev cuminte al şcolii, De care-i e silă -
a fost o surpriză : cum arată oare un poet adevărat, În jurul cochiliei
viu, aproape de mine ? Este el ca noi toţi ? Are el E lumea,
ceva deosebit, este mai special ? De ce o fi Restul lumii,
acceptat să viziteze o şcoală ca aceasta, cu un Dispusă încolo şi-ncoace,
profil atât de îndepărtat de poezie, încât şi eu După anumite legi
uneori mă simţeam de-a dreptul străin pe acolo ? De care-i e silă
A venit, ne-a privit şi am simţit cu toţii că avea ceva Şi-n centrul acestei
de om obişnuit şi neobişnuit în acelaşi timp. Ne Sile universale
zâmbea uşor şi parcă vedea în noi ceea ce alţii, Se află el -
profesorii, colegii sau părinţii noştri nu vedeau. Melcul,
Avea umor şi a început să ne citească din poeziile De care-i e silă.
lui. Rar, cu privirea pe foile lui, dar ridicând ochii
când îşi accentua versurile. Erau ciudate versurile Desigur că toate astea mi s-au părut atunci
lui, lucrul acesta l-am înţeles de la început. Ne ciudate. Poate că dacă nu ar fi avut loc acea
făcea să râdem şi cei mai mulţi dintre noi râdeam, întâlnire, poate că dacă nu ar fi venit poetul Marin
cam nătângi. Noi eram “şurubarii”, aşa ne spunea Sorescu printre noi, poate că nu aş fi urmat la
profesorul Nicolae în glumă. Dar multă nevoie rândul meu calea scrisului. Pentru că deşi au
aveau unii dintre “şurubari” de poezie şi chiar asta trecut aproape 40 de ani de atunci, deşi căile vieţii
aveam între noi atunci. Pentru că omul din faţa mele de “şurubar” nu au mai întâlnit poeţi atât de
noastră citea şi se bucura, ca un copil, deşi era un aproape, rămân îndelung cu cărţile de poezie în
om mare. Copilul din el presimţise poate copiii din mâini şi astăzi. Am scris şi eu câteva sute de
noi. pagini. Dar poate că nici uneia nu i-ar fi fost dat să
fie aşternută cu scris dacă întâlnirea cu Marin
Rugãciune Sorescu nu s-ar fi întâmplat exact atunci când
trebuia să se întâmple în viaţa mea.
Doamne, creaţia a dat înapoi
Ca un cucui al universului. Ctitorie
Doamne, creaţia ta s-a retras în sine
Cu tine cu tot şi orbecăim în neştire. Aşa cum stai,
Doamne, dă un pumn în beznă, Dreaptă,
Sa crească, Doamne, la loc cucuiul. Cu braţele moi
Unicornul, când îi creştea cornul, Pe pântecul plin,
Era numai durere şi cunoaştere. Pari o veche soţie de voievod
Lumea sorbită de hău Ţinându-şi ctitoria.
Se pierde în circumvoluţii prea deştepte. Şi parcă-aud un glas
Doamne, dă-ţi Doamne un pumn drept în frunte Venind de dincolo
Şi mugind ia-o de la-nceput. De dispariţia materiei:
Şi mugind ia facerea de la-nceput.“ „Noi, Ion şi Ioana,
Cu puterile noastre
Nu prea semăna asta cu poezia pe care o Am durat acest sfânt
învăţasem pe la clase. Nu puteam decât să Copil,
ascultăm mai departe. Vocea lui ne captase Întru veşnica pomenire
atenţia şi el ştia. A acestui soare
Şi-a acestui pământ“.

22
 Colegii mei nu au simţit poate atât de adânc cum
omul acela ca mine şi ca tine avea ceva din statuia
“gânditorului de la Hamangia”. Cu un zâmbet
şugubăţ pe chip, ca şi cum statuia veche ar fi
căpătat toate detaliile erodate de vreme înapoi. L-
am mai asemuit cu un înţelept care stă pe malul
unei mări şi scrie semne doar de el ştiute pe nisip.
Nu e încă nimeni să le priceapă. Doar el şi valurile
mării, care vin şi îi şterg semnele. Dar el nu se
supără. Scrie cu nuieluşa lui, câteodată într-o
limbă frumoasă ca limba română şi atunci valurile
ocolesc semnele lui şi ele rămân doar în cărţile
poetului. Citiţi-le. Veţi înţelege semnele ştiute doar
de el şi dăruite nouă cu toată frumuseţea sufletului
lui.
Semne
Dacă te-ntâlneşti cu un scaun,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu un munte,
E semn rău, ajungi în scaun.
Dacă te-ntâlneşti cu carul mare,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu un melc,
E semn rău, ajungi în melc.
Dacâ te-ntâlneşti cu o femeie,
E semn bun, ajungi în rai.
Dacă te-ntâlneşti cu o faţă de masă,
E semn rău, ajungi în sertar.
Dacă te-ntâlneşti cu un şarpe,
E semn bun, moare şi tu ajungi în rai.
Dacă şarpele te-ntâlneşte pe tine,
E semn rău, mori şi el ajunge în rai.
Dacă mori,
E semn rău.
Fereşte-te de acest semn -
Şi de toate celelalte.
Mai sus decât tavanul,
Să fie şi Dumnezeu,
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.
Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească,
Pentru că nu putem sta altfel,
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate.
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.
Cel mai sprinten,
Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.
A durat asemenea lui Brâncuşi, cu dalta
semnelor lui, carte pentru noi, în forma pură a
poeziei. S-a născut pe lumea aceasta în aceeaşi
zi în care s-a născut tatăl meu. O coinicidenţă
personală, desigur. Vedeţi, noi spunem “cineva
s-a născut”. Este ca şi cum am recunoaşte fără
voia noastră că ne naştem pe noi înşine. Aşa a
făcut şi Marin Sorescu. S-a născut pe sine
pentru oamenii acestei ţări. Pentru mine, pentru
tine…

Mă bucur că vă pot vorbi peste ani despre

răspunsurile primite de la poetul Marin Sorescu.
Pentru că la vârsta aceasta a creşterii, care este
şi vârsta voastră, întrebările curg asemenea
stropilor unei ploi curate de vară. Iar răspunsurile
primite de la cei dăruiţi cu răspunsuri, mie mi-au
fost cele mai dragi. Le mai caut şi azi prin
versurile lui, pentru că Marin Sorescu este încă
mesagerul răspunsurilor. Iar sub aparenta
uşurătate a versurilor lui, sub ironiile de un
cotidian sau un casnic atât de vizibil se ascund
marile mistere ale omului. Desluşite în chip tainic
de înţeleptul de pe malul mării.

CONCURS

Într-o încăpere ca toate celelalte,

Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.
Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
23
 LITERATURA CA SPECTACOL CULTURAL
În anul 1962, pe când era student al Facultăţii de
Filologie din Bucureşti, Marian Barbu (n. 29
septembrie 1939, Mileşti, Dolj) a întreprins o
anchetă dialectală în zona comunei doljene Izvor,
sat Mileşti, descoperind, la sursă, ,,particularităţile
fonetice, morfo-sintactice şi lexicale’’ ale
subdialectului oltean.
Mai târziu, întâlnirea cu opera lui Marin Sorescu
s-a dovedit a fi de bun augur pentru Marian Barbu,
continuarea cercetării dialectologice devenind o
certitudine în 1988, după o ,,discuţie de taină’’ cu
marele poet. Atunci, autorul a aflat mai multe
detalii despre geneza poemelor din ciclul La
Lilieci. Sorescu a mărturisit că, aflat cu o bursă de
studii în Statele Unite, la Universitatea din Iowa
City, a trăit viziunea însingurării, fiind cuprins de
nostalgia după locurile natale. Căzându-i în mână
cartea poetului american Edgar Lee Masters,
intitulată The Spoonriver Anthology, se poate să fi
avut atunci ideaea realizării unei ,,monografii
sentimentale’’ a comunei natale, Bulzeşti.
Legat tot de geneza ciclului La Lilieci, de
resorturile intime care au declanşat această
surprinzătoare întreprindere poetică, Marin
Sorescu se confesa într-un interviu: ,,Una din
ambiţiile mele cele mai mari a fost să demonstrez
că şi graiul oltenesc (blamat de unii) este tot atât
de literar ca şi celelalte, pe care oltenii le-au
receptat cu bună ştiinţă.’’ La Marin Sorescu, dorul
de ţară este, de fapt, dorinţa de a rămâne conectat
la matricea spirituală a Limbii române, de afirmare
a unui spirit al Locului conectat la Universalitate.
De altfel, interesul pentru lexicul din zona
Bulzeştiului se manifestase la Sorescu înainte de
a începe scrierea primei Cărţi a ciclului poetic,
,,după informaţiile fratelui său G. Sorescu.’’
În volumul La Lilieci. Şase cărţi în căutarea lui
Marin Sorescu (Ed. SITECH, Craiova, 2009),
istoricul şi criticul literar Marian Barbu descoperă
în studiul dialectologic o ingenioasă cale de acces
spre identificarea codurilor de limbaj care conferă
originalitate acestui conglomerat de valenţe lirice,
epice şi dramatice. Cercetătorul a întreprins ,,o
desfoliere de sensuri a regionalismelor din
subgraiul oltean, în orizontul căruia se află şi
exprimarea locuitorilor bulzeşteni.’’
Marian Barbu tratează ciclul poetic La Lilieci ca pe
o scriere cu un grad complex de dificultate
lexicală. Pentru a o recepta, cititorul este obligat
să depăşească o serie de bariere de ordin cultural
care nu sunt puţine! Astfel, cititorul se poate
destinde parcurgând, ceea ce autorul intitulează
într-un limbaj de cronicar, acel ,,Dicţionar repede
deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii
Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj),
cu ajutorul lui Marin Sorescu în cele 6 cărţi
24 de...La Lilieci.’’
Tudor Negoescu
Cu pasiunea şi acribia cercetătorului de vocaţie,
profesorul craiovean ,,explicitează’’ sensurile
„neaoşelor regionalisme încărcate de sevă
polisemantică’’, întâlnite în cele 386 de texte care
compun întreg ciclul poetic La Lilieci. Cei mai
puţin familiarizaţi cu savoarea şi subtilităţile
tonului idiomatic al acestei zone a Olteniei, vor
recepta altfel textele din La Lilieci după ce vor
înregistra explicaţiile de sens, informaţiile despre
aria de răspândire sau etimologia unor cuvinte
precum: aleşteu, arănească, argea, bâjbă,
bâlboră, bolbotină, boldoaşe, brădoaică, buduroi,
caţaveică, căpistere, celar, ciurez, copileţ,
coşmelie, coştoboaie, cucumea, curătoare,
daraveră, dârdoră, dârjală, dichis, frichini, geac,
gioavlă, gogleze, înghebeji, înţelenit, landră,
linciuri, mendre, mintean, migoroşi, morânglav,
moşchiori, muflui, năplăi, năsărâmbă, negelariţă,
noaten, obrinteală, olicăi, pătuiag, pârmac,
proţăpi, răşghinate, râgnă, râmni, resteu,
sărindar, schimnatic... etc.
Iată doar un exemplu, menit să ilustreze travaliul
cercetătorului:
,,BÂJBĂ, -E, s.f. Oală mare, din pământ, pentru a
fierbe o cantitate apreciabilă, la foc de vatră.
Folosită în gospodăriile ţărăneşti cu prilejul
muncilor agrare sau la sărbători religioase, când
participă mulţi săteni.
 ,,Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.’’ (I,
Prânzul – 24, 58).
 ,,Venea cu o raţă friptă, că Anica avusese grijă,
cu/ Bâjba cu ciorbă, ouă fierte, oala cu lapte.’’ (I,
Oameni la plug – 47, 102).
Pentru bâjbă, -e, vezi IV, La argea (- 217, 547),
Vedenie (- 252, 628), VI, La naşul Corniţă (- 355,
123). ’’
Prin La Lilieci. Şase cărţi în căutarea lui Marin
Sorescu (un titlu care ne aminteşte de Şase
personaje în căutarea unui autor!) Marian Barbu
nu-şi propune doar resuscitarea unui patrimoniu
lingvistic, de extracţie rurală, regională, ci
realizează şi o inspirată introducere în opera
soresciană. Alte secţiuni ale cărţii, precum
Argumente sau conspecte ca argumente sau
Glose, comentarii, studii şi articole despre Marin
Sorescu, semnate de M. B., evidenţiază maniera
în care schimbarea de model poetic, pe care a
preconizat-o Sorescu în cadrul neomodernismului
anilor `60-`70, s-a consolidat odată cu publicarea
primei cărţi din ciclul La Lilieci (1973). Mai mult, cel
care se autoprezentase ca fiind ,,Singur printre
poeţi’’, încă de la debutul din 1964, îşi câştiga
atunci un binemeritat statut de maestru
,,deconstructor’’ al convenţiilor literare ale vremii,
devenind, pentru spaţiul literar românesc, un
postmodern avant la lettre.
O idee generoasă care se desprinde din studiul
profesorului Marian Barbu este aceea că Marin
Sorescu, scriitor cult, ,,s-a localizat fericit’’ în zona
Olteniei, unde ,,a redactat o poetică prin
autodinamismul cuvintelor vechi, de circulaţie
populară.’’ Tratând autoreferenţialitatea ca pe un
sistem unitar, poetul a instaurat un adevărat
,,efect Sorescu’’ în ciclul La Lilieci (şi nu numai, am
zice noi!). Urmând calea memoriei, Sorescu a
încearct să surprindă modalitatea în care valorile
afective (nostalgia după satul natal)
interacţionează cu perenitatea valorilor estetice,
culturale.
Exegetul îşi obiectivează mai tot timpul verdictele,
manifestându-şi nestingherit în comentariile sale
spiritul comparatist. Când abordează aspecte
legate de ,,specificitatea lexicului’’ din La Lilieci,
aduce în luminile rampei nume de autori care,
asemenea lui Sorescu, au urmărit împlinirea
acestui deziderat în operele lor: Neculce,
Cantemir, Buda I. Deleanu, Creangă, Sadoveanu,
Panait Istrati, Zaharia Stancu, Marin Preda,
Nicolae Velea, D.R. Popescu sau Ştefan
Bănulescu.
Înainte de a-şi începe demersul dialectologic,
autorul a comparat cele şase Cărţi publicate
separat cu cele cuprinse în Ediţia integrală La
Lilieci (2009). Astfel, semnalează (şi amendează,
în acelaşi timp!) inadvertenţe ,,de literă şi de
punctuaţie’’, greşeli ,,neadmise’’ de trimitere la
Indicele alfabetic al poeziilor, după titlu sau chiar
poeme care lipsesc în ediţia Academiei. Sunt
informaţii preţioase, de care ar trebui să ţină
seama cei care au în vedere o posibilă reeditare a
operei soresciene!
Şi ultima secţiune a cărţii, Addenda, este
interesantă, pentru că autorul grupează în ea
reproduceri după paginile de gardă ale unor
volume soresciene pe care le-a primit cu dedicaţia
autografă a poetului şi trei portrete de Marin
Sorescu, inedite, ,,realizate cu mâna stângă.’’
Adresându-se unui public specializat, cunoscător
de literatură, ca şi de atâtea discipline ale limbii
române – gramatică istorică, dialectologie, limbă
română contemporană, lexicologie, etimologie
etc. – avem convingerea că volumul La Lilieci.
Şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu va deveni
un instrument operaţional de lucru pentru viitorii
cercetători ai operei soresciene. El însuşi un
virtuoz al spectacolului cultural, Marian Barbu se
apropie mult de spiritul sorescian, desfăşurat
(aici) pe scena unui ,,teatru mare cât satul’’.
Cartea aceasta a cunoscut o ediţie prelungită, cu
anul 2010, când a fost lansată omagial, cu ocazia
Zilelor Marin Sorescu, la Craiova. Au fost prezenţi
atunci scriitori, oameni de cultură din România,
Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Franţa.
Profesorului Serge Foucherot, din Paris,
specialist european în... Brâncuşi, i s-a conferit
Premiul Naţional ,,Marin Sorescu’’ de către
Academia Română. Aceeaşi distincţie academică
a primit şi Marian Barbu, în 2006, ,,pentru
statornicia ca profesor, critic şi istoric literar,
susţinând specificitatea culturii române în context
european’’.
FILOSOFUL 2
Florin Iordache
Închipuitul Filosof 1 bate câmpii!
Zicerea lui, o prezentare anatomo-patologică,
Nici vorbă de vreo concepţie, chiar şi profană!
El nu ştie ce să facă în anumite momente cu mâinile
Şi atunci se ţine de bancuri de 2 lei!
Dar bine, măi Filosofule1, orice ţăran ştie:
Cu mâinile se munceşte la roadele pământului!
Auzi la el: cică e preocupat de problema lui Zenon!
Care Zenon?...Anticul?
Sau negustorul de sandale de damă din Centrul Istoric?
În Agora nimeni nu mai este preocupat de întrebări şi
răspunsuri!
Se bea bere, se fac poze şi se ascultă clopotele de la Sfântul
Dumitru!
Sexul relativ frumos a invadat străzile!
Evident, a învins Hedonismul !
Prin indignarea textualistă a unui frustrat,
care profită cu neruşinare de libertatea cuvântului,
se vrea reânvierea Evului Mediu târziu!
Cu actori-cavaleri şi domniţe-casandre!
Dar timpul nu mai are răbdare!
Tânăra generaţie vrea altceva, adică totul!
A trecut de vremea sclavilor comunişti şi anticomunişti!
Cineva la televizor, un doctor probabil…
Predă lecţia sărutului pe nerăsuflate!
Citează din Sfântul Apostol Pavel!
Dacă iubire nu e, nimic nu e!
FILOSOFUL 3
Florin Iordache
Ce nu ştiu Filosoful UNU şi Filosoful DOI ?!
Multe şi mărunte!
Este demonstrat absolut statistic!
Un poet cu valoare de adevăr...
Este şi un filosof cu valoare de adevăr!
Pe invers este un caz cu o probabilitate apropiată de zero,
deoarece, în general, filosofii sunt ...
Epistemologi!
Adică,
Poetul cu valoare de adevăr ştie să mintă frumos, metaforic,
Iar filosoful, când se simte încolţit de haita adeversarilor,
O dă pe sofisme şi scapă cu dialogul şi transparenţa!
Astfel, Bernard Shaw, un prieten al lui Iosif Visarionovici Stalin,
Un monument de maliţiozitate şi obsedat de fericirea omului,
s-a retras într-o cabană...
Şi a gândit la nemurirea sufletului...
până şi-a dat duhul...
Iar Nicolae Labiş, o victimă a dictaturii,
instaurată în omenire de acelaşi Iosif Visarionovoci Stalin,
S-a luptat cu inerţia...
Până la ultima picătură de sânge!
Doi poeţi filosofi, două destine!
Filosofii cu valoare de adevăr au dat-o în obişnuinţă!
Repetă ce alţii au spus!
De nu s-ar fi perindat pe Pământ:
Socrate, Platon şi Aristotel...
Guralivii filosofi de la Alianţa Elitistă
n-ar mai fi avut ce spune şi scrie...hienele...
25
 CREAŢIILE PREMIATE LA CONCURSUL INTERNAŢIONAL
DE POEZIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ “ÎNGERUL BLOND”, MARTIE 2010
Marele Premiu
spuneau filosofii – s-au găsit urme de paşi în
ventriculul stâng!...
Costel Cioancă
traforând tăcerea,
gata să-nflorească la miezul nopţii,
ea cânta la pian.
Sonata Lunii.
desfăcuse venele şi capilarele oraşului
pentru a trece, spre rănile proaspăt-excavate,
o altă salvare.
da, da, bisericile rupestre dintre hematii încă
purtau pictate chipurile sfinţilor de la Început,
când veºnicia nu era decât un (alt) neologism
ne-nvins pentru Marele Anonim.
da, da, am văzut şi mormântul somnului…
genunchii îmi tremurau abia ghicit.
inima – crucificatã lin, fugise din vreme.
de sub zăvoare imens-invizibile,
sunetele dintâi sângerau fereastra,
căutând un drum oarecare spre ea,
spre stareţa nopţii de gustar…
ea cânta la pian.
Sonata Lunii.
cu frică mi-am ridicat paharul şi l-am băut.
cu frică – să nu fi coborât Luna în paharul meu
şi eu s-o beau aşa, pe neştiutelea…
Premiul I
De poveste
Ţenea Georgeta Jeanina
Într-o zi, a venit la mine un nebun
Şi mi-a cerut o mie de lei
Fiindcă strângea bani să cumpere luna de pe cer.
Atunci mi s-a făcut milă de el şi i-am dat.
A mai trecut o zi, iarăşi l-am întâlnit.
Acum cerea douã mii fiindcã “nu calculase bine”.
Discret, i-am dat cinci mii şi îndată l-am uitat.
A treia zi m-a căutat din nou şi mi-a cerut
Trei mii căci, între timp, “preţul crescuse”,
Iar eu i-am dat o mie fiindcă mă enervase.
Nu i-am zis însă nimic, nici el n-a comentat,
26
Am crezut că s-a supărat şi mă va lăsa în pace.
A mai trecut o zi, din nou a apărut,
Cu o figură tâmpă şi cu un zâmbet larg,
N-am apucat să-l cert ori să-l alung cumva,
În mâini ţinea luna pe care mi-o oferea.
Premiul al-II-lea
Captivă-n alb
Oana Camelia Constantin
Mi-e sufletul o frunză în derivă,
Ispititor oceane mi se-ntind,
Cu inocenţa gândului cuprind
Îmbrăţişarea neagră şi masivă.
Nervurile aproape nu desprind
În ceaţa îndesată, posesivă,
Luminile din cioburi de relicvã,
În deznădejdea clipei mă surprind.
Şi agăţată-n ora cea din urmă,
Prădată de-ntuneric şi de dor,
Mi-e sufletul nălucă pe o sârmă.
Narcotic, răvăşit şi incolor,
Tot cerul peste ochi mi se dărâmă,
E-atât de alb, iar eu nu ştiu să mor.
Premiul al-III-lea
Iubirea – alb antimis
Maria Cassian
Eon acoperă luna cu aripi de umbră,
Dar sufletul meu îþi întinde
Alb antimis cu mireasmă de mir.
Lumină, dansează asupră-ne,
Ca să se vadă strălucind faţa Creatorului!
Palmele se unesc, ochii se deschid într-o lume
În care defilează răsărituri.
Te străbat fulgere, iar lucirile lor se răsfrâng în mine.
Dincolo de apele întunericului se vede profilul lui Charon
Şi două smaralde cu luciri de venin,
Pietre false pe taraba bijutierului farsor.
Piano, pianissimo...natura prinde ritmul inimilor noastre:
În piept să-ţi rămână adierea amintirii,
Argintiul lunii să te înrobească.
În umbra catifelată a ochilor mei.
Cerul va ninge zăpadă albastră
Aşa cum am visat văzându-te...
Aflaţi că nu s-a schimbat chiar nimic
În castelul sentimentului- rege.
Priviţi-i pe îndrăgostiţi,
Aurele lor incandescente,
Sclipind frãmântate de valuri... sau cu Căprioara lui Labiş
Înfiorate, chiar umbrele lor primesc se uită la mine noaptea când deschid fereastra
Atingerea satinată a luminii. cred că nici el n-are somn
Clipele cad în clepsidre mai lent, când latră la lună
Dantele de raze în urmă lăsând... parcã recitã versuri
Astfel trec dând la o parte pe o scenă îngheţată
Perdeaua fluidă a timpului meu, ca şi când ar fi îndrăgostit
Suspendată de Calea Lactee, de fata veşnic trează
În punctul stabil numit Libra. mai mult îl văd singur
Nici un regret nu-mi zgârâie pleoapa. s-ar putea să aibă şi un stăpân
Îmi place să ştiu că iubirea curată frumos, atrăgător, seducător
Are tot rochie albă şi aripi de înger. cu care să-i treacă mai uşor timpul
Vă spun aşadar: visaţi liniştiţi, stăpânul are şi el un stăpân
Toate au fost foarte bine-ncifrate pe pământ sau în cer
Pe o pisanie în inima lumii, aşa cum avem noi toţi
Dincolo de ecou şi contururi. unii avem stăpâni şi sub pământ
Nu întreba, viseaza cu ochii închişi şi câinele acesta pare că are
Iubirea curatã – alb antimis. pentru că uneori stă cu capul în jos
Se rotesc voalurile mătăsoase şi cotrobăie prin lutul negru
Când vântul îi răvăşeşte părul sau dă iarba la o parte
Împodobit cu cristale de gheaţă. cu tristeţe
Ca să o poţi vedea câinele de care vă vorbesc
Trebuie sa fii îndrăgostit, nu e al meu şi nici nu cred
Să te strecori,nevăzut, la ceas de taină, că are pe cineva
Înţepenind sub umbre şi lumini, e un câine universal
Când trupurile repetă ritualul oniric. nu ştiu ce zodie are
Priveşte, scufundă-te în alburi : şi dacă au şi animalele zodii
parcă dansează sub razele lunii, cine-şi mai pierde vremea
Iarna, Lumina, Iubirea, cu aşa ceva?...
Visez că am braţe reci, de zăpadă, are o singură blană
Pletele mi se unduiesc sub palmele vântului ce-i ţine şi de cald şi de frig
Risipind până la marginea pădurii şi de iubire şi de tristeţe
Clinchete subţiri de clopoţei. e suficient de curat
Podoabele cu diamante mici mă ating, de aceea, uneori,
În mişcări li se simte vibraţia... copiii se joacă cu el
Văd prin stratul gros de zăpadă atunci pare să fie fericit
Vieţi efemere, trupuri de ceară. îi sclipesc ochii ca după
Îmi plimb palmele peste troiene, un pahar de şampanie
Aşez mai bine învelişurile pufoase... e negru ca noaptea
Îmbrăţişez copacii şi îi învelesc sau noaptea i-a împrumutat
Cu dantele de promoroacă. culoarea
Oglinzile pădurii îmi fură chipul când se-ntinde pe pământ
Şi mă scufund în apele lor îngheţate. e o insulă părăsită
Hore de îngeri apar şi dispar în lumina din Paradis: obosită
Psalmodiazã sintonic, Dominus, solemn ºi uºor, nimeni n-ar crede că poate
Şi un imens iris de lazurit îşi află pupila adăposti vreo comoară
În crucea neagră a bisericii vechi. şi cui i-ar mai folosi?
Numai acum poţi uşor descifra, ca în vis, de umblat, umblă singur
Semne-aramaice scrise cu raze nestinse: fără frică
Transcende Iubirea curatã – alb antimis... de ce s-ar teme
atâta vreme cât nu-i legat
Premiul Editurii ZIP de nimeni şi de nimic?
azi-noapte l-am visat
Câinele nu cred că e duşman
Elena Sãsãrman după cum e interpretat
câinele din vis
câinele acesta parcã nu e câine deşi negru, el mi s-a arătat
el seamănă cu Zdreanţă al lui Arghezi alb, ca un înger,
cu Vulturul lui Nichita Stănescu ca o mireasă,
cu Mistreţul lui Ştefan Augustin Doinaş ca o patã de zãpadã,
27
 CREAŢIILE PREMIATE LA CONCURSUL INTERNAŢIONAL
DE POEZIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ “ÎNGERUL BLOND”, MARTIE 2010 -continuare-
mi-am deschis cu greu ochii cobor o vreme din palma destinului
pentru că nu mai auzeam cu toţii trebuie să facem asta din când în când
lătratul cu care m-am obişnuit să negăm tot, să fim contra şi anti
în fiecare noapte până şi împotriva noastră să fim
pe la două, pe la trei, chiar dacă ne lovim cu tălpile goale
pe la patru, până la ziuă de pietre prea reci sau prea ascuţite
mă temeam să nu fi rămas şi vine unul, ne coase vreo cruce de tricou
în somn sau ne trânteşte pe spate o carapace de broască ţestoasă
dar, odată cu cocoşul, ne îmbracă mâinile în cleşti de crustacee
a cântat şi el amintindu-ne de viaţa
trezind ce-a mai rămas în patru cărţi a lui Lanark
câteodată se apropie altul o îmbracă pe soră-sa în costum de cabaret
un bărbat ne-o vinde la primul colţ de stradă
şi-i întinde mâncare la al doilea ne-o suflă de sub nas
se privesc lung câteva clipe la al treilea tot soră-sa, proorociţa mileniului
e ca şi când s-ar cunoaşte cu dreapta ne ghiceşte viitorul
fără să-şi vorbească şi cu stânga ne fură tot mărunţişul din buzunar
îmi place să-i văd la al patrulea colţ de stradă
de la fereastră se deghizează el în negustor de oglinzi
nu tulbură liniştea ne vâră una sub nas
nici peisajul cică o să ne vedem tineri toată viaţa
când nu apar dar noi ştim câte mii de ani purtăm sub tricou
când se-ntâmplă să nu-i văd facem semn să vină înapoi mâna destinului
pe unul sau pe altul ne cuibărim din nou în ea
câte două, trei, patru şi-atunci se întâmplă ceea ce era şi firesc
săptâmâni şuieratul locomotivei, bufnitura, cioburile, chipuri risipite
de fiecare dată mă întreb şi palma care acoperă totul.
oare se-ntorc?
nu li s-a întâmplat ceva?
şi mi-e greu să spun Premiul ADSUM
ce-aştept mai mult
câinele sau stăpânul
în mintea mea Eu
de-atâtea ori Adrian Iovan
credeam că eu îi sunt
stăpân, de aici, de la fereastra Stau cu mâna întinsă în tragedia ta.
de unde îl observ Ca un val în indiferenţa malului,
dar câinele nu are eu sunt apa
atâta imaginaţie în care se desfăşoară aventura peştelui
încât să se ia după
iluzii Stau cu mâna întinsă în tragedia ta.
după irealul gol Ca un galop în indiferenţa pajiştei,
după literatură… eu sunt câmpia
în care se desfăşoară aventura calului
Premiul Revistei ZIP Stau cu mâna întinsă în tragedia ta.
Ca un cerşetor în indiferenţa zgârcitului,
Mici scamatorii eu sunt mila
Marina Popescu în care se desfăşoară aventura banului.

O mulţime de şine se întretaie în palmele mele
trec nişte trenuri nevrotice, miniaturale
Amy cântă
„They try to make me go to rehab
I say no, no, no”
Stau cu mâna întinsă în tragedia ta.
Ca o pasăre în indiferenţa cerului,
eu sunt aerul
în care se desfăşoară aventura zborului.

28
 Cu rotula dezvelită de vânt, lucind ca un bănuţ în fundul unei
Menţiunea I fântâni.
Iar în căuşul claviculei stângi, urma unui sărut se deschidea
Claustrofobia ca steaua de mare.
Mihaela Şişu Prietena ei se opri şi ea, cu mobilul deschis şi eşarfa bătând
uşor pe bărbie
Tavanul coboară, Iar în spatele gâtului, o vână tresări ca un prunc aruncat la
e lângă mine, gunoi.
mă ţine-n braţe, Ca un prunc îi apucă mâna şi o strânse. Atât mai avu timp ca
mă ţine prea bine... să facă
Îmi şopteşte, la ureche, Înainte ca totul să devină cu totul şi cu totul ca o vată de zahăr.
despre moarte şi uitare Sau nu – de ce să mint?- totul s-a făcut cu totul şi cu totul de
şi-mi spune poveşti piatră.
despre ale mele măşti... Un chibrit lunecă pe sânul de piatră al unei femei oarecare.
Scăpără. Aerul luă foc,
Geamuri se sparg, sfârâind ca un ibric ud sub flăcăruia aragazului.
se-ntind pe mine Şi cenuşa umplu tot spaţiul dintre lucruri. Le umplu dinţii şi
şi cioburi tot cresc, tot cresc gura.
pe braţe-mi, piept O ciupercă uriaşă crescu în vitrine, plesni la colţurile
şi suflet, blocurilor.
formând triunghiul deznădejdii, Un copil arătă cu degetul. Şi degetul său se făcu mare,
dar mai am nevoie de-un cerc fu apoi pus într-un inel de piatrã
vicios al disperării. Iar inelul dispăru, peste ani, în el însuşi.
Un bătrân privi cerul, gol şi rotund.
Paturi se-ntind, Marele ochi, cu vinişoarele umflate de explozie, i se lipi de
pe mine, faţă.
se răsucesc, Firişoare de grund se scurseră pe sub pielea zbârcită a
iau forma viselor din nord mâinilor.
şi dorm, Asfaltul îşi ridică spinarea, ca un balaur scuipând foc şi
le e chiar bine... pucioasă.
Lumina-mi coboară, Îngerii, sub umbrelă, intrau şi ieşeau neîncetat dintre blocuri.
difuză, neclară, Şi, scuipând pe vârful creionului, notau în carnet (ca şi ei, tot
alunecă pe pânze de păianjen, din piatră)
se-aşează pe mine, ceea ce trebuie notat: că rotula ei, dezvelită de vânt,
e rece, dar blândă, strălucea, împroşcând cu raze X,
e bolnavă iar sărutul din căuşul claviculei stângi sau poate drepte
şi-mi scuipă, se desprinse de ea ºi plutea, ca steaua de mare
pe faţă, pe fundul lagunei;
morţi si frunze, deşi totul era praf, vânt şi, dacă întindeai mâna, ea dispărea;
gânduri fără speranţă... se transforma în cenuşă.
Şi uşa bătrâna Se făcea că există, cum să spun?, doar în imaginaţia
se-apleacă-n noroi, cititorului.
se-aşează şi tace Dar eu mi-am luat inima în dinţi, deşi era mult praf, vânt şi
lângă balamalele pietriş,
pictate şi am întins muşchiul piciorului cu puterea minţii.
de-un om nebun, Iar el s-a pus din nou în mişcare.
(care-am fost eu) Poate nici nu se oprise, de fapt, şi se mişca în virtutea sa
de picior de poet. În fond, ca oricare altul.
Ca al pruncului aruncat la groapa oraşului, de exemplu.
Menţiunea a-II-a
Astfel, şi genunchiul ei îşi făcu numărul, dispărând sub rochia
galbenă,
Lecţia lui Arhimede, pe înţelesul tuturor Iar prietena ei îşi trase eşarfa cu unghia zgâriind uşor pielea
Dorin Cozan gâtului.
Se făcu,- o ştiam prea bine-, că nu vede.
Am întâlnit-o în mijlocul oraşului. Numai ea a privit către mine, ca spre o cunoştinţă uitată.
Era cu o prietenă, se împingeau şi priveau în vitrine A zis:
Iar cureluşele lor se atingeau ca nişte şerpişori de alamă. „-Salut!”
Când m-a văzut, ea a pălit şi a rămas aşa, cu gura „-Bunã ziua!”
întredeschisă, am zis.

29
 CREAŢIILE PREMIATE LA CONCURSUL INTERNAŢIONAL
DE POEZIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ “ÎNGERUL BLOND”, MARTIE 2010 -continuare-

Steaua de mare s-a clătinat, lovindu-mi umărul. Atunci mi-am aşezat capul
Aerul s-a clătinat, lovind în piept cu pumnii de aer. pe pământul gol,
Şi lumea, în general, a simţit o apăsare pe suflet aşteptând să vină seara.
Apoi, a păşit mai departe. Obosită ca o fântână e inima,
La fel au făcut şi picioarele noastre. hrănită de acelaşi sânge
După câţiva metri, m-am rezemat de scoarţa unui copac. prin care mă regăsesc în lumină.
Şi copacul acela, de altul. Şi acela, de altul
Până s-a terminat şirul copacilor Menţiunea a-III-a
Dacă nu cumva, dragul meu, draga mea, se sprijină şi acuma
Pe clavicula ta
stângă sau dreaptă. acum se întâmplã
Adrian Robert Beznã
Menţiunea a-III-a
cu lacrimi
se poate spăla
Atât de strãin... un păcat
Caliopi Carmen Dicu aºa cã, ia seama şi plânge cinstit
pentru t o t ce-ai urât sau t o t ce-ai iubit
Trei timpuri şi o scorburã şi, încă, în suflet,
Cu idei păgâne am împachetat nu-ţi este i e r t a t .
într-o curte cu ploaie
La poartă, e ora
şi-ţi trimit prin mesagerul serii cînd luna adoarme prin lupi
Partea ta de rană. şi oraşele
De fapt, o să desfac un nod put a picior de călău,
Dintr-un lemn e lumea
Să nu mă gândesc la nimic o pâine din care sã rupi
O vreme, ºi sã mesteci flãmând
Să trăiesc ca o linie cu priviri de dulău .
Copleşită de soare
Până-mi aduc aminte cerul e clipa
Atât de uşor de citit cînd zaruri se scaldă-n
Atât de străin între barcă şi ţărm noroc,
Unde nu atingi niciodată pe la mesele vieţii
Ca orice pasăre trec oameni
Jurământul bizari
Cuprins într-o firimiturã de zbor….. care-au fost prea săraci
şi acum
Menţiunea a-III-a prea avari,
să rămânem săraci
Sensibilitate ca să aibă e i
Cristina Monica Moldoveanu loc .

Am întrebat scoarţa copacilor e timpul

de ce durerea îmi aspreşte trupul. să ţii pe sub mână
Pădurea şi-a încreţit nedumerită o tâmplã,
coaja vie să stai prin butoaiele lumii
arătându-mi cerul. un v e a c
Razele se roteau în ace, să-ţi fie de
minutare printre nori oameni
în umbra cărora am desluşit să-ţi fie de
cum soarele mă spală ziua de timp leac
şi apoi adoarme în vadul albastru, norocul că ştii că
dincolo de zări. acum se întâmplă !

30
trec anii la fel cum s-ar stinge-un chibrit
mai e timp de-o ţigară Menţiunea a-III-a
şi de-un rest de cafea
să iubeşti o femeie, Legea persistenţei corpului scufundat in
să te laşi prea zidit în biserici extremis
să afle toată lumea Dumitru Năstăsoiu
de ea,
sau să pui lîngă poartă Există
patru meri, ca să fie un garaj al oaselor aşa cum
a c o lo, există
de-o trece pe drum c a r e v a, un beci al lichenilor şi un parter al unghiilor pline de humă.
trec anii la fel cum dispare-o stafie pe care
n-o cheamã nicicând Există
cineva o linie paralelă între mareele tale şi refluxurile mele aşa
cum
există
Menţiunea a-III-a o secantă între ochii noştri închişi şi ochii noştri
întredeschişi.

Exista
Ploaia părea o joacă un vifor la sub braţul fluturilor de noapte aşa cum
Tincuţa Horonceanu Bernevic există
un cer senin pe planul înclinat al coapselor tale.
Lângă drum un pui de cireş
crescut odată cu mine Există
ne îmbrăţişam primăvara peşteri vizavi de dormitoare aşa cum
mugurii spaimei mi se lipeau de trup există
ca o destăinuire scorburi vizavi de mine.
prin perdele de dantelă croşetată
ploaia părea o joacă În colţul din stânga sus se află tot atâtea elemente cheie
din burta-i cenuşie scuipa pepeni ale existenţei mele
atât de liniştiţi încât ca în colţul cel mai slab luminat al ventriculului tău,
puteai locui în miezul dulce când
priveam icoana întoarsă cu faţa la perete caii ţi s-au întors
să alunge furtuna în sân
şi credeam că l-am pus pe Dumnezeu la colţ seara, obosiţi.
să se cuminţească
nu mi-am ghicit niciodată în palmă Mulţimea secundelor ceasului tău este concurentă cu
ierburi aromate îmi pregăteau tălpile de fugă mulţimea pulsaţiilor mele.
(dac-aş fi ştiut că paşii mei vor creşte ca ai unui uriaş)
Vezi? Îmi tremură mâna!
de la un timp parcă toate miros
a lemn de cireş Există
şi palmele bunicului o mansardă cu foc unde melcul îşi plimba fularul aşa cum
plămădind butoaie pline cu miere există
şi ochii bunicii un acoperiş al lobului meu parietal pe care cade ghinda.
petrecându-şi prin pădurea de staniol
jumătăţile de inimă Există.
şi mâna ta mică ce-mi arăta luna O punte între mine şi tine.
ca un obraz de copil O punte între mine şi restul din tine.
şi somnul meu colţuros ca o piatră O punte între tine şi restul din mine.
în care Dumnezeu mă ia de mână
de parcă m-ar cunoaşte Între restul din mine şi restul din tine e nisip,
de parcă m-ar aştepta deoarece
punţile s-au epuizat, iar paradoxul hârtiei nemestecate a
ieşit galben.

31
 CREAŢIILE PREMIATE LA CONCURSUL INTERNAŢIONAL
DE POEZIE ÎN LIMBA ROMÂNĂ “ÎNGERUL BLOND”, MARTIE 2010 -continuare-

Menţiunea a-III-a 
uit. am început să uit. uitatul e ceva nou pentru mine. a uita
e simplu, e greu, e bine, e rău, e mai mult bine, e mai mult
cum îmi imaginez că se naşte şi încetează rău… uiţi când nici nu gândeşti că eşti pregătit să uiţi. ai
vibraţia uitat până când într-un moment tot există un gând impulsiv
Daniela Claudia Anghel a ceea ce ai trăit cândva. care uneori aduce odată cu sine
şi mirosul a ce ai simţit
inima să uit să nu vreau să uit mai bine să uit
dă flux corpului am uitat de fapt
reflux de cele mai multe ori uit
în foetus ne formăm pentru venirea noastră simt să mă întorc la ce e simplu
undeva să înaintez spre mine
ea trimite impulsurile corpurilor nostre ceea ce sunt
aici materie sunt spirit
exteriorul poate sa asculte fatul fără mine nu aş fi
femeia
îl simte 
în ea vibrează una celeilalte două inimi e-o nebunie în mine
unde întrepătrunzând sunt într-un tunel
braţe cochilie foetus
în timp ce o inimă abia se formează (are reflux) primeşte
fluxul celei care se re-adaptează da răspunsul e nebunia a fost tot timpul în mine
dar am lăsat-o să treacă fără să mă însemn prea mult
când într-o zi inima mai mare oboseşte de orice fiu
– bun sau rãu pentru lume bun sau rãu cu mama sa subteran cartea la tălpi
prea mult tăcut sau dur pentru ea – lampa atârnă pe braţ
şi fiul rămâne singur pletele după umeri
din el se rupe comunicarea se duce cu inima lui mai mare centimetri centimetri rămân
se stinge singura lui legătură pe care a avut-o vreodată cu 
începutul exist aşa cum mă ştiu din cât sunt
cu un început 
 într-un decor rar
bătăi un cadru surd
inima pe o materie aproape vidă
nuanţele negrului se învârt în cearcăn de gând rece până la durerea prăfoasă a blănilor
în spatele ochilor un ciocan lângă globul pământului scheletul imens cu articulaţii tinere
loveşte abia născute îmi ameninţă pielea cu atingerea picăturilor
 murdare scurse continuu din el
eu însămi sunt motivul pentru care trăiesc fără nicio putere
 o inimă gata să pleznească pe sfoara ce-mi ţine strâns
dacă vreau lumea atână la braţul meu încheieturile
picioruşe mici aleargă planeta umflată 
cu aspect de gumă de mestecat în culori pale un an e neputinţa nerăbdării noastre
ca pentru desen animat un an e ne-răbdarea neputinţei noastre
planeta roteşte până când scara (şi ea maro pal) lumii un ne
zboară alunecând spre un alt – zgomot dur îmi înţeapă al ne putinţei
scurt corpul – un albastru luminos al ne răbdării
poveştile tot se creează al ne ajunsului
ce mult mi-a lipsit asta un ne
văd acum al vieţii de o clipă
ce mult îmi place 
să mă exprim căci viaţă este cât aş privi peste un salcâm şi alţi pomi înalţi
şi singuri şi peste vâfuri de case din gura podului cu
 pământ roşu uscat cu un miros al atât de uscatului unde
omul e frumos când e viu urcam pe o scară de fier şi de unde ascultam sunetul
e om când suferă uliţelor câinii într-un timp când anii erau puţini şi la locul lor
peste case presărate printre anii fragezi copaci mulţi şi
32 singuri
 Despre Concurs

Date statistice

Concursul s-a desfăşurat în perioada 15 februa-

rie – 21 martie 2010 şi s-a adresat persoanelor
care scriu poezie în limba română, fără restricţii de
vârstă, naţionalitate, cetăţenie sau alte posibile
criterii discriminatorii.

Festivitatea de premiere a avut loc la Biblioteca

Naţională a României, în cadrul manifestării
“Frunză verde de albastru” organizată de
Asociaţia Culturală Adsum în data de 21 martie
2010, pentru a marca Ziua Internaţională a Poeziei

Pentru cei care nu au fost prezenţi în sală la

festivitate, Asociaţia Adsum a organizat excursii în
ţară (Bistriţa, Reşiţa, Bacău, Piatra Neamţ,
Ipoteşti) sau întâlniri în Bucureşti, astfel încât
premiile să fie înmânate personal.

S-au primit pe adresa de concurs (prin formular

sau direct pe mail) 322 de mesaje
Au fost acceptate In concurs 295 de lucrări
Au fost eliminate la preselecţie 87 de lucrări din
cauza nerespectării regulamentului

Am primit lucrări de pe întreg teritoriul României,

dar şi din următoarele ţări: Republica Moldova,
Ucraina, Franţa, Italia, Canada, Australia,
Marea Britanie

Mulţumim juriului:
Lector Univ. Dr. Cristian Tiberiu Popescu
Lector Univ. Dr. Mariana Dorobanţu
Dr. Alexei Rău, Dir. gen. al Bibliotecii Naţionale a
Republicii Moldova
D-na Doina Stănescu, Preşedintele Asociaţiei
Bibliotecarilor B.N.R.
Conf. Dr. Ing. Florin Iordache, dramaturg
Dl. Candid Stoica, actor Teatrul de Comedie
Prof. Mariana Sava, redactor Revista ZIP

Mulţumiri Sponsorilor noştri, care ne-au ajutat să

sărbătorim poezia aşa cum se cuvine:
Tubman Co - Cluj Napoca
EndeCo - Cluj Napoca
Sculptor Nicolae Pascu Goia
Pictor Alina Mura
Pictor Costache Popescu
Pictor Iulian Mîţă
Artist popular Dan Horgan
Actor Candid Stoica
Editura ZIP

Considerăm concursul ca fiind un proiect de

succes, care va fi continuat.
Ediţia II, va fi organizată în toamna-iarna 2011
Detaliile vor fi comunicate în numerele următoare
ale revistei ZIP, precum şi în mediul virtual

33
34
 RAPORT DE ACTIVITATE
al
Asociaţiei ADSUM

2009-2010
Material pregătit de
Ion Gabriel Puşcă, Preşedinte
28.01.2011
Scurt istoric

Asociaţia Adsum este o organizaţie neguvernamentală românească, cu profil cultural, non-profit,

fondată şi înregistrată ca persoană juridică în luna martie 2008.
CIF: 23529575
Cont IBAN: RO57 RNCB 0722 0991 6910 0001.
Acesta este numărul de cont prin care persoanele juridice sau fizice pot susţine material
activităţile Asociaţiei Culturale Adsum.

Dezvoltarea Asociaţiei Culturale Adsum se face pe 4 axe principale: Cenaclul de Seară, Breasla
Cuvântarilor, Editura ZIP, şi Revista Literară Zona Interferenţelor Poetice.

Asociaţia Culturală Adsum a fost fondată de un grup de intelectuali preocupaţi de evoluţia

fenomenului cultural în România, de implicarea tinerilor în cultură, de promovarea artei şi tradiţiei
româneşti în spaţiul european. Ideea înfiinţării Asociaţiei Culturale Adsum a apărut în urma
discuţiilor referitoare la actul cultural, calitatea lui şi la necesitatea creşterii nivelului de implicare a
tinerilor în activităţi culturale, discuţii purtate în cadrul sesiunilor de lucru ale Cenaclului de Seară
pe tot parcursul anului 2007.

Misiunea

Misiunea Asociaţiei Culturale Adsum este valorificarea culturii şi tradiţiilor româneşti pe plan
intern si internaţional, prin realizarea de evenimente culturale, mese rotunde, tabere de creaţie,
expoziţii, întâlniri de cenaclu literar, editare de reviste şi cărţi.

Obiective

Obiective generale ale Asociaţiei Culturale Adsum sunt:

• Să promoveze cultura, arta şi să valorifice tradiţiile româneşti pe plan intern si

internaţional, obiectiv necesar pentru păstrarea şi promovarea identităţii naţionale a
românilor în context european;
• Să contribuie la înlesnirea accesului la cultură şi educaţie a tinerilor şi a categoriilor
defavorizate de populaţie pentru că doar o societate ai cărei membri sunt instruiţi poate
deveni membru demn de luat în seamă în parteneriatul social european şi doar împreună
putem identifica şi rezolva probleme legate de dezvoltarea culturală şi socială;

Obiectivele prioritare pentru perioada 2010-2011 sunt:

• Demararea Programului de Conferinţe Adsum. Sub titulatura CONFLUENŢE,

Asociaţia Culturală Adsum prin axa sa Cenaclul de Seară, în parteneriat cu Inspectoratul
Şcolar al Municipiului Bucureşti va organiza o serie de conferinţe în liceele bucureştene,
conferinţe susţinute de profesori universitari, artişti consacraţi şi alte persoane implicate în
viaţa culturală activă a societăţii româneşti. Agenda acestor evenimente de diversitate
culturală va cuprinde: muzică, poezie, artă teatrală, pictură, sculptură şi artă populară;

35
 • Promovarea tinerilor scriitori prin organizarea de sesiuni ale Cenaclului de Seară
• Editarea de cărţi şi reviste prin care să fie promovaţi autori valoroşi, necunoscuţi
publicului.
• Participarea la activităţi de promovare a ONG urilor din sectorul cultural prin
organizarea de expoziţii, spectacole de muzică şi poezie .
• Promovarea meşterilor populari prin organizarea de tabere de creaţie şi expoziţii de artă
populară.

Programe în derulare pentru atingerea obiectivelor Asociaţiei Culturale Adsum

1. Programul-axă „Cenaclul de Seară” - program independent, început în anul 2005, care

este asimilat Asociaţiei odată cu formarea ei. Programul are ca scop descoperirea şi
promovarea tinerilor cu talent literar, dar şi promovarea scriitorilor consacraţi, prin sesiunile
de lucru ale Cenaclului de seară, prin activităţi de lansare de carte şi recitaluri de muzică şi
poezie. Sub egida acestui program sunt organizate uneori evenimente specifice, dedicate
unor personalităţi de marcă ale literaturii române (cum ar fi Proiectul „Toveresias”, în
cadrul căruia se vor desfăşura o serie de întâlniri, schimburi culturale, dezbateri, între
membrii Cenaclului de seară şi membrii altor Cenacluri şi/sau grupări literar-artistice din
ţară, sau Proiectul „13 Decembrie”, început în anul 2006 şi asimilat de Asociaţie odată
cu înfiinţarea ei. Acesta are ca scop realizarea unor întâlniri anuale ale poeţilor pentru
comemorarea poetului Nichita Stănescu la mormântul acestuia din Cimitirul Bellu).
2. Programul-axă „Breasla Cuvântarilor” program de întâlniri bilunare cu scriitorii din
România. Întâlnirile au loc la una dintre casele de creaţie ale Asociaţiei Culturale Adsum.
3. Programul-axă „Editura ZIP”, în care sunt gestionate toate proiectele editoriale ale
Asociaţiei.
4. Programul-axă „Revista ZIP” - început în anul 2008, constă în apariţia unei publicaţii
periodice care să susţină activităţile desfăşurate de Asociaţie pe toate axele sale. Tipărită
iniţial în 4000 de exemplare distribuite gratuit şi cu o frecvenţă de apariţie lunară în
perioada 2008-2009, Revista ZIP a avut în anul 2010 o singură apariţie în luna Martie,
trecând apoi pe o prioritate mai mică faţă de celelalte proiecte majore desfăşurate. Pentru
anul 2011 Adunarea Generală a decis editarea ei cu frecvenţă trimestrială şi într-un format
îmbunătăţit şi îmbogăţit, care să permită o mai bună structurare a informaţiei pe care
Asociaţia doreşte să o comunice publicului. Mărirea numărului de pagini şi îmbunătăţirea
calităţii grafice a revistei duce şi la reducerea tirajului la 1000 de exemplare. În revistă se
publică literatură de calitate şi articole de informare şi atitudine culturală de actualitate,
dorindu-se a se crea începând cu anul 2011 circumstanţele unei mişcări literare autentice,
mişcare literară în cadrul căreia să se promoveze libertatea cuvântului, asumarea
creaţiilor înaintaşilor în literatură şi reîntoarcerea la valorile tradiţionale care generează
sentimentul patriotic fără a deveni fanatici.
5. Programul „Evenimentele ZIP” (Ziua Internaţională a Poeziei) început în anul 2008,
având ca scop crearea unui eveniment al diversităţii culturale în fiecare an pe data de 21
Martie.
6. Programul ”Datină şi Meşteşug”, a debutat în anul 2010, şi constă în organizarea de
şcoli de vară / tabere de creaţie, în cadrul cărora tineri din diferite zone istorico-geografice
deprind elemente de creaţie artistică populară, şi îşi însuşesc cunoştinţe specifice despre
tradiţiile din zonele reprezentate, sub îndrumarea unor artişti/meşteri populari cu
experienţă.
7. Programul de Conferinţe „Confluenţe” realizat în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al
Municipiului Bucureşti Intâlnirile au frecvenţă lunară şi se vor organiza în Liceele din
Bucureşti.

36
Activităţi / Proiecte / Evenimente Marca Adsum realizate în anul 2010:

Pe parcursul anului 2010 Asociaţia Culturală Adsum prin cele 4 programe-axe de dezvoltare:
Cenaclul de Seară, Breasla Cuvântarilor, Editura ZIP şi Revista ZIP, a organizat peste 20 de
activităţi culturale cu un buget total de 80 910 RON. La activităţi au participat peste 2700 de
persoane.

Nr. Data şi Locul

crt. desfăşurării Denumirea Activităţii Org.: Parteneri Sponsori Buget Obs.
activităţii
1. Ianuarie, 08, –‘Porni Luceafărul’ Asociaţia G.C.M.I. Asociaţia 200 150
Parlamentul manifestare dedicată Culturală ‘Mihai Culturală RON pers
României, poetului M. Eminescu Adsum, Eminescu’ Adsum
Bucureşti
2. Ianuarie, 16, Cenaclul de Seară, Asociaţia Facultatea de Asociaţia 300 80 pers
Facultatea de Conferinţă :”Omul Culturală Litere a Culturală RON
Litere a Eminescu” 160 ani de la Adsum Universităţii Adsum
Universităţii nastere. lectura publică, Bucureşti
Bucureşti Lansare de carte
Alexandru Cristian
Groza
3. Ianuarie, 30, Cenaclul de Seara cu Asociaţia Facultatea de Asociaţia 300 32 pers
Facultatea de Robert Toma, Culturală Litere a Culturală RON
Litere a Adsum, Universităţii Adsum
Universităţii Bucureşti
Bucureşti
4. Februarie , 13, „Un ochi plange, altul Asociaţia Facultatea de Asociaţia 800 65 pers
Facultatea de râde” - Cenaclul de Culturală Litere a Culturală RON
Litere a Seară, cu dramaturgul Adsum, Universităţii Adsum
Universităţii Florin Iordache, Editura ZIP Bucureşti
Bucureşti

5. Februarie, 19, „Am zărit Lumină” Asociaţia Scoala 194 Asociaţia 200 45 pers
Scoala 194 întalnire cu scriitorii la Culturală „Marin Culturală RON
Bucureşti Şcoala 194 Adsum Sorescu” Adsum,
„Marin Sorescu ”
6. Februarie, 27, Cenaclul de Seară Asociaţia Facultatea de Asociaţia 300 27 pers
Facultatea de - sesiune deschisă Culturală Litere a Culturală RON
Litere a Adsum, Universităţii Adsum,
Universităţii Editura ZIP Bucureşti
Bucureşti
7. Martie, 15, Lansare de carte Asociaţia Asociaţia Marshal 1200 90 pers
Hotel Marshall „Acele lucruri Culturală Culturală Turism RON
aiuritoare...” Adsum Adsum
Candid Stoica Editura ZIP
8. Martie, 21, Frunză verde de Asociaţia Asociaţia Biblioteca 9700 170
Biblioteca albastru Culturala Culturală Naţională a RON pers.
Naţională a + Festivitate premiere Adsum Adsum României
României Concurs Poezie
Îngerul Blond
9. Aprilie 16 – 18 Toveresias Asociaţia Asociaţia Memorialul 2510 25 pers
Ipoteşti Intâlnire cu scriitorii Culturala Culturală Eminescu, RON
Adsum Adsum Ipoteşti
10 Mai, 01-02, Toveresias Asociaţia Casa de Asociaţia 1400 14 pers
Oţelul Roşu Intâlnire cu scriitorii Culturală Cultură Otelul Culturală RON
Adsum Roşu Adsum

37
 11 Iunie, 09 Salonul Eminescu Asociaţia G.C.M. I. Asociaţia 300 200
Bucureşti Parlamentul României Culturală ‘Mihai Culturală RON pers.
Adsum Eminescu’ Adsum
12 Iulie,25 - Şcoala de Vară ”Datină Asociaţia Consiliul C.J. Sălaj, 12800 20
august, 08 şi Meşteşug” Culturală Judeţean Primăria RON particip
Agruj Adsum, Sălaj, Primăria Agrij, A.C. 400 vizit
Agrij Adsum
13 Septembrie, 25, Toveresias Asociaţia Casa de Asociaţia 1100 57 pers
Bârlad Lansare de carte Florin Culturală Cultura a Culturală RON
Iordache Adsum, Sindicatelor Adsum
Expoziţie Reuzltate Bârlad
Şcoala de Vară
14 Octombrie, 03, Concert pentru Asociaţia Popas Band Popas Pub 900 300 per.
Popas Pub Strângere de fonduri Culturală RON
+ Expoziţie «Caii Adsum
albaştri », Alina Mura
15 Octombrie, 14 Romanian Roots, Asociaţia Agressione Agressione 31300 1200
-Noiembrie 02 European Branches Culturală Group Group RON particip.
Canterbury Expoziţie de carte şi artă Adsum Romania Romania
Marea Britanie românească
16 Noiembrie, 20 – ”Pământul Asociaţia Cenaclul de Asociaţia 300 24 pers.
Popas Pub deocamdată” Cenaclul Culturală Seară Culturală RON
de Seară Adsum Popas Pub Adsum
In memoriam Adrian
Păunescu
17 Decembrie, 18 « 5 ani de Cenaclu » - Asociaţia Cenaclul de Asociaţia 500 80 pers.
– Popas Pub Cenaclul de Seară – Culturală Seară Culturală RON
eveniment aniversar Adsum Popas Pub Adsum
Şc. 194 „Marin
Sorescu”
18 Editura ZIP – 3 6 titluri de carte in Editura ZIP AsociaŢia Editura ZIP 16900
proiecte anul 2010 Culturala RON
editoriale Adsum

Date de contact:
Asociatia Adsum
Ion Gabriel Pusca, presedinte,
str Aleea Salaj, nr. 11, bl B62, ap. 7, sect. 5, Bucuresti.
email: office@asociatiaadsum.ro
tel. : 0728586680, 0744665126

Ion Gabriel Pusca

presedinte,
Asociatia Culturala Adsum

Mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au sprijinit, fie prin donaţii directe, fie prin
redirecţionarea a 2% din impozitul pe profit către organizaţia noastră, prin intermediul formularului fiscal
230, care se depune la Administraţia financiară în fiecare an, până pe 15 mai. Suportul lor a contribuit
semnificativ la buna desfăşurare şi finalizarea cu succes a proiectelor pe care Asiciaţia Adsum le-a
realizat până acum.

38
Dacă doriţi să ne sprijiniţi în continuare, puteţi redirecţiona şi în acest an 2% din impozitul pe venit,
completând formularul fiscal 230 cu datele noastre de identificare, ca în exemplul de mai jos şi
depunându-l sau expediindu-l prin poştă, recomandat, la Administraţia Financiară de care aparţineţi.
Formularul poate fi descarcat direct de pe site-ul ANAF.

PROGRAM DE CONFERINŢE
Confluente
,
Programul Confluenţe, conferinţe pe teme de cultură în liceele bucureştene,
organizat de Asociaţia Culturală ADSUM în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar
al Municipiului Bucureşti, a demarat în data de 21 martie 2011 la Liceul
Teoretic C.A. Rosetti cu o conferinţă despre Poezia lui Mihai Eminescu,
susţinută de prof. univ. dr. Nae Georgescu, marcând astfel sărbătoarea de
suflet a Asociaţiei Culturale Adsum şi a Cenaclului de Seară, Ziua
Internaţională a Poeziei.

Momentului de poezie susţinut de câţiva dintre membrii Cenaclului de Seară în

contextul evenimentului (Ştefania Vârban, Florin Iordache, Ion Gabriel
Puşcă, Robert Toma, Alex Cristian Groza, Adina Stoicescu), i-au dat o
frumoasă replică câţiva dintre elevii prezenţi în sală, care ne-au încântat şi cu
un scurt fragment de teatru (Mihaela Gogiulescu, Anca Niţu, Diana Voicu, Ana
Coropca, Mihaela Şeitan)

Mulţumim domnului profesor universitar Nae Georgescu

pentru informaţiile inedite şi interesante prezentate şi, nu în
ultimul rând, mulţumim gazdelor noastre de la Liceul Teoretic
C.A. Rosetti, d-na director Georgeta Cicea şi d-na profesor
Camelia Marin, pentru suportul acordat în organizarea şi
buna desfăşurare a manifestării.

A consemnat pentru dumneavoastră,

Adina Stoicescu .
39
 CUFĂRUL LUI EMINESCU
EXISTĂM!
Părerea generală este că faptele de cultură nu
există sau acestea aparţin câtorva oameni, nu mai
mult de zece, şi câtorva reviste-ziare.
Aceasta se doreşte de către “elita” autopropusă
după 1989. Nu pot uita Târgul de carte de
învăţătură “Gaudeamus”, unde la intrare ne
întâmpina afişul cu “cărţile anului 2010”, cu zece
titluri, zece nume, iar anul editorial nu se
terminase…şi la târg nu existau doar două edituri,
iar cele două nu aveau doar zece cărţi…
EXISTĂ O EFERVESCENŢĂ CULTURALĂ
EXTRAORDINARĂ! Semnalez doar 31
evenimente din trimestrul I, 2011:
12.01. - Expoziţia “Omagiu lui Mihai Eminescu” la
Parlament. Organizator Grupul Colecţionarilor de
medalii, insigne, plachete “M. Eminescu” - Mihai
Costin. Printre participanţi: formaţia “Celest” a
“Asociaț iei Culturale Adsum”, poeţii Ion Gabriel
Puşcă şi Florin Iordache. Florin Grigoriu a
prezentat “De naşterea Eminescului”, antologie şi
Almanahul Eminescu - 2004”, datorat regretatului
Mihail I. Vlad. Cufărul lui Eminescu ne cuprinde
literar pe toţi.
12. 01.- Sala PNŢCD: “Pentru Mihai Eminescu şi
Basarabia” – comunicări, poezie, muzică. Bucur
Popescu, Mihai Prepeliţă - discursuri.
15.01.- Muzeul de Istorie a Bucureştilor, Casa
Suţu- LA EMINESCU, sesiune, prin grija Fundaţiei
Renaşterii României - prof. Traian Bădulescu-
Şuţeanu.
15. 01. – Ziua Naţională a Culturii, serbare la
mormântul lui M. Eminescu. Remarcabile
cântecele şcolăriţei de clasa a IV-a Ana Stavri.
13.01, 8. 02. -C.D.D- Bucureşti, Splaiul
Independenţei – Cenaclul Destine, cu şedinţe
lunare de 20 de ani şi revista “Destine” la nr. 103-
prezenţe remarcabile, eminesciene, elevi ai
Şcolilor 31 şi 56 din Bucureşti (remarcabili Daniel
Vasile şi Daria Nicolae Ionescu),. Victor Gh. Stan-
preşedinte cenaclu,
25.01. , 29.02 –Ș edinţele lunare ale Cenaclului
“Mircea Eliade” al Societăţii Scriitorilor Români,
Sala Dalles, Bucureşti. “ROMÂNI, ÎNVĂŢAŢI SĂ
GĂSIŢI BUCURIA!”, George Ursa Cărţi de
Magda Bădoiu, Victor Macarevici, Anatol Măcriş,
Florian Petrescu..
27. 01., 25. 02.- Cenaclul “Perpessicius-Crihană”,
la Biblioteca “D. Cantemir”, sector 2, Bucureşti.
Subiect: dicţionare, monografii, cărţi de memorii.
Cu Sorina Crihană-Dascălu, Lansare: Dicţionarul
cenaclului “Perpessicius-Crihană”.
18.01., 15.02.- Centrul Militar Naţional, Cenaclul
de haiku “Florin Vasiliu”- şedinţa lunară, cu:
Valentin Nicoliţov.
40
Florin Grigoriu
7. 01, 21.01, 4.02, 18.02., 4.03.- Sala Partidului
Alianţa Socialistă, str. Olari 12, sect. 2- gazdă.
Şedinţele 396- 400 ale cenaclului literar “Amurg
sentimental”. Preș edinte Ion Machidon.
2.02., 2. 03.- Cenaclul “Victor Ion Popa”- str.
Calderon 39, Centrul pentru activităţi recreative şi
inovare ocupaţională, sect. 2.Cu: Florin Grigoriu,
Georgeta Crudu.
3, 10, 17, 24. 02. - Biblioteca Naţională
Pedagogică, şedinţă săptămânală Academia
DacoRomână. Despre Encilopedia dacoromână:
Geo Stroe, Aurel David, Mihai Prepeliţă, Marian
Dumitru, Mircea Copos, M. Giurăscu, Gh. Şelaru,
Antigona Grecu ş.a.
7.02.- Sala Dalles: Muzică românească de
compozitori români: Doru Popovici, Spectacole
lunare.
8.02, 1.03.- Sala CPARIO- str. Calderon 32, sect.
2: Cenaclul “Octavian Goga”.Conducător de
protocol- Geo Călugăru.
9.02. – Vernisaj la Galeria “Orizont”- pictură de
Mihai Coţovanu, din Iaşi. Pictură clasică, de mare
vibraţie. Au prezentat: Paula Romanescu şi Tudor
Octavian.
16.02.- Biblioteca Pedagogică “I.C. Petrescu” şi
Academia dacoromână: sesiune omagială - Spiru
Haret, fondator al învăţământului românesc
modern. Au vorbit: Prof. Carmen Pesantez, dr.
Aurel D. David, dr. Geo Stroe, Victor Androci
(Liceul “Spiru Haret”- Chişinău), dr. Gh. Şelaru,
general Gheorghe Susanu, scriitorii Florin
Grigoriu, Florin Iordache.
21.02.- Vernisaj, Galeria Artelor C.M.N. Bucureşti:
pictură şi grafică Adina Romanescu. Am apreciat
cuvântul poetului Radu Cârneci, jocurile de culori
din tablourile abstracte, prezenţa numeroasă.
22.02.- C.M. N. Bucureşti, Sala “Ştefan cel Mare”,
şedinţa lunară a Fundaţiei “Căpitan Erou-Aviator
Alexandru Şerbănescu”, preşedintă Eleonora
Arbănaş; cu filmul “Aviaţia română-anii 1941-
1944”. Păcat că din arhiva aviaţiei române,
precum şi din alte arhive, muzee, biblioteci s-au
fost furat după 1989, multe valori!
2.03 - 6.03.- Muzeul de Istorie a României, ediţia a
XVI-a a Salonului de Carte, Presă şi Muzică. Am
apreciat standurile Editurii “Ametist” (cărţi pentru
copii), Asociaţiei Culturale “Iulia Hasdeu” pentru
Unesco (revista “Mesaj literar” - prof. Crina
Bocşan), Bibliotecii Metropolitane Bucureşti
(revista lunară “Biblioteca Bucureştilor”), Editurii
“Carpathia” (cărţi oferite întru memoria
cărturarului Artur Silvestri şi două volume de proză
Mariana Brăescu-Silvestri), standul Ligii
Albanezilor (lansarea volumului ”Cezar, fiul
Xantipei” de Maria Dobrescu, Editura Privirea,
 revista “Prietenul albanezului/ Miku I shqiptarit” , FILOSOFUL 4
Asociaţia Macedonenilor din România (revista Florin Iordache
“Macedoneanul/ Makeдoнeцot” , Editura
Fundaţiei Culturale “Gheorghe Marin Speteanu”, Dacă textul Filosofului Unu,
Jurnalul Naţional (cu “Biblioteca pentru Toţi” etc. un text absolut interesant,
Alte evenimente: se va citi a posteriori nu în diagonală,
- 15 ianuarie VIS DE POET la “Tinerimea română” ci rând cu rând şi cuvânt cu cuvânt,
; se va înţelege că omul nu bate câmpii!
- 15 ianuarie - şedinţa de constituire la Călăraşi a Filosoful Unu, ca şi cel de la începutul veacurilor...
Cenaclului “Marin Giurcă”, prin grija scriitorului N. Pune degetul pe Tragedia Omului...
P. Stan şi a primăriei Călăraşi, primar N. Dragu. Adică pe conştiinţă!
Au citit: preotul Adrian Grigoriu şi alţi scriitori Categoria aceasta, a conştiinţei,
–peste 20, neştiuţi de istorii critice sau mai puţin
îl separă pe om de animale!
critice, politice, literare. Vernisaje, lansări de carte,
Poţi avea conştiinţa unui făcător de bine
audiţii, spectacole, rememorări (ex. mareşalul
sau conştiinţa unui criminal,
Constantin Prezan, de prof. Virgiliu Z. Teodorescu;
sau ca să fiu mai bine înţeles...
George Anca: Eminescu şi India) etc.
nonconştiinţa unui criminal!
- 16 februarie la Biblioteca Pedagogică Bucureşti-
Nefericirea omului vine de la conştiinţa lui!
Omagiu Grigore Vieru - Academia Dacoromână
Adică îşi dă seama de el însuşi!
Lumea culturii româneşti este diversă. Trăieşte,
Un câine nu ştie că vede cu ochiul,
aşa cum poate, în aceste vremuri, sub vremuri.
că aude cu urechea,
că sfâşie cu dinţii!
ÎNTRE DOUĂ ANOTIMPURI Dar omul ştie!
Alexandru Cristian Groza Chiar şi cel ce se crede altcineva!
Adică Nebunul!
Cum din ramuri încă Şi ca să fiu mai pe înţelesul vulgului:
Se mai naşte ploaia fără sunet, Omul nu-şi aminteşte de clipa naşterii,
Iar urletul vremurilor îşi pierde dar ştie sigur că va muri!
Ochii în fiecare doză de uimire
Crescută între nopţi, se iartă uitarea. FILOSOFUL 5
Ciuntite poveri se aşteptă de la grumazul Filozoful 5 Florin Iordache
Unei candele lăsate fără seu să-ţi ardă
Pănă la scrum aerul. Cineva a spus-o:
Atât de îmbâcsit cade timpul, Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea…
Aiurând legendele unor dame în feluri diferite..
Crescute prin mahalale şi bărbaţi E vremea de-a o schimba!
Omorâţi înainte de a se naşte, Aşdar, moarte filosofilor!
Încât scheletul asta scârnav de secundă Omenirea nu mai are nevoie de filosofi…
Are fizonomia unei crime tatuate Dacă a avut vreodată!
Pe sinele convertit în oglinzi paralele. Are nevoie de tehnologie
pentru a demonstra că americanii
nu au ajuns pe Lună…
JAZZ RADIO
Alexandru Cristian Groza că stelele nu se atrag,
ci fug unele de altele
Omul ca un fel de suport pentru sine, ca nişte femei celebre…
Are ochii răzvrătiţi în vene şi urechi cusute că Pământul va avea din nou un singur Continent!
Peste feţele de masă. Şi omenirea se va duce dracului!
Că nu există nemurirea sufletului
Degetele sunt prea vechi, miros a rumeguş. Şi nici un om nu a înviat vreodată!
Aerul a devenit sec, sună a vin acru. Pe scurt moarte Filozofiei
Doar drumuri din felinare si spânzuraţi în loc de neoane; Şi CARPE DIEM!
Cât de fosforescent ne este sufletul,
Cu toate articulaţiile lui măcinate de gută. FILOSOFUL 6
Filosoful 6 Florin Iordache
Multe degete şi pete de albastru turbat
În revoltele iernilor cu ploi mirosind a bloc. Carpe diem?
S-a desenat ultima cataractă, Aşa e!
Dar este prea noapte ca sa ne mai pese. Pe nimeni nu mai interesează
ce a gândit şi suferit Filosoful Unu,
41
 cel de la începutul veacurilor! FILOSOFUL 8, NAZISTUL
Adevărul este că toţi cei care au ceva de spus...
au în felul lor dreptate! Florin Iordache
Să ne amintim şi de Eminescu: Prin urmare e ca pe vremea Inchiziţiei...
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Teologul vrea să ne pună botniţă...
Între vorbe şi fapte... Nouă, “câinilor”de filosofi!
Faptele înving vorbele, Asta se întâmplă deoarece…
Adică: verba volant scripta manet! Nazismul a pierdut un război
Cum ar zice şi ciobanul care taie mielul de Paşti şi nu a ars toate cărţile!
şi se crede înţeleptul oilor şi berbecilor Dar nu-i timpul pierdut!
şi se scaldă în sânge nevinovat! Istoria evoluează ciclic!
Asta e! Cei învinşi vor fi învingători,
Dreptate au şi vegetarienii! Iar cei învingători îşi vor aminti de vae victis!
Dacă Hitler nu l-ar fi atacat pe Stalin, Pentru ziua de apoi ne pregătim noi supraoamenii
dintr-un acces de nebunie... şi nu teologii!
El Hitler, ar fi fost declarat primul vegetarian al lumii... Există mai multe scenarii pentru demitizarea
Şi nu se ştie cum ar fi evoluat lucrurile! Filozofului de pe Muntele Măslinilor!
Ar fi fost un alt Guvern Mondial, S-ar fi putut ca pe cruce să nu fi fost Iisus vraciul,
cu sediile la Moskova şi Berlin Ci un tâlhar, un fel de sosie…
şi expoziţii mondiale la Paris! S-ar fi putut ca Iosif din Arimateea,
Şi ar fi înghiţit bomba termobarică americanii... Cel din Sanhedriu,
Eu, ca filosof ce sunt cu dreaptă judecată... să fi fost înţeles cu suliţaşul roman
Cred sincer în dreptatea lui Solomon biblicul! pentru ca Iisus să fie doar uşor rănit şi nu ucis!
Fiecare în felul lui are dreptate! Ei, teologilor, vedeţi unde duce îndoiala?
Aşadar numai cine se îndoieşte
Are o şansă în a crede!
Eu ca filosof nazist cred în Mein Kampf
FILOSOFUL 7 Şi civilizaţia Hiperboreeană!
DE PE MUNTELE MĂSLINILOR Dixit!
Florin Iordache Aştept ca răspuns un nou dialog!

Nu este filosof cine nu crede în schimbarea la faţă!

Numărul Unu nu este filosof fiindcă nu crede! FILOSOFUL 9, COMUNISTUL
Numărul Doi nu este filosof fiindcă nu crede! Filosoful 9, Comunistul... Florin Iordache
Numărul Trei nu este filosof fiindcă nu crede!
Numărul Patru nu este filosof fiindcă nu crede! Un nebun, pretinsul Filosof Unu,
Numărul Cinci nu este filosof fiindcă nu crede! Care se închipuie de la începutul veacurilor,
Numărul Şase nu este filosof fiindcă nu crede! A aruncat o piatră într-o mocirlă
Dumnezeu este Atotfăcătorul! şi alţi nebuni, pretinşi filosofi,
El l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui! s-au aruncat după ea...
El şi-a dat jertfă Fiul pentru iertarea păcatelor! Iată pe scurt ce este Cearta filosofilor pentru spălarea
El este Începutul şi Sfârşitul fiinţelor şi nefiinţelor! păcatelor...
Om este cel ce crede! Cum era şi firesc, după reacţionari şi fascişti...
Neom, cel ce s-a vândut Satanei! Mi-a venit şi mie rândul!
Amin zic vouă, pocăiţi-vă! Eu sunt Comunistul!
Şi nu mai preacurviţi în felurite chipuri! Eu sunt Prologul omenirii!
Şi iubiţi aproapele ca pe voi înşi-vă! Toate izvoarele Istoriei,
Şi ţineţi-vă de cele 10 porunci! Chiar şi Biblia,
Şi nu vă mai jucaţi de-a filosofii Cartea de Istorie a Poporului evreu...
şi filosofia! Indică evidenţa:Lupta de clasă
Şi iubiţi-L pe cel Răstignit pe Golgota! A fost este şi va fi motorul dezvoltării societăţii omeneşti...
Şi de veţi avea credinţă în voi, Până când animalul-om va deveni om!
Vă vor uda ploile Până când Libertatea va fi înţelesă şi asumată de
Şi vă va usca Soarele! conştiinţă!
Cu Dumnezeu înainte! Fără pleonasme, sofisme şi silogisme!
Noi, comuniştii am descoperit evidenţa:

42
Prin simţuri descoperim realitatea obiectivă!
Lozinca noastră este: nici muncă fără pâine,
Nici pâine fără muncă!
Revoluţia mondială bate la uşa Istoriei!
Bieţi nebuni ai cuvintelor...
Vorbiţi ca să vă aflaţi în treabă!
FILOSOFUL 10, CRITICUL
Florin Iordache
Cearta filosofilor de bani gata,
Subvenţionaţi de la bugetul Culturii,
N-ar fi fost niciodată...
Dacă pe Pământ, nu se ştie cum,
nu ar fi apărut prima moleculă...
Acidul dezoxiribonucleic!
Aşadar, filosofi de bani gata,
Cu nasuri de păsări şi ochi de viezuri...
Întâia întrebare!
Cine a dat Pământului viaţa?
Împărţiţi în taberi, docţi şi semidocţi,
Nu veţi afla niciodată ,
Chiar de a-ţi fi teleportaţi în Cassiopeea!
Filosoful Unu, cel de la începutul veacurilor,
are cel puţin decenţa să recunoască:
tubul digestiv e o mizerie,
un nenorocit reactor cu deplasare totală,
Pe când spiritul omului e altceva, indefinibil,
Filosofi de bani gata cu nasuri de păsări şi ochi de viezuri,
subvenţionaţi de la bugetul Culturii
din Republica Ambramburită România,
spuneţi-ne ce este spiritul, sau sufletul?
Filosoful Doi se face că nu pricepe problema lui Zenon,
Ăla cu broasca, o problemă de mişcare uniformă,
ce se învaţă la clasele primare de copiii ce nu au
ambandonat şcoala!
Dar hedonistul abia aşteaptă legalizarea prostituţiei!
Încolo, fiecare trage spuza pe turta lui!
Sau turta pe spuza lui...
Nu mai are importanţă!
Teologul cu scolastica lui,
Nazistul cu ameninţarea crimelor lui,
Comunistul cu utopiile lui...
Concluzia!
Cearta filosofilor de bani gata,
Subvenţionaţi de la bugetul Culturii,
din Republica Ambramburită Telemania,
N-ar fi fost niciodată...
Dacă pe Pământ, nu se ştie cum,
nu ar fi apărut prima moleculă...
Acidul dezoxiribonucleic!
LIBRĂRIA „MIHAI EMINESCU“
Situată în inima Bucureştiului, pe bulevardul
Regina Elisabeta nr. 16, aproape de UNIVERSI-
TATE, Librăria Mihai Eminescu, cu o tradiţie în do-
meniu de peste 50 ani, este un adevărat paradis al
iubitorilor de carte. Librăria îşi desfăşoară acum
activitatea într-o locaţie complet renovată şi mo-
dernizată, într-o atmosferă caldă şi prietenoasă,
unde puteţi răsfoi o carte în acordurile unei melodii
bune, unde puteţi participa la lansarea unei cărţi
sau unde puteţi admira o expoziţie de artă. Oferta
bogată de carte din toate domeniile este
completată de produse de papetărie şi birotică de
cea mai bună calitate, de accesorii pentru
calculatoare şi cadouri din cele mai diverse.
Librăria este informatizată după standarde
moderne, are o bază de date completă şi
actualizată zilnic care poate fi consultată atât din
interior cât şi de acasă, din orice colţ de lume, pe
internet, la adresa www.librariaeminescu.ro Ne
puteţi găsi la adresa menţionată, la telefon:
021/3142383 sau la adresa de mail:
office@librariaeminescu.ro
Vă aşteptăm cu drag.
EPIGRAME
Corin Bianu
Criticului şi istoricului Alex Ştefănescu
Mă-ntreb şi eu, percum strategii,
Cum în latină, lex e lege,
Din al său nomen se-nțelege,
A-lex, adică - afara legii ?!?
Scriitorul Florentin Popescu
şi cele 1001 amintiri ale sale
Când povesteşte în surdină
Ca o vioară florentină
cobori în timp la şahul Darius
(de n-ar mai fi şi-un ”Stradivarius!”)
41
43
 ÎNRUDIREA LINGVISTICĂ A TEONIMELOR
ÎN SLUJBA ISTORIEI RELIGIILOR
În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie
în religie, cartea cu caracter de sinteză a lui Mircea
Eliade, intitulată Nostalgia originilor, consolidează
ideea conform căreia istoria religiilor ar putea avea
o contribuţie de primă importanţă la formarea unui
nou umanism la scară planetară [1].
Pe deplin susţinut de spiritul său enciclopedic,
Mircea Eliade a înţeles mai bine ca nimeni altul că
restaurarea omului şi a societăţii în întregul ei
constă în recuperarea ontică a sacrului, ceea ce
presupune depăşirea diferenţierilor religioase,
diferenţieri care au potenţat prea multele stări de
conflict ale lumii. Pentru a evita capcanele
vulgarizărilor, întregul proces de resturare se cere
a fi întemeiat pe istoria religiilor, care ne poate
conduce în cele din urmă la originile marilor religii
ale lumii, acolo unde diferenţierile pălesc în faţa a
ceea ce este esenţial.
Deşi pierdută în negura mileniilor şi considerată de
nerecuperat, originea religiilor a ieşit la lumină prin
analiza comparată a teonimelor. În mod concret
ultimele cercetări au condus la sintagma teoninică
arhetipală, dar şi la vatra matricială a religiilor
lumii, prin a cărei cinstire în comun se va înfăptui
primul pas real spre unitatea religioasă devenită o
mare aspiraţie a prezentului.
În drumul spre dorita unitate, tot atât de important
este faptul că rânduiala religioasă din vatra
matricială păstrează prin tradiţie directă, dar în
forme actuale, temeiurile sacre ale religiilor lumii,
dobândind astfel legitimitatea necesară
generalizării ei menită a desăvârşi unitatea
ecumenică a lumii, în locul aşa zisei toleranţe
religioase devenita, în fapt, un fel de indiferenţă cu
iz secularizant..
Deosebit de important este faptul că unica
rânduială, cea a lui Melhisedec, poruncită prin
Psalmul 109 pentru unitatea religioasă se referă
tocmai la această rânduiala păstrată în vatra
matricială a religiilor lumii.
Binecunoscuta filiaţie în succesiune temporală
IUDAISM – CREŞTINISM – ISLAMISM, alături de
faptul că unuia şi aceluiaşi Dumnezeu a lui
Avraam, I s-au închinat şi Isaac, dar şi Ismail,
primul său fiu născut de roaba Agar, au constituit
motivele pentru care trebuia aflată cu prioritate
vatra în care a apărut numele dumnezeisc Iahve.
Spre deosebire de cei aproape patruzeci de
cercetători din lumea întreagă [2], care au căutat
zadarnic analogii toponimice pentru forma
încriptată a tetragramei sacre, eu am reuşit să
decriptez mai întâi tetragrama sacră ajungând la
numele tainic al Domnului [3], care s-a corelat de la
sine cu numele Edenului biblic, Havilah,
toponim asociat nu numai lingvistic, ci şi din
44
George Liviu Teleoacă
punct de vedere geografic cu Valahia
de la Dunărea de Jos [4].
Cheia legică pentru decriptarea teribilei
tetragrame sacre ne-a fost dată chiar de
Dumnezeu atunci când i-a precizat lui Moise
veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său:
„Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta
este Numele Meu din neam în neam.”(Exodul
3,15). Pornind de la străşnicia acestei porunci,
peste care n-ar fi trecut nici unul din cei care au
caligrafiat volumele primelor cinci cărţi ale
Vechiului Testament, am intuit că în gândirea
teologică a acelor timpuri forma YHWH avusese
acelaşi rang cu forma ELOHIM. Dar această
egalitate de rang putea fi reală dacă şi numai dacă
cele două forme diferite de încriptare proveneau
de la unul şi acelaşi nume tainic a lui Dumnezeu.
Consoana M ca desinenţă pentru dual-plural nu
putea face obiectul decriptării, aşa încât Numele
trebuia să conţină în mod necesar consoanele
H,L,W.
Pentru aranjarea posibilă în cuvânt a celor trei
consoane H,L,W matematica indică şase variante
posibile, după regula factorial de trei (3! = 6), care
se reduc la două, dacă se are în vedere că poziţia
finală este ocupată de consoana H. Pentru a alege
între cele două forme, rămase în discuţie, pe cea
cu probabilitatea maximă am recurs la metoda
clasică a corelării teonim-toponim, pentru care am
ales fără echivoc toponimul biblic Ha-Vilah.
Există însă în Deuteronomul la Capitolul 32,
subintitulat Cântarea lui Moise versetele 8-9, din
care rezultă că Domnul desemnat prin tetragrama
YHWH de neamul lui Israel reprezenta doar una
din întruchipările Celui Preaînalt.
„8. Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire
popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam,
atunci a statornicit hotarele neamurilor după
numărul îngerilor lui Dumnezeu;
9. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov,
Israel este partea lui de moştenire.”
Ca o altă dovadă că neamurile acelor timpuri
recunoşteau în ipostazele individualizate prin
nume etnic pe Unicul Ziditor, Avram Evreul i-a dat
zeciuala şi a primit binecuvântarea de la preotul
ne-evreu Melhisedec care a zis: „Binecuvântat să
fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul
cerului şi al pământului”
Aşadar, Cel Preaînalt era un mod de a desemna
originea ipostazelor Sale etnice şi către numele Lui
real ne conduc chiar numele acestor ipostaze
etnice adorate de neamurile pământului. Printre
multele teonime care pot conduce la numele iniţial
al Celui Preaînalt, seria teonimelor asemănătoare
cu Numele tăinuit de teribila tetragramă sacră
ocupă un loc aparte prin numărul lor mare ca şi
prin elocvenţa formelor înrudite din punct de
vedere lingvistic, aşa cum se poate vedea în tabel:
Dreptul de a trata unitar toate aceste teonime îl
datorăm mitologiei şi mitologilor care au stabilit că
zeităţile astfel denumite au avut statut sacru
asemănător [5].
Expresivă pentru oricine ar fi parcurs-o, lista
acestor teonime pretindea, de la sine, să fie
structurată ca în tabel, pe cele trei coloane
corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi,
slavone cu adaos vedic, greco-latine şi
germanice, coloane care fiecare în parte conduc
spre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac,
al cărui loc de naştere se dovedeşte a fi Dacia
intracarpatică, acolo unde densitatea seriilor de
toponime care încep cu cuvântul Valac este mult
mai mare ca în alte teritorii. Întrucât toponimele
denumesc locuri în care au trăit comunităţi umane,
mulţimea lor se corelează cu o istorie mai
îndelungată, care a început prin utilizarea
cuvântului Valac echivalând cu prioritatea utilizării
lui.
Cu privire la modul în care au fost corelate
teonimele din tabel, mai trebuie menţionat faptul
că rigoarea semantică, cu care mitologii au
întocmit lista originară, plasează deducerea
sintagmei teonimice arhetipale mai presus de
sumarele reguli etimologice, mult prea restrictive
în comparaţie cu flexibilitatea reală a geniului
uman şi a graiului său articulat.
Ca nume pentru Dumnezeul acelei prime religii
monoteiste, considerată Urmonotheismus de
şcoala vieneză a lui W. Schmidt, sintagma
teonimică arhetipală Valac-Valac, dar şi mai bine
Vilah-Vilah, justifică, nu doar formarea numărului
mare de teonime precreştine, a căror înrudire
mitică poate fi urmărită şi în dicţionarul de teonime
de peste 850 de pagini al lui Finno Magnusen [6],
ci şi forma pe care o au mai multe cuvinte
referitoare la ideea de conducător religios sau laic.
Pentru a recunoaşte validitatea ei, este suficient
să se constate că sintagma teonimică arhetipală
Valac-Valac dedusă aici din considerente de ordin
mitico-lingvistic este una şi aceeaşi cu sintagma
teonimică Volco-Blac, dedusă pe baza
considerentelor de ordin semiotic reunite în
articolul „Zeus şi Dragonul Dacic pe Columna lui
Traian” [7].
Validă, aşadar, prin faptul că se află la intersecţia a
două căi de demonstrare strict distincte, sintagma
teonimică arhetipală Valac-Valac, de la care
porneşte şi filiaţia iudaism-creştinism-islamism
invocată iniţial, probează că Dacia intracarpatică
reprezintă vatra matricială a religiilor lumii, acolo
unde densitatea maximă a amprentelor sale
toponimice este de netăgăduit. Apartenenţa
primului mare centru religios al lumii la ţinutul dacic
nici nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce a fost
confirmată în mod explicit de istoricii antichităţii,
pentru care Dacia Hiperboreeană reprezenta
spaţiul de unde au pornit în lume zeii odată cu
preoţii lor urmaţi de sibilele purtând tablele şi
cărţile de legi. Pentru rolul său unic, Dacia
Hipeboreeană a mai fost numită până târziu în
perioada împăratului Traian Axis boreus, Cardines
Mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus, ca semn
că marile civilzaţii ale antichităţii i-au recunoscut
statutul de vatră primordială a religiilor lumii cu
importanţa sa eternă de Axis Mundi.
Cum centrul primordial al religiilor lumii este un dat
imuabil, el va rămâne mereu acolo unde a fost
dintotdeauna, fără a putea face obiectul disputelor
politice şi a modelor de tot felul. Steaua Polară mai
are o mişcare de precesie, centrul religios al lumii,
niciuna. Istoria lumii l-a încremenit în Dacia,
România de astăzi.
45
41

Cenaclul de (Sâmbătă) Seara
Proiect al Asociaţiei ADSUM
I. Secţiunile Cenaclului de Seară:
1. Creaţie literară şi conversaţie critică
2. Sfertul Academic
3. Cinefil CaDru(mea)
4. Picătura de folk
5. Lectură liberă
II. Durata Cenaclului de Seară:
- Nedeterminată: o sesiune de lucru poate
dura între 1h si 3 h.
- Fecvenţa: bilunară, prima şi a treia
sâmbătă din lună începând cu orele 17:00
III. Argument:
După anul 1989, activitatea literară a luat o
turnură nouă, trecându-se de la un cadru
instituţionalizat , controlat şi controlabil al
creaţiei la libertatea exprimării şi la libertatea
constituirii grupurilor de interese. În acest
context scriitorii talentaţi, cu o activitate
susţinută s-au constituit în grupuri mici, grupuri
în care tinerii cu ambiţii literare sunt acceptaţi
foarte greu sau deloc. Manifestările literare
organizate în spaţiile consacrate din Bucreşti
(Sala Oglinzilor, U.S.R. sau Rotonda 13,
M.N.L.R.), deşi cu intrare liberă, impun o
anumită ţinută intelectuală, un anumit mod de
prezentare pe care tinerii nu au unde să le
deprindă.
Ca atare după anul 2000, pe fondul inexistenţei
unui grup compact de intelectuali, care să
construiască o mişcare literară nouă, ridicată pe
principii sănătoase, capabilă să mobilizeze
nevoile de exprimare artistică şi să ofere un
drum coerent, se produce o scindare a
scriitorilor consacraţi de tinerii cu intenţii literare.
Pe cale de consecinţă, în vreme ce scriitorii
consacraţi organizează în continuare
manifestări culturale tot mai rar, în locurile
deosebite, tinerii, manifestându-se în spaţii
neconvenţionale şi de multe ori nepotrivite
(restaurante, baruri, cluburi), încearcă să atragă
atenţia asupra lor propunând diverse încercări
de pseudo ”mişcări literare” cum ar fi
boierismul, fracturismul, superficialismul etc.
lipsite de vigoare intelectuală şi neconcludente
din punct de vedere literar.
În această stuaţie, Cenaclul Literar de
Sâmbătă Seară (Cenaclul de Seară),
beneficiind de experienţa celor cinci ani de
46
Clipa dă sens!
Cenaclul de Seara
activitate neîntreruptă dar şi de sprijinul unor
literaţi recunoscuţi pe plan naţional şi
internaţional, încearcă să ofere un spaţiu
decent de exprimare literară atât tinerilor cât şi
scriitorilor consacraţi, punând accent pe
experienţa acestora din urmă dar mizând pe
imaginaţia, creativitatea şi energia primilor, în
speranţa că unii dintre scriitorii care ajung în
Cenaclu vor avea într-o zi curajul să aducă
acel suflu nou de care se simte nevoie, în acest
moment, în literatura din România.
Cenaclul de Seară pune accent pe formarea şi
promovarea unor scriitori care au depăşit
stadiul de exprimare şocant-licenţioasă, dar şi
pe căutarea unei formule care să înlocuiască pe
aceea a ”scriitorului de unică folosinţă”
promovată de societatea consumistă a
începutului de mileniu.
Cenaclul de Seară este un atelier literar care
oferă cadrul si spaţiul necesar discuţiilor despre
literatură, unde sunt acceptaţi TOŢI cei care
doresc şi pot să pună umărul la descoperirea şi
îndrumarea tinerilor cu talent literar, indiferent
de uniunea, societatea sau liga literară din care
fac parte. Suntem sprijiniţi în demersurile
noastre de scriitorii : Nae Georgescu, Melania
Cuc, Gruia Novac Sr., Felix Nicolau, Adina
Ungur, Simion Bogdănescu, Cristian Tiberiu
Popescu, George Roca, Ştefan Lucian
Mureşanu şi mulţi alţii (o listă cu peste 70 de
scriitori care sprijină Cenaclul de Seară, a fost
înmânată, la sfârşitul lunii ianuarie 2011, d-lui
Lucian Chişu directorul M.N.L.R., odată cu două
cereri, una pentru o manifestare culturală
dedicată Zilei Internaţionale a Poeziei, alta prin
care se solicită reluarea sesiunilor de lucru ale
C.d.S. în Rotonda 13 a M.N.L.R., cereri la care
înca mai aşteptăm răspuns!).
Activitatea Cenaclului de Seară aduce o
contribuţie substanţială la :
- Stimularea talentelor şi dezvoltarea
aptitudinilor literare.
- Cultivarea interesului şi a pasiunii pentru
lectură
- Crearea unui cadru propice pentru întâlniri
şi discuţii între iubitorii de literatură
- Stimularea schimbului de informaţii
culturale între generaţii
- Oferă un spaţiu decent de manifestare
pentru tinerii cu aptitudini literare.
47
41
 4. Concursul de Poezie în Limba
Română , concurs aflat la a doua editie
dedicat în fiecare an unei personalităţi a
Literaturii Române.
5. 21 Martie Eveniment ZIP (Ziua
Internaţională a Poeziei)
6. Revista ZIP (Zona Interferenţelor
Poetice) apariţie trimestrială, începand
cu anul 2011
7. Lansări de carte în Bucureşti şi în
provincie.
VII. Valori şi atitudini:
- cultivarea interesului pentru lectură
şi dezvoltarea simţului estetic
- cultivarea sensibilităţii prin
receptarea operelor literare
- cultivarea gândirii pozitive, a
încrederii în oameni şi în sine.
VIII. Echipa :
1. Ion Gabriel PUŞCĂ - poet –
coordonator
2. Cristian Alexandru GROZA - poet –
coordonator jr.
3. Adina Elena STOICESCU - poet –
secretar de cenaclu
4. Robert TOMA- scriitor – redactor şef
la Revista ZIP
5. Melania CUC - scriitor - secretar literar
6. Ştefania VÂRBAN - poet – secretar literar
7. Orando PRICĂ - fotoreporter
PROMOVAREA ROMÂNIEI
DE UNDE A VENIT IDEEA ? DINTR-UN ŞIR DE ÎNTĂMPLĂRI ...
Prima întâmplare. Vizitez România de cel puţin 2
ori pe an, uneori vin cu avionul, alteori cu maşina.
De fiecare dată cand vin cu maşina îmi pun
întrebarea “pe când o autostradă în România?
Ultimele dăţi am tot auzit vorbindu-se de lucrările
care ar fi începute deja, am fost foarte bucuroasă.
În vara asta am venit cu maşina şi am avut norocul
sa dau de “autostrada A3“ din întâmplare . În fine,
autostradă este mult spus, căci vorbim de cei
patruzeci şi ceva de Km de autorută terminaţi.
Restul este blocat pentru moment din motive
diverse... Mi-am pus întrebarea: oare cum aş
putea eu face ca lucrurile să avanseze în direcţia
cea bună? Presupunând că este vorba de o
problema de fonduri, am facut un calcul: se spune
că suntem 3 milioane de români plecaţi “afară”,
dacă fiecare ar da 100 euro am putea poate sa
terminăm autostrada? Am expus ideea celor
48
IX. Grupuri ţintă:
a) beneficiari directi:
- membrii cenaclurilor literare
- participanţii la activităţile C.d.S.
- alte cenacluri şi asociaţii împreună
cu care se desfăşoară activităţi culturale
- Muzeul Naţional al Literaturii Române
- Scriitorii de limbă română din ţară şi
diaspora
b) beneficiari indirecti
- elevii şi studenţii cu aptitudini
artistice
- iubitorii de artă
- membrii şi simpatizanţii asociaţiilor
culturale, din România şi din
străinătate.
17.12.2010 / reactualizat 21 martie 2011
Ion Gabriel Puşcă,
coordonator proiect
ORICARE DINTRE ELEMENTELE acestui
proiect pot fi preluate ca model de alte
cenacluri, asociaţii, uniuni sau societăţi literare
doar cu specificarea sursei!
Daniela Toader
apropiaţi, mi s-a râs în nas: “eşti naivă, nimeni n-ar
da bani ştiind că vor intra în buzunarele altora“. Am
tras concluzia că nu este vorba de o problema de
fonduri ...
A doua întâmplare. Mi s-a pus urmatoarea
întrebare în România: “în ce direcţie ai îndruma tu
un proaspăt absolvent de liceu în momentul
actual? Noi nu mai vrem să luam decizii pe care le-
am regreta apoi" . Şi mi s-a dat un exemplu de
eşec: “spune şi tu, cei care au ales un liceu bun, la
terminarea şcolii suferă enorm şi sunt complet
dezorientaţi căci pentru cei care nu sunt în TOP 3
ca note, dar sunt peste "medie" ca valoare iar
notele lor sunt mai mici decât ale celor care au
aterizat într-un liceu prost cotat deci ... au şanse
mai mici ca dosarul lor să fie selecţionat pentru o
facultate bună! Cum poţi să le explici şi să îi
motivezi să îşi continue studiile când efortul făcut
în cei 12 ani de şcoala este aruncat la gunoi ?”