Sunteți pe pagina 1din 12

Curs 6

2008

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ~ art. 6 Cv. ~

Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi

legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

I. Aspecte generale

Garantarea libertăţii şi a securităţii juridice a persoanei ar fi lipsită de sens dacă aceasta nu ar fi încredinţată unei justiţii independente şi imparţiale care să poată

asigura, în mod concret, dreptul la un proces echitabil. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului garantează principiul supremaţiei legii ca principiu fundamental al oricărei democraţii (Golder c. Marii Britanii) şi ca principiu de bază al ordinii publice europene (Loizidou c. Turciei).

1

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

În cauza Pellegrini c. Italiei, CEDO a statuat că executarea de către un stat parte a unei hotărâri eliberate de instanţele unui stat care nu recunoaşte garanţiile art.6, reprezintă ea însăşi o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, judecătorul naţional are obligaţia de a se asigura că hotărârea străină a fost adoptată cu respectarea principiilor procesului echitabil şi de a nu acorda exequatur unei hotărâri adoptate cu încălcarea prevederilor art.6.

II. Sfera de aplicare a art.6, alin.1

Garanţiile reglementate de art.6 nu sunt aplicabile tuturor litigiilor, ci numai „contestaţiilor privind încălcarea drepturilor şi a obligaţiilor cu caracter civil” şi „acuzaţiilor în materie penală”. CEDO apreciază că cele două noţiuni, „caracter civil” şi „materie penală”, nu pot fi interpretate în conformitate cu prevederile dreptului intern al statului pârât care diferă de la un sistem juridic la altul, ci ele sunt „concepte autonome” cărora Curtea le conferă un sens european. Garanţiile art.6 nu se aplică tuturor nivelurilor procedurale, în materie civilă şi penală. Ele intervin, în primul rând, la nivelul jurisdicţiilor de primă instanţă, prin acestea înţelegându-se nu numai structurile judiciare de drept comun, ci şi organele nonjurisdicţionale – administrative sau disciplinare. În plus, în cazul celor din urmă (organelor nonjurisdicţionale), justiţiabilul trebuie să dispună de un drept de recurs în faţa unui organ judecătoresc independent şi imparţial cu jurisdicţie deplină, în măsură să respecte garanţiile prevăzute de art.6 (a se vedea cauza Caracaş c. României).

2

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

Dreptul la un proces echitabil în materie civilă

Aplicarea alin.1 în materie civilă este determinată de existenţa unei contestaţii cu privire la un drept recunoscut de legislaţia internă a statului pârât. CEDO a refuzat interpretarea restrictivă a noţiunii de „drepturi şi a obligaţii cu caracter civil”, considerând că această sintagmă vizează „orice procedură al cărei rezultat este determinant pentru orice drepturi şi obligaţii cu caracter privat(Konig c. Germaniei). Prin urmare, ceea ce contează este caracterul privat al dreptului în cauză, caracterul personal sau patrimonial al dreptului contestat. Această accepţiune materială a dreptului cu caracter privat a determinat judecătorul european să integreze în sfera de aplicabilitate a alin.1 contenciosul disciplinar şi contenciosul social. Astfel, alin.1 este aplicabil sancţiunilor disciplinare pronunţate de jurisdicţiile profesionale atunci când se pune în discuţie dreptul unei persoane de a-şi exercita profesia (H c. Belgiei) sau situaţiilor cu caracter social, precum atribuirea unor prestaţii de asigurare socială (Feldbrugge c. Olandei) sau de ajutor social (Salesi c. Italiei). CEDO a considerat „civile” numeroase cauze de contencios care în mod tradiţional aparţin dreptului public apreciind că „trebuie să ne raportăm la esenţa şi efectele unui drept, iar nu la clasificarea sa juridică în dreptul intern al statului în cauză” (Laidin c. Franţei).

Dreptul la un proces echitabil în materie penală

Aplicarea alin.1 în materie penală este determinată de existenţa unei acuzaţii de a fi săvârşit o infracţiune. CEDO defineşte aplicarea art.6 alin.1 în materie

penală în decizia Engel şi alţii c. Olandei pe baza a 3 criterii:

încadrarea dată de legislaţia internă a statului în cauză;

natura infracţiunii;

gravitatea sancţiunii atrase.

3

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

Această decizie a Curţii stabileşte faptul că, deşi o anumită situaţie nu intră în sfera de aplicare a normelor de drept penal naţional, există totuşi posibilitatea includerii acesteia în sfera materiei penale în sensul art.6 alin.1. Astfel, CEDO aplică prevederile art.6 în cazul acţiunilor disciplinare, al sancţiunilor administrative şi fiscale.

Dreptul la judecată (a se vedea cauzele Brumărescu c. României, Păduraru c. României):

Art.6, alin.1 garantează dreptul la judecată care implică dreptul de a avea acces corect şi efectiv la un tribunal. 1 Acesta include:

un tribunal cu deplină jurisdicţie: prin tribunal nu se înţelege în mod necesar o jurisdicţie de tip clasic, ci termenul dobândeşte o accepţiune autonomă în sensul Convenţiei, aplicându-se şi organelor nonjurisdicţionale. „Tribunalul” este caracterizat de funcţia sa jurisdicţională – capacitatea de soluţionare a unei cauze pe baza normelor de drept şi în urma unei proceduri legal stabilite;

accesul efectiv la judecător (a se vedea cauzele Weissman c. României, Lupaş şi alţii c. României): justiţiabilul beneficiază de posibilitatea de a contesta un act ce aduce atingere drepturilor sale. Prin urmare, el trebuie să dispună de mijloace concrete care să-i permită să ajungă în faţa unui judecător. El poate fi asistat de un avocat în cadrul procedurii judiciare.

Lipsa asistenţei judiciare gratuite pe parcursul procedurii civile

care

încalcă

dreptul

de

acces

la

un

tribunal

în

cazul

în

1 Cauza Golder c. Marii Britanii, 21 februarie, 1975

4

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

complexitatea procedurii sau a cauzei face ca această asistenţă să fie indispensabilă;

obţinerea unei hotărâri judecătoreşti (a se vedea cauza Albina c. României): reprezintă dreptul părţilor de a obţine o decizie

c.

României), care soluţionează litigiul definitiv (a se vedea cauza Brumărescu c. României). Tribunalul are obligaţia de a examina efectiv susţinerea părţilor, fiind obligatorie motivarea corespunzătoare a hotărârilor judecătoreşti;

principiul securităţii juridice (a se vedea cauza Brumărescu c. României): presupune ca soluţia pronunţată în mod definitiv într-o cauză de către o instantă de judecată să nu poată face

anul 2003,

legislaţia română permitea desfiinţarea unor hotărâri definitive şi irevocabile, prin căi extraordinare de atac – recursurile în anulare promovate de către procurorul general al României;

principiul egalităţii armelor (a se vedea cauza Dima c. României): implică obligaţia tribunalului de a oferi fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie dezavantajoasă în raport cu partea adversă. Acest principiu se aplică doar părţilor în litigiu şi permite sancţionarea oricărei discriminări intervenite în comunicarea actelor către părţi, oferind acestora posibilitatea de a participa în mod egal la cercetarea probelor;

principiul contradictorialităţii: reprezintă dreptul părţilor de a li se comunica şi de a dezbate orice act sau observaţie adusă

motivată

(a

se

vedea

cauza

Vlasia

Grigore

Vasilescu

obiectul

unei

noi proceduri

judiciare.

Până

în

5

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

judecătorului. Acest principiu, spre deosebire de cel al egalităţii armelor, nu priveşte numai situaţia părţilor, una în raport cu cealaltă, ci şi situaţia părţilor în raport cu Ministerul public sau orice altă jurisdicţie independentă care poate influenţa, prin actele sau informaţiile puse la dispoziţia instanţei, decizia acesteia. În cazul în care comunicarea unui act afectează doar una dintre părţi, CEDO ia decizia în conformitate cu prevederile principiului egalităţii armelor care impune instanţei obligaţia de a trata părţile în mod egal. Dacă ambele părţi au fost private, în egală măsură, de posibilitatea de a lua cunoştinţă de o informaţie utilă furnizată judecătorului, se vor aplica prevederile principiului contradictorialităţii.

Dreptul la un tribunal Acest drept presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului:

instituit prin lege (a se vedea cauza Grecu c. României): nu priveşte exclusiv temeiul legal al existenţei şi competenţei tribunalului, ci şi orice dispoziţie referitoare la compunerea completului de judecată în fiecare cauză (aplicarea instituţiilor privind delegarea, incompatibilitatea, recuzarea magistraţilor);

independenţa tribunalului: trebuie să existe în raport cu executivul şi cu părţile; această independenţă prevăzută de art.6 vizează atât independenţa instanţei, cât şi independenţa judecătorului/completului de judecată;

6

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

imparţialitatea tribunalului: face obiectul unei aprecieri atât subiective (până la proba contrară), cât şi obiective (răspunderea unui civil în faţa unui tribunal militar). De asemenea, CEDO consideră că există o atingere a imparţialităţii obiective în momentul în care judecătorul a emis o apreciere prealabilă în privinţa unei chestiuni asupra căreia urmează să se pronunţe.

Dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti (a se vedea cauza Pântea

c. României), Garanţiile prevăzute de art.6 nu se limitează, în viziunea Curţii, numai la durata procesului. Autorităţile naţionale privează art.6 de efectul său util atunci

când refuză să adopte, într-o perioadă de timp rezonabilă, măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii (a se vedea cauza Mihăescu c. României). Prin urmare, garanţiile art.6 nu acoperă doar accesul la un tribunal şi perioada de derulare a procesului, ci şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat semnatar al Convenţiei ar permite ca o decizie judecătorească definitivă şi executorie să nu îşi producă efectele (a se vedea cauzele Lungoci c. României, Ruianu c. României).

Publicitatea procedurii jurisdicţionale

Această procedură reprezintă singura garanţie a unei justiţii echitabile şi contribuie la păstrarea încrederii justiţiabilului în sistemul judiciar naţional.

7

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

Judecata în mod public cuprinde atât dreptul acuzatului de a fi ascultat, cât şi obligaţia instanţei de a pronunţa hotărârea în mod public. Dreptul de a fi ascultat public, în faţa unei instanţe de fond sau în ultimă instanţă, implică dreptul la audiere publică a oricărei persoane implicate în proces. Publicitatea dezbaterilor în faţa unei jurisdicţii de apel este necesară numai atunci când statuează asupra unor chestiuni de fapt sau de drept şi se pronunţă asupra vinovăţiei inculpatului. Orice persoană implicată în proces poate renunţa, prin proprie voinţă, la publicitatea dezbaterilor judiciare; această renunţare trebuie să nu fie echivocă şi să nu aducă atingere vreunui interes public important.

Celeritatea procedurii jurisdicţionale (a se vedea cauzele Străin c. României, Pântea c. României, Cârstea şi Grecu c. României) Judecarea unei cauze într-un termen rezonabil protejează credibilitatea justiţiei şi contribuie la eficientizarea sa. Momentul iniţial avut în vedere de instanţa europeană pentru calcularea termenului rezonabil este data sesizării jurisdicţiei competente pentru cauze cu caracter civil (a se vedea cauza Nichifor c. României) şi data la care a fost formulată acuzaţia în materie penală. Atunci când o parte decedează pe parcursul juecăţii, iar poziţia sa procesuală este preluată de succesorii săi, punctul iniţial de la care se socoteşte durata procedurii pentru aceştia din urmă este cel de începere al acesteia şi nu data la care succesorii au intervenit în proces ca şi parte (a se vedea cauza Matica c. României). Momentul final pentru calcularea termenului rezonabil este data executării integrale a hotărârii – în materie civilă şi data horărârii judecătoreşti definitive ce statuează asupra temeiniciei acuzaţiei – în materie penală.

8

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

În cazul în care o hotărâre definitivă şi irevocabilă este casată în urma unui recurs extraordinar, iar litigiul este rejudecat, „termenul” reglementat de art.6 include durata cumulată de cele două proceduri deoarece litigiul este unic (a se vedea cauza Aliuţă c. României). Caracterul rezonabil este apreciat în funcţie de circumstanţele şi

complexitatea

naţionale

(judecătoreşti), avându-se în vedere contextul politic şi social. Numai aprecierile imputabile acestor aspecte atrag după sine responsabilitatea nerespectării cerinţei termenului rezonabil.

cauzei,

conduita

reclamantului

şi

a

autorităţilor

III. Sfera de aplicare a art.6. alin. 2

Dreptul la prezunţia de nevinovăţie Prezumţia de nevinovăţie constituie unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal modern, fiind garantată de orice sistem juridic democratic. Garanţia prevăzută de art.6 alin.2 se aplică tuturor cauzelor „în materie penală”, în sensul Convenţiei, aşa cum aceasta a fost interpretată de CEDO. Prin urmare, prezumţia se aplică cauzelor penale stricto sensu, precum şi unor proceduri relative la o fraudă fiscală (cauza Hentrich c. Franţei) sau în materie de sancţiuni administrative (cauza Lutz c. Germaniei).

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie obligă atât instanţa de judecată, cât şi orice altă instituţie a statului. De ex,. prezumţia de nevinovăţie nu este respectată atunci când, fără să existe o decizie legală de stabilire a vinovăţiei unui inculpat, declaraţia unui funcţionar/reprezentant al statului sugerează că persoana în cauză este considerată vinovată. Garanţia prezumţiei de nevinovăţie produce efecte şi ulterior desfăşurării procesului penal. Art.6 alin.2 acoperă şi cazul unei proceduri în reparaţie în

9

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

temeiul prejudiciului suferit de o persoană achitată ca urmare a procedurii penale angajate împotriva sa (cauza O c. Norvegiei).

IV. Sfera de aplicare a art.6 alin. 3

Dreptul la apărare Această garanţie a art.6 alin.3 asigură persoanei, în special în materie penală, o apărare corectă şi efectivă, prin informare, acordarea timpului necesar pregătirii apărării, asistarea de cărte un avocat atunci când interesele justiţiei o cer, citarea şi audierea martorilor, asistarea de către un interpret.

Dreptul de a fi informat: acuzatul trebuie să fie informat în cel mai scurt timp cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, în mod amănunţit şi într-o limbă pe care să o înţeleagă. Astfel, acuzatul are posibilitatea de a participa în mod real la procesul său.

Dreptul la asistenţa unui apărător: inculpatul trebuie să se poată apăra în mod adecvat, ceea ce implică dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, fie personal, fie cu asistenţa unui apărător ales sau desemnat din oficiu în mod gratuit.

Dreptul de a interoga martorii: oferă acuzatului posibilitatea de a contesta o acuzare ce i se aduce şi de a adresa întrebări acuzatorilor, precum şi de a-i fi ascultaţi martorii în apărare în aceleaşi condiţii cu martorii în acuzare (a se vedea cauza Grecu c. României). Acest drept reprezintă un aspect particular al principiului egalităţii armelor.

Dreptul la asistenţa unui interpret: acuzatul trebuie să fie asistat în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită de instanţă.

10

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV ~ art. 13 Cv. ~

Articolul 13 Dreptul la un recurs efectiv Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Art.13 se aplică atunci când o persoană aflată sub jurisdicţia statelor contractante a suferit o încălcare a unuia dintre drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale. Astfel persoana trebuie să aibă posibilitatea ca pe o cale procedurală prevăzută de lege să se poată adresa instanţelor naţionale cu o plângere, cu o acţiune prin care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină reparaţia corespunzătoare. Dreptul la un recurs efectiv (la o cale de atac) reprezintă un mijloc de ocrotire a drepturilor consacrate de Convenţie. El este un drept complementar şi fără existenţă independentă, putând fi invocat numai în raport cu un alt drept recunoscut de Sistemul european de protecţie a drepturilor omului. Dreptul la un recurs efectiv este recunoscut oricărei persoane care invocă o încălcare a drepturilor şi a libertăşilor sale protejate de Convenţie, fără a trebui să dovedească mai întâi încălcarea unui alt articol (cauza Klass c. Germaniei). Astfel, acest drept poate fi încălcat fără ca un al articol să fi suferit aceeaşi soartă. Art. 13 impune în sarcina statului obligaţia pozitivă de a reglementa în dreptul intern un mijloc procedural eficient de corectare a unei situaţii de încălcare a garanţiilor prevăzute în Convenţie, indiferent cine ar fi autorul încălcării. Absenţa oricărui recurs în dreptul intern constituie o încălcare a art.13.

11

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.

Curs 6

2008

Un recurs intern este calificat ca fiind efectiv în cazul în care controlul exercitat de judecătorul naţional asupra încălcării unui drept este similar celui exercitat de CEDO în cauze asemănătoare. Mai mult, judecătorul european a accentuat efectivitatea unui recurs, legând art.13 de dreptul la executarea deciziilor

judecătoreşti. Prin urmare, un recurs nu poate fi efectiv dacă după ce s-a obţinut o soluţie favorabilă din partea unei instanţe naţionale, există refuzul administraţiei de

a executa hotărârea (a se vedea cauzele Pântea c. României, Mihăescu c. României, Lungoci c. României, Ruianu c. României).

PRINCIPIUL LEGALITĂŢII INCRIMINĂRII ŞI PEDEPSEI ~ art. 7 Cv. ~

Articolul 7 Nicio pedeapsă fără lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De aceea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

* Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950

Art.7 asigură protecţie absolotă şi efectivă împotriva acţiunilor, condamnărilor

şi sancţiunilor arbitrare; interzice condamnarea unei persoane pentru o faptă care

nu constituia o infracţiune la data comiterii si aplicarea unei pedepse mai grave

decât cea care era aplicabilă la data săvârşirii infracţiunii (a se vedea cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României).

12

Lect. drd. Silvia M. Martis, LL.M.