FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI PARTEA a II-a

CAP. 1. PROBLEME TEORETICO-METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI 1.1. PSIHOLOGIA CA STIINTA....................................................................pag. 4 1.1.1.Tendinte si controverse n psihologie...............................................pag. 4 1.1.2. Locul psihologiei n sistemul stiintelor............................................pag. 7 1.1.3. Repere privind viitorul psihologiei...................................................pag. 11 1.2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI......................................................................pag. 17 1.3. PSIHICUL DOMENIU DE CERCETARE AL PSIHOLOGIEI..........pag. 22 1.3.1. Complexitatea notiunii de psihic......................................................pag. 22 1.3.2. Psihicul ca forma a vietii de relatie...................................................pag. 25 1.3.3. Expresii relationale ale psihicului.....................................................pag. 27

CAP. 2. LEGE SI EXPLICATIE N PSIHOLOGIE 2.1. POZITII CONTESTATARE......................................................................pag. 46 2.2. SPECIFICUL LEGILOR PSIHOLOGIEI..................................................pag. 48 2.3. EXPLICATIA N PSIHOLOGIE...............................................................pag. 53 2.3.1. Descriere, explicatie, previziune........................................................pag. 53 2.3.2. ntelegere, explicatie si lege...............................................................pag. 56 2.3.3. Interpretare si explicatie.....................................................................pag. 59 2.3.4. Tipuri si nivele de explicatie...............................................................pag. 63 2.4. TEORIA N PSIHOLOGIE.........................................................................pag. 70

CAP. 3. PERSPECTIVE NOI DE ABORDARE A PSIHICULUI 3.1. Teoria informatiei..........................................................................................pag. 76 3.2. Cognitivismul.................................................................................................pag. 77

CAP. 4. ORGANIZAREA STRUCTURAL -DINAMICA A PSIHICULUI 4.1. ABORDAREA STRUCTURAL-DINAMICA..............................................pag. 82 4.2. ORGANIZAREA STRUCTURAL-DINAMICA A PSIHICULUI: TRECUT SI PREZENT...................................................................................................pag. 83 4.3. CARACTERIZAREA SI RELATIONAREA NIVELURILOR STRUCTURAL-DINAMICE ALE PSIHICULUI........................................pag. 87 4.3.1. Constientul.............................................................................................pag. 87 4.3.2. Subconstientul........................................................................................pag. 91

4.3.3. Inconstientul...........................................................................................pag. 92 4.3.4. Unitate sau reductionism n functionarea si organizarea structural dinamica a psihicului..............................................................................pag. 95

CAP. 5. STARILE MODIFICATE ALE CONSTIINTEI 5.1. NOUL CONTEXT DE STUDIERE A STARILOR MODIFICATE ALE CONSTIINTEI.................................................................................................pag. 97 5.2. DEFINIREA SI EFECTELE STARILOR ALTERATE ALE CONSTIINTEI................................................................................................pag. 101 5.3. TIPURI DE STARI ALTERATE ALE CONSTIINTEI................................pag. 106 5.3.1. Somnul...................................................................................................pag. 106 5.3.2. Visul.......................................................................................................pag. 111 5.3.3. Hipnoza..................................................................................................pag. 118 5.4. CAI DE ACCES LA STARILE ALTERATE ALE CONSTIINTEI.............pag. 124 5.4.1. Meditatia................................................................................................pag. 124 5.4.2. Bio-feed-back-ul.....................................................................................pag. 128 5.4.3. Substantele psihoactive..........................................................................pag. 133 CAP. 6. PARAPSIHOLOGIA CA MANIFESTARE NEOBISNUITA A PSIHICULUI 6.1. CONSIDERATII GENERALE......................................................................pag. 139 6.2. EXPLICAREA FENOMENULUI DE PARAPSIHOLOGIE.......................pag. 141 6.3. DEFINIREA PARAPSIHOLOGIEI..............................................................pag. 142 6.4. SCURT ISTORIC..........................................................................................pag. 143 6.5. FENOMENE SI PROCESE PARAPSIHOLOGICE.....................................pag. 145 6.5.1. Perceptia extrasenzoriala.......................................................................pag. 147 6.5.2. Psihokinezia..........................................................................................pag. 158 6.5.3. Fenomene parapsihologice care argumenteaza viata dupa moarte.......pag. 164 6.6. CERCETAREA FENOMENELOR PARAPSIHOLOGICE........................pag. 167 6.7. CONTROVERSE N JURUL FENOMENELOR PARAPSIHOLOGICE.. pag. 169 BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................pag. 171

CAP. 1 PROBLEME TEORETICO-METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

1.1. PSIHOLOGIA CA STIINTA

1.1.1. Tendinte si controverse n psihologie

n evolutia psihologiei ntlnim manifestndu-se n egala masura att tendinta diversificarii conceptiilor, teoriilor, orientarilor psihologice, ct si pe cea a unificarii si integrarii lor. O scurta retrospectiva istorica demonstreaza acest fapt. Carl Murchinson (1887-1961), publicnd doua lucrari dedicate psihologiei din vremea sa, utiliza pluralul n loc de singular atunci cnd se referea la multitudinea si varietatea acestora. El si ntitula cartile: Psihologiile din 1925; Psihologiile din 1930 si inventaria existenta a peste 11 doctrine psihologice (hormica, intentionala, functionala, structurala, configurationista, rusa, behaviorista, reactionala, dinamica, factoriala, analitica). C. E. Spearman (1863-1945), constatnd multitudinea orientarilor psihologice, era nevoit sa exclame: Sinistra pluralitate! Ce-ar spune lumea daca i s-ar prezenta ca rivale zece fizici, zece botanici, zece chimii (Spearman, 1937). La rndul sau, Rene Zazzo, publica n 1942 o lucrare sugestiv intitulata: Psihologi si psihologiile din America. n 1961, ntr-un dictionar de psihologie, sunt prezentate 11 diviziuni (grupe) ale psihologiei, numai n cadrul uneia singure ncadrndu-se 16 scoli psihologice. Erich Stern era de parere ca ori de cte ori se discuta despre psihologie ar trebui ca mai nti sa se raspunda la ntrebarea: Care psihologie? Fiindca nu avem astazi o singura psihologie, ci o serie de psihologii diferite care exista alaturi de altele (Stern, 1959). ncercd sa prezinte situatia psihologiei contemporane, F. L. Mueller era nevoit sa faca precizarea: mai bine spus a stiintelor psihologice contemporane, deoarece, din pacate, domeniul si cercetarile sale nu sunt convergente... nu se poate spune ca psihologia att din punct de vedere al metodelor, ct si al obiectului sau este una (Mueller, 1963). Concomitent cu linia diversificarii psihologiei se manifesta, poate ceva mai timid, si tendinta spre unitate. Edouard Claparede (1873 1940) nota n 1936: nu exista mai multe fizicii, mai multe chimii... N-ar trebui sa existe dect o singura psihologie (Pavelcu, V., 1972). Desi dorinta lui Claparede este un deziderat, ea merita a fi retinuta. n 1949, Daniel Lagache (1903 1972) publica o mica lucrare intitulata Unitatea psihologiei n care milita pentru sinteza stiintifica

ntre disciplinele, metodele si orientarile psihologice care ajung de multe ori la rezultate si formulari analoage sau chiar identice, astfel nct psihologia experimentala, psihologia clinica, psihanaliza, psihologia sociala se completeaza reciproc. Daca psihologia experimentala foloseste principii simple dar sigure, celelalte propun cai de analiza comprehensiva. Spiritul psihologiei contemporane scria el pare a se concretiza n principal prin nevoia de unitate, prin utilizarea categoriei de ansamblu si, corelativ, a categoriei de semnificatie, aceasta din urma permitnd sesizarea ca un tot a diferitelor parti care constituie un ansamblu (Lagache, 1979). n timp ce psihologia clasica gndeste prin unitati elementare si cauta legile lor de combinare fiind, din acest motiv, intuitiva si constructiva, psihologia contemporana ncearca a gndi prin ansambluri complexe, cercetnd legile de structurare. Nevoia de unitate n psihologie este att de mare nct la unele Congrese Internationale de Psihologie s-a propus elaborarea unui dictionar international de psihologie care sa permita ntelegerea psihologilor din mai multe tari. Se constata ca nici n aceeasi limba nu exista o unitate terminologica, fapt care l-a determinat pe Vasile Pavelcu sa afirme ca pentru a-i ntelege pe psihologi ar trebui sa fii poliglot n aceeasi limba (Pavelcu, V., 1972). L. S. Vigotski (1896 1934) resimte si mai acut nevoia de unitate ceea ce l face sa creada ca pe steagul majoritatii tendintelor psihologice contemporane (evident, pentru vremea sa) se afla scris: lupta pentru o psihologie unica, care nseamna crearea de vaste generalizari, faurirea unui sistem stiintific unic si unanim recunoscut. Un asemenea sistem ar fi trebuit sa prezinte n ochii multor psihologi metafizicieni din vremea aceea, o valoare si o valabilitate absoluta pentru toate veacurile si popoarele. Fara ndoiala ca pretentia lui Vigotski era exagerata ea neavnd sorti de izbnda nici macar ntr-un viitor ndepartat. Cuvintele lui Vigotski sugereaza nsa doua ntrebari interesante: este necesara unitatea n psihologie?; este posibila unitatea? Raspunsul la aceste doua ntrebari l putem obtine daca n prealabil raspundem la alta, si anume: ce ntelegem prin unitate? Daca unitatea este nteleasa ca uniformitate ca standardizare atunci ea este posibila dar nu si necesara deoarece duce la stagnare. Pentru o anumita faza de dezvoltare a stiintei unitatea poate fi utila, daca se ramne nsa la ea stiinta bate pasul pe loc. Daca unitatea este nteleasa n diversitate, atunci ea este necesara dar nu este posibila deoarece, mai ales atunci cnd este vorba despre o diversitate mare, chiar absoluta, posibilitatea gasirii unor puncte comune devine aproape imposibila. Situatia problemei, orict ar parea ea de banala si simplificatoare, o reprezinta spirala cunoasterii sugerata de unii autori, adica ntelegerea unitatii uniformizatoare ca premisa, ca punct de pornire, n interiorul

careia se dezvolta unitatea diversificata, care va duce la un nou stadiu de unitate, superior celui anterior. De exemplu, considerarea psihicului ca dispunnd de functii reflectorii a reprezentat un progres fata de simplismul conceptiilor anterioare, deoarece a dat posibilitatea interpretarii unitare a diferitelor procese psihice. ncercarea de a gasi n cazul fiecarui proces psihic n parte a continutului informational specific, a formei, ideea subiectiva de reflectare, a mecanismelor psihofiziologice ale reflectarii, a fortat psihologii sa adopte o perspectiva unitara n analiza fenomenelor psihice. Un nou progres s-a obtinut atunci cnd aceasta unitate a fost sparta, cnd psihicului i se atribui nu numai capacitatea de a reflecta realitatea nconjuratoare, ci si functia de constructie si reconstructie a ei. Dupa opinia unor autori, unitatea n psihologie s-ar putea realiza pe urmatoarele cai: prin considerarea orientarilor psihologice ca nefiind opuse, ca pozitii ce s-ar exclude reciproc, ci ca forme ce ar coexista; prin renuntarea la o definitie unica a psihologiei, printr-un singur obiect, si postularea mai multor obiecte deoarece, din moment ce exista mai multe conceptii este mai plauzibila sa credem ca ele deriva din obiecte diferite, dect sa sustinem ca este vorba despre conceptii diferite despre unul si acelasi obiect; n sfrsit, prin integrarea si depasirea succesiva a teoriilor si orientarilor psihologice (curentele asociationiste au fost depasite si integrate de cele structuraliste, behaviorismul si psihanaliza au fost depasite de psihologia umanista). Referitor la prima cale de realizare a unitatii psihologiei interesate ni se par a fi cteva sugestii formulate de Lagache ntr-un studiu intitulat Spiritul psihologiei contemporane (1951). Pornind de la ideea ca psihologia clasica practica opozitia antitetica a conceptelor, care erau greu de conciliat, el considera ca psihologia contemporana ar trebui sa porneasca nu de la opozitia, ci de la interdependenta relatiilor carora le corespund conceptele respective. Analiznd cteva perechi de contrarii amplasate la nivelul conceptiei generale a psihologiei (teorie practica; psihologie concreta - psihologie abstracta; normal patologic), la nivelul dinamicii conduitei si personalitatii (organism mediu; conduita constiinta; conduita semnificatie; constient inconstient; psihic somatic; individ societate), n sfrsit, la nivelul explicatiilor genetice (trecut prezent; maturare nvatare), Lagache formuleaza concluzia potrivit caruia psihologia nu va ajunge niciodata la o sinteza totala si unica, ci numai la pluralitati de sinteze limitate (Lagache, 1979). Specificitatea doctrinelor, explicatiilor, a faptelor ramn n continuare un instrument logic indispensabil. Faptele, relatiile sau opiniile diferite nu pot fi asimilate fortat, dar nici excluse apropierile dintre cercetari diferite efectuate asupra aceleasi probleme. Categoriei de ansamblu unitate ar trebui sa i se dea mai de graba un sens operator si nu ontologic. Pentru o asemenea

unitate a psihologiei se militeaza si astazi. Numai lund n considerare complexitatea ierarhizata a psihicului, care exclude reductionismul, s-ar putea ajunge la construirea unitara a psihologiei. Al. Rosca (1988) considera ca psihologia a si facut deja pasi decisivi pe calea constructiei teoriei psihologice generale unitare. Cu toate acestea, disputa n jurul unitatii si diversitatii n psihologie este departe de a se fi ncheiat. n anul 1991 revista American Psychologist (vol. 46) a publicat articolul lui A. W. Staats (Pozitivismul unificat si unificarea

psihologiei: capriciu sau nou domeniu?) care n loc sa ofere solitii, deschide, de fapt, o multitudine de probleme. Ca raspuns la opiniile lui Staats, n numar de 8 din 1992 (vol. 47) al aceleasi reviste sunt publicate mai multe luari de pozitii deschizatoare si ele de noi probleme: absenta unitatii din psihologie: haos sau specificare? (Richard J. McNally); este pozitivismul unificat raspunsul la lipsa de unitate din psihologie? (Cristopher D. Green); unitatile unificarii: teoriile sau propozitiile? (John H. Kunkel). Doar un singur articol, cel al lui Andre Kukla, nu este nsotit de un semn de ntrebare, dimpotriva, cuprinde o afirmatie imperioasa: unificarea ca scop al psihologiei.

1.1.2. Locul psihologiei n sistemul stiintelor

ntr-un secol si jumatate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiinta pna la obtinerea statutului de stiinta centrala la rndul tuturor celorlalte stiinte. n 1929 Karl Bhler propunea modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta din urma fiind amplasata la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor naturale. Peste 50 de ani, P. E. Meehl (1978) lanseaza distinctia dintre psihologia hard si psihologia soft, potrivit careia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al comportamentului, stiintele sociale au accentuat, ncurajat mediul social si valorile, stiintele umaniste au directionat atentia spre necesitatea sublinierii importantei subiective (vezi Fig. 1).

Stiinte

RIENTA

Stiinte

Stiinte

Fig. 1 Modelul triunghiular al stiintelor (dupa Buhler si Meehl)

Clasificarea triunghiulara a stiintelor a fost facuta si de B. M. Kedrov (1961) care subdivide stiintele umaniste n stiinte sociale si stiinte filosofice, facnd loc n triunghiul sau, alaturi de psihologie, si altor stiinte (tehnice, matematice, logice). Tributar formatiei sale filosofice, Kedrov clasifica stiintele dupa principiul subordonarii (al dezvoltarii) si cel al obiectivitatii (al reflectarii). Ct priveste psihologia, ea ocupa un loc aparte n triunghi: mai aproape de filosofie, dar fiind legate de toate cele trei vrfuri ale triunghiului. Remarcam ca ele fac un loc si psihologiei sociale pe care o amplaseaza ntre psihologie si stiintele sociale (vezi Fig. 2). O contributie deosebita la clasificarea stiintelor o aduce Jean Piaget care, la cel de al XVIII-lea Congres International de Psihologie (Moscova, 1966), propunea un model circular al stiintelor. Punctul de pornire al clasificarii lui Piaget l constituie relatia dintre subiect si obiect n procesul cunoasterii. n matematica si fizica se reflecta obiectul real, latura lui cantitativa; n biologie deja apare si latura subiectiva fapt care l pregateste pe subiect sa devina obiect al cercetarii, proces ce se va desavrsi n psihologiei si sociologie. Linia circulara se ncheie n epistemologie si genetica prin relatia psihosociologie cu logica si matematica, relatia dintre acestea din urma realizndu-se prin intermediul structurilor operatorii ale subiectului. Concluzia

lui Piaget era urmatoarea: Psihologia ocupa o pozitie centrala si nu numai ca produs al tuturor altor stiinte, dar ca sursa posibila de explicatia a formarii si dezvoltarii lor (Piaget, 1966). n lucrarea Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, aparuta n 1970 iar n limba romna n 1972. Piaget si expliciteaza si mai bine conceptia. El clasifica psihologia n rndul stiintelor antropologice, nomotetice, adica a acelor discipline care urmaresc sa descopere legi att n sensul de relatii cantitative constante, ct si n ntelesul de fapte generale sau de relatii ordinale, de analize structurale (Piaget, J., 1972). Este reluata ideea relatiei dintre subiect si obiect: subiectul nu cunoaste obiectele dect prin intermediul propriilor activitati, dar el nu nvata sa se cunoasca pe sine nsusi dect actionnd asupra obiectelor. Fizica este deci stiinta obiectului, nsa ea nu ajunge la acesta dect prin intermediul structurilor logico-matematice derivnd din activitatile subiectului. Biologia este tot o stiinta a obiectului, nsa fiinta vie pe care ea o studiaza cu ajutorul instrumentelor mprumutate n parte de la stiintele fizico-chimice este n acelasi timp punctul de plecare al unui subiect de comportare care va ajunge la subiectul uman. Psihologia si stiintele antropologice l studiaza pe acesta din urma utiliznd partial tehnicile stiintelor precedente, dar subiectul uman construieste, pe de alta parte, structurile logico-matematice care constituie punctul de plecare al formalizarilor logicii si matematicii. Tinnd seama de cele de mai sus, sistemul stiintelor este angajat ntr-o spirala nesfrsita, a carui circularitate nu prezinta nimic vicios, nsa exprima n forma sa cea mai generala dialectica subiectului si obiectului (Piaget, 1972). Am reprodus acest citat att de lung pentru a ntelege mai bine pozitia privilegiata pe care o ocupa psihologia n cercul stiintelor. Si alti autori au preluat viziunea lui Piaget. De pilda, V. Sarris (1984) n locul unei viziuni lineare, continui asupra dezvoltarii unei ramuri a psihologiei (psihologia experimentala) propune viziunea ascensiunii spiralate. Perspectiva circulara poate fi utilizata si n clasificarea ramurilor aplicative ale psihologiei. Prelund o sugestie a lui Rosenzweig (1992) au grupat stiintele n patru categorii: n prima categorie au inclus stiintele fundamentale ale omului (biologia, sociologia, filosofia) interpretat ca fiinta bio-socio-spirituala; a doua si a treia grupa include diverse stiinte referitoare la principalele tipuri de activitati ndeplinite de om (educationale, economice, manageriale, cultural-artistice, sportive, militare etc.); a patra grupa strnge la un loc stiintele maximal preocupate de asigurarea integritatii fizice si psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria).

St. naturii

I. sociala St. sociale St. filosofice

Fig. 2 Triunghiul stiintelor (dupa Kedrov)

La confluenta cu fiecare dintre aceste stiinte psihologia generala si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative. Se poate remarca din Fig. 3 aceeasi centralitate a psihologiei n sistemul stiintelor, la intersectia celorlalte, n centrul sau n vrful lor favorizeaza, dupa opinia lui Pavelcu, pendulatia spectaculoasa a interpretarilor ntre psihologizare a numeroase discipline, la o extrema, si depsihologizare a psihologiei, la cealalta extrema (Pavelcu, V., 1972). Se pare, de aceea, ca mai importanta dect distinctia categorica a stiintelor este cooperarea si interdisciplinaritatea lor.

10

Fig. 3 Ramurile aplicative ale psihologiei

1.1.3. Repere privind viitorul psihologiei

n 1982 aparea n Franta, sub directia lui Paul Fraisse o voluminoasa lucrare n care reputati psihologi europeni si americani si exprimau opiniile cu privire la viitorul psihologiei. Gasim n ea aprecieri asupra viitorului diferitelor ramuri ale psihologiei (psihologia copilului, psihologia sociala, psihologia muncii, psihologia patologica), a unor domenii interdisciplinare (neuropsihologie, psihobiologie, psihofiziologie), a diverselor probleme capitale ale psihologiei (motivatie, afectivitate), a unor teorii elaborate n psihologie (teoria echitatii) sau a unor metode cndva celebre n psihologie (psihanaliza). Cum va arata psihologia anului 2000? La aceasta ntrebare ncearca sa raspunda psihologul belgian Marc Richelle. Pornind de la psihologia de

11

astazi care ofera spectacolul unui univers mbucatatit (fragmentat), unde se juxtapun si se ignora sau se exclud tendinte metodologice, curente teoretice, orientari fundamentale si aplicative, unde teoriile partiale au pretentia de a fi generale si exhaustive, unde se tinde spre nchiderea progresiva a teritoriului de investigare, care devine din ce n ce mai restrns, fapt care duce la elaborarea unor teorii locale, mini-teorii, referitoare la un aspect particular al memoriei, nvatarii, dezvoltarii, personalitatii etc, Richelle ncearca sa ofere o solutie pentru a se iesi din impas. Care ar fi aceasta? Elaborarea unei teorii generale unificatoare este utopica, spune el, si probabil chiar inadecvata. De aceea, poate ca un fel de sincretism ar fi mai util. Numai ca acesta pentru a fi fecund nu trebuie sa se limiteze doar la retinerea din teoriile existente a elementelor comune, solide si n general acceptate. Dupa opinia lui, efortul de integrare a trebui sa se distinga prin patru caracteristici: 1. o lectura noua a demersurilor teoretice nu doar pentru a evidentia numitorul lui comun, care ar echivala cu o vidare a lor de substanta, ci cu scopul de a releva problemele pe care le pun, dar pe care nu le solutioneaza; numai n acest domeniu exista toate sansele de a gasi convergente si complementaritati; 2. o clasificare terminologica, deoarece nu de putine ori se afirma acelasi lucru dar cu alte cuvinte, sau lucruri diferite dar cu aceleasi cuvinte; pentru a regasi si identificare problemele ar trebui sa ne debarasam de cuvinte; 3. o modificare radicala a demersului dominant astazi: n loc de a pune accent pe modele explicative (partiale sau totalitare), mai nimerita ar fi restabilirea prioritatii problemelor, de la ele urmnd sa ajungem la modele teoretice; 4. o reexaminare la nivelul metodelor: studierea unei probleme prin mai multe metode deoarece prea adeseori se alege o metoda tocmai pentru a verifica teoria. Exista deja indicii ca aceste caracteristici au nceput sa devina reale si functionale n psihologie. Marturie n acest sens stau apropierile facute ntre stadiile dezvoltarii cognitive (descrise de Piaget) si teoria nvatarii operante (elaborata de Skinner) care ridica doua probleme (dezechilibrarea la Piaget si variabilitatea subiectului la Skinner) ce nu au constituit obiectul unor elaborari teoretice.. Celelalte studii din lucrarea amintita evidentiaza opiniile proprii cu privire la viitorul diverselor aspecte, laturi, probleme ale psihologiei: Fraisse are nostalgia unitatii psihologiei; Olron pe cea a unei psihologii pentru toti oamenii si nu doar pentru specialisti. De exemplu, Widlcher se ntreaba daca psihopatologia, care a jucat un rol enorm n dezvoltarea psihologiei,

12

ridicndu-se pna la statutul de metoda de cercetare, are vreun viitor, dat fiind faptul ca exista o serie de factori de criza ca o afecteaza n prezent. Printre acestia el enumera: nsasi conceptul de patologie, att de diferit interpretat de diversele orientari psihologice. Dubla miscare a psihopatologiei spre o perspectiva existentiala centrata pe ntelegerea istoriei si situatiei personale, pe de o parte, si spre o critica socio-politica a teoriilor si practicilor, pe de alta parte, ndeparteaza irezistibil psihopatologia de psihologie ca stiinta. Psihopatologia poate fi considerata moarta de doua ori: moarta pentru ca tinde spre o practica existentiala, moarta pentru ca aceasta practica risca de a fi transformata, absorbita sau respinsa de practicile sociale care se vor dezvolta n viitor. n aceste conditii autorul se ntreaba daca nu cumva psihopatologia poarta n germene propria sa distrugere. Un alt factor de criza l constituie dificultatea delimitarii criteriilor patologicului (organogeneza sau psihogeneza tulburarilor psihice?). Prea multa vreme psihopatologia s-a centrat pe explicarea diferentelor dintre normal si patologic si mai ales a cauzelor imediate ale acestor diferente. Mult mai utila ar fi studierea, n viitor, a mecanismelor, a factorilor care precipita ncadrarea unui tip de raspuns n repertoriul actiunilor fiintei umane. Sarcina psihopatologiei de mine este de a studia cum si pentru ce se stabileste, persista si se opune la schimbare un mod de interactiune, cum si pentru ce acesta se modifica cu timpul sub presiunea interventiilor terapeutice. Profetii asupra viitorului psihologiei au fost facute si la cel de al XXIII-lea Congres International de Psihologie (Mexic, Acapulco, 2-7 septembrie 1984). Psihologi din S.U.A., Spania, Jugoslavia, Columbia, R.F.G. au prezentat comunicari pe aceasta tema n cadrul simpozionului Psihologia n viitor. Vid Pecjak (Jugoslavia) a schitat rezultatele unei anchete internationale asupra viitorului psihologie efectuata pe 296 somitati din domeniul psihologiei din 39 de tari. El a formulat urmatoarele ntrebari: Care este opinia dvs. despre dezvoltarea viitoare a psihologiei?; Care sunt perspectivele ei?; Ce aspecte ale psihologiei contemporane sunt, potrivit opiniei dvs., cele mai bune candidate pentru o lunga afirmare?; Ce inovatii pot fi asteptate n domeniul psihologiei? Temele identificate cu cea mai mare frecventa n raspunsurile recoltate au fost: psihologia cognitiva va fi n progres; psihologia prelucrarii informatiei va cunoaste o ampla dezvoltare, psihologia fiziologica, biologica si genetica vor lua un mare avnt; este de asteptat o integrare a psihologiei, elaborarea unei paradigme integratoare; dezvoltarea viitoare a psihologiei va fi divergenta; dezacordurile vor fi extinse: psihologia va fi mai pregnant interdisciplinara; psihologia si va extinde problematica; psihologia va fi mai relevanta social; va fi mai mult interculturala. Putine raspunsuri au mentionat cele trei orientari dominante ale psihologiei

13

(behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanista). Remarcam din aceste raspunsuri, pe de o parte, relativa lor contrarietate, pe de alta parte, tendinta multora de a se fi confirmat n anii imediat urmatori congresului. Helio Carpintero (Spania) era de parere ca psihologia din viitor va trebui sa tina seama n mai mare masura de aspectele duble sub care se prezinta; ca stiinta si ca tehnologie, cunoastere teoretica si interventie profesionala si tehnica. Desi pna n momentul de fata s-a acumulat un vast material se pare ca psihologia traverseaza un moment critic ajungnd la limitele unei mase critice ca n fisiunea nucleara. Volumul psihologiei stiintifice ar putea sa apara, probabil, ca fiind dezintegrabil, dnd nastere la mai multe specialitati cu greu integrabile una n alta. Tot el opina ca psihologia va fi fortata, probabil, sa aleaga ntre doua modele opuse: liberal si totalitarist. Primul implica o psihologie desfasurata ntr-o societate deschisa, oferind sfaturi si suport tehnic pentru fiecare client care l solicita; cel de al doilea confera psihologilor rolul unor agenti guvernamentali nsarcinati cu planificarea si controlul comportamentului, prin aplicarea unor tehnici sofisticate de natura intrasecreta. Din fericire modelul totalitarist al psihologiei anticipat de psihologul citat s-a prabusit n mai putin de 5 ani, odata cu prabusirea sistemelor sociale totalitariste. Mai recent, opinii interesante asupra trecutului si viitorului psihologiei au fost publicate de C. Allan Bonneau (1992). n urma unei anchete efectuata pe 48 de psihologi n vrsta s-au conturat doua mari tendinte: a) triumful psihologiei; b) aparitia unor modificari si n alte arii ale psihologiei, mai ales la nivel metodologic. Retin atentia, de asemenea, previziunile optimiste, dar si cele pesimiste ale psihologilor intervievati. Extrem de interesanta sub raportul continutului a fost si cea de a 51-a Conventie anuala a Consiliului International al psihologilor care a avut loc la Montreal (Canada) ntre 15 19 august 1993. Conventia, avnd un titlu socant, Revizuirea viitorului, a dezbatut n forme variate de lucru (workshop-uri, sesiuni de comunicari, simpozioane, mese rotunde, ore de conversatie) cele mai diverse probleme care se contureaza a acapara interesul si preocuparile psihologilor n viitorul apropiat. Unele dintre ele se refera la educarea si formarea continua a psihologilor pentru a face fata unor probleme ce se vor agrava (Sexim, rasism etnocentrism; Exploatarea copilului: abuz sexual, maltratare, comercializare; Tratarea adultilor abuzati n copilarie; Preventia tulburarilor psihocomportamentale; Sanatate mentala; Controlul agresivitatii;

Prevenirea primara a tulburarilor emotionale; Violenta globala; Psihologia mortii si a negarii mortii). Altele vizeaza fie rolurile psihologului n diferite domenii noi de activitate (consulting international; psihologia organizationala internationala), fie necesitatea realizarii unor revizuiri a diverselor domenii sau tehnici de cercetare (revizuirea psihomorala; revizuirea programelor de

14

formare a psihologilor dintr-o perspectiva multiculturala; modificarea si adaptarea inventarelor de personalitate si n special a celor care vizeaza moralitatea). Simpla nsiruire a problemelor abordate este semnificativa pentru aria tematica viitoare a psihologie. Sintetiznd diferitele opinii emise asupra viitorului psihologiei formulam paradigmele de mai jos: a. Viitorul psihologiei va fi modelat de prezentul si trecutul ei. Psihologia de mine se afla deja n filigram n cea de astazi, n aceasta masura, putem prevedea domeniile sau rezultatele care sunt de asteptat. Totodata, putem decela problemele care necesita a fi clarificate chiar daca nu vedem nca drumul care sa ne conduca spre o solutie (Fraisse, 1982). Este aproape imposibil ca mare varietate de conceptii, orientari, domenii existente la ora actuala sa nu creeze dificultati si n viitor unificarii psihologiei. Va continua probabil sa creasca diviziunea dintre observatia din exterior si observatia din interior, dar si convergenta unor domenii conexe (de exemplu, dezvoltarea biotehnologiei a stimulat si va continua sa stimuleze cercetarea biopsihologica). b. Conceptia despre om va modela n egala masura viitorul psihologiei. Despre psihologia moderna s-a afirmat ca si-a pierdut treptat sufletul, constiinta, spiritul, omul fiind golit de substanta sa psihica. Spre aceasta directie a mpins puternic behaviorismul. Odata cu aparitia cognitivismului ntrebarile vechi despre om, despre psihicul sau au fost repuse, constiinta, spiritul fiind termeni frecvent utilizati n teoretizarile psihologice (Carpintero, 1984). De aceea, sunt necesare nu doar optiuni ntre conceptiile existente despre om ci, mai mult ca sigur, elaborarea unei conceptii noi. Probabil ca n anii care vin psihologia va trebui sa accepte existenta umana integrala drept obiect al sau de cercetare, reconciliind n acest fel teoria cu practica. c. Viitorul psihologiei va fi influentat de viitorul societatii si chiar de viitorul ntregii lumi. Umanitatea se confrunta cu cteva pericole: suprapopulatia (n tarile n curs de dezvoltare); lipsa resurselor naturale si distrugerea mediului ambiant (n lumea industrializata); razboiul atomic (pretutindeni). De aceea, viitorul psihologiei este corelat cu viitorul lumii si cu posibilitatea de a obtine o pace internationala durabila dincolo de barierele politicii sociale (Ardila, 1984). Aceasta implica nsa o mbunatatire a comunicarii ntre psihologii din toate natiunile. Or, la ora actuala, psihologia este mult prea nationala. Pentru ca ea sa devina ntradevar un factor de progres social si uman va trebui, se pare, sa devina internationala, cooperarea dintre psihologii din diverse tari fiind stringent necesara. Virginia Sexton era de parere ca stiinta si profesiunea psihologiei pot creste daca psihologii din ntreaga lume si vor acorda o mai mare atentie reciproca.

15

d. Progresul realizat de alte stiinte si va pune amprenta asupra viitorului psihologiei. Psihologia a contribuit la dezvoltarea, reasezarea, amplificarea unor stiinte care, la rndul lor, odata dezvoltate, si vor aduce contributia la dezvoltarea psihologiei. Influenta inversa a acestora asupra redefinirii psihologiei va fi extrem de frecventa. Dezvoltarea medicinii, electronicii, comunicarii, explorarii spatiului va afecta viata omului. Psihologia va trebui sa cerceteze toate aceste influente, constructiile pe care ele le genereaza la nivel psihic, efectele produse n comportament. Ea va trebui sa gaseasca solutii, sa genereze idei novatoare. e. Viitorul psihologiei va fi modelat de progresul economic. Printre altele evolutia psihologiei este dependenta de sporirea cheltuielilor de finantare a cercetarii stiintifice. Dar pentru a obtine un suport economic psihologia trebuie sa cstige o larga aprobare sociala, un mare interes social. Dar, pentru aceasta, ea trebuie sa se ocupe, mai mult de problemele sociale ale oamenilor, sa se aventureze dincolo de laborator si clinica, n societate, n laboratorul social. Unele dintre aceste paradigme ncep sa prinda contur n realitate. Daca ar fi sa ne referim doar la un singur exemplu, am invoca amplificarea si accentuarea ncercarilor de cooperare internationala a psihologilor n vederea solutionarii unor probleme majore. La cel de al XXV-lea Congres International de Psihologie (Bruxelles, 19 24 iulie, 1992), Kurt Pawlik, secretarul general al Uniunii Internationale de Stiinte Psihologice (IUPsyS), trecea n revista nu mai putin de 8 proiecte de cercetare internationala n cele mai diverse domenii ale psihologiei. Iata, cu titlu exemplificativ, problemele asupra carora insista aceste proiecte: Reteaua internationala a dezvoltarii umane si a centrelor de cercetare a copiilor (coordonator: W. H. Holtzman, S.U.A.); Reteaua internationala a psihologiei bazata pe cercetarea interactiunii dintre Om-Computere (MACINTER) (coordonator: F. Klix, Germania) rezultatele acestei cercetari au fost expuse si discutate n 1990 la Urbino (Italia), n 1991 (Germania), n 1992 (Ungaria); Reteaua internationala a centrelor de cercetare n stiinta cognitiva, inteligenta artificiala si neurostiinta (coordonator: L. G. Nilsson, Suedia); Reteaua internationala a centrelor de cercetare a comportamentului ecologic si a psihologiei environmentale (coordonator: K. Pawlik, Germania) si desfasoara activitatea n colaborare cu Programul International Geosfera-Biosfera si cu Dimensiunile Umane ale schimbarii globale environmentale); Reteaua internationala a centrelor de cercetare n lumea a treia (Coordonator: D. Sinha, India) care angajeaza 191 cercetatori si 143 institutii; Proiectul de cercetare internationala a problemelor psihologice ale comunicarii (coordonatori: A. Beliaeva, Rusia si M. Cole, S.U.A.); Psihologia si reteaua medicala (coordonator: T. Hogan, Canada); Studiul psihologic al pacii (Coordonatori: A.

16

Kossakowski, Germania si M. Takala, Finlanda).(Vezi: Kurt Pawlik, 1992). Asemenea cercetari sunt semnificative nu numai prin problematica pe care o abordeaza, ci si dintr-o perspectiva mai larga, ele putnd constitui o premisa pentru unificare punctelor de vedere si a conceptiilor. Toate cele de mai sus arata ca este necesara o reconstructie moderna a psihologiei. Pentru aceasta psihologia trebuie sa apeleze la orice mijloc, dar mai ales la ajutorul stiintelor nvecinate. Ea va trebui sa se adreseze nu numai acelor stiinte cu care n mod curent s-a aflat n contact cum ar fi neurofiziologia, sociologia etc. ci si stiintelor mai putin luate n seama, cum ar fi etica, axiologia, antropologia, informatica. Acest lucru este necesar pentru ca psihologia sa poata ajunge, n viitor, la depistarea invariantilor psihologiei ai marii variatii psihice.

1.2. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Procesele, functiile si capacitatile psihice ale omului nu exista n sine, separate, desprinse de purtatorul lor concret. De asemenea, activitatea sa initiala, desfasurata, continua sau stopata, ameliorata sau degradata, mbogatita sau simplificata si saracita de o persoana care dispune de o identitate psihofiziologica. Ca atare ncepe sa se constientizeze faptul ca nu functiile psihice n general trebuie sa constituie obiectul de cercetare al psihologiei, ci functiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal, ci activitatea personala si personalizata a omului. Reorientarea catre om, catre uman, capata din ce n ce mai mult teren n psihologie. Se constituie chiar la un moment dat o noua orientare psihologica numita psihologia umanista. Considerata de unul dintre initiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908 1970), ca a treia forta n psihologie, nca de la nceput psihologia umanista a reprezentat o reactie mpotriva celorlalte doua mari orientari existente si practicate n occident (behaviorismul si psihanaliza), taxate nsa ca incapabile de a studia si mai ales de a solutiona problematica concreta, reala a omului contemporan. Lui Maslow i s-au alaturat si alti psihologi americani (Carl R. Rogers, Charllotte Bhler, J. F.T. Bugental, C. E. Moustakas etc.) sau din alte tari europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), R.F.Germana (A. Wellek), Franta (Max Pages, A. de Peretti) s.a. Scopurile declarate ale psihologiei umaniste sunt sustinute cu multa tarie si ardoare de catre promotorii ei. Eu cred ca psihologia umanista trebuie sa se ocupe mai mult de problemele importante ale pozitiei omului n lumea de azi si spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii razboi si pace, exploatare si fraternitate, ura si dragoste, boala si sanatate, ntelegere si conflict, fericire si nefericire conduc la o mai buna ntelegere a naturii

17

umane si la o psihologie cu aplicatii directe pentru viata omului (Maslow, 1970). La rndul sau, Charllotte Bhler (1893 1974) sustinea ca psihologia umanista se vrea a fi o solutie la problemele umane ale timpului nostru: cum sa traiesti o viata plina de succes si cum sa construiesti relatii mai satisfacatoare ntre oamenii acestei lumi (Zamfir, E., 1982). Scopul ultim al psihologiei umaniste l reprezinta dupa Bugental, descrierea potentialitatilor native ale omului; cresterea sa, maturitatea si declinul, interactiunea cu mediul fizic si social, varietatea experientelor sale, locul sau n univers (Sutich, Vich, 1969). Asociatia Americana de Psihologie Umanista a formulat patru caracteristici a celor care adera la noua orientare si care exprima, de fapt, scopurile ei: centrarea atentiei pe experienta persoanei ca fenomen primar n studiul omului si considerarea explicatiilor teoretice si a comportamentelor manifeste ca fiind secundare n raport cu experienta nsasi si semnificatia ei pentru persoana; accent pe unele calitati umane, cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea si autoactualizarea, pe ncarcatura de semnificatii; preocuparea pentru valorizarea demnitatii si calitatii umane, pentru dezvoltarea potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are o pozitie centrala fiind vazuta n procesul descoperirii propriei sale existente si n relatiile sale cu alte persoane si cu grupurile sociale. n centrul psihologiei umaniste este pus, asadar, omul si problematica sa umana, viata sa personala si relationala presarata cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii si autoconstructiei omului si experientei sale, atitudinea activa a omului fata de propria sa existenta si aceasta nu doar cu scopul de a cunoaste si ntelege mai bine omul, ci pentru a-l instrumenta cu mijloacele specifice de actiune n vederea depasirii dificultatilor cu care se confrunta. Este vorba, cu alte cuvinte, de abordarea nivelurilor mai nalte ale naturii umane, insuficient de integrate n aria preocuparilor stiintifice ale psihologilor. Semnificativa, din acest punct de vedere, ni se pare a fi marturisirea facuta de Maslow n prefata celei de a doua editii a lucrarii sale Motivatie si personalitate, aparuta n 1970, potrivit careia initial planificase sa-si intituleze lucrarea Tavanele mai nalte ale naturii umane. Nevoia de redimensionare a problematicii psihologiei personalitatii, ca si nevoia de sinteza, de interpretare holista a omului sunt resimtite acut de reprezentantii psihologiei umaniste. Cu orice noua orientare stiintifica trebuie sa dispuna de propria sa filozofie despre om, explicita sau implicita si psihologia umanista si-a elaborat una. Criticnd att behaviorismul care postula o conceptie mecanicista despre om, considerndu-l o masina usor manipulabila n functie de scopurile propuse, ct si psihanaliza care reducea omul la o fiinta irationala, controlata irevocabil de trecut si de produsul acesteia inconstientul, Carl R. Rogers (1902 1987) afirma:

18

Omul nu are pur si simplu caracteristicile unei masini, el nu este pur si simplu o fiinta sub controlul instinctelor inconstiente, ci este o persoana care creaza sensul vietii, care ncorporeaza o dimensiune a vietii subiective (Sutich, Vich, 1969). Si mai departe: Omul nu s-a simtit pe sine timp ndelungat ca o papusa vie, determinata de forte economice, de fortele inconstientului sau de fortele mediului nconjurator. El a fost subjugat de persoane, institutii, de teoriile stiintei psihologice. Dar el propune cu fermitate o noua declaratie de independenta. El da n vileag alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajndu-se, ntr-o lume extrem de dificila si adesea tragica, sa devina el nsusi, nu o papusa, nu un sclav, nu o masina, ci Sinele sau unic si individual (Sutich, Vich, 1969). Acest Sine individual si unic al omului trebuie sa devina obiectul psihologiei. La psihologia umanista nu este vorba nsa de omul autonom nedeterminat si independent de mediul nconjurator, dar nici de omul heteronom total

introdus de

Skinner caruia i este refuzata orice forma de intentionalitate (nu individul actioneaza asupra lumii ci lumea este cea care actioneaza asupra lui). Nu este vorba de omul preprogramat al lui Lorenz, ncorsetat n propriile lui instincte, dar nici de omul divizatal lui Freud care se zbate ntre constient si inconstient, ntre Eu si Supraeu, ntre principiul placerii si cel al realitatii, ci de omul proactiv care se construieste si se autoactualizeaza. Ameliorarea constructiva a vietii individului, tendinta persoanelor spre autoactualizare, spre maturitate psihologica si spre socializare, facilitarea cresterii psihologice, ncrederea n organismul uman, atunci cnd el functioneaza liber, importanta existentiala a unui mod de viata satisfacator, considerarea scopului vietii individului de a fi el nsusi, mai mult, de a fi plenar el nsusi proces pozitiv, constructiv, realist si demn de ncredere, ntelegerea altuia din punctul de vedere al altui, promovarea unei conceptii despre o societate deschisa n care indivizii au responsabilitatea propriilor lor decizii personale reprezinta temele principale ale lui Rogers reluate si adncite ntr-una dintre lucrarile sale (On Becoming a Person, 1961). La rndul sau, Maslow credea cu toata taria ca omul trebuie sa devina el nsusi. Ceea ce un om poate, el trebuie sa fie deoarece exista o tendinta ca fiecare sa devina actualizat n ceea ce este el potential... sa devina ceea ce este capabil sa fie (Maslow 1970). G. W. Allport si deschidea una dintre lucrarile sale (Structura si dezvoltarea personalitatii) cu afirmatia ca psihologia nu trebuie sa se multumeasca cu studierea unui om artificial, ci trebuie sa explice omul real (Allport, 1981, p. 7), a carui principala caracteristica este individualitatea sa (Allport, 1981, p. 7). La fel de semnificative sunt si cuvintele cu care el si ncheie cartea: Sistemul personalitatii este un produs complex al dotarii

19

biologice, modelarii culturale, stilului cognitiv si cautarilor spirituale... Persoanele nu exista dect n structuri unice si concrete (Allport, 1981, p. 7). Din cele de mai sus se desprinde conceptia totalitara, holista asupra omului,

considerarea lui ca un ntreg, ca un tot unitar, n care elementele simple de ordin natural-biologic se mbina cu cele complexe de ordin spiritual sau social; conceptia caracterului unic al fiintei umane, fiinta ce este valoroasa n ea nsasi, deoarece este capabila sa-si dirijeze n mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgnd libertatea umana, alegerea libera a propriilor cti de formare si evolutie, a modalitatilor de reactualizare si valorificare a potentialitatilor de care dispune; caracterul deschis si autoreglabil al fiintei umane, capabila de a-si lua soarta n propriile sale mini, de a se schimba, de a elabora o perspectiva lucida si critica fata de propriul sau destin, de a se detasa mereu de sine nsasi pentru a se putea autoactualiza si autoperfectiona. n conditiile complicarii obiectului de studiu asistam, desigur, si la complicarea metodelor de investigatie, cele clasice, traditionale promovate de psihologia experimentala dovedindu-se a fi insuficiente si inadecvate. Toate resursele echipamentului cognitiv trebuie folosite ca instrumente de cercetare. (Allport, 1981). n studiul personalitatii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective si proiective, cum ar fi: cunoasterea directa, prin perceptie, metoda ntelegerii configurale, metoda familiarizarii cu..., metoda autoobservatiei, cea a autoevaluarii etc. Un loc aparte n metodologia cercetarii l ocupa nsasi indivizii investigati care nu mai sunt considerati doar ca simple obiecte pasive n cercetare ci, dupa cum observa R. Harr si P. Secord (1972), ca si cum ei ar fi fiinte umane, asa cum i stim si i ntelegem n viata cotidiana (Apud: Mamali, 1981), cu alte cuvinte, ca subiecti, fapt care permite realizarea translatiei de la cercetarea manipulativa la cea coparticipativa. Cresterea rolului individului cercetat n procesul propriei lui cercetari este interpretata de diversi autori ca o rentoarcere la unele metode depasite ale psihologiei, n speta, la introspectie, ca o negare a nsasi caracterului de stiinta al psihologiei. Wetherick ironiza psihologia umanista, invocnd ndemnul; ntoarceti-va la studiul introspectiv al constiintei, chiar daca acesta duce sau nu la stiinta (Wetland, 1978). Desigur ca asemenea pareri sunt exagerate. n fond, metodele propuse de Allport n studiul personalitatii nu sunt mai putin stiintifice dect cele propuse de behavioristi n investigarea conduitelor reactive ale persoanei umane; cercetarea ntreprinsa de Maslow pe contemporani sau pe figuri istorice, considerate a fi ajuns la stadiul de autorealizare, pentru a determina unele particularitati ale motivatiei de crestere (ale metanevoilor), nu este mai putin obiectiva dect oricare alta cercetare asupra profilului conducatorilor realizata de psihologia sociala sau de cea

20

organizationala. Grupul de ntlnire initiat de Rogers nu este mai putin un instrument valoros de schimbare personala dect T-group-ul propus de Lewin. n esenta, psihologia umanista practica o metodologie de tip imperativ bazata pe ntelegerea si interpretarea semnificatiilor subiective ale comportamentelor situationale, ale scopurilor si motivelor actiunilor umane, pe analiza specificitatii si unicitatii evenimentelor sociale, ale semnificatiilor unice ale acestora din perspectiva subiectului social. Un asemenea demers comprehensiv si interpretativ implica utilizarea unor strategii empatice si intuitive. Dat fiind faptul ca principiile teoretice au generat un anumit mod de abordare a realitatii sociale, psihologia umanista si-a convertit treptat tezele teoretice n postulate ale practicii metodologice. Spre deosebire nsa de practicile metodologice obiective (utilizate cu precadere de catre behaviorism), care pun accentul pe analiza elementelor componente ale realitatii, a relatiilor si cauzelor ce determina constituirea si evolutia lor si care se bazeaza pe predictie, explicatii, pe legi si generalizari empirice, practicile metodologice interpretative (utilizate de psihologia umanista) pun accent pe ntelegerea actiunilor individului orientat catre sine sau catre altii si directionat de scopuri, sprijinindu-se pe ntelegere si interpretare. Desi, la prima vedere, ntre cele doua categorii de practici metodologice pare sa existe o opozitie categorica, mai ales la nivelul principiilor sustinute principiul

individualismului metodologic de practicile metodologice interpretative si principiul holismului metodologic de practicile metodologice obiective psihologia umanista ncearca depasirea ei printr-o modalitate proprie de abordare a realitatii umane. Fara a renunta la principiul individualismului metodologic specific orientarilor metodologice intepretative, psihologia umanista tinde sa apropie si sa-l uneasca cu principiul holismului, aplicat nsa nu structurilor sociale, ci individului uman, interpretat, dupa cum am vazut, ca un tot unitar ca un ntreg. Viziunea holista asupra omului reprezinta un cstig pretios al psihologiei umaniste. Psihologia umanista redimensioneaza nsa nu numai obiectul si metodele psihologiei, ci propune si o noua finalitate a acesteia. Ea este interesata de cresterea personala a oamenilor, de maturizarea lor psihica si sociala, de cultura relatiilor lor interpersonale, de nsasi schimbarea societatii, propunnd chiar un nou tip de societate numit societatea Eu-psihica. Mai mult dect att, se propun si o serie de tehnici de schimbare sociopsihologica a oamenilor (Zlate, M., 1988).

21

1.3. Psihicul domeniu de cercetare al psihologiei 1.3.1. Complexitatea notiunii de psihic

nca de foarte timpuriu s-a constientizat complexitatea enorma a psihicului, n general, si a celui uman, n special, pozitia exceptionala, statutul de exceptie al fenomenelor psihice si al corelatelor lor comportamentale n rndul celorlalte fenomene existente n univers. La ora actuala se considera chiar ca n universul cunoscut nu exista fenomene mai complexe dect cele psihice. Marturie n acest sens stau conceptiile contradictorii care au fost elaborate asupra psihicului, disputele aprige ce au avut loc ntre religie, mitologie, filosofie si stiinta referitoare la specificul fenomenelor psihice. Psihicul a devenit materialul explorarilor religioase, al absolutiza-rii sacre, al constructiilor fastidioase de esenta spiritualista sau, n explicarea lui, au fost utilizate scheme extrem de simple mprumutate din lumea fizica. De la conceptia naiva si rudimentara a psihicului ca un homunculus cu sediul n piept, cu rol esential n viata omului, el fiind un fel de principiu vital, s-a trecut fie la conceptiile de maximalizare si absolutizare spiritualista, fie la cele materialist vulgare. Psihicul era cnd suflu, spirit divin, ceva nevazut, intangibil, dematerializat fizic, fluid, localizat temporar n om, n esenta nsa liber si atemporal, cnd materie propriu zisa. Chiar si atunci cnd s-a recurs la unul si acelasi tip de explicatie (sa spunem materialist) parerile au fost extrem de nuantate. Pentru unii psihicul era materie propriu zisa, identic cu creierul sau pur si simplu o secretie a creierului, pentru altii el era tot materie, nsa rarefiata. Exemplul cel mai tipic referitor la constientizarea statului de exceptie al fenomenelor psihice ni-l ofera Democrit. Filosoful grec de antichitate considera ca tot ceea ce exista n realitate, deci si psihicul, este constituit din atomi de natura materiala. Numai ca atomii psihicului se deosebeau de atomii tuturor celorlalte obiecte si fenomene prin forma lor, ei fiind sferici (rotunzi), sfera ntruchipnd att n filosofia occidentala, ct si n cea orientala perfectiunea. n ce consta si de unde provine aceasta complexitate a psihicului? Dupa opinia noastra ea se datoreaza naturii lui contradictorii, ipostazelor sub care apare si mai ales functionalitatii lui concrete. Privit si analizat mai atent psihicul si dezvaluie o serie de fatete ce se opun unele altora. Dintre cele mai semnificative perechi de polaritati sub care este ntlnit psihicul enumeram: 1. el este concomitent obiectiv si subiectiv; este obiectiv din punct de vedere ontologic, deci existential (psihicul unei persoane dintr-o parte a lumii exista independent de psihicul unei persoane dintr-o alta parte a lumii); este subiectiv din punct de vedere gnoseologic, deci din perspectiva cunoasterii (fiecare individ implicndu-se n cunoastere prin nsusirile si
22

particularitatile ce-i sunt proprii specifice); psihicul este obiectiv prin continutul lui preluat din afara, din realitatea nconjuratoare; el este subiectiv prin forma ideala cu ajutorul careia obiectul este transformat n subiect; 2. psihicul este material si ideal; este material prin originea lui, n sensul ca apare, se naste din materie si evolueaza odata cu ea, avnd la baza activitatea materiala a creierului; este ideal, spiritual prin natura lui fiind saturat de un continut de imagini, idei dobndite n procesul cunoasterii (individuale sau sociale) organizate; 3. apare att n calitate de proces, ct si de produs; desfasurarea procesuala vizeaza curgerea n timp (seriala, fizica) a fenomenului psihic, succesiunea transformarilor produse n subiectul purtator al psihicului; produsul reprezinta un concentrat, un condensat al

caracteristicilor cantitative si calitative ale efectului final, ce se obtine n urma interactiunii dintre subiect si obiect; daca privim aceste doua aspecte n succesiunea lor temporala generala constatam ca trec unele n altele, ceea ce la un moment dat a fost proces se finalizeaza ntr-un alt moment dat ntr-un produs si invers, ceea ce a fost produs se instituie ntr-o premisa sau ntr-o veriga componenta al unui nou proces; produsul influenteaza si conditioneaza dinamica viitoare a procesului, iar un nou proces introduce o anumita modificare n structura produselor realizate anterior; cunoscnd procesul putem anticipa caracteristicile produsului si invers, pornind de la analiza produsului putem infera fazele procesului, punctele lui forte sau slabe chiar erorile comise n desfasurarea lui; 4. psihicul este ntlnit att n stare latenta (ascunsa, interiorizata), ct si n stare manifesta (exteriorizata); complexitatea provine nu att din existenta celor doua ipostaze ale psihicului, ct si prin faptul ca nu ntotdeauna starea latenta (virtuala) coincide cu starea manifestata (reala), dimpotriva, uneori ntre ele exista o neta contradictie (una gndim si alta spunem; una gndim, una spunem si alta facem); o asemenea situatie creeaza mari dificultati n interpretarea comportamentului, a relatiilor dintre trairile psihice si corelatele lor

comportamentale (un comportament poate fi cauzat de motive diverse, la fel cum mai multe comportamente pot avea la origine o aceeasi motivatie); n astfel de mprejurari plutim n incertitudine fapt care stirbeste prestigiul psihologiei. 5. psihicul dispune de desfasurari normale, firesti, dar si de desfasurari surprinzatoare, patologice (vise, halucinatii, evocari spontane, stari emotionale si ideatice bizare, stranii) la fel ca si n cazul anterior, complexitatea psihicul provine nu din existenta acestor tipuri de desfasurari, ci din imposibilitatea (uneori) trasarii unei linii de demarcatii (de granita) ntre

23

normal si patologic; pe un fond normal putem ntlni manifestari mai ciudate, dar asta nu nseamna ca persoana este psihopata, la fel cum si pe un fond patologic ntlnim suficiente momente de normalitate si luciditate, fara ca aceasta sa nsemne ca persoana respectiva este normala; iata de ce este necesar sa recurgem la o serie de criterii care sa permita diferentierea starilor normale de cele patologice; cum nsa un asemenea fapt este destul de greu de realizat unii autori propun sa se renunte la delimitarea lor printr-o granita fixa, rigida, a starilor normale de cele anormale ale psihicului, n locul acesteia vorbind de un continuu, de o trecere treptata, gradata de la unele la altele; 6. psihicul este att determinat, ct si determinant; el este cauzat, provocat, influentat de factori si conditii (naturale si sociale) din afara sau chiar din interiorul lui dar dispune si de initiative si actiuni determinative; el este produs al mprejurarilor dar si producator de mprejurari; n sfrsit, psihicul este dat, dar si liber, prin el oamenii propagndu-si forta de inteligenta si actiune, de experienta si vointa. La nivelul psihicului determinarile polimorfe trec n autodeterminari, de unde efectele de libertate, creatie si activitate transformatoare (Paul PopescuNeveanu). La om psihicul conduce si instrumenteaza viata, mijloceste depasirea naturii prin cultura. La toate aceste ipostaze diferite sub care apare psihicul se adauga nca un element ce-i sublineaza si mai pregnant complexitatea, si anume relatia dintre spirit si corp, psihic si creier. Faptul ca o anumita functionare a creierului conduce la anumite efecte n plan

pishocomportamental s-a demonstrat suficient de bine. Dar invers? Are psihicul vreo influenta asupra corpului? Marie Asberg (Institutul Karolinska din Stockholm) a sugerat, existenta obscura a unei asemenea relatii. Ea a descoperit ca ntr-un grup de depresiv cu carenta de serotonina n creier, 40% dintre ei manifestau tendinta de a se sinucide. La alti depresivi care prezentau un nivel normal de serotonina, taxa tentativelor suicidare era doar de15%. Este greu nsa de precizat daca modificarea nivelului de serotonina provoaca depresiile suicidare, sau daca, dimpotriva, depresiile suicidare sunt cauza modificarilor nivelului serotoninei (dupa: Christen si Klivingten, 1989). Constientizarea de catre psihologi a complexitatii enorme a psihicului ea condus pe acestia chiar la reconsiderarea obiectului de cercetare al psihologiei. La simpozionul Asociatiei franceze de psihologie stiintifica pe tema Comportament, cognitie, constiinta (18-20 septembrie 1985) Paul Fraisse si intitula comunicare cu urmatorul titlu incitant: Psihologia n cautarea obiectului ei? Si apoi se ntreba: este aceasta o problema? Daca da, pentru a raspunde ntr-un

24

cuvnt, psihologia, cum indica si numele ei este stiinta psihicului. Remarca lui Fraisse nu avea doar sensul de a reveni la definirea etimologica a psihologiei, ci ncerca sa reabiliteze notiunea de psihic. Diversi autori (K. Lewin n 1939, R. B. Cattell n1946, nsusi P. Fraisse n 1957) corijnd formula S R au propus paradigma S P R n care: S = stimul; P = personalitate; R = reactie. Numai ca termenul de personalitate nu este suficient deoarece n uzajul lui curent arata ceea ce este foarte individual n om. El este mai de graba specific pentru psihologia diferentiala, dect pentru psihologia generala. Aceste considerente l-au deteminat pe Fraisse sa substituie cuvntul personalitate din formula S P R cu cel de psihic. Se pare, spunea el, ca si psihologii americani (G. Mandler, 1954; G. A. Miller, 1962; H. J. Jenson, 1987) utilizeaza frecvent

termenul de mind cu sens de psihic. Psihicul este locul de organizare a tuturor proceselor psihice care intervin ntre S si R. El exista la animal dar la om asistam la emergenta unui nou spatiu diferentiat de cel animal prin: 1 greutatea relativa a creierului; 2 aparitia functiei simbolice; 3 aparitia prizei de constiinta. Eu gndesc ca punctul de plecare al oricarui studiu psihologic ramne comportamentul, dar cred ca psihologia trebuie sa fie definita ca o stiinta a psihicului, mai curnd dect ca o stiinta a comportamentului. Acestui psihic i corespund toate formele de elaborare a comportamentului nostru. El se insera n biologic, corespunde numeroaselor elaborari nonconstiente. Constiinta nu este dect una dintre manifestarile sale, el se exprima n sfrsit, n comportamentul complex depinznd de jocul posibilului... Psihicul este ansamblul proceselor care determina conduita noastra (Fraisse 1987). Cuvintele lui Fraisse redimensioneaza notiunea de psihic ca obiect al psihologiei dar atrag atentia asupra necesitatii abordarii adecvate a psihicului n acord cu progresele importante nregistrate n alte stiinte (biologice, neurologice, sociale). Totodata, ele repun n discutie controversata problema a naturii psihicului. Ce este psihicul?; care sunt caracteristicile lui?; prin ce se diferentiaza psihicul de alte forme reactionale ale organismului la solicitarile mediului nconjurator? iata ntrebari care odata cu progresul stiintelor n loc sa devina mai usoare sau complicat si mai mult. n acest capitol ne propunem sa raspundem la unele dintre ele.

1.3.2. Psihicul ca forma a vietii de relatie

Toate organismele vii exista n virtutea legitatii adaptarii. Ele exercita functii de semnalizare, adica de mediere a reactiilor si comportamentelor vitale prin informatii dobndite la diferite niveluri (iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligenta senzoriomotorie, reflexivitate etc.). Relatiile de semnalizare fac parte din sfera vietii de relatie, n absenta lor, dat fiind faptul ca

25

nu se poate asigura schimbul de substante, conservarea, reproducerea si celelalte functii adaptative, existenta organismului este pusa n pericol. Psihicul reprezinta una dintre formele vietii de relatie, cnd organismul reactioneaza prin sensibilitate, inteligenta, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai vechi timpuri. Heraclit, de pilda, distingea nu numai diverse niveluri ale organizarii psihicului, ci si diferite forme de legatura a lui cu lumea externa. Cel mai nalt nivel de organizare al psihicului l constituie legatura lui cu legea universala (logosul). Alemeon se pare ca a fost primul care a legat psihicul de creier si senzatia de organele de simt. La Democrit perceptia avea loc numai ca urmare a captarii de catre organele de simt a atomilor emanati de obiectele fizice, deci datorita relatiei dintre subiect si obiect. Aristotel este nsa cel care a nteles cel mai bine caracteristica psihicului de a fi o forma a vietii de relatie, pentru el psihicul nefiind altceva dect un mod specific de interactiune a organismelor vii cu mediul ambiant. Nu intentionam sa facem o retrospectiva istorica, orict de sumara ar fi ea, ci doar sa aratam ca ideea legarii psihicului de exterior, de obiectele, fenomenele si evenimentele realitatii obiective a fost intuita si chiar explicitata de foarte timpuriu. Pe masura trecerii timpului relatiile psihicului cu alte realitati (fizice, fiziologice, sociale) au preocupat tot mai mult gnditorii ajungndu-se la orientari reductioniste n dublu sens (cnd a psihicului la fizic, a idealului la material, cnd a fizicului la psihic, a materialului la spiritual). Importanta este nsa constientizarea faptului ca numai n relatie cu ceva anume, omul aude, vede, elaboreaza gnduri, face miscari, elaborndu-si si construindu-si n felul acesta

propria sa interioritate psihica. La fel de semnificativa este si ncercarea psihologilor de a demonstra nu numai teoretic, verbal, ci si experimental faptul ca psihicul este o forma a vietii de relatie. Lucrul acesta a fost posibil de ndata ce s-a nteles ca suspendarea relatiei cu ambianta duce la perturbarea vietii psihice, face imposibila viata n general. Experimentele de izolare si privare senzoriala efectuata de Hebb, Heron si Scott n 1954, n laboratorul lui Hebb, sunt extrem de sugestive din acest punct de vedere. Subiectilor li s-a cerut sa nu faca nimic, ci sa stea culcati confortabil pe un divan, ntr-o camera n care se ntrerupsese orice contact senzorial cu realitatea nconjuratoare (nu vedeau, nu auzeau, nu se miscau, nu puteau sa pipaie etc.) Dupa 20 de ore de absenta a contactului cu lumea exterioara a obiectelor, psihicul functiona prost iar subiectii erau tulburati nefiind capabili sa se comporte si sa gndeasca normal. S-a constatat aparitia unor tulburari emotionale, scaderea performantelor intelectuale examinate cu ajutorul testelor (prin aplicarea lor nainte si dupa deprivarea senzoriala), aparitia unor halucinatii. (Nuttin, J., 1968). n urma acestui experiment era usor sa se concluzioneze ca psihicul nu exista si nu functioneaza

26

normal dect n relatii cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia directa, nemijlocita a vietii de relatie a individului. Psihicul se afla nsa n relatie nu numai cu lumea fizica, cu lumea obiectelor, ci si cu universul uman, cu lumea oamenilor. Ce s-ar ntmpla daca relatiile firesti ale omului cu mediul social ar fi ntrerupte, suspendate sau perturbate? Cazul asa zisilor copii lup ofera un raspuns categoric la aceasta ntrebare. Suspendarea relatiilor dintre psihic si social duce la conservarea structurilor biologice ale omului, n anumite conditii chiar la dezvoltarea accentuata a acestora, n timp ce atributele sociale ale omului nici nu apar. Iata cteva exemple: n 1781 un taran romn a capturat n padurile din apropierea Brasovului un tnar de aproximativ 23 - 25 ani, total salbaticit, pe care l-a adus n gospodaria sa, ncercnd sa-l umanizeze. Timp de mai multi ani nu s-au putut obtine dect cteva performante accesibile n general si animalelor superioare: sa umble ncaltat si mbracat, sa foloseasca lingura, sa aduca apa de la fntna. Achizitia limbajului, a vorbirii i-a fost nsa imposibila. n 1799 niste vnatori gasesc n sudul Frantei un copil de 11 12 ani, salbaticit, n stare de completa animalitate. Munca depusa timp de trei ani de un medic pentru a-l transforma n om, a fost zadarnica. Foarte cunoscut este si cazul unui copil de aproximativ 9 ani capturat n India n 1954. Copilul a primit numele de Ramu, pentru ca n indiana ramu nseamna pui de lup. Era total animalizat: scotea mugete si sunete animalice, fugea n patru labe, si arata dintii, nu suporta lumina. Doi psihologi au ncercat sa-l nvete sa vorbeasca, dar timp de 14 ani n-au reusit sa-l faca sa scoata nici un sunet verbal. Asadar, lipsa relatiilor cu semenii se repercuteaza negativ asupra dezvoltarii psihicului, ceea ce nseamna ca psihicul este produsul acestor relatii. La rndul sau, psihicul n functie de propriul sau grad de organizare si structurare poate influenta relatiile sociale, schimbndu-le n favoarea sa. Dat fiind faptul ca relatia psihicului cu substratul sau material, cu obiectele lumii naturale si sociale reprezinta nu numai cadrul de formare si dezvoltare a psihicului, ci si mijlocul, instrumentul acestei formari, ne vom opri n continuare tocmai asupra acestor expresii relationale ale psihicului care ne vor permite sa delimitam mai clar natura psihicului.

1.3.3. Expresii relationale ale psihicului

A) Psihic si neurofiziologic Foarte de timpuriu s-a constientizat relatia strnsa care exista ntre psihic si creier, psihicul fiind considerat ca un produs, un rezultat al functionarii creierului, un fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice si energetice. Teza psihicului ca functie a materiei

27

superior organizate (creierul) are o imensa valoare metodologica pentru psihologie. Ea arata ca cercetatorii si-au dat seama de faptul ca psihicul are origine materiala, ca el provine din materie, dar nu se identifica cu ea. Psihicul este altceva dect materia. n al doilea rnd s-a constientizat ca psihicul apare pe o anumita treapta de dezvoltare a materiei, combatndu-se n felul acesta conceptia hilozoista din filosofie care considera ca de psihic dispune ntreaga materie, inclusiv cea anorganica, dar si teoriile biopsihice si antropopsihice sustinatoare ale punctului de vedere potrivit caruia, psihicul este un atribut propriu oricarui organism viu, fie el animal sau planta, respectiv un atribut ce apartine n exclusivitate omului. Stiinta contemporana a dovedit ca psihicul apartine regnului animal, nu nsa n totalitate. Prima forma de psihic, cea mai simpla si elementara poate fi constatata la acel nivel de organizare si dezvoltare a regnului animal ce dispune, fie si rudimentar, de sistem nervos. n sfrsit, teza respectiva sugereaza caracterul evolutiv al psihicului, corespunzator evolutiei substratului sau material. Atta vreme ct creierul nu este dezvoltat, nici relatiile psihice nu vor fi dezvoltate. Este aproape inutil sa amintim ca un nou nascut dispune de o viata psihica extrem de sumara, comparativ cu cea a adolescentului sau a adultului. Numai pe masura complicarii structural-functionale a creierului se va complica si viata psihica. n sprijinul sustinerii relatiei dintre psihic si creier, dintre psihologic si neurofiziologic, au fost aduse o multitudine de argumente. Cele mai multe dintre ele pornesc de la urmatoarea ipoteza: daca interventia n structurile anatomo-fiziologice al creierului se soldeaza cu modificarea starilor si functiilor psihice, nseamna ca un anumit mod de functionare al psihicului este legat de functionalitatea creierului, daca o asemenea relatie cauzala lipseste atunci psihicul este independent de creier. Cercetarile au confirmat prima ipoteza. Distrugerea sau nlaturarea diferitelor zone ale creierului (prin metoda ablatiilor si extirparilor), sectionarea unor segmente ale sistemului nervos central (prin metoda rezectiilor) stimularea directa a creierului cu curent electric (prin metoda ce poarta acelasi nume) au demonstrat ca odata cu modificarea anatomofiziologicului se modifica si psihicomportamentalul. Cum astfel de metode nu puteau fi folosite pe om s-ar putea deduce ca psihicul este o functie a creierului numai la animal. Pentru a demonstra existenta relatiei dintre psihic si neurofiziologic si la om s-a recurs la asa numitele experimente invocate. Desigur la om nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, nu se poate sectiona corpul calos, de exemplu, care leaga cele doua emisfere cerebrale, dar asemenea fenomene apar n mod natural n urma unor accidente sau traume cerebrale. Experimentul invocat nu este altceva dect experimentul provocat de natura. Daca n urma

28

unui accident de automobil este afectata zona posterioara a lobului frontal stng, atunci va apare o tulburare a capacitatii de vorbire (afazie motorie expresiva); daca zona afectata se afla n lobul occipital, vor apare tulburari de vedere. Clinica neurochirurgicala a demonstrat suficient de convingator ca anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se asociaza ntotdeauna cu tulburarea activitatii psihice. Imposibilitatea reanimarii n conditiile mortii clinice cnd este depasit un anumit interval de timp (neuronii alterndu-se si dezagregndu-se n 5 10 minute) vine n sprijinul aceleeasi idei. Argumente la fel de solide sunt aduse si de chimia cerebrala. S-a constatat de exemplu, ca diferitele modificari ale chimismului cerebral n sensul cresterii sau scaderii lui conduc la alterarea tabloului activitatii psihice. Astfel, cresterea secretiei de nonadrenalina afecteaza echilibrul emotional, slabeste controlul voluntar, constient al

comportamentalului; reducerea sub limita normala a acizilor dezoxiribonucleic si ribonucleic perturba profund functiile mnezice. Chimismul cerebral poate fi nsa modificat nu doar prin schimbarea cantitatii proportiilor si asociatiilor dintre diferite substante interne ci si prin introducerea n corp a unor substante externe. Asa numitele substante psihoactivatoare (alcoolul, drogurile) produc toata gama modificarilor psihocomportamentale de la tulburari usoare pna la intoxicatii grave ce pot duce chiar la abolirea psihicului. Si modificarea metabolismului creierului poate fi folosit ca argument n favoarea relatiei strnse dintre psihic si creier. Reducerea aportului de oxigen (anoxia), att de necesara arderilor la nivelul celulelor neuronale sau a celui de glucoza (hipoglicemia), ca principala sursa de energie se soldeaza cu diferite tipuri de tulburari ale dinamismului psihic (oboseala, slabirea concentrarii atentiei, stari de disconfort, agitatie psihomotorie, incoerenta n gndire, confuzie, slabirea discernamntului, crize de pierdere a constiintei etc.). Multe dintre situatiile de mai sus sunt totusi speciale iesite din comun, asa nct s-ar putea obiecta ca doar n cazul acestora psihicul reprezinta o functie a creierului. Ce se ntmpla nsa la omul normal, sanatos, deci neaccidentat, fara traume cerebrale, fara ingerari de substante toxice, cu un metabolism cerebral firesc? Cum am putea demonstra ca si la el idealitatea structurilor informationale si de constiinta ale psihicului nu poate exista si persista n afara raportului material, energetic, fizicochimic, electrofiziologic? Problema este relativ simpla. Studiul proceselor nervoase superioare (excitatia si inhibitia), a caracteristicilor si legilor lor de functionare a pus n evidenta relatia indubitabila dintre material-fiziologic si ideal-psihologic. Este de domeniul evidentei ca n conditiile modificarii starii functionale a acestor procese (cresterea sau slabirea intensitatii lor, predominarea unora sau altora dintre ele pe scoarta cerebrala, extensia, iradierea sau, dimpotriva, concentrarea lor n anumite zone etc.) vom asista si

29

la modificarea tabloului vietii psihice. Nu ntmplator unele stari normale ale constiintei (veghea, vigilenta) sau unele mai putin normale si obisnuite (somnul, visele, hipnoza, transa etc.) au fost explicate tocmai prin schimbarea raporturile dintre excitatie si inhibitie. Legatura dintre psihic si creier este att de evidenta si a fost demonstrata prin attea argumente nct astazi nimeni nu o mai contesta. Divergentele apar ntre cercetatori n ceea ce priveste modul de interpretare a naturii acestei legaturi. n literatura de specialitate sunt prezente patru modele explicativ-interpretative ale relatiei dintre psihic si creier: dualiste; moniste; de compromis; interactionist-sistemice. (vezi Fig. 4) Modelele dualiste traseaza o demarcatie neta ntre psihic si creier care sunt entitati de sire statatoare. Originea lor se gaseste la Platon care schiteaza separatia inteligibilului de sensibil (material) si mai ales n dualismul cartezian. De-a lungul istoriei filosofiei si psihologiei ele au capatat o extensie foarte mare cunoscnd forme variate. 1) Dualismul paralelist considera ca procesele constiintei si procesele neuronale se desfasoara paralel, legatura dintre ele nefiind dect exterioara si accidentala, ea realizndu-se n limitele opozitiei absolute dintre spirit si materie, suflet si corp. Constiinta si creierul se deosebesc ntre ele prin natura lor, una fiind spirituala, chiar de natura divina, celala1t, de natura materiala. Functionarea creierului pune doar n valoare datul spiritual, dar nu-i determina si nici nu-i schimba natura. Ch. Sherrington (1857 1952), mare autoritate a neurofiziologiei moderne si contemporane, ntr-una dintre lucrarile sale (Man on his nature, 1941) considera creierul si constiinta ca fiind doua lucruri diferite, doua entitati calitativ distincte. Ele doar coexista, dar nu pot fi deduse una din cea1alta. Asemenea coincluzii si au originea n cercetarile mai vechi ale neurofiziologilor. Pierre Flourens (1794 1867), pe baza ablatiilor si extirparilor, ajunsese la constatarea ca functiile psihice nu dispar odata cu sectionarea unor parti ale lobilor cerebrali. Karl Lashley (1880 1958), refacnd mai trziu experientele lui Flourens (n 1929), a aratat ca decorticarea unei parti a cortexului cerebral al soarecilor nu afecta ntr-o maniera majora performantele acestora ntr-un labirint. Mai aproape de zilele noastre si alti autori (W. Penfild, 1967; J. Fodor, 1975) au ajuns la aceeasi concluzie. Fodor, de exemplu arata ca organismele superioare si ating scopurile lor psihologice printr-o mare varietate de mijloace neurologice. S-ar putea deduce, asadar, ca starile mentale sunt n mare parte independente de starile fiziologice ale sistemului nervos. Expresii de genul codarea nervoasa a proceselor mentale, corelate neuronale ale functiilor mintale, -echivalente fiziologice ale proceselor psihice tradeaza conceptia dualista a sustinatorilor lor.

30

DUALISM PARALELISM (SHERRINGTON) INTERACTIONISM (ECCLES) EPIFENOMENALISM (HUXLEY)

MONISM EMERGENTIST (BUNGE) PSIHINEURAL (CHANGEUX) NEUTRAL (PRIBRAM)

PLURALISM (POPPER)

TEORII DE COMPROMIS INTERACTIONISM EMERGENTISI (SPERRY)

SOLUTII AUTENTICE: INTERACTIONISM SISTEMIC

Fig. 4 Teorii asupra relatiilor dintre psihic si creier

2) Dualismul interactionist a fost sustinut si promovat de celebrul neurofiziolog australian J. C. Eccles laureat al premiului Nobel pentru medicina n 1963, constituind o replica actuala a platonismului. Dupa opinia lui Eccles (1951, 1977, 1978) psihicul si creierul sunt entitati independente, aflate n lumi si universuri diferite, distincte chiar din punct de vedere al naturii lor, totusi aflate n interdependenta. Miscarile si proiectiile voluntare ca si fenomenele psihokineziei sunt exemple relevante care evidentiaza puterea gndirii asupra materiei, a fiziologicului. Eccles accepta, existenta unui spirit independent capabil sa actioneze direct asupra sistemului nervos dar sa si receptioneze la rndul sau actiunea inversa a acestuia. El face distinctia ntre spiritul constient de sine si regiunile de legatura ale emisferelor cerebrale. Rolul activ revine nsa spiritului constient de sine, el fiind cel care asigura unitatea experientei constiente si nu aparatul neuronal.

31

3) Dualismul epifenomenalist, practicat ndeosebi de Huxley, considera ca psihicul nsoteste, ca un Dublet gratuit, procesele cerebrale. 4) n continuarea dualismului si ca o prelungire fireasca a lui, ntlnim pluralismul. K. R. Popper (1972) propune o teorie pe care am putea-o numi trialista deoarece ia n considerare existenta a trei lumi: lumea materiala a obiectelor si starilor fizice care cuprinde, n principal, structuri si actiuni ale fiintelor vii (n particular, creierul uman); lumea starilor psihice ale fiintei umane ca si a dispozitiilor comportarmentale de a actiona (cunostinte, experienta subiectiva); Lumea cunoasterii obiective, a continuturilor gndirii (cunoasterea obiectiva depusa n sisteme teoretice ce se transmit prin educatie). Pentru Popper ntre aceste trei lumi exista o strnsa interactiune. Lumea a treia nu este o simpla expresie a celei de a doua, iar cea de a doua doar o reflectare a celei de a treia. Lumea mintii (numita de el noosfera) reprezinta la nivel uman legatura dintre prima si a treia lume. Dupa cum remarcam pluralismul lui Popper este foarte asemanator cu dualismul interactionist al lui Eccles. n extremis, orientarile dualiste, indiferent de varianta lor, ajung la concluzia potrivit careia creierul nu este organul psihicului sau mecanismul realizarii lui ci, cel mult, un simplu suport sau instrument al principiilor si constructelor spirituale preexistente. Continuturile constiintei sunt considerate de reprezentantii lor ca un fel de datuumuri apriori care doar sunt relevate, dezvaluite, puse n evidenta prin intermediul creierului. Concluzia lor este evidenta: studiul creierului nu este de nici un folos n ntelegerea psihicului, dupa cum nici studiul legilor de desfasurare si functionare a psihicului nu ajuta la ntelegerea creierului. Prin teza dualismului sau a paralelismului dintre creier si psihic ei cred ca asigura obiectivitatea stiintifica, depasind astfel att monismul materialist, ct si monismul idealist. Constatarile experimentale si concluziile teoretice ale dualistilor au avut un mare impact asupra cercetarilor psihofiziologice, dar au suscitat si critici virulente. De pilda, li s-a reprosat faptul ca nu tin seama de diferentele dintre creierul si psihicul animal si creierul si psihicul uman, cortexul omului fiind mult mai avansat dect cel al soarecelui. Apoi, s-a spus ca testele-labirint nu sunt discriminative pentru a pune n evidenta totalitatea, deficientelor psihice antrenate prin leziune. Modelele moniste considera ca, n esenta, ntre psihic si creier nu exista nici-o diferenta. Ele ajung n cele din urma la identificarea psihicului cu substratul sau material, creierul, fiind reductioniste. Indiferent de tipul de monism practicat (materialist cu variante vitaliste si naturaliste sau idealist cu variante obiective si subiective) concluzia este aceeasi: psihicul nu se deosebeste radical de substratul sau neural, dimpotriva, poate fi redus la el. Modelele moniste si

32

au originea, n conceptiile mai vechi ale materialismului vulgar (Bchner, Voght, Molechott) care sustineau ca gndirea este o secretie a creierului asa cum bila este o secretie a ficatului, sau n opinia potrivit careia functiile psihice ar fi localizate n zone clar delimitate ale creierului (englezul Gall, francezul Broca, germanii Fritsc si Hitzig). Din moment, ce exista o asemenea localizare stricta, a functiilor psihice, din moment ce perturbarea functionarii normale a acestor zone nu duce la perturbarea functiilor psihice nseamna ca ntre fiziologic (creier) si psihologic (psihic) nu exista o prea mare diferentiere. Si modelele moniste au cunoscut variante diverse. a. Monismul emergentist a fost elaborat de Mario Bunge ncepnd de prin 1978, n disputa cu alte orientari existente n epoca. Dualismul psihofiziologic practicat multa vreme n filosofie si psihologie care sustine ca exista simultan corpuri si spirite i se pare criticabil lui Bunge. De asemenea, el respinge ca nefondati supravietuirea dupa moarte sau n paranormal ca expresie a epifenomenalismului. Dupa opinia lui, chiar dihotomia dintre hardware si software se inspira din dualismul psihofizic sugernd ca ar exista o constiinta independenta si deasupra creierului. De aceea, el concepe creierul ca un biosistem complex nzestrat cu proprietati emergente, orice stare mentala ar fi una dintre starile functionare n care se poate afla creierul. Creierul dispune de diverse niveluri de integrare, ncepnd cu actele reflexe si terminnd cu actele elaborate ale gndirii. Procesele psihice superioare nu reprezinta, dupa el, dect expresia finala a organizarii si functionarii biologice, un fel de vrf al unei piramide functionale sau o culme a ierarhiei functiilor biologice. Asadar, Bunge admite fenomenele mentale fara a abandona nsa biologicul, starile mentale constituind un subgrup al starilor creierului si coinciznd cu ele. b. Monismul psihoneural, elaborat de Jean Piene Changeux (1983), profesor la Collge de France si la Institutul Pasteur, porneste de la ideea identitatii fenomenelor psihice cu cele neurale. El foloseste notiunea de obiecte mentale pentru a denumi o serie de produse psihice (imaginile, reprezentarile, conceptele). Obiectele mentale sunt considerate a fi materiale. Pentru a demonstra materialitatea imaginilor mentale el se serveste de experimentele efectuate de diversi cercetatori americani (R. Shepard si J. Metzler, 1971; R. Shepard si S. Judo, 1976; S. Kosslyn, 1980 etc.). Metoda ntrebuintata de Shepard este simpla si ingenioasa: subiectul este amplasat n fata unui ecran de televizor pe care apar figuri geometrice de forme variate sintetizate de un ordinator (asamblari de cuburi n relief), care urmau o a fi comparate doua cte doua. Este vorba de acelasi asamblaj nsa vazut din unghiuri diferite. Subiectii nu ntrzie sa afirme ca este vorba de acelasi obiect, ca unul se deduce din altul printr-o rotare, ele fiind deci congruente. Totusi, pentru a-si da seama de acest lucru este necesar un timp oarecare masurat de experimentator prin

33

varierea unghiurilor de rotire a cuburilor. S-a constatat ca atunci cnd unghiul de rotatie este mic, si timpul de reactie este scazut si, invers, el creste proportional cu cresterea unghiului de rotare a cuburilor. Autorii considera ca determinarea identitatii formelor are loc ca urmare a unei rotatii mentale pe care o fac subiectii n spatiul tridimensional. Imaginea mentala a subiectului se comporta ca si cnd ar avea o ,,rigiditate fizica si chiar o viteza de rotatie masurabila. Concluzia, lui Changeux este clara: Materialitatea imaginilor mentale nu poate fi pusa la ndoiala (Changeux, 1983). Autorul francez formuleaza teoria biologica a obiectelor mentale potrivit careia acestea sunt identice cu starea fizica creata prin intrarea n activitate (electrica sau chimica), corelata si tranzitorie, a unei largi populatii de neuroni distribuiti la nivelul multor arii corticale definite. Dat fiind faptul ca obiectele mentale sunt identice cu starile neuronale nseamna ca ele pot exista naintea interactiunii cu lumea exterioara, ca pot fi evocate spontan prin stimularea directa a tesutului cerebral n conditiile n care scapa total controlului voluntar al subiectilor. Clivajul ntre activitatile mentale si cele neuronale nu se justifica prin nimic. Practic este vorba de unul si acelasi fenomen pe care l putem descrie prin termeni diferiti mprumutati fie din limbajul psiholologiei, fie din cel al neurologiei. Si concluzia finala a lui Changeux este fara replica: Identitatea dintre starile mentale si starile fiziologice sau fizico-chimice se impune cu toata legitimitatea. Opiniile lui Changeux cu privire la relatia dintre psihic si creier au devenit tinta unor critici, ele primind riposta mai ales din partea psihanalistilor. Acestia cred ca desi nici o activitate psihica nu este independenta de cea cerebrala, ea nu poate fi redusa la simpla functionare a creierului. Boala mentala exista chiar daca investigatiile cerebrale nu releva nimic (Green, 1992). Din pacate Changeux a ramas imperturbabil la astfel de critici. Peste aproximativ 10 ani de la aparitia cartii sale, el a publicat un articol despre neuronii ratiunii n care propune un model de simulare informatica a retelei de neuroni pentru a valida un model teoretic de realizare a unei forme simple de rationament (Changeux, 1992). La concluzii asemanatoare au ajuns si alti autori. Mentalul si fiziologicul nu sunt dect doua descriptii ale uneia si aceleiasi realitati subiacente (Horgen, J.E., 1986). Astfel de afirmatii au la baza, rezultatele obtinute n experimentele facute asupra creierului divizat. Creierul divizat este un preparat experimental care permite ca informatia capatata de un ochi sa nu poata fi condusa dect n aceeasi emisfera, sectiunea corpului calos mpiedicnd informatia de a se propaga si la cealalta emisfera.. Cercetarile lui Franco Lepore arata ca n chiar conditiile creierului divizat comportamentul este normal, ceea ce l determina sa afirme: n chiar acelasi organism avem doua creiere capabile fiecare sa functioneze normal si independent unul de altul (Lepore, 1987). Experientele de

34

perceptie stereoscopica l-au condus pe Lepore spre formularea urmatoarelor ntrebari: putem vorbi de doua constiinte, la unul si acelasi individ?; putem admite ca aceste constiinte, n acelasi organism, sunt extrem de diferite? Experimentele privitoare la potentialul cognitiv al fiecarei emisfere cerebrale facute de Gazzaniga si Smylio (1984) ca si cele ale lui Hecaen (1972) cu asa numitele ,,figuri himerice (figuri umane compuse dintr-o jumatate de fata a unui barbat si dintr-o alta jumatate de fata a unei femei), experimente efectuate n conditiile creierului divizat al omului, l fac pe Lepore sa creada ca, de fapt, fiecare emisfera cerebrala are o constiinta care i este proprie. Desi oarecum mascata, tendinta de a reduce psihicul la structural-fiziologic se pastreaza. Neurofiziologia ofera material si principii pornind de la care putem prezice si defini organizarea normala a comportamentului. c. Monismul neutral propus de K.H. Pribram (1986) si are originea n psihologia cognitiva. El arata ca ceea ce au comun operatiile mentale si procesele cerebrale este structura informatica de baza, primul termen fiind mprumutat din lingvistica, cel de al doilea din stiintele cognitive si neurologice. Spre deosebire de Eccles care dupa cum am vazut propunea o separatie radicala de natura ntre fiziologic si mental, Pribram considera fiziologicul (fizicul) si mentalul ca doua moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale, care nu este nici fiziologica (fizica) nici mentala. Componentele fundamentale pentru univers nu sunt nici materiale, nici mentale, ci neutre (Pribram, 1986). Tocmai de aceea monismul sau a primit numele de neutru. n stiinta contemporana orientarea monist-reductionista se manifesta sub alte forme dect cele prezentate mai nainte. De pilda, reprezentantii ciberneticii studiind inteligenta artificiala au ajuns la concluzia ca aceasta este identica cu cea naturala, fapt care i-a determinat sa reduca inteligenta naturala la cea, artificiala. Reprezentantii biochimiei neuronale au demonstrat existenta unor dependente logice ntre starile de constiinta si anumite elemente chimice si neurosecretii. S-a conchis astfel ca psihicul este generat de structura celulara a creierului si ca el ar putea fi descris cu ajutorul formulelor transformarilor chimice. Modelele dualiste ca si cele moniste sunt fara ndoiala limitate, de aceea, criticate si respinse de multi cercetatori. Nu poate fi sustinuta reductia evenimentelor mentale la evenimente cerebrale (Suppes, 1990). n acest context o importanta deosebita o capata ncercarile acelor autori care se straduie sa gaseasca solutii mai plauzibile si mai viabile. R. W. Sperry (laureat al Premiului Nobel pentru cercetarile asupra creierului divizat) ofera un model interactionist emergentist ce pare a fi mai promitator. EI se detaseaza att de monismul emergentist al lui Bunge, ct si de dualismul interactionist al lui Eccles. Daca pentru Bunge psihicul (constiinta) se

35

identifica cu infrastructura neurofiziolologica, biofizica si chimica, pentru Sperry, desi fenomenele constiente sunt alcatuite n principal din evenimente neuronale, ele nu sunt considerate ca atare, dimpotriva ele reprezinta altceva dect simple evenimente neuronale. Constiinta este vazuta de el ca o proprietate dinamica emergenta a excitatiei cerebrale. Aceasta nseamna ca n functionalitatea concreta a creierului ntlnim integrari dinamice realizate la diferite nivele (proprietatile moleculelor cerebrale sunt incluse n dinamica organizarii celulare; proprietatile celulelor cerebrale sunt la rndul lor depasite prin proprietatile mai cuprinzatoare ale sistemului de circuite n care sunt inserate). Fenomenele constiente apar n vrful acestei ierarhii organizationale. Constiinta este n mod riguros o proprietate a circuitelor cerebrale specifice menite sa produca efecte constiente particulare obtinute n diferitele regiuni cerebrale (Sperry, 1976). Fenomenele constiente nu emerg doar din cele cerebrale, ci exercita un rol determinant si cauzal asupra acestora. Procesele subiective sunt, pe de o parte, proprietatile dinamice ale proceselor cerebrale, pe de alta parte nsa, ele interactioneaza cu propriul lor nivel cognitiv sau cu alte fenomene mentale, exercitnd totodata un control cauzal descendent asupra structurilor si componentelor neurale. Asadar, ntre componentele neuronale elementare si proprietatile constiente ale structurilor cerebrale de ansamblu exista o strnsa interactiune mutuala. Specificul teoriei lui Sperry reiese cu pregnanta din urmatoarele cuvinte: Fenomenele subiective de factura mentala si cognitiva detin un rol cauzal, functional sau interactionist n cadrul proceselor cerebrale. Din acest motiv ele poseda o noua legitimitate n stiinta, reprezentnd constructe explicative autonome, ce nu pot fi eliminate (Sperry, 1987). Se poate observa ca Sperry evita paralelismul clasic, se delimiteaza de dualismul cartezian sau de forma moderna data de Eccles, respinge monismul reductionist practicat de Bunge. El nu reuseste sa solutioneze problema relatiei dintre psihic si creier propunnd, practic, o teorie de compromis. Totusi, datorita eforturilor de integrare continua a experientelor subiective n seria transformarilor fiziologice care au nsotit si marcat evolutia organismului n procesul adaptarii la mediu, modelul lui Sperry pare a fi atragator. Modelul interactionist-sistemic tinde spre depasirea celorlalte doua care sunt limitate, unilaterale si contradictorii. Principalele presupozitii ale acestui model sunt urmatoarele: 1. Creierul apare si se dezvolta ca organ al psihicului, iar psihicul este functia lui; 2. creierul si psihicul nu sunt entitati corelate din afara, ci formeaza o unitate dinamica evolutiva; 3. creierul nu poate genera psihic n virtutea organizarii sale celulare si a activismului sau bioelectric; izolat de sursele de informatie, orict de bine ar fi programat din punct de vedere genetic, el nu ar ajunge

36

sa produca nici imagini, nici notiuni, nici amintiri; 4. prin structura sa creierul poseda competenta primara (este mecanism al psihicului), nu si performante (nu produce viata psihica, aceasta elaborndu-se treptat in ontogeneza); specializarea sa functionala se prezinta ca potenta, trecerea ei n act facndu-se prin conectarea cu fluxurile informationale si cu prelucrarea lor (Mihai Golu, 1984). Psihologul romn arata ca cea mai zdrobitoare dovada a faptului ca viata psihica nu este produsa de creier o constituie existenta unui numar mare de neuroni (circa o treime) care nu este utilizat n timpul vietii individului. Aceasta nseamna ca neuropsihonii, ministructuri ncarcate cu functionalitate psihica, se formeaza n cursul ontogenezei. Asadar, putem conchide ca nu creierul constituie izvorul psihicului, ci realitatea nconjuratoare. Creierul nu este dect organul, mecanismul psihicului, mijlocitorul acestuia, fara ndoiala foarte important, dar nu izvorul lui. Nici orientarea interactionismului sistemic nu este lipsita de unele controverse. Acestea apar de ndata ce se ncearca a se raspunde la urmatoarea ntrebare referitoare la creier: despre ce fel de organ este vorba? Cognitivistii considera creierul ca un organ unitar, ca un sistem general de tratare a informatiilor. El utilizeaza aceleasi principii pentru a asculta o cantata, sau pentru a contempla un tablou. Creierul constituie dupa opinia acestor autori, un fel de gramatica a limbajului ce foloseste unelte asemanatoare pentru a construi. Mai recent s-a introdus ideea creierului modular. Modulii sunt definiti ca unitati functionale independente ce fac parte dintr-un sistem foarte vast. Se pare ca cuvntul cheie care creeaza nedumeriri si controverse este cuvntul independent. Pentru unii autori existenta unor moduli independenti este extrem de neconvenabila. Si totusi, prin modularitatea creierului s-ar putea explica si ntelege mai bine cum este posibil ca inconstientul si constientul sa functioneze uneori independent unul fata de altul. Prin ipoteza modularitatii creierului psihanaliza ar deveni mult mai inteligibila si plauzibila. Cristen si Klivington arata ca modularitatea insista asupra faptului ca spiritul depinde nu numai de materia care constituie creierul, ci si de materia n care ea este ntocmita. Din aceasta perspectiva, arata ei, durerea de cap nu este ca pentru un behaviorist o simpla reactie la un stimul, ci o stare mentala care integreaza dispozitiiIe subiectului de a se simti usurat printr-un medicament sau de a-si exprima (verbaliza) durerea. Cine are dreptate se ntreaba cei doi autori? Cei care vorbesc despre teritoriul coerent al gndirii sau cei care sustin modularitatea? Este nca prea devreme pentru a raspunde, dar este foarte probabil ca nici una dintre cele doua pozitii nu se vor releva ca juste n totalitate (Christen, Klivingston, 1989) Oricum cunoasterea creierului este extrem de importanta pentru ntelegerea psihicului, la fel cum si reciproca este tot asa de adevarata. Nu credem ca Lashley, unul dintre parintii psihobiologiei moderne, avea dreptate cnd

37

n 1930 cu prilejul discursului prezidential tinut la asociatia Americana de Psihologie afirma ca psihologia este astazi mai importanta dect neurofiziologia...deoarece studiul proceselor psihologice furnizeaza un ansamblu de material factual caruia trebuie sa i se conformeze legile activitatii nervoase. n fond, ambele stiinte sunt la fel de importante cu conditia de a nu-si confunda, substitui sau ncalca obiectul de cercetare.

B) Psihic si fizic Daca psihicul si are izvorul n realitatea nconjuratoare si nu in creier, atunci studiul relatiei dintre psihic si fizic, dintre el si realitatea obiectiva nconjuratoare se impune ca o necesitate. Ceea ce ne retine nca de la nceput atentia este faptul ca modul de fiintare al psihicului este imaginea, ca proces primar, constructul abstract generalizat, ca produs secundar, trairea, ca vibratie a ntregului organism, efortul, ncordarea, ca mobilizare a resurselor neuropsihice. Toate aceste produse reflecta (oglindesc) anumite nsusiri ale obiectelor, concordanta sau nonconcordanta starilor interne ale organismului cu mprejurarile externe, gradul de adecvare dintre ncordarea interna si dificultatea obstacolului. Cu alte cuvinte, psihicul are proprietatea de a reproduce, de a transpune obiectivul n subiectiv, a realitatii nconjuratoare, n plan ideal. Reflectarea este nsa o proprietate, o calitate generala a ntregii materii (fie ea organica sau anorganica). Ea se ntlneste la nivel mecano-fizic, chimic, biofiziologic. Cel mai nalt nivel de realizare a reflectarii este, fara ndoiala, cel psihic. Reflectarea psihica se distinge de alte forme de reflectare, ntlnite la alte niveluri, prin caracterul ei ideal, activ si subiectiv. Prin idealitatea sa, psihicul ca fenomen impalpabil, imponderabil, inefabil se opune lumii materiale dar, totodata, o dezvaluie. Prin activismul sau, care presupune schimbarea concomitenta att a obiectului reflectat ct si a subiectului ce reflecta, mai mult, chiar a relatiei dintre obiect si subiect, psihicul se opune nemiscarii. El nu este o simpla contemplare, ceva mort, abstract, fara miscare si contradictii, ci viu, n continua miscare, transformare. n sfrsit, prin caracterul sau subiectiv psihicul se impregneaza de tot ceea ce este propriu, specific subiectului, reprezentativ pentru el. Si ceva este reprezentativ pentru subiect pentru ca tine de trebuintele, tendintele, aspiratiile, trasaturile lui temperamentale si caracteriale; de asemenea, deoarece subiectul este cel care filtreaza, selecteaza, asimileaza sau respinge informatia externa. Subiectul este purtatorul starilor, trairilor, nsusirilor psihice, depozitul lor, cel care le modeleaza si transforma n functie de solicitarile ce-i sunt adresate, n fine, initiatorul, ntreprinzatorul unor actiuni si activitati. Transpunerea obiectivului n subiectiv, presupune mecanisme de receptionare, stocare, prelucrare,

38

reglare, adaptare, or, toate acestea depind de caracteristicile subiectului, de istoria lui individuala, de modul n care ele s-au format si maturizat, de unele calitati, dar si de deficientele lor. Aceasta nu nseamna ca reflectarea subiectiva ar fi eronata. Termenul de subiectiv, asa cum apare in psihologie, nu trebuie confundat cu cel din logica prin care se desemneaza deformarea, limitarea accidentala, eronarea reflectarii sau cu cel din limbajul cotidian, unde el este echivalent cu fals, patimas, marginit, irational. Totodata, nu trebuie sa ramnem cu impresia ca reflectarea subiectiva ar exclude total posibilitatea aparitiei unor erori. A fi subiectiv nseamna a reflecta corect, adecvat, a reflecta obiectul ca obiect, deci ca atare, nsa filtrat prin propria interioritate psihica. n conditiile aparitiei unor factori perturbatori (la nivelul obiectului, a subiectului sau a mediului), ce se interpun ntre subiect si obiect, reflectarea se deformeaza. Chiar n aceste conditii nsa din necesitati de adaptare pna la urma ea se corecteaza. Cnd vorbim de caracterul subiectiv al reflectarii psihice nu trebuie sa cadem nici n cealalta extrema, si anume sa consideram ca ea copiaza fotografiaza, epuizeaza realitatea. Reflectarea subiectiva aproximeaza, selecteaza, filtreaza n functie de anumite conditii, mprejurari, solicitari. Ea nu epuizeaza obiectul deoarece exista chiar unele limite psihofiziologice ale aparatelor senzoriale nemai vorbind de limitele socioistorice si socioculturale. Ea nainteaza nsa treptat spre surprinderea esentei obiectului. Reflectarea subiectiva se individualizeaza si mai bine daca ne referim la continutul, forma, maniera, mecanismele presupuse, functiile ndeplinite, cu alte cuvinte, daca raspundem la urmatoarele ntrebari: ce se reflecta?; n ce forma se reflecta?; cum se reflecta?; ce se ntmpla n creier atunci cnd reflectam, deci care sunt mecanismele psihofiziologice ale reflectarii?; ce functii ndeplineste reflectarea? Continutul reflectarii este obiectiv de natura informationala, el se afla n afara subiectului. Prin asimilarea lui individul reuseste sa-si elaboreze un model intern al lumii externe. Continutul informational este mai simplu la unele procese psihice si mai complex la altele. Prin perceptie omul reflecta doar nsusirile concrete, neesentiale ale obiectelor si fenomenelor, pe cnd prin gndire el intra n posesia nsusirilor abstracte, esentiale ale obiectelor, chiar a relatiilor dintre ele. Forma reflectorie este ideal-subiectiva, adica ireductibila la substantialitatea concreta a obiectului reflectat si conditionata de caracteristicile organizarii structural-dinamice proprii, specifice fiecarui individ n parte. Ea este extrem de diversa de la un proces la altul. La unele forma reflectorie este imaginea, la altele notiunea, conceptul, ideea. Sunt si procese psihice care reflecta sub forma de trairi, uneori mai simple (instabile si situationale), alteori extrem de complexe si stabile lund forma atitudinilor. Maniera n care se reflecta vizeaza gradul de implicare al subiectului n procesul reflectarii. Obiectul poate fi reflectat ntr-o maniera

39

relativ pasiva, contemplativa, fara implicarea prea pronuntata a subiectului sau, dimpotriva, n una extrem de activa. Avem n vedere att activismul psihic asigurat chiar de mijloacele de care dispune individul (de exemplu, mijloace simple senzoriomotorii sau mijloace complexe, reflexive), ct si activismul neurodinamic. Cu ct subiectul este mai activ n procesul reflectarii, cu ct operatiile facute de el (mnuire, explorare, disecare, comparare, clasificare etc.) sunt mai numeroase si mai variate cu att obiectul va fi reflectat si deci cunoscut mai bine, multilateral si profund. Prin gradul sau de activism subiectul capata o mai mare libertate, devine capabil de o relativa autodeterminare, exprimata n selectivitate si decizie, autoorganizare si autoreglaj. Mecanismele reflectarii se refera la ansamblul organizat si structurat de operatii, procedee si procese de extragere, stocare, prelucrare, transformare, integrare si utilizare a informatiei despre obiectele si fenomenele lumii nconjuratoare. Aceste mecanisme snt fie de natura strict neurofiziologica, (reflexe, procese nervoase excitative sau inhibitive, stereotipuri dinamice etc.), fie de natura psihologica (de exemplu, mecanismele nvatarii, formarii deprinderilor etc). Functiile reflectarii subiective graviteaza n jurul necesitatii asigurarii adaptarii organismului uman la solicitarile ce-i sunt adresate. Dupa opinia noastra, se disting trei categorii de functii ale reflectarii subiective. Cea mai generala este functia de semnalizare (informare, orientare, avertizare, prevestire) care pune n garda organismul, l pregateste n vederea unui anumit tip de reactie. Urmeaza apoi functia de analiza, comparare, clasificare si evaluare a stimulilor externi finalizata cu elaborarea si executarea reactiei de raspuns. n sfrsit, functia de integrare (asamblare, corelare, sinteza) a reactiilor particulare ntr-un tot reactional unitar, fapt ce asigura coerenta comportamentului. n procesul asimilarii continutului informational, n cel al convertirii lui n imagine, concept sau traire psihicul se modifica, se schimba, se construieste pe el nsusi. ntelegerea caracterului reflectoriu, reproductiv al psihicului reprezinta un cstig metodologic important al psihologiei. A ramne nsa doar la acest nivel ar fi insuficient, deoarece psihicul are nu numai capacitatea de a oglindi, de a reproduce realitatea, ci de a o si crea, oferind la iesire mai multe informatii dect s-au constatat la intrare. Reflectarea se prelungeste astfel cu creatia. Creierul nu filmeaza realul, el l reconstituie si, ntr-o oarecare masura, l si creeaza (Christen si Klivington, 1989). Corespondenta dintre lumea exterioara si lumea mentala, noteaza cei doi autori n continuare, se datoreaza constrngerilor exercitate de mediu n decursul evolutiei speciilor. Fiintele vii au avut cu att mai mult sansa de a supravietui cu ct ele au perceput mai bine lumea n care traiau, pentru a o modifica sau pentru a i se adapta. Desi ntre reflectare si

40

creatie exista o strnsa legatura, ambele subordonndu-se acelorasi criterii de eficienta, nu trebuie sa le identificam sau sa le reducem pe una la alta, mai ales, creatia la reflectare. De altfel, studierea lor comparativa a dus la discriminarea reproductivului de creativ (Selz, Cattell, Guilford). Reflectarea mprumuta modele din realitate, are mai ales caracter reproductiv, creatia recurge la combinari si transformari nnoitoare ale realitatii; reflectarea asigura echilibrul subiectobiect, creatia perturba acest echilibru n numele unei reechilibrari superioare; reflectarea poate fi tratata ca o descoperire de operatii, ca o deplasare informationala cu rezultate reproductive, creatia ca o inovatie si inventie, ca o transformare informationala cu rezultate productive; reflectarea potenteaza creatia, dar atitudinea transformativa poate premerge reflectarii. Si totusi, ceea ce are importanta n functionalitatea concreta a psihicului nu este opunerea, ci complementaritatea lor. Indisocierea dintre reproductiv si creativ, ambele aproximative si deci neexclusive, se leaga de faptul ca la baza ambelor se afla constructii operationale continui, constructivismul explicnd att reflectarea, ce presupune ca mijloace procesele informationalcognitive, ct si creatia care nu doar ca se explica dar se si defineste prin constructivism (Paul Popescu-Neveanu, 1980). Din cele de mai sus se desprind ca definitorii pentru psihicul uman urmatoarele caracteristici: psihicul este un model informational intern al lumii externe cu rol adaptiv specific; aparitia lui se nscrie ca un moment de apogeu pe scara evolutiei animale; psihicul se supune legii generale a dezvoltarii modificndu-si de-a lungul timpului (istoric si individual) organizarea si functiile; esenta psihicului care nu poseda nici-o proprietate substantiala (greutate, volum, densitate, gust, miros etc) ramne de natura ideala, nonsubstantiala; el este o entitate de ordin relational, comunicational, informational.

C)Psihic si sociocultural Omul nu traieste numai n lumea obiectelor fizice, el nu se raporteaza si nu reactioneaza doar la stimulii naturali, ci si la stimulii; sociali, la alti oameni, la norme comportamentale de grup, la valori socioculturale. Omul este prin excelenta o fiinta sociala, relationala (zoon politikon, dupa cum l definea Aristotel), de aceea traind si actionnd alaturi de alti oameni el si modeleaza simtirea, gndirea, vointa si comportamentul dupa particularitatile si caracteristicile mprejurarilor si contextelor situationale n care vietuieste. Faptul ca omul si

41

psihicul sau nu ramn indiferente la influentele socioculturale este aproape de domeniul evidentei si aproape nu mai trebuie staruit asupra lui. Antropogeneza si psihogeneza individuala sunt poate cele mai solide argumente care ilustreaza conditionarea social-istorica a psihicului uman. La om nu exista un biologic pur, ci filtrat prin social. Evolutia omului nu se realizeaza de la sine, ci prin intermediul mijloacelor materiale existente ntr-o societate (uneltele fizice, obiectele cu care actioneaza etc), dar si a mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte). Societatea i furnizeaza omului nu doar mijloacele ce urmeaza a fi preluate, interiorizate, asimilate, ci si continuturile cu care acesta va opera. Sociologia arata ca omul si apropie subiectiv nu numai realitatea fizica, ci si realitatea sociala, istoria unui individ izolat neputnd fi rupta de istoria celor ce l-au precedat sau a celor care i sunt contemporani. Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, traditii, mentalitati, prejudecati, ca si de ceea ce s-ar putea denumi spiritul epocii, al vremii. Treptat comportamentele individuale, implicit procesele psihice consubstantiale acestora, se institutionalizeaza, devin norme comportamentale larg acceptate de membrii grupului sau societatii. Cercetarile etnologice au evidentiat existenta nenumaratelor variatii socioculturale ale diferitelor manifestari psihice individuale. Margaret Mead (1901 1978), de exemplu, a aratat ca o serie de fenomene specifice culturii si civilizatiei occidentale (complexul Oedip, criza adolescentei etc) nu sunt ntlnite n alte culturi si civilizatii. Ruth Benedict (1887 1948) descrie cu lux de amanunte felul cum este conceputa persoana n cultura occidentala si n cultura orientala (la japonezi). Astfel, daca n societatea occidentala n interpretarea persoanei se manifesta tendinta de integrare, n cea orientala, dimpotriva, cea de compartimentare a ei ntr-un numar mare de cercuri, fiecare cerc reprezentnd un anumit tip de obligatii (fata de mparat, parinti, persoane carora le sunt ndatorati etc). Apoi, daca n cultura occidentala scopul vietii l constituie cautarea fericirii si evitarea durerii n toate domeniile vietii (public, politic, privat), n cea japoneza aceasta idee este imorala, scopul vietii constituindu-l achitarea de obligatii. n cultura occidentala conflictele apar ntre bine si rau, bunele intentii avnd un mare rol, mai ales n justificarea comportamentelor, n cea japoneza conflictele apar ntre obligatiile egal imperative, bunele intentii neavnd nici un fel de rol. n fine, daca n cultura occidentala conteaza puterea de a alege, de a decide, n cea japoneza mare valoare are forta, caracterului, puterea acestuia de a se conforma. Asadar, valorile societatii, modelele culturale existente si practicate si pun amprenta asupra psihicului individual. Uneori aceasta influenta este att de mare nct ele genereaza aparitia unei personalitati de baza (Kardiner) sau a unei personalitati de statut (Linton).

42

n psihologie, influenta factorilor socioculturali asupra psihicului si corelatelor lui comportamentale a fost pusa n evidenta prin doua tipuri de studii: unele ce vizau surprinderea specificului uman al unor functii psihice comune pentru om si animal; altele ce se concentrau asupra surprinderii variatiilor socioculturale ale functiilor psihice, independent de specificitatea sau nonspecificitatea lor umana. Si unele si altele sunt extrem de numeroase. De exemplu, studiindu-se cele mai simple procese psihice senzatiile, comune omului si animalului, s-a putut constata ca sub influenta factorilor sociali acestea nu doar ca se adncesc, se perfectioneaza, si schimba ponderea, ci apar pur si simplu forme senzoriale noi specific umane. De aici nu trebuie sa deducem ca doar fenomenele psihice simple suporta influenta socioculturalului, aceasta influenta fiind ntlnita, poate si mai pregnant, la nivelul celor superioare. Ceea ce trebuie retinut este faptul ca fenomenele psihice sunt inegal influentate social. Aceasta nseamna ca cele primare, comune pentru om si animal sunt doar conditionate socio-istoric, n timp ce cele superioare, specific umane sunt determinate socio-istoric; primele se pot dezvolta pna la un anumit nivel calitativ si n afara influentelor sociale, pe cnd celelalte nu pot fi concepute independent de factorii socio-istorici. Copii crescuti de animale, la care ne-am referit ceva mai nainte, sunt poate cel mai concludent argument n acest sens. Ei s-au dezvoltat sub raport biologic, si-au amplificat si ascutit unele capacitati senzoriale si motorii prezente si la animale, n schimb, chiar dupa ce au fost readusi n mediul social, n-au putut sa-si formeze si dezvolte capacitatile specific umane (gndire, limbaj etc). Influenta factorilor socioculturali asupra psihicului a fost si mai bine pusa n evidenta cu ajutorul studiilor de psihologie transculturala. S-a constatat cu acest prilej ca ceea ce este valabil pentru o cultura nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezinta norma comportamentala obligatorie pentru o cultura reprezinta o aberatie pentru o alta. Spre exemplu, exista culturi si civilizatii n care este conservata si institutionalizata afirmarea asemanarii fizice a copilului cu tatal, chiar daca aceasta nu este evidenta. n aceste culturi este o imprudenta sa se sustina asemanarea copilului cu mama sau cu unul dintre fratii sai (B. Malinovski). F. C. Bartlett (1886 1979) ntr-o lucrare publicata n 1932 citeaza exemplul unui sef de trib din Africa de Sud care a facut o vizita n Anglia. La ntoarcere fiind ntrebat ce i s-a ntiparit mai pregnant n memorie, a raspuns ca imaginea agentului de circulatie care regla circulatia prin miscarea minilor. La prima vedere un asemenea raspuns pare derutant. n realitate el este usor explicabil: corespondenta gestului n cultura sa, membrii tribului respectiv salutndu-se ntre ei prin gesturi asemanatoare. Evident ca utilizarea acestui gest ntr-o tara straina l-a frapat pe seful tribului respectiv, de aceea

43

el a fost retinut. Societatea ataseaza de procesele psihice o anumita semnificatie si cere ca aceasta sa fie regasita n comportament. Factorii socioculturali modifica continutul subiectiv al proceselor psihice si semnificatia acestora pentru individ, fapt care va face ca unul si acelasi proces psihic sa dispuna de sensuri diferite n culturi diferite. Individul se implica n situatie cu aceste procese psihice modelate sociocultural. Implicarea cu ele n propria cultura este un semn de adaptare, utilizarea lor identica n alte culturi reprezinta un simptom al disfunctionalitatii si dezadaptarii. Studiile psihologiei transculturale atentioneaza asupra necesitatii contextualizarii teoriilor si metodelor psihologiei, adica a elaborarii si utilizarii lor n dependenta de specificul sociocultural al populatiei investigate. Altfel apare pericolul de a extinde la om n general unele concluzii care sunt valabile doar pentru oamenii dintr-o cultura data. Se pare ca testul validitatii interculturale trebuie mai des folosit n vederea stabilirii gradului de generalitate al unor concluzii. Pe buna dreptate ne putem nsa ntreba daca nu cumva psihologia transculturala este limitata, propavaduind un relativism cultural si afectnd n felul acesta unele caracteristici generale ale psihicului. Trebuie sa aratam ca n ciuda unei variatii socioculturale, psihicul dispune n dinamica si functionalitatea lui de o serie de legi generale, universal valabile. Specificul sociocultural s-ar nscrie astfel ca o punte de legatura ntre general-uman si individual-uman, fara ca aceasta sa nsemne ca cele doua extreme n-ar suporta si ele influenta determinativa a factorilor socioculturali. Capacitatea de vorbire este general-umana, faptul ca cineva vorbeste ntr-o anumita limba (romna, engleza, franceza) tine de specificul sociocultural, iar ca este blbit se datoreaza particularitatilor psihoindividuale. n toate cele trei situatii omul ramne fiinta funciarmente sociala. Am insistat pna acum asupra influentei suportata de psihic din partea factorilor socioculturali. Aceasta nu presupune ca relatia dintre psihic si social este unilaterala, numai de la social catre psihologic. nsusirile, procesele, capacitatile psihice mai mult sau mai putin formate si modelate sociocultural, cu un grad mai mare sau mai scazut de organizare si structurare influenteaza, la rndul lor, contextele sociale si factorii socioculturali. Prin capacitatile sale psihice individul nu doar ca se adapteaza situatiei, ci el o si creeaza, o schimba, o restructureaza, o amplifica sau o elimina. Numai interactiunea, interdependenta dintre psihic si social conduce la nsasi constructia psihicului; Socialul este totdeauna si psihic, iar psihicul este n mare parte si social (Pavelcu, V., 1982). Psihologul romn atrage nsa atentia asupra faptului ca a fi, ntr-o masura, n functie de variatiile sociale si a fi de natura sociala sunt doua lucruri diferite

44

(Pavelcu, V., 1982). Natura psihicului pe care o avem n vedere n acest capitol, nu este nici materiala, (substantiala), nici sociala, ci ramne ideal-subiectiva.

45

CAP. 2 LEGE SI EXPLICATIE N PSIHOLOGIE

2.1. POZITII CONTESTATARE
O stiinta si legitimeaza propriul statut prin existenta legilor, adica a acelor raporturi necesare, esentiale, repetabile, generale si obiective ntre fenomenele studiate. Or, nca de la nceput, prezenta unor asemenea raporturi ntre fenomenele psihice a fost contestata. S-a pus ntrebarea daca o realitate prin excelenta subiectiva dispune si se poate conduce dupa legi obiective, daca o realitate att de dinamica se supune determinismului cauzal specific legitatii. De pilda, n psihologia fenomenologica care ofera spectacolul fantomatic al aparitiei si disparitiei unor idei, imagini, stari, fara relatii ntre ele, se poate vorbi de existenta legilor acestor fenomene psihice? Raspunsul a fost categoric negativ. Motivele contestarii legilor psihologice au fost numeroase si diverse. Mai nti s-a spus ca psihologia studiaza individualul, or, aceasta realitate nu dispune de legi care sa fie generale, universale. Cu multi ani n urma, H. Piron (1881 1964) analiznd cele zece legi ale psihologiei functionale stabilite de Edouard Claparede se ntreba: Sunt ele universale, adica adevarate ntotdeauna si peste tot? Permit ele o previziune sigura? Nu. Ele se aplica doar cazurilor individuale. O psihologie stiintifica a individului este imposibila (Piron, 1934). Apoi, li s-a reprosat faptul ca nu reusesc sa surprinda relatiile numerice, deci cantitatea dintre fenomene. Conditia indispensabila oricarei stiinte este de a stabili legi si relatii numerice. Or, domeniul psihologiei este cel care, n univers, este ireductibil la numar (Wallon, 1934). S-a afirmat, de asemenea, ca legile psihologiei, chiar daca exista, nu sunt pure, sunt specifice psihologiei, ci eclectice, compozitie apartinnd, de fapt, mai multor stiinte. n Vocabular de psihologie, publicat de Pieron n 1957, la cuvntul lege figureaza peste 50 legi, redate fie prin denumirea lor, fie a autorilor care le-a formulat. Dintre acestea, doar una doua ar putea fi considerate ca fiind specific psihologice, celelalte apartinnd fiziologiei, fizicii sau fiind, cel mult, intermediare. Astfel, legile reflexelor conditionate stabilite de P. Pavlov, care deseori sunt identificate cu legile psihologiei, privesc dinamica corticala fiind, de aceea, legi neurologice. Legea generala a afectivitatii stabilita de Georges Dumas, potrivit careia excitatiile emotionale, ntr-o doza mai puternica, produc agitatii dezordonate, iar atingnd doze extreme, se manifesta prin fenomene de oboseala, este o legitare de natura nervoasa. Multe dintre legile asociatiei, memoriei, atentiei, ca si cele stabilite de behaviorism n domeniul nvatarii ar fi legi fiziologice; legile gestaltismului, fizicaliste. Legile cantitative (legea Weber-Fechner care postuleaza relatia dintre intensitatea stimulului si

46

intensitatea senzatiei) sunt psihofizice sau matematice. ncrederea n existenta unor legi specifice psihologiei a fost zdruncinata si de aparitia ciberneticii, a progreselor nregistrate n studiul si domeniul inteligentei artificiale. S-a afirmat ca din moment ce multe dintre procesele considerate ca pur psihice pot fi realizate de o masina, nseamna ca legile inerente acestor procese nu mai fac parte din categoria legilor specifice psihologiei, asa nct necesitatea cautarii lor este caduca, nestiintifica (Pavelcu, V., 1972). Contestata a fost si capacitatea de previziune a legilor psihologice, afirmndu-se ca este imposibil sa se anticipeze cum anume se va comporta un individ ntr-o situatie data. Plecnd de la individ, este imposibil de prevazut cu toata certitudinea ce va face, ce va deveni acesta; la fel plecnd de la situatii, de la mediu, relatiile individului nu mai pot fi prevazute (Wallon, H., 1934). Din acest considerent, psihologia s-ar nscrie n rndul stiintelor pe care Helmer si Rescher (1960) le denumesc inexacte, deoarece rationamentul lor este in-formal. Legile acestor stiinte prezinta, dupa cei doi autori, urmatoarele caracteristici: sunt cvasilegi; valabilitatea lor este restrictionata sub raport spatio-temporar (spre deosebire de legile fizicii care sunt valide oricnd si oriunde); sunt neprecise. Tocmai de aceea, n stiintele inexacte, ntre propozitiile explicative si cele predictive exista o asimetrie fundamentala, acestea din urma fiind enuntate cu diferite grade de probabilitate. Termenul de probabilitate este considerat ca avnd urmatoarele acceptiuni: 1 frecventa relativa, stabilita a posteriori; 2 grad de confirmate a unei ipoteze, pe baza unor dovezi, care constau ntr-o multime determinata de enunturi admise ca adevarate; 3 probabilitate subiectiva (sau personala) a unei ipoteze; enuntata de un anumit individ, pe baza unor dovezi. Asemenea constatari l-au determinat pe Valeriu Ceausu sa afirme ca psihologii nu pot ocoli constatarea ca disciplina pe care o reprezinta furnizeaza cunostinte relative si ca, n cel mai bun caz, ea se plaseaza n sfera stiintelor inexacte (Ceausu, 1978). La cele de mai sus trebuie adaugat nca un fapt. Dupa cum arata K. R. Popper (1956) explicatia, predictia si verificarea sunt cele trei conditii fundamentale ale unei stiinte. Daca nsa, n stiintele naturii, n asa numitele stiinte exacte, principiul verificarii este primordial, n stiintele socioumane se pare ca pe primul plan trece principiul predictiei. Numai ca predictia poate contribui ea nsasi la influentarea fenomenului prezis, mai mult, la alterarea lui. Acest fenomen a fost denumit de Popper efectul Oedip. Predictia sociala, arata ca, el constituie un eveniment social care poate intra n interactiune cu alte evenimente sociale si, printre acestea, cu cel pe care l prezice. Ca urmare a relatiei dintre obiectul cercetat si subiectul cercetator acest efect se poate manifesta si n domeniul stiintelor exacte, dar el este total neglijabil. n stiintele socioumane nsa, unde obiectul cercetat este, de fapt, un subiect, relatia de interinfluentare este mult mai prezenta asa nct

47

predictia va avea o mai mare doza de inexactitate. Este aproape inutil sa insistam asupra faptului ca psihologia ofera poate cel mai propice teren pentru manifestarea incertitudine predictiei. Subiectii investigati, datorita comunicarii verbale dintre ei sau datorita unor subtile fenomene de perceptie sociala, de comunicare nonverbala, de contagiune sau influenta psihosociala, pot intui sau anticipa ce anume se asteapta de la ei. Ca urmare, predictia cercetatorului va juca un mare rol n determinarea evenimentului prezis. Din cele de mai sus se poate desprinde faptul ca unele pozitii de contestare a legilor psihologiei se datoreaza stadiului limitat al cunoasterii stiintifice, n general, si al cunoasterii psihologice, n special, n timp ce altele provin din surprinderea unor dificultati reale, obiective ce reiese din nsasi natura obiectului studiat, a metodelor folosite n investigarea acestuia. Ca unele dintre ele au fost deja depasite, neprezentnd astazi dect un interes istoric, este evident. Cine se mai poate ndoi astazi de regularitatea unor fenomene, procese si nsusiri psihice, de psihologia si-a rafinat metodele de investigatie fiind capabila sa formuleze si legi cantitative cu o mare capacitate de previziune.

2.2. SPECIFICUL LEGILOR PSIHOLOGIEI

Dupa prezentarea celor cteva tendinte contestatare ale legilor psihologiei o ntrebare se ridica aproape de la sine: la ce anume se asteptau cei care au negat legile psihologiei si negasind au fost nevoiti sa adopte pozitii contestatare? Mai multe raspunsuri sunt posibile la aceasta ntrebare, analiza lor evidentiindu-se, totodata, specificul legilor psihologiei. Mai nti, credem ca cei care au contestat legile psihologiei se asteptau sa gaseasca n psihologie legi ca n fizica, mecanica sau alte stiinte exacte. O marturiseste nsasi James n concluziile manualului sau de psihologie. Definind psihologia ca o stiinta naturala el spera sa-i gaseasca fundamente solide. Calificativul sau acuza, de faptul, fragilitatea psihologiei, lipsa articulatiilor dintre ipotezele si faptele sale fundamentale care, departe de a avea o valoare personala si absoluta, necesita a fi reformulate. Ce este totusi psihologia dupa opinia lui James? O nsusire de fapte grosolan observate, cteva discutii bataioase si guralive despre teorie, cteva clasificari si descrieri.. dar nici o singura lege n sensul n care vorbim de legi n fizica, nici o singura formula din care sa se poata deduce o consecinta, asa cum se deduce un efect din cauza lui... Noi ignoram pna si termenii ntre care ar trebui ca legile fundamentale pe care nu le avem sa stabileasca relatii (James, 1929). Se spera, deci, ca n psihologie sa fie descoperite legi de

48

tip dinamic ca n fizica, adica legi n care o cauza sa conduca ntotdeauna la obtinerea aceluiasi efect, evident n conditii strict determinate. Nu se ntelege faptul ca datorita complexitatii obiectului de cercetare al psihologiei, acest lucru nu este posibil. Legile psihologiei sunt legi probabiliste, legi n care un fenomen numit cauza duce numai cu o anumita probabilitate la obtinerea altui fenomen efect. Nu este exclus ca aceeasi cauza sa duca la aparitia mai multor efecte. Explicatiile date de un profesor unei clase de elevi sunt aceleasi pentru fiecare elev, efectele vor fi nsa extrem de variate (un elev ntelege totul, altul doar partial; unul ntelege corect, adncit, altul superficial; un altul s-ar putea sa nu nteleaga unitatea n diversitate a acestora care ia forma unei legitati, n ciuda marii dispersii si variabilitati individuale? Cine mai pune astazi sub semnul ntrebarii posibilitatea ca individul sa devina obiect al stiintei, mai ales dupa aparitia psihologiei umaniste? n fond, individul manifesta o serie de conduite si comportamente repetabile att n propria sa existenta, ct si n existenta altora. Distributia, frecventa acestora, variabilitatea individuala raportata si comparata cu variabilitatea grupului cuprind, n germene, legitatea. Pentru a nu ramne cu o imagine vaga, imprecisa despre aceste legi psihologice, vom prezenta, cu titlu explicativ, legile, stabilite de doi mari psihologi, unul american Edward L. Thorndyke, altul european douard Claparde, legi devenite clasice si punct de plecare pentru studiile dedicate nvatarii si, respectiv trebuintelor.

Tabelul 1 LEGILE NVATARII SI LEGILE PSIHOLOGIEI FUNCTIONALE

LEGILE NVATARII (E. L. Thorndyke: 1874 1949) 1

LEGEA EFECTULUI - pozitiv (daca conexiunea este urmata de succes sau satisfactie forta ei creste); - negativ (daca conexiunea este urmata de esec sau insatisfactie forta ei scade). LEGEA EXERCITIULUI stabileste corelatia dintre intensitatea conexiunii si numarul de asociatii S R - legea utilizarii: cnd se stabileste o conexiune modificabila ntre o situatie si un raspuns, forta acelei conexiuni este ntarita, celelalte conditii find egale; - legea neutralizarii: atunci cnd nu se stabileste o conexiune modificabila, forta acelei conexiuni slabeste; LEGI SUBORDONATE - legea raspunsurilor multiple la o aceeasi situatie exprima cautarile prin ncercare si eroare a raspunsului corect la situatia problematica;

DECALOGUL PSIHOLOGIEI FUNCTIONALE (douard Clapard:1973 1940) 2

LEGEA TREBUINTEI: orice trebuinta tinde sa provoace relatii care sunt proprii pentru a o satisface. LEGEA EXTENSIUNII VIETII MINTALE: dezvoltarea vietii mintale este proportionala cu distanta existenta ntre trebuinte si mijloacele de a le satisface. LEGEA CONSTIENTIZARII: individul devine constient de un proce, de o relatie sau de un obiect cu att mai trziu cu ct conduita sa a implicat mai devreme si timp mai ndelungat folosirea automata, inconstienta, a acestui proces, relatie, obiect. LEGEA ANTICIPARII: orice trebuinta care, prin natura ei, risca sa nu se poata satisface imediat, apare cu anticipatie. LEGEA INTERESULUI: orice conduita este

49

- legea setului: raspunsul la o situatie depinde nu doar de natura situatiei ci si de conditia individuala; - legea activitatii selective: postuleaza posibilitatea selectarii elementelor esentiale ale problemei; - legea analogiei: la o situatie noua se reactioneaza cu raspunsul eficient din alte situatii similare; - legea transferului asociativ: situatii diferite evoca un acelasi raspuns; - legea apartenentei: pentru ca doua elemente sa se asocieze trebuie sa apartina unul altuia; - legea vivacitatii: o reactie apare mai usor la un stimul puternic, dect la unul slab.

dictata de un interes. LEGEA INTERESULUI MOMENTAN: n fiecare moment, un organism actioneaza urmnd linia interesului sau major. LEGEA DE REPRODUCERE A ASEMANATORULUI: orice trebuinta tinde sa repete conduita prin care a fost satisfacuta ntr-o mprejurare similara. LEGEA TATONARII: cnd situatia este noua, trebuinta declanseaza reactii de cautare, tatonare. LEGEA COMPENSATIEI: cnd echilibrul tulburat nu poate fi restabilit printr-o reactie adecvata, el este compensat printr-o reactie antagonista fata de deviatia pe care o suscitase. LEGEA AUTONOMIEI FUNCTIONALE: n fiecare moment al dezvoltarii sale, un animal constituie o unitate functionala (capacitatile sale de reactie sunt ajustate la trebuintele sale).

Chiar daca unele dintre aceste legi nu sunt cantitative, ci calitative, chiar daca nu toate ofera posibilitatea previziunii, nu-i mai putin adevarat ca ele reusesc sa surprinda diverse relatii ntr-o gama variata de fenomene psihice, stnd la baza nenumaratelor cercetari care au fost ntreprinse n domeniul nvatarii si al motivatiei. Asa nct putem considera ca multe dintre criticile facute de Pieron n cadrul Centenarului international de sinteza (Paris, mai-iunie, 1933) ramn, n mare parte fara obiect. Si situatia inversa este la fel de valabila; cauze diverse genereaza unul si acelasi efect. Toti elevii pot obtine aceeasi performanta n nvatare, nsa unul a nvatat pentru nota, altul pentru a-si satisface parintii, n fine, un al treilea, pentru a sti, a cunoaste, a fi informat. Aceste fapte sunt posibile deoarece ntre cauza si efect se interpun mai multe serii cauzale care pot devia, amna, suspenda, grabi producerea efectului. n calitate de serii cauzale ce se interpun ntre cauza si efect apar conditiile interne ale individului, personalitatea sa care filtreaza, mediaza actiunea factorilor externi asupra organismului. Aceasta nu nseamna ca psihologia nu se supune determinismului universal, ci ca acesta este de alt tip. De altfel, n locul determinismului clasic stiinta contemporana a introdus notiunea de

plurideterminism cu diferite forme de manifestare. Jean Franois Le Ny (1963) descrie doua situatii tipice: situatia de supradeterminare, cnd un fenomen oarecare poate fi produs de fiecare dintre alte fenomene, prezenta tuturor facnd ca el sa fie supradeterminat; situatia de subdeterminare, cnd un fenomen oarecare nu poate fi produs de nici unul dintre alte fenomene, ci numai de toate la un loc, el fiind, n acest caz, subdeterminat prin fiecare dintre factorii sai. Jugoslavul Tordai Zador introduce notiunea dedeterminism sincronic, potrivit caruia fiecare fapt
50

devine punct de plecare al altor actiuni, fapta sau actiunea individuala dobndind importanta, nsemnatate sociala prin influenta pe care o exercita asupra celorlalti. Se pare ca acest tip de determinism, la care adaugam si situatia de subdeterminare, este mai propriu psihologiei dect formele determinismului clasic sau cele ale situatiei de supradeterminare. n psihologie legile au nu doar un caracter probabilistic ci si statistic, ele neverificndu-se pe fiecare membru component al unei colectivitati date, ci pe majoritatea membrilor ei. Daca aplicam un test de memorie pentru verificarea uneia dintre legitatile acestui proces psihic (nceputul si sfrsitul unui material se retin mai bine dect mijlocul lui), nu ne putem astepta ca aceasta legitate sa se confirme n cazul fiecarui individ dintr-o multime data, ci doar pe majoritatea persoanelor testate. n al doilea rnd, cei care au contestat existenta si caracteristicile legilor psihologiei se asteptau sa gaseasca n psihologie numai legi de tip cauzal. Numai ca n afara legilor cauzale exista si altele la fel de complexe ca cele cauzale, totusi diferite de ele. n psihologie, unde avem de a face cu fiinta vie a omului, nzestrat cu capacitatea de autoorganizare si autoreglare sunt prezente legi teleologice sau finaliste care privesc efectul voluntar si scopul. nsusi Tolman, aducnd unele corective behaviorismului, a fost nevoit sa accepte ca omul nu actioneaza n gol, la ntmplare, ci determinat si orientat de anumite scopuri. Aceasta idee l conduce pe psihologul american la parasirea relatiei determinative Stimul-Reactie, n favoarea unei spontaneitati interne a activitatii umane, redimensionnd astfel rolul motivatiei n determinarea

comportamentului uman. Psihologul francez M. Pradines a evidentiat existenta a trei tipuri de legi: 1 legi de functionare a fenomenelor psihice; 2 legi de compozitie, organizare sau structura; 3 legi de dezvoltare. n prima categorie am putea ncadra unele legi ale senzatiilor (adaptarea, contrastul, proiectia) ale gndirii, memoriei sau imaginatiei; n cea de a doua, legea pregnantei, a celei mai bune forme, a similaritatii si contiguitatii formulate de Wertheimer n domeniul perceptiei; cea de a treia categorie de legi poate fi ilustrata prin legea dezvoltarii stadiale a psihicului copilului, la formularea careia o contributie deosebita si-au adus-o psihologi ca W. Stern, J. Piage, L. S. Vigotski etc. Aceste ultime legi ar putea fi denumite si psihogenetice. O clasificare oarecum asemanatoare a legilor psihologiei este facuta si de catre B. Lomov (1984) care deosebeste; legile psihofizicii (identificarea, diferentierea semnelor, formarea asociatiilor); legile dinamicii psihice (succesiunea logica a fazelor perceptiei, nvatarii etc.); legile dezvoltarii psihice (stadiile dezvoltarii psihice, stadiile evolutiei inteligentei etc.). n sfrsit, cei care au negat legile psihologiei s-au asteptat ca acestea sa fie pur psihologice. Realitatea demonstreaza nsa ca ele au conotatii fiziologice, fizicaliste sau

51

sociologice. Si este firesc sa fie asa din moment ce psihicul este expresia sintetica si ultimativa a tuturor celorlalte forme existentiale. Este aproape exclus ca formele existentiale superioare sa nu le ncorporeze pe cele inferioare, sa nu ntretina relatii cu ele, sa nu contina reziduuri ale acestora, chiar daca n expresia lor finala le depasesc pe cele inferioare. Probabil ca nu caracterul pur sau impur al legilor psihologiei este fundamental, ci existenta legilor ca atare. Aceasta nu trebuie sa ne mpiedice nsa de a cauta si descoperii legi proprii, specifice psihologie. De altfel, multe dintre cele deja formulate dispun de un asemenea caracter. Legea optimumului motivational formulata de Yerks si Dobson, cea a autorealizarii (sau autoactualizarii) stabilita de Maslow, legea acomodarii prin depasire sau cea a centrarii si decentrarii intelectuale propuse de Piaget, legile nivelului de aspiratie sau cele ale schimbarii individului n grup formulate de Lewin, sunt legi specifice psihologiei. Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat, ci si dintr-un anume mod de functionare a lor. Actionnd concomitent, ntretaindu-se unele pe altele, ele si relativizeaza efectele sau si le restructureaza total. O lege a memoriei arata ca un material mai mare ca volum se memoreaza mai greu dect unul mai mic ca volum. O alta lege a memoriei precizeaza ca materialul organizat, structurat, logic, se memoreaza mai repede si mai bine dect materialul neorganizat, nestructurat, fara sens logic. Aceste efecte se obtin atunci cnd cele doua legi actioneaza independent una de alta. Cnd actiunea lor va fi concomitenta efectul va fi cu totul altul. Astfel, este mai mult ca sigur ca un material mare ca volum, dar cu un grad crescut de organizare si structurare logica va fi memorat si retinut mult mai bine dect un material mic ca volum, dar cu un mare grad de organizare. Asadar, n psihologie, dat fiind faptul ca legile fenomenelor psihice se interfera, este foarte probabil ca o lege sa devina conditie (facilitatoare sau perturbatoare) pentru actiunea alteia.

2.3. EXPLICATIA N PSIHOLOGIE

2.3.1. Descriere, explicatie, previziune

Explicatia, alaturi de descriere si previziune, constituie una dintre conditiile fundamentale ale existentei stiintifice. Stiinta trebuie sa fie n stare sa ne satisfaca trei trebuinte principale: condensarea cunostintelor, prevederea viitorului curs al naturii si explicatia fenomenelor naturii (Harr, 1963, p. 107). Cele trei trebuinte la care se referea Harr sunt

52

specifice nu doar pentru stiintele naturii, ci, n egala masura, si pentru cele socioumane, deci si pentru psihologie. Descrierea joaca n psihologie acelasi rol pe care l are si n alte stiinte. A descrie un fenomen psihic (un proces, o activitate, o nsusire psihica) nseamna a raspunde mai nti la ntrebarea ce este? si apoi la ntrebarea Cum? se desfasoara fenomenul respectiv. Descrierea ncepe prin a fi realista, substantialista si sfrseste prin a fi relationala; ea inventariaza, clasifica, sistematizeaza, condenseaza cunostintele dar stabileste si relatii spatio-temporare, de ordine si succesiune dintre fenomene, fiind mai de graba cantitativa, dect implicativa. Pentru a putea fi efectuata corect este necesara stabilirea descriptorilor, a criteriilor n functie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate. Un asemenea demers este cu att mai pregnant n psihologie unde fenomenele psihice nu sunt observabile. Exista doua tipuri de descrieri: calitative si cantitative. Descrierile calitative presupun definirea operationala a conceptelor, formularea lor n termeni observabili si actionali. De exemplu, a defini operational conceptul de putere nseamna a preciza conditiile n care putem afirma despre o persoana ca are putere asupra alteia sau ca o persoana are o putere mai mare dect alta. A defini operational conceptul de credinta nseamna a inventaria practicile religioase si a determina care dintre ele sunt exercitate. Conditiile exercitarii puterii si practicile religioase sunt indicatori importanti pentru cele doua variabile avute n vedere. Alaturi de operationalizarea conceptelor, de traducerea lor n indicatori, descrierile calitative presupun si categorisirea, adica regruparea fenomenelor dupa unul sau mai multe criterii, concomitent cu acceptarea neglijarii tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conserva dect relatiile de echivalenta si de diferenta ntre fenomene. Introducerea n aceeasi categorie a tuturor indivizilor care au raspuns prin da la o ntrebare de opinie reprezinta o asemenea categorisire. Operatia prin care un obiect (subiect, fenomen) este ncadrat fara ambiguitate ntr-o categorie, pentru a nu fi constrngatoare si rigida, poate fi ameliorata, n sensul ca pot fi utilizate categorii succesive sau intermediare. Important este nsa ca la un moment dat criteriile sau categoriile de apartenenta sa fie riguros stabilite. Descrierile cantitative introduc, asa cum le arata si numele, relatiile calitative ntre fenomenele studiate, afirmnd ca unele dispun ntr-o mai mare masura de caracteristica considerata. Doua operatii sunt necesare: masurarea (atribuirea unui numar unui obiect sau unei caracteristici a obiectului); numararea (atribuirea unei frecvente diferitelor categorii de obiecte).

53

Una dintre cele mai importante probleme pe care o ridica descrierea n psihologie este asigurarea caracterului ei satisfacator. Pentru aceasta este necesara stabilirea riguroasa a variabilelor ce caracterizeaza individul. Diferite tipuri de analiza folosite n psihologie (analiza factoriala, analiza cauzala, analiza datelor) reprezinta tot attea mijloace prin care punem ordine, facem sa apara structura, da o descriptie simplificata fondata pe proximitatile sau pe similitudinile dintre date (Matalon, 1988). Explicatia reprezinta o treapta superioara a cunoasterii stiintifice si reprezinta raspunsul la ntrebarea de ce?. Ea urmareste surprinderea dinamicii si interactiunii fenomenelor psihice si a comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative. Explicatia rasare din integrarea faptelor ntr-un sistem complex de relatii succesive, constante si generale. Spunem ca am explicat un fenomen atunci cnd ne dam seama de toate cauzele sale, de conditiile n care apare, de toti factorii de care se leaga (Pavelcu, V., 1972). ntr-un sens foarte larg, folosim termenul de explicatie pentru a desemna tot ceea ce clarifica, tot ceea ce sporeste impresia noastra de ntelegere. ntr-un sens restrictiv, explicatia este redusa la un proces de deductie. Pentru Hempel (1965), un fenomen este explicat daca acesta poate fi dedus din compozitia a doua ansambluri de fapte: n primul rnd, din legile generale care regizeaza fenomenul explicat; al doilea rnd, din conditiile particulare n care acest fenomen a aparut. Pentru ca explicatia psihologica sa fie ct mai corect si ct mai completa este necesara specificarea sistemului explicativ, care consta n alegerea variabilelor studiate (retinerea unora si excluderea altora, acestea din urma fiind variabilele nonidentificabile, surse de fluctuatii neanalizate); stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene, care nu sunt explicate prin alte elemente ale sistemului); largirea sau ngustarea sistemului explicativ (adaugarea sau eliminarea unor variabile pentru a putea surprinde ct mai bine lantul lor cauzal). Unele dintre aceste conditii sunt mai usor de asigurat n cercetarile de laborator, dect n cele de teren. n laborator, de exemplu, variabilele exogene sunt variabile independente, ele nu trebuie explicate pentru ca sunt fixate de cercetator si deci nu fluctueaza. Un bun cercetator nu este cel care opereaza cu un sistem explicativ vast si complex, ci cel care l alege bine (Matalon, 1988). n explicarea diferitelor relatii dintre fenomenele psihice sau dintre comportamentele umane, psihologia nu trebuie sa faca abstractie de interventia hazardului, chiar daca notiunea de hazard pare a contrazice definitia explicatiei data de Hempel, chiar daca interventia unor factori ntmplatori, aleatori, mai ales n cercetarile de laborator, ar echivala cu o slabiciune a cercetatorului. Prezenta unor factori noncontrolabili, actiunea lor asupra celor experimentali,

54

combinarea cu acestia nu poate fi ntotdeauna evitata. Hazardul se manifesta n psihologie prin ceea ce Boudon (1984) numea efectul Cournot, adica sub forma intersectiei a doua serii cauzale independente. Toata problema care se pune n acest caz este aceea a diminuarii, si eventual, a eliminarii lui. Lucrul acesta se obtine prin randomizare care are rolul de a circumscrie aleatoriu si a creste validitatea concluziilor extrase. Previziunea este una dintre conditiile existentiale ale stiintei. A prevedea nseamna a anticipa existenta sau modul de desfasurare al unui fenomen pornind de la legile generale sau de la conditiile n care fenomenul urmeaza a se produce. Proba ca o stiinta este adevarata o constituie capacitatea ei de a prevedea, si invers: o stiinta recunoscuta cu adevarata asigura posibilitatea unor previziuni corecte. Cunoasterea legii este o conditie necesara pentru a prevedea, dar nu si suficienta. Prevederea implica un oarecare grad de incertitudine, mai ales n stiintele socioumane, unde chiar daca incertitudinea este mica, chiar daca ea poate fi redusa, nu poate fi total suprimata. Daca nu avem nici un fel de dubiu n legatura cu ceea ce urmeaza sa se ntmple, nu putem vorbi de previziune, ci de o activitate stiintifica normala. ntre previziune si explicatie exista o strnsa interactiune. Din punct de vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunnd un proces deductiv. Daca explicatia deduce un fenomen observat din legile generale sau din conditiile particulare n care el se produce, previziunea, pornind exact de la aceleasi legi generale si exact de la aceleasi conditii particulare, va deduce fenomenul care se produce. Desi strns legate prin structura logica, explicatia si prevederea nu se presupun reciproc. Exista previziuni fara explicatii. n aceste situatii previziunea se bazeaza pe cunoasterea unor regularitati trecute (previziune prin extrapolare temporara) sau pe o lege empirica fondata pe o simpla deductie. Exista nsa si explicatii care nu se acompaniaza n mod necesar cu capacitatea de a prevedea. Acesta este cazul unor teorii explicative care nu au nsa si valoare predictiva. Se citeaza deseori exemplul teoriei darwiniste a evolutiei, care este explicativa, dar nu permite previziunea, datorita faptului ca multitudinea conditiilor presupuse de ea (mutatii, anumite conditii de mediu, prezenta unui numar de specii pe acelasi teritoriu) este imposibil de obtinut astazi. Previziunea nu este o simpla descriere a fenomenelor care se vor produce, ci furnizeaza elemente ce pot fi integrate ntr-o decizie. Ea ne pune n garda n legatura cu ceea ce se poate ntmpla daca nu intervine ceva nou. Are o mare valoare practica (ne pregateste pentru actiune), dar si teoretica (nct la elaborarea unor noi perspective asupra fenomenelor si evenimentelor, la a considera situatiile prezentate doar ca momente ce pot fi depasite). Tocmai de aceea, au fost elaborate o multitudine de tehnici de previziune (extrapolarea temporala legata de studiul

55

evolutiei trecute si prelungirea ei n viitor; aplicarea directa a modelelor deductive, care presupune stabilirea legilor ce regizeaza fenomenul de previzionat si introducerea apoi a valorilor posibile a parametrilor n orizontul avut n vedere pentru previziune).

2.3.2. ntelegere, explicatie si lege

A descrie, a explica si a prevedea nseamna practic a formula legi. Cum unii psihologi neaga nsa existenta legilor n psihologie, nseamna ca implicit se neaga si capacitatea psihologie de a explica si prevedea. Pe buna dreptate ne putem ntreba: daca psihologia nu este capabila nici sa explice, nici sa pevizioneze, atunci ce-i ramne de facut? Raspunsul dat de unii psihologi este simplu; doar de a ntelege fenomenele psihice si relatiile dintre ele. Aceasta este solutia propusa de asa numita psihologie a ntelegerii, ca si de psihologia fenomenologica. Ceea ce nu sesizeaza nsa reprezentantii acestor orientari este complexitatea ntelegerii, diversele ei nivele sau grade. Nivelul primar, initial este cel al ntelegerii implicite bazat pe reproducerea globala si nediferentiata a fenomenului si mai ales pe raportarea acestuia la schemele perceptive, intelectuale si afective anterioare ale cercetatorului. Urmeaza apoi nivelul descrierii, care presupune o oarecare articulare a elementelor fenomenului. n sfrsit, nivelul explicatiei rezultat din interpretarea unui fapt necunoscut ntr-un cadru cunoscut ce ofera un grad superior de cunoastere a realitatii. Rezulta ca explicatia nsasi face parte integranta din ntelegere si poate fi considerata ca o forma a acesteia... ntelegerea superioara a realitatii rezulta din explicatie... Actul anticiparii si al prevederii confirma justetea ntelegerii (Pavelcu, V., 1972). Faptul ca n evolutia unei stiinte sau n derularea unei cercetari exista etape descriptive, dar si explicative care adncesc ntelegerea si cunoasterea stiintifica a realitatii, demonstreaza unitatea si

interdependenta demersurilor amintite. Ca ntre ntelegere si explicatie nu exista o identitate ne este evidentiat si de unele formulari prezente n limbajul uzual: nteleg, dar nu-mi pot explica, n acest caz explicatia echivalnd cu depistarea cauzelor producerii unui fenomen. Legea este prezenta de la cel mai simplu nivel al ntelegerii, cel al ntelegerii implicite, numai ca n asemenea situatii chiar daca individul se comporta conform ei, nu o poate formula explicit, constient, analitic, discursiv. Descrierea, o data cu clasificarea, formarea conceptelor de clasa, gen, specific, cu indicarea ordinii, a regularitatii desfasurarii fenomenelor, a relatiilor spatio-temporare de succesiune a acestora permite ridicarea la un nou stadiu n formularea legilor. Apartenenta unui fenomen particular la o clasa de fenomene sau la un sistem de regularitati poate fi suficienta pentru o persoana al carei spirit se ntreaba asupra ratiunii de a fi a acelui fenomen.

56

Legea atinge un nivel superior n dezvoltarea ei odata cu explicarea fenomenelor, adica odata cu precizarea cauzelor care au contribuit la aparitia lor, a conditiilor manifestarii lor, a factorilor cu care se leaga, cu un cuvnt, a relatiilor invariante care exista ntre fenomenele respective. Asadar, valoarea legii depinde de nivelul si particularitatile ntelegerii. La nivelul ntelegerii explicative ea detine o valoare teoretica, deoarece presupune o epurare progresiva a accidentalului concomitent cu decantarea si conservarea esentialului din obiecte si fenomene. Relatiile dintre ntelegerea implicita, descriere si explicatie, pe de o parte si lege, pe de alta parte, pot fi cel mai bine surprinse daca ne referim la dinamica si evolutia cercetarii stiintifice. Jean Piaget (1963) considera ca exista trei demersuri n cercetarea psihologica; 1 stabilirea faptelor generale sau a legilor; 2 explicatia unei legi pornind de la un sistem de legi; 3 deductia legii dintr-un sistem de legi, care nu ramne doar ideala, ci se aplica unui substrat real sau modelat care se preteaza unei asemenea deductii. Primul nivel este constatativ, celelalte doua explicative. Legea prin ea nsasi nu explica nimic, ea se multumeste doar sa constate generalitatea unei relatii. Explicatia ncepe cu coordonarea legilor, care se prezinta sub cele doua forme complementare la care ne-am referit mai nainte. Explicatia unei legi pornind de la un sistem de legi este echivalenta cu construirea sau reconstruirea deductiva a unei legi avnd ca punct de plecare alte legi. Ea este prima forma a explicatiei, superioara totusi simplei constatari a existentei legitatii. Deducerea unei legi pornind de la un sistem de legi nu reprezinta nsa o explicatie cauzala. Dupa opinia lui Piaget, explicatia cauzala consta n deducerea legilor care leaga obiectele reprezentate n functie de un substrat real. Ea presupune satisfacerea a trei conditii: 1 de a fi n posesia legilor; 2 de a alege o schema de deductie; 3 de a alege un substrat asupra caruia se explica deductia (societatea, sistem nervos, comportament, conduita). Daca admitem aceste postulate, atunci putem desprinde doua maniere generale care n loc de a utiliza deductii nave fondate pe limbajul curent face apel scheme deductive cu caracter tehnic, mprumutate din matematica, algebra, logica; o maniera particulara care presupune satisfacerea primelor doua conditii (1 si 2 de mai sus) dar nu si pe a treia, ea studiind ceea ce este comun mai multor modele reale cunoscute. Pentru a ntelege mai bine demersurile cercetarii psihologice sa ne referim la un exemplu pe care ni-l furnizeaza nsusi Piaget. Sa presupunem ca prezentam unor subiecti segmente de dreapta ca cele din Fig. 5, cerndu-le sa compare lungimea segmentelor A si B, apoi lungimea segmentelor A si B. Cercetarea va parcurge mai multe etape:

57

A A B

Fig. 5

Segmente a caror lungime trebuie comparata.

1 etapa ntia: constatarea legii (subiectii vor declara ca A este mai lung dect B, iar A si B sunt egale). Este vorba despre o lege deoarece se stabileste o relatie ntre orientarea liniilor (verticala si orizontala) si conduita subiectilor pusi n situatia de a le compara. De asemenea, constatam ca ne aflam n fata unei legi si din repetabilitatea ei, fapt reiesit din frecventa raspunsurilor subiectilor (raspunsurile A > B sunt mai frecvente dect raspunsurile A < B, n timp ce frecventa raspunsurilor A > B nu difera semnificativ de frecventa raspunsurilor A < B). Ea este deci o relatie repetabila, deoarece aceeasi constatare poate fi facuta de observatori diferiti, pe subiecti diferiti; 2 a doua etapa; deducerea legii din alte legi (daca nregistram cinematografic miscarea ochilor subiectilor care examineaza figura prezentata, vom constata ca punctele de fixare a privirii se acumuleaza la vrful liniei A si la vrful liniei B, astfel nct dreapta A este de mai multe ori maturata cu privirea, n timp ce nregistrarea cinematografica a miscarii ochilor pe segmentele A si B arata ca privirea se situeaza spre mijlocul acestor segmente, astfel nct ele sunt maturate cu privirea n mod egal). n acest caz concluzia apare de la sine, ea este o deductie logica, pur formala; 3 a treia etapa: construirea unui model capabil sa tina cont, n plan real, de sistemul de legi descris n etape anterioara. De exemplu, se poate construi un model psihofiziologic, bazat pe ntlnirea sau corespondenta dintre elementele segmentului maturat cu privirea si organele receptoare elementare din retina. n acest caz, se poate afirma ca evaluarea lungimii dreptei va depinde de numarul acestor ntlniri, iar comparatiei, de cuplajele celor doua categorii de elemente. Aceste ntlniri vor fi mai numeroase pentru un segment centrat, deoarece receptorii elementari sunt mai densi n centrul retinei. Daca dorim sa explicam diferentele individuale, am

58

putea construi modele biologice sau sociologice. Capacitatea psihologului de a construi modele depinde de stadiul de dezvoltare al disciplinei pe care o slujeste, dar si al disciplinelor conexe, de unde poate mprumuta o serie de elemente. De aici, necesitatea de a dispun de o informare multilaterala. n opozitia cu simpla constatare, cel doua forme ale explicatiei prezinta, dupa opinia lui Piaget, doua caracteristici, care deseori sunt atribuite cauzalitatii; 1 necesitatea raporturilor dintre cauze si efect, de unde provine deductibilitatea lor; 2 realitatea acestor relatii cauzale subiacente fenomenelor masurate, care depaseste astfel fenomenalismul pur, asigurata prin modelul servind de substrat acestor deductii. Prima caracteristica nu raspunde dect regulilor deductiei logico-matematice, care ramne formala; cea de a doua vizeaza coordonarea planurilor sau domeniilor realitatii si comporta, n consecinta, un ansamblu de rationamente de existenta. Aceasta a doua coordonare, care este reala si nu formala, admite doua subvarietati importante: una dintre ele procedeaza prin ierarhizari planurilor realitatii (modelele organiciste, de pilda, sunt asezate asupra reprezentarii legaturilor nervoase n raport cu care, se ordoneaza reactiile si comportamentul si, ntr-un sector limitat, epifenomenele constiintei spre deosebire de alte modele care sunt axate pe comportamentul global); alta, procedeaza prin punerea n corespondenta sau n izomorfism a domeniilor realitatii ireductibile unele la altele (de exemplu, paralelismul sau izomorfismul ntre structurile caracteristice starilor de constiinta si structurile organice concomitente).

2.3.3. Interpretare si explicatie

Dilthey postula opozitia dintre stiintele naturii si stiintele umane, primele fiind fondate pe explicatie, celelalte pe interpretare, pe comprehensiune intuitiva, acesteia din urma revenindu-i capacitatea de a conferi un sens, o inteligibilitate, conduitei umane. Evolutia ulterioara a stiintelor a slabit nsa aceasta opozitie, explicatia patrunznd si n stiintele umane. Numai ca nu toti autorii sunt de acord asupra sensului ce trebuie acordat termenului de explicatie. La simpozionul Asociatiei de psihologie stiintifica de limba franceza pe tema Explicatia n psihologie, publicat n 1980 sub directia lui Richelle si Seron, au fost emise opinii diferite. Astfel, pentru Olron explicatia este un tip de discurs, nu numai verbal, ci si simbolic, deoarece contine simboluri matematice, algebrice, figurale, scheme, etc. Acest discurs este interesant att sub raport formal sau lingvistic, ct si din punct de vedere al continutului, al faptelor, al notiunilor si raporturilor pe care le stabileste. Lund n considerare si faptul ca, de regula, explicatia presupune prezenta a

59

doua persoane, a celei care explica si a celei care asculta, Olron adauga nca o nota distinctiva explicatiei si anume caracterul ei valorizat. n acest caz, explicatia se prezinta ca o pozitie de punere n raport cu auditoriul. nteleasa ntr-un asemenea mod, explicatia presupune aspecte descriptive (clasificari, tipuri, nivele de explicatie) si aspecte evaluative (referitoare la validitatea afirmatiilor pe care le contine). Pentru Reuchlin, explicatia la care el adauga si interpretarea, este un demers implicat de cercetarea stiintifica. Dupa opinia noastra, diferenta dintre cei doi termeni nu este esentiala, ca dovada ca ei sunt utilizati cnd unul cnd altul. Singura diferenta pe care o vedem este urmatoarea: primul termen (discursul) vizeaza mai ales faza finala a cercetarii stiintifice cnd concluziile, explicatiile la care s-a ajuns sunt facute cunoscute si altor persoane; cel de al doilea termen (demersul) are n vedere explicatia mai degraba ca un moment, ca o faza a travaliului stiintific, n urma caruia se va ajunge la formularea teoriei. Demersul explicativ odata realizat, poate lua forma discursului explicativ, scris sau verbal. Mai importanta de ct diferentierea celor doua acceptiuni ale explicatiei ni se pare a fi relatia dintre explicatie si interpretare. Reuchlin arata ca psihologul construieste si utilizeaza discursuri carora le confera grade diferite de inteligibilitate, unele dintre ele fiind mai inteligibile, altele mai putin inteligibile. Gradul de inteligibilitate al unui discurs poate fi apreciat n functie de doua criterii: articularea si economicitatea sa. Un discurs ntre partile caruia exista o strnsa legatura, unele putnd fi deductibile din altele, n care elementele componente capata sens, valoare tocmai dependent de ntreg, aparnd deci ca un sistem, este mult mai articulat dect un altul n care elementele sunt relativ razlete, independente unele de altele. Asadar, gradul de structurare si de coerenta a discursului sunt esentiale pentru satisfacerea criteriului articularii. Ct priveste criteriul economicitatii, acesta se refera la numarul optim al premiselor de la care se porneste, al regulilor de derivare. El a fost introdus n psihologie din matematica, economia sau simplicitatea formala trecnd pe primul plan n psihologie, multa vreme au fost privilegiate tocmai ipotezele economice. Perceptia a fost studiata prin apelul la figuri plane, imobile, n conditiile nemiscarii capului subiectului perceptor; memoria, prin apelul la silabe fara sens etc. Maximizarea gradului de articulare si de economicitate al unui discurs, independent daca este explicativ sau interpretativ, se obtine atunci cnd fiecare variabila este dedusa din toate celelalte sau cnd actiunea factorilor noncontrolati, a caror prezenta se constata prin natura statistica a legaturilor observate, este neutralizata. Dupa opinia lui Reuchlin, interpretarea si explicatia reprezinta doua demersuri care pun n corespondenta discursuri inegal inteligibile. Cele doua demersuri nu utilizeaza aceleasi cai, desi explicatia include etape de interpretare. De asemenea,

60

raporturile stabilite de ele nu dispun de aceleasi proprietati. Si unul si altul ndeplinesc nsa aceeasi functie: asigura un transfer de inteligibilitate de la un discurs la altul. Interpretarea consta n punerea n corespondenta pe cale cumulativa a discursului empiric cu cel teoretic, pe cnd explicatia se bazeaza pe deducerea unui discurs din altul, ambele avnd un grad crescut de inteligibilitate. Ilustrativ pentru interpretare este discursul psihanalitic care implica doua lecturi: prima cea care ia n considerare simptomele ce apar ca o colectie de evenimente; a doua, cea care presupune interpretarea simptomelor, considerarea lor ca semne, fapt care conduce la elaborarea unui discurs coerent si economic teoria freudista. Constructia discursului teoretic rezida, asadar, n cumularea unui numar crescut de discursuri empirice care permit degajarea elementelor, relatiilor si structurilor comune. Structura astfel degajata si pierde caracterul unui simplu rezumat, elementele sale nu desemneaza doar o colectie de fapte, ci o realitate subiacenta acestor colectii, nu doar o clasa de fapte, ci prin ce anume aceste fapte constituie o clasa. O asemenea structura (denumita, prin termenul de libidou) poate fi pusa n relatii de izomorfism cu alte structuri observate n alte domenii (conservarea si transformarea energiei). Asadar, interpretarea consta n a sesiza prezenta n discursul empiric a unor simboluri si structuri ce au o semnificatie asemanatoare discursului teoretic. n explicatie punerea n corespondenta a discursurilor ce prezinta grade diferite de inteligibilitate constituie, dupa opinia lui Reuchlin, o operatie ce dispune de cu totul alte proprietati. Explicatia implica o deductie a unui discurs cu un grad mare de inteligibilitate din altul care dispune, la rndul lui, de un grad de inteligibilitate aproape la fel de mare, asa nct daca unul este adevarat, celalalt va fi n mod necesar adevarat. A enunta unul sau altul dintre aceste discursuri nseamna finalmente acelasi lucru, cele doua discursuri posednd, n consecinta, n urma explicatiei, acelasi grad de inteligibilitate. n psihologie exista la ora actuala doua tipuri de discursuri explicative: cele vechi, numite intuitive, utilizate aproape n exclusivitate pna n anii 50 si cele moderne, formalizate, matematizate. ntre ele se amplaseaza, se pare, esaloanele intermediare de inteligibilitate bazate, n principal, pe folosirea unor modele n cercetarea psihologica. n legatura cu aceste demersuri explicative persista n psihologie o serie de ntrebari: ce relatie exista ntre explicatiile intuitive si cele bazate pe modele sau pe formalizari matematice? utilizarea unui model permite dispensarea de orice teorie intuitiva, de orice continut?; construirea unui model poate fi considerata ca o etapa ultimativa a explicatiei? Referitor la cea de a doua ntrebare, Piaget, care utiliza grupul INRC un substrat explicativ abstract al gndirii, cu ajutorul caruia a explicat multe achizitii observabile n gndirea copiilor

61

de 11 12 ani, arata ca modelul sau nu este abstract dect cu titlu provizoriu, deoarece el reda, practic, ceea ce este comun diferitelor modele reale posibile. O ntrebare si mai semnificativa este urmatoarea: care este locul interpretarii n explicatie? Reuchlin, pornind de la ideea initiala potrivit careia explicatia este o articulare ntre doua discursuri cu grade diferite de inteligibilitate, ajunge la concluzia ca interpretarea este etapa centrala a explicatiei. De ce? Deoarece ea presupune recunoasterea unui discurs n altul, atribuirea unui discurs semnificatiei altuia, judecarea legitatii acestei recunoasteri, asimilarea discursului ca urmare a reusitei lui, evaluarea dupa anumite criterii a nsasi acestei reusite. De asemenea, interpretarea se implica n tesatura explicatiei n masura n care contribuie la o lectura dubla a modelelor, recunoscndule acestora caracterul de teorie inteligibila, dar si relevnd observatii identificabile n realitate. Din cele de mai sus rezulta ca interpretarea si explicatia, ca demersuri importante, n cercetarea psihologica, dispun att de asemanari, ct si de deosebiri. Notele lor comune si diferentiatorii la prezenta ntr-o forma sintetica n Tabelul 2. Tabelul 2 ASEMANARILE SI DEOSEBIRILE DINTRE INTERPRETARE SI EXPLICATIE

INTERPRETAREA SI EXPLICATIA ASEMANARI DEOSEBIRI GRADUL DE APROPIERE A DISCURSUIZOMORFISM: daca dubla lectura realizata de RILOR PUSE N CORESPONDENTA procedeul interpretativ asigura functionalitatea modelului explicativ, utilizarea esaloanelor - interpretarea pune n corespondenta discursuri foarte ndepartate unul de altul pe scara intermediare de inteligibilitate care caracterizeaza gradului de inteligibilitate; explicatia, nu este absenta n interpretare (se face apel la conceptul de fata dubla care asigura articularea - explicatia pune n corespondenta discursuri foarte apropiate ntre ele pe aceasta scara. cu teoria interpretativa, dar si aplicarea conceptului n cteva situatii reale). ORIGINEA DISCURSULUI: ambele se bazeaza pe o EXTENSIA CONCEPTELOR UTILIZATE - teoriile interpretative au un cmp foarte larg; colectie de discursuri apropiate de fapte, chiar daca dau importanta mbogatirii progresive a nu se pot dispensa de a utiliza o grila de lectura sau conceptelor utilizate; pun n corespondenta de o teorie intuitiva; cnd cele doua tipuri de conceptele cu faptele concrete noi din ce n ce discurs sunt puse n corespondenta cu un nou discurs mai heterogene; apropiat de fapte, apare pericolul circularitatii. - teoriile explicative folosesc definitiile operationale, sunt limitative; daca nu folosesc conceptele n cadrele lor initiale, sunt sterile. GRAD DE VERIFICABILITATE - discursul interpretativ este putin verificabil; el sugereaza asteptari, posibilitati; n discursul explicativ, gradul de verificabilitate este mai mare; si ntr-un caz si n altul se folosesc experimentele critice, cruciale.

62

2.3.4. Tipuri si nivele de explicatie

Psihologia s-a desprins ca stiinta de sine statatoarea, din filosofie, asa nct era imposibil ca o serie de modele explicative elaborate de filosofie sa n-o contamineze sau sa nu fie preluate de ea. Cele doua domenii ale cunoasterii se ntlneau inevitabil n problema spiritului sau psihicului, dar si n altele, cum ar fi problema cunoasterii, cea a comportamentelor morale, ale omului etc. Aproape ca nu era posibil ca viziunile materialiste si spiritualiste, cele moniste si dualiste, deterministe si finaliste sa nu patrunda si n explicarea vietii psihice a individului. Astfel se explica proliferarea diferitelor variante de materialism, ncepnd cu cel nativ din antichitate, continund cu cel mecanicist si terminnd cu cel vulgar care identifica psihicul cu materia. Aceeasi remarca este valabila si pentru celelalte modele explicative amintite. O asemenea clasificare filosofica a teoriilor si explicatiilor psihologice o ntlnim ntr-o lucrare a lui Gognelin, pe care o prezentam n Fig. 6. Filiera stnga arata credinta psihologilor n materie, n real, natura, experienta, experimentare, obiectivitate, ntr-o lume logica n care anumite cauze produc anumite efecte determinate, evidentiaza credinta psihologilor n spirit, n puterea ideii, a persoanei umane, a ratiunii, a unei lumi n care atotputernic este liberul arbitru, ntr-o lume creata odata pentru totdeauna (Goguelin, 1988). Marele neajuns al unor asemenea explicatii folosofice ale psihicului l constituie nu att caracterul lor foarte general, deci nespecific, ct exclusivismul lor, dihotomizarea absolutizatoare, implicit, excluderea nuantelor. Aristotel, de exemplu, desprindea doua tipuri de cauze: cauzalitatea eficienta (determinista) si cauzalitatea finala (finalista). Explicatia autentica si definitiva o asigura cauzalitatea finala (o sageata avanseaza pentru ca se ndreapta spre scopul sau). Stiinta moderna considera, dimpotriva, ca adevarata explicatie o constituie cea eficienta (situatia sagetii n fiecare moment al traiectoriei ei se explica nu prin faptul ca se orienteaza spre scopul sau, ci prin situatia din momentul imediat anterior). Ceea ce este propriu pentru obiectele fizice nu mai poate caracteriza nsa si fiinta umana. A explica deplasarea sagetii fara a lua n considerare scopul sau este posibil, dar a explica conduita umana fara a face apel la finalitate este o imposibilitate. Si totusi aceasta imposibilitate a devenit posibila n behaviorism, care explica conduita omului la un moment dat ca fiind un rezultat al nvatarilor (achizitiilor) sale anterioare.

63

FILIERA STNGA MECANICISM

FILIERA DREAPTA MATERIALISM // REALISM // // NATURALISM // // EMPIRISM // // IDEALISM UMANISM RATIONALISM SPIRITUALISM

SENSUALISM ASOCIATIONISM AGNOSTICISM

POZITIVISM OBIECTIVISM DETERNIMISM EVOLUTIONISM // FIXISM // TRANSFORMISM // // SUBIECTIVISM INDETERMINISM

MUTUATIONISM DARWINISM LAMARKISM VITALISM ANIMISM Relatii de echivalenta Relatii de implicatie // // Relatii de incompatibilitate reciproca Relatii de incompatibilitate unilaterala Fig. 6 Clasificarea filosofica a explicatiilor psihologice

Asadar, explicarea conduitei prezente si prevederea celei viitoare se facea numai prin descrierea actelor trecute de nvatare. Iata cum psihologia, aproape fara sa vrea, cade n plasa ntinsa de explicatiile filosofice. Cum nsa un asemenea tip de explicatie s-a dovedit a fi un esec, introducerea n psihologie a notiunilor de scop, intentionalitate, finalitate etc. a devenit o necesitate. Numai ca din nou, o extrema este nlocuita cu alta, un tip de explicatie cu un altul. n
64

aceste conditii ne-am putea ntreba daca n afara explicatiilor deterministe si a celor finaliste, opuse n raport unele cu altele, nu exista si alte alternative explicative? Miguel Siguan (1980, n: Richelle si Seron) este de parere ca un loc aparte n psihologie ar trebui sa-l ocupe explicatiile evolutioniste, pe care el prefera sa le denumeasca genetice, acestea fiind ntr-un fel intermediare ntre cele doua tipuri polare si ireductibile la ele. Explicatiile genetice nu sunt singurele n psihologie, ne atentioneaza autorul citat, si nici utilizabile doar n psihologia dezvoltarii. Dimpotriva, aria lor de folosinta poate fi extrem de extinsa (psihologia dinamica, teoriile psihanalitice, psihologia cognitiv etc.). Iata deci cum pornind de la extremele explicative oferite de filosofie putem ajunge la variante explicative intermediare, mult mai specifice nsa pentru stiinta psihologica. O noua ntrebare se ridica: n cadrul unei stiinte sunt vehiculate numai explicatii stiintifice? Istoria oricarei stiinte demonstreaza ca alaturi de adevarurile indubitabile si fac locul si o serie de explicatii prestiintifice, parastiintifice, extrastiintifice sau pur si simplu nestiintifice. Si atunci, cum putem deosebi explicatiile stiintifice de cele nestiintifice? Hempel (1972) emite opinia potrivit careia explicatia stiintifica trebuie sa satisfaca doua criterii: exigenta de pertinenta si exigenta de testabilitate (controlul faptelor empirice). Cele doua criterii sunt nsa insuficient de finite si ridica noi ntrebari: acordam cu primat absolut si exclusiv faptelor; observabilului?; respingerea nonobservabilului, exclude orice explicatie? n primul caz revenim la filosofia pozitiva, n cel de al doilea am fi nevoiti sa negam orice valoare a analizei factoriale care izoleaza o serie de factori (aptitudinali sau de personalitate). De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca ceea ce s-a dovedit a fi la un moment dat o explicatie stiintifica, s-a perimat cu timpul devenind nestiintifica, situatia inversa fiind la fel de posibila. Asa nct, caracterul stiintific sau nestiintific al unei explicatii poate fi evaluat, probabil, si dupa alte criterii. De-a lungul timpului, n psihologie au fost elaborate o multitudine de modele explicative ale psihicului si vietii psihice a individului. Unele dintre acestea s-au centrat pe natura elementelor considerate a fi esentiale n raport cu profilul psihocomportamental al individului. Dupa cum am remarcat si din analiza obiectului psihologiei s-a pus accent cnd pe elementele interne ale vietii psihice, cnd pe cele externe, comportamentale, fapt care a permis elaborarea unor modele mentaliste sau normal comportamentaliste asupra psihicului. Unii autori s-au centrat pe evidentierea rolului elementelor substantiale ale psihicului, altii pe cel al elementelor situationale, ceea ce a dus la nchegarea unor modele explicative substantialiste sau din potriva,

65

situationaliste, mai ales n legatura cu studiul personalitatii. Apoi, dupa locul de amplasare al acestor elemente constitutive sau elaborat modelele explicative periferice si centraliste. A doua categorie de modele explicative utilizate de psihologie se refera mai ales la specificul mecanismelor implicate n realizarea procesualitatii psihice. Sunt autori care iau n considerare n explicarea vietii psihice elementele n sine, rupte unele de altele si mai ales desprinse de exterior, altii dimpotriva, le leaga unele de altele, le raporteaza la factorii determinanti. Asemenea modalitati comportamentale ale cercetatorilor au permis conturarea modelelor explicative izolationiste sau conexioniste. Unii explica geneza psihicului prin asocierea mai mult sau mai putin mecanica a elementelor psihice inferioare, asociationismul, altii prin structurarea, organizarea si ierarhizarea lor complexa, structuralismul. n sfrsit, a treia categorie a modelelor explicative vehiculate n psihologie porneste de la statutul acordat unor fenomene psihice. Unele sunt concepute ca fiind nnascute, neinfluentate de experienta, nvatare, conditionare sociala, altele, ca aparnd n decursul timpului, ca formnduse si dezvoltndu-se n timpul vietii individului. Primele conceptii se ncadreaza n rndul modelelor explicative motiviste, celelalte n rndul modelelor explicative constructiviste. Apoi unele facultati psihice sunt localizate precis n anumiti centri din scoarta cerebrala, altele nu, fiind explicate prin participarea ntregii scoarte cerebrale sau ca urmare a intrarii n functiune a fenomenului compensarii modele localizationiste n primul caz, antilocalizationiste, n cel de al doilea. Piaget este de parere ca desi n psihologie exista nenumarate forme explicative, diversitatea lor mergnd pna la incoerenta teoriilor si metodelor, acestea manifesta doua tendinte fundamentale: fie orientarea lor spre reductii de la complex la simplu, de la psihologic la extrapsihologic; fie spre constructivism, ramnnd totusi n limitele psihologicului. Cele sapte modele explicative descrise de Piaget ilustreaza din plin aceasta idee. Un prim model explicativ este oferit de reductionismul psihologic, care este de doua feluri: intrapsihologic si

extrapsihologic. Reductionismul intrapsihologic reduce reactiile si conduitele complexe ale individului la un principiu cauzal ce ramne neschimbat n cursul transformarilor. Ilustrativ n acest sens sunt cercetarile de inspiratie freudiana asupra dezvoltarii relatiilor obiectuale ale copilului, care arata ca energia psihica (libidoul) traverseaza ntreaga dezvoltare ontogenetica a copilului. Reductionismul extrapsihologic consta n explicarea psihologicului prin recurgerea la realitati ce depasesc propriile sale frontiere. Se dau, astfel, explicatii sociologice (care interpreteaza reactiile individului n functie de interactiunea dintre indivizi sau dintre ei si

66

structurile existente n cadrul grupurilor sociale), explicatii fizicaliste (axate pe sustinerea izomorfismului structurilor mentale cu structurile organice), explicatii organiciste (bazate pe reducerea psihologicului la fiziologic). Explicatiile constructiviste pun accent pe procesele de constructie. Ele sunt opuse reductionismului intrapsihologic, dar se diferentiaza ntr-o oarecare masura si de reductionismul extrapsihologic deoarece ajung la o specificitate psihologica, fara ca aceasta sa fie reductibila la proprietati sociale, fizice sau organice. Acest model recurge la explicatii de tip comportamentist (centrata pe coordonarea legilor nvatarii n sisteme ce vizeaza asimilarea conduitelor noi), la explicatii genetice (centrate pe cercetarea dezvoltarii unor mecanisme constructive), n sfrsit, la explicatii abstracte (nu n sensul ca renunta la orice substrat real, ci pentru ca refuza sa aleaga ntre diverse substrate posibile pentru a degaja mai bine, sub o forma generala compatibila cu exigentele psihologice, nsasi mecanismele constructive) (Piaget, 1963). n afara acestor modele explicative, sunt posibile, fara ndoiala si altele. Serge Moscovici se refera la urmatoarele: modele explicative paradigmatice al caror rol esential este de a propune o viziune globala asupra relatiilor si comportamentelor umane, chiar asupra naturii umane n general (teoria cmpului formulata de Lewin, inspirata din psihologia gestaltista a formei si transferata n domeniul social si psihosocial, poate fi ncadrata n aceste modele); modele explicative fenomenologice care si propun sa descrie si sa explice o familie de fenomene bine cunoscute si sa raspunda la ntrebarile Cum? si pentru ce? functioneaza ele (Sherif si propune, de exemplu, sa afle cum si de ce indivizii autonomi avnd fiecare propriile lor sisteme de judecati converg spre o judecata comuna, atunci cnd sunt n grup; modelele explicative operatorii tind sa degaje un mecanism elementar, necunoscut pna la un anumit moment dat, capabil a explica nsa un ansamblu de fapte (teoria disonantei cognitive formulate de Festingen, potrivit careia doua elemente cognitive care dintr-o ratiune sau alta nu se potrivesc ntre ele genereaza o stare de disconfort psihic, este ilustrativa din acest punct de vedere) (Moscovici, 1988). Desi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor si legilor la care se refera, ncercnd sa le surprinda esenta, nici unul dintre ele nu reuseste sa cuprinda exhaustiv multitudinea fenomenelor si legilor psihologice. n aceste conditii se pune problema alegerii modelului explicativ n vederea atingerii unuia sau altuia dintre obiectivele practice ale psihologiei, n planul optimizarii conditiei si activitatilor umane (Popescu-Neveanu, P., 1980) Uneori o asemenea alegere este ngreunata de ceea ce Reuchlin (1988) numeste concurenta modelelor explicative datorata, n principal, evolutiei lor n timp, generata, la rndul

67

ei, de progresele realizate n alte domenii ale cunoasterii. De exemplu, teoriile emotiei au evoluat corespunzator progreselor din domeniul neurofiziologiei cortexului, talamusului, formatiunii reticulate. Optiunea pentru un model sau altul se poate face n functie de o serie de criterii, dintre care doua sunt esentiale: masura n care modelul respectiv comporta consecinte verificabile (cel care nu satisface aceasta cerinta nici nu este considerat ca fiind un model explicativ); valoarea euristica pe care o detine (aceasta fiind evaluata dupa capacitatea de a sugera noi cai, piste de abordare si cercetare sau dupa capacitatea de a unifica ntr-un sistem coerent o pluralitate de modele ntre care relatiile sunt putin vizibile). Alaturi de alegerea unui model explicativ, la fel de necesara este si corelarea modelelor explicative. Willem Doise (1982) arata ca n psihologia sociala sunt utilizate patru nivele de analiza (intraindividual; interindividual si situational; pozitional; ideologic). Nivelul intraindividual se refera la modelele care descriu maniera n care individul si organizeaza propria sa experienta psihica. Nivelul interindividual si situational se intereseaza de procesele interindividuale care se deruleaza ntr-o situatie data. Nivelul pozitional ia n considerare diferentele ntre pozitiile sociale ale indivizilor prealabile interactiuniii concrete dintre ei. Nivelul ideologic se centreaza pe ideologia societatii, pe sistemul de credinte si de reprezentari, de valori si norme care justifica si mentin o ordine stabilita prin raporturile sale, dar care odata interiorizate influenteaza comportamentul individului n cadrul grupului. Fiecare dintre aceste nivele de analiza si are propria sa legitimitate, fiecare sunt expresii ale nevoii de a abstractiza, de a selecta, fara a putea ngloba si explica ansamblul realitatii. A ne limita nsa doar la un singur model nseamna a saraci realitatea, de acea este necesar sa facem apel la analize complementare (Doise, 1982). Exemplul dat de autor este extrem de sugestiv. n studiul inteligentei se utilizeaza cu precadere primul nivel de analiza, care nu este nsa suficient deoarece pierde din vedere aspectele ei sociale, neputndu-se explica diferentele individuale dintre oamenii ce apartin unor grupuri socioeconomice, rasiale si culturale diferite. Cele mai multe studii prezinta inteligenta ca pe o caracteristica pur individuala, masurata printr-un test individual si facndu-se, astfel, abstractie de functionarea sociala a inteligentei. Deseori diferentele ntre capacitatile intelectuale ale indivizilor apartinnd unor grupuri sociale diferite sunt puse pe seama factorilor biologici, neglijndu-se interactiunea dintre acestia si factorii de mediu. Fara ndoiala ca astfel de studii si explicatii sunt limitate. Iata de ce este necesara abordarea inteligentei si la alte nivele de explicatie. Desi Mead si Vigotski sustin natura sociala a inteligentei, nici unul, nici altul n-au propus o paradigma de articulare ntre individual si social, fapt realizat de Piaget. Ca urmare a

68

luarii n considerare la celui de al doilea nivel de analiza Piaget a studiat inteligenta n procesul interactiunii sociale dintre copii. Considerarea si a celorlalte doua nivele a permis ntelegerea mai buna si a altor fapte (de pilda, de ce copiii care provin din alte medii socioeconomice si chiar din culturi diferite nu au aceleasi sanse de reusita la scoala). Utilizarea concomitenta a mai multor nivele de analiza, articulatia explicatiilor, conchide autorul citat, are o mare valoare euristica permitnd mbogatirea problematicii studiate si rezolvarea unor contradictii aparente.

2.4. TEORIA N PSIHOLOGIE

n diferite stiinte teoriile sunt clasificate dupa gradul lor de abstractizare si generalizare, dupa aria pe care reusesc s-o cuprinda si s-o explice. E. K. Merton, de exemplu, introduce n sociologie conceptul de teorii de nivel mediu, care ocupa o pozitie intermediara ntre ipotezele minore de lucru si speculatiile extinse bazate pe scheme conceptuale dominante. Prelund, cu unele corective, acest punct de vedere, Achim Mihu (1970) mparte teoriile sociologice n: teorii generale asupra societatii sau asupra personalitatii individului; teorii de rang mediu; ipoteze de lucru sau generalizari de rang elementar. Teoria cmpului din psihologia generala si teoria dinamicii grupului din psihologia sociala, ambele formulate de Kurt Lewin (1890-1947), pot fi socotite ca fiind teorii globale, n timp ce teoria disonantei cognitive conceputa de Leon Festinger este o teorie partiala, de rang mediu. Criteriul nivelului de generalitate a teoriilor stiintifice poate fi retinut si pentru clasificarea teoriilor psihologice. Suntem tentati sa consideram ca teoriile formulate de marile orientari psihologice

(introspectionismul, behaviorismul, psihanaliza) sunt teorii globale, cu un foarte mare grad de generalitate. Desi pornesc de la aspecte limitate ale psihicului (introspectia de la constiinta, behaviorismul de la comportament, psihanaliza de la inconstient si sexualitate) fiind, n esenta, reductioniste, ele ncearca sa explice psihicul n totalitatea sa, facnd, n virtutea acestui fapt, si unele generalizari nepermise. Teoriile elaborate cu privire la unul sau altul dintre elementele componente ale psihicului (senzatiile, perceptiile, gndire, memorie etc.) pot fi considerate de rang mediu. Un exemplu semnificativ n acest sens l-ar putea reprezenta teoria formei (a gestaltului) formulata de gestaltism pentru explicarea perceptiei. n sfrsit, teoriile elaborate cu privire la aspectele specifice ale diferitelor procese si functii psihice constituie teorii cu un grad scazut de generalitate. Teoria tricromatica formulata de H. Helmholtz (1821 1894) pentru explicarea vederii colorate, teoriile active si pasive ale uitarii, teoriile intelectualiste si afective

69

asupra naturii vointei, teoria periferica a emotiilor etc. sunt astfel de generalizari localizate la nivelul unuia sau altuia dintre procesele psihice. Se pare ca nsusi sensul evolutiei istorice a teoriilor psihologice este de la general spre particular si apoi miniatural. S-a debutat cu marile teorii asupra psihicului, cu tendinta expresa spre exclusivitate, s-a trecut apoi spre teoretizarea unor probleme particulare, pentru ca ncepnd de prin 1970 sa asistam la orientarea cercetatorilor spre investigarea doar a unui aspect al comportamentului (de exemplu, procesarea informatiilor). Trebuie retinut nsa faptul ca cele trei grupe de teorii psihologice schitate mai nainte nu sunt izolate, ci interdependente. Teoriile cu nivel scazut de generalitate, pe care le-am putea denumi specifice, contribuie la largirea gradului de generalitate al primelor. De pilda, studiul procesarii informatiilor va fi n masura, probabil, sa arunce o noua lumina asupra naturii informationale asupra psihicului uman, ca si asupra necesitatii corelarii lui cu asa numita inteligenta artificiala ceea ce va conduce la o restructurare a conceptiei despre psihic. Pe de alta parte, teoriile cu nalt grad de generalitate incita cercetarile particulare fapt care se soldeaza cu mbogatirea viziunii asupra ariilor primare de studiu. S-a considerat la un moment dat ca psihicul trebuie sa dispuna de un continut informational n virtutea caracteristicii generale a acestuia de a oglindi si reproduce n sine realitatea nconjuratoare. ncercarea de identificare a continutului informational specific fiecarui proces psihic a dus la individualizarea mai riguroasa a proceselor psihice, implicit, la diferentierea lor. Mai recent, teoriile psihologice au fost clasificate dupa specificul activitatii explicative a cercetatorului. Acesta se poate focaliza asupra explicarii faptelor sau asupra explicarii naturii teoriei nsasi. n primul caz vorbim de asa numitele teorii reale, n cel de al doilea caz de metateorii (Royce, n: Corsini, 1984). Teoriile psihologice reale ncearca sa explice observatiile, faptele, constatarile unui domeniu de investigatie specific. Ceea ce conteaza nsa nu este specificul domeniului abordat, ci varietatea stilurilor cognitive folosite de cercetatori. Erhst Nagel (1961) stabilea o taxonomie ce cuprindea patru categorii de teorii: 1 analogice (bazate n principal pe modele teoretice); 2 descriptive (ce folosesc concepte limitate la termeni de observatie); 3 instrumentaliste (n care conceptele, desi fictiuni, apar n calitate de unelte sau instrumente de lucru); 4 realiste (n acestea conceptele dezvalui adevarul, sunt reale, nu doar fictiuni utile). Melvin Marx (1963) a descris trei modele de constructie a unor teorii: 1 inductive (care pornesc de la particular la general); 2 deductive (parcurg drumul invers de la general la particular); 3 interactive inductiv-deductive (acestea furniznd un model functional). Interes prezinta si clasificarea

70

stimulilor epistemice facute de Joseph Royce (1978): 1 rationalism (caracterizat prin consecinta logica); 2 empirism (bazat pe repetabilitatea observatiei); 3 metamorfism (ncearca sa surprinda universitatea privirii introspective prin simboluri). Combinarea celor trei scheme taxonomice (vezi Fig. 6) l conduce pe Royce spre concluzii interesante. Prima figura reprezinta teoriile descriptive, generate introductiv si primind justificarea epistemica prin empirism. Figura a doua contine teorii analogice, generate deductiv si bazate pe epistemologia metafizica.

Descriptive (Nagel) Inductive (Marx)

Analogie (Nagel) Deductive (Marx)

Fapte Empirism (Royce)

Fapte Metamorfism (Royce)

Realist-instrumentale (Nagel) Inductiv-Deductive-Functionale (Marx)

Fapte Rationalism-emprirism (Royce) Fig. 6 Scheme taxonomice ale teoriilor psihologice

Cea de a treia figura reda teoriile realist-instrumentale, generate interactiv inductivdeductiv si primind justificarea epistemica prind reteaua mutuala a rationalismului si empirismului. Royce arata ca slabiciunea epistemica a primelor doua tipuri de teorii consta n prezenta conexiunilor cu un singur sens ntre structura rationala si datele empirice fapt care duce la imposibilitatea logica a generarii unor structuri rationale numai pe baza inductiei (n primul caz) sau n fortarea datelor de a intra ntr-un model deductiv rigid (n cel de al doilea caz). Dimpotriva, taria epistemica a teoriilor cuplate n figura a treia este data de prezenta conexiunilor cu doua sensuri. Se pare ca potrivirea epistemica ntre structura rationala si cea empirica este mai probabil tocmai prin asemenea contacte constant interactive.
71

Metateoria psihologiei focalizeaza tot mai mult n ultimele decenii interesul cercetatorilor. Au fost nfiintate centre specializate (Centrul pentru studii avansate n psihologia teoretica la Universitatea Alberta), au avut loc simpozioane dedicate problematicii psihologiei teoretice (simpozionul Rice, 1964; simpozionul de la Nebraska 1976; simpozionul Societatii psihologice Britanice, 1980), s-au organizat nenumarate conferinte finalizate prin publicarea unor volume (seria celor 5 volume publicate ntre 1970 1981 de Royce, Rozebcom, Mos). ntre 1959 1963, Sigmund Koch publica o serie de 6 volume considerate a fi cel mai amplu si cel mai semnificativ tratat teoretic al ntregului domeniu teoretic al psihologiei. n 1981, Hyland publica un manual introductiv asupra metateoriei psihologice. n esenta, cercetatorii care se dedica studierii, acestui domeniu ncearca sa ntreprinda analiza conceptual-lingvistica a teoriilor psihologice cu scopul de a clarifica ntelesurile si implicatiile termenilor ntrebuintati, pentru a contribui n felul acesta la sporirea validitatii unor teorii. n ce masura o teorie explica sau raspunde faptelor observabile, cu alte cuvinte, care este forta sa teoretica? aceasta este ntrebarea fundamentala pe care si-o pun psihologii metateoreticieni. Conceptul de forta teoretica este complex, cuprinznd n interiorul sau o multitudine de variabile (testabilitatea empirica a unei teorii, gradul de ncadrare empirica formala, comprehensiunea scopului, gradul de formalizare, gradul de coeziune, coerenta si explicitare conceptuala). Combinatia tuturor acestor variabile da gradul de maturitate al unei teorii. Forta teoretica a unei teorii poate fi nsa evidentiata si prin corelarea individuala cu oricare dintre elementele ei componente. Cel mai pregnant studiata a fost relatia dintre forta teoretica si precizia conceptual-lingvistica. Figura 7 arata ca pe masura ce creste precizia conceptuala asistam la o sporire relativ mare a fortei teoretice. Asa stau lucrurile cnd variabila precizia conceptual-lingvistica este interpretata ntro maniera globala. Cum nsa o asemenea precizie conceptual-lingvistica si are propriile ei grade de maturitate, nseamna ca relatiile dintre ea si forta teoretica vor fi dependente tocmai de nivelul ei de maturitate. Figura 8 arata ca desi cresterile n precizia conceptuala au drept rezultat cresteri ale fortei teoretice la toate nivelele (limbaj obisnuit, pragmatic, descriptiv, explicativ), asemenea cresteri sunt mai mari la limbajul descriptiv si explicativ, comparativ cu limbajul pragmatic si cel obisnuit. Ambiguitatea inerenta limbajului obisnuit este att de mare nct cresteri masive n precizia sa conceptuala sunt necesare pentru cresteri mici n forta teoretica. De aici se desprinde necesitatea transformarii limbajului obisnuit n limbaj stiintific (descriptiv sau explicativ) pentru a obtine cresteri semnificative n forta teoretica.

72

FORTA TEORETICA - FUNCTIE OGIVALA A PRECIZIEI CONCEPTUAL - LINGVISTICE

MICA MEDIE MARE PRECIZARE CONCEPTUAL LINGVISTICA Fig. 7 Relatia dintre forta teoretica si precizia conceptual-lingvistica a unei teorii

OB ISNUIT

MICA MEDIE MARE PRECIZIA CONCEPTUAL - LINGVISTICA Fig. 8 Relatii ipotetice despre forta teoretica si maturitatea teoretica a limbajului unei teorii

O teorie poate fi analizata nu doar n stadiul sau terminal, de produs, ci si n procedeul devenirii ei. Trecerea treptata de la momentul de presimtire, la cel de ipoteza, apoi, spre final, la cel de teorie si legitate ar fi n masura sa furnizeze informatii cu privire la gradul de organizare

73

interioara a teoriei. Daca momentele devenirii unei teorii sunt corelate cu o serie de paradigme pe care aceasta le contine este posibil sa surprindem evolutia stiintei ca atare. H. J. Eysenck (1981) propune o analiza interesanta n acest sens. El considera ca teoriile contin n ele o serie de principii, cum ar fi principiul inductivismului Baconian, principiul verificarii al Scolii de la Viena si principiul falsificarii a lui Popper (vezi Fig. 9). Stiinta evolueaza dupa aceste principii pna ce ajunge fie la elaborarea unei noi teorii sau a unor teorii alternative, fie la renuntarea la o teorie.

Teorii alternative Falsitate Verificare Observatie inductie Presimtire Ipoteza Teorie Legitate

Fig. 9 Devenirea unei teorii

Cercetarile asupra teoriilor psihologice, pe masura ce se vor amplifica si generaliza, vor conduce, probabil, la o mai precisa delimitare a teoriilor, dar si la o integrare a lor. Ele vor ilustra celebra maxima A distinge pentru a reuni.

74

CAP. 3 PERSPECTIVE NOI DE ABORDARE A PSIHICULUI

3.1. TEORIA INFORMATIEI
Dezvoltarea teoriei generale a sistemelor, aparitia ciberneticii, a teoriei informatiei au atras dupa ele si modificarea perspectivei de abordare a psihicului. Fara a se renunta la determinatia reflectarii, dar pentru a sublinia si mai pregnant constructivismul, s-a introdus determinatia informationala a psihicului. Prin prisma acestei perspective psihicul este interpretat ca o modalitate particulara de realizare a comunicarii informationale la nivelul sistemului nervos al creierului. Mihai Golu (1984), facnd o paralela ntre notiunea de informatie si cea de psihic, constata echivalenta lor. Redam mai jos sub forma schematica corespondentele dintre informatie si psihic.

Tabelul 3 ECHIVALENTA NOTIUNILOR DE INFORMATIE SI PSIHIC

INFORMATIA 1. Informatia coordonata generala de definire a universului nu poate fi redusa nici la substanta, nici la energie; - n raport cu substanta ea si pastreaza o anumita independenta; dovada: acelasi mesaj poate fi transmis prin intermediul unor suporturi substantial-energetice diferite, dupa cum mesajele diferite pot fi codificate si transmise prin acelasi suport substantial-energetic; - informatia nu poate fiinta n afara unui suport substantial-energetic; 2. Informatia ca atare este lipsita de proprietati sensibile, nu poate fi perceputa direct, ci indirect prin efectele pe care le produce n dinamica si comportamentul sistemului; 3. Informatia sta la baza proceselor de reglare-organizare proprii diferitelor tipuri de sisteme; 4. Informatia ca fenomen concret nu se constituie dect n procesul comunicarii, n afara acestui proces neexistnd dect ca potenta.

PSIHICUL 1. Psihicul nu poate fi redus la fenomenele substantialenergetice ale creierului, dar nici nu poate exista n afara lui;

2. Aceeasi caracteristica o are si psihicul: prezenta si individualitatea componentelor sale se evidentiaza prin intermediul actelor comportamentale; 3. Psihicul mediaza si regleaza ntreaga dinamica a raporturilor individului cu lumea externa. 4. La fel, psihicul nu este un dat imanent, ci se formeaza n cadrul interactiunii (comunicarii) individului cu lumea externa.

Psihicul apartine asadar categoriei fenomenelor informationale putnd fi tratat cu ajutorul aparatului operational derivat din conceptul de informatie. Teoria informatiei pune la dispozitie ceva asemanator unui limbaj universal, pe baza caruia se pot descrie capacitatile
75

umane (John Brown, n: Foss, 1973). Introducerea si folosirea conceptelor de cantitate de informatie (ncarcatura informationala a unui mesaj sau semnal independent de semnificatia si utilitatea lui, masurata prin biti, un bit fiind unitatea de informatie) si redundanta (masura gradului de dependenta dintre semnale n cadrul unui mesaj) au permis efectuarea unor cercetari profitabile pentru psihologie. Unele ipoteze referitoare la recunoasterea (identificarea) stimulilor, la memoria de scurta durata, la timpul reactiei de alegere etc., s-au verificat mai bine prin apelul la teoria informatiei. Privit din perspectiva teoriei informatiei, psihicul si dezvaluie latura lui cantitativa exprimata n conditiile de determinare si nedeterminare ale surselor externe (cu ct aceste surse sunt mai diverse, deci au o ncarcatura informationala mai mare, cu att este de asteptat ca structurile psihice ale individului sa fie mai bine elaborate si mai bogate n continut), dar si latura calitativa, care exprima gradul de adecvare ntre codurile psihice si sursele externe, ca si utilitatea continuturilor informationale furnizate de diferite procese psihice, cei doi indicatori calitativi fundamentali fiind cel semantic si cel pragamatic. Nu toti autorii cunosc nsa validitatea aplicarii masurarilor de informatie n psihologie pentru ca, sustin ei, una este cantitatea de informatie pentru experimentator si alta pentru subiect. ntr-un experiment de masurare a timpului de reactie (de alegere) cu doi stimuli egali ca probabilitate, pentru experimentator cantitatea de informatie per stimul este un bit, dar nu acelasi lucru este valabil pentru subiect care poate considera un stimul ca fiind mai probabil dect altul, n plus intervine starea de asteptare a subiectului. Un subiect poate raspunde ntr-un anume fel (mai spectaculos) cnd aude cuvntul foc si n cu totul alt mod (mai retinut) cnd si aude propriul nume. Este important, desigur, sa recunoastem atare complicatii, dar nu trebuie sa admitem ca un postulat ca vor constitui un obstacol serios n practica... O precautie excesiva n aplicarea noilor idei poate deveni un viciu (Brown, n: Foss 1973). Daca asemenea temeri se manifestau cu multi ani n urma, astazi interpretarea psihicului n termenii teoriei informatiei a devenit o realitate, natura informationala a psihicului fiind de domeniul evidentei.

3.2. COGNITIVISMUL
n anii 60, 70 s-a conturat o noua orientare psihologica, cognitivismul, a carei pretentie era de a oferi o noua viziune unificatoare ce tinde spre depasirea limitelor altor orientari n interpretarea psihicului. D. Dindra (1984) si manifesta ncrederea n cognitivism care va cuceri si unifica diferitele demersuri ntr-o abordare noua mai relevanta a psihicului. Din pacate abordarile cognitive s-au pulverizat cu timpul ntr-o multitudine de orientari, astfel nct la ora

76

actuala nu exista un consens de opinii nici macar n ceea ce priveste originea psihologiei cognitive. Pe la nceputul anilor 80, psihologia cognitiva era cu origini n studiile efectuate de Chomisky asupra gramaticilor generative si transformationale, n cele consacrate inteligentei artificiale, n sfrsit, n studiile lui Piaget asupra inteligentei copilului care au nceput sa patrunda n America si sa fie din ce n ce mai cunoscute (Bresson, F., 1980). Tot pe atunci Fraiss emitea opinia ca psihologia cognitiva a aparut ca o reactie contra unui fel de paralelism existent n psihologie, potrivit caruia unei simplificari a tehnicilor de cercetare trebuia sa-i corespunda o simplicitate a comportamentelor studiate. Adevaratul initiator al psihologie cognitive, credea Fraiss, este Tolman care a introdus variabilele intermediare ntre S si R. Unii autori merg si mai departe n istorie considernd ca unii dintre precursorii cognitivismului este nsusi James care n 1980 introducea distinctia dintre memoria primara (referitoare la prezentul psihologic) si memoria secundara (referitoare la trecutul psihologic), distinctie reluata peste 70 de ani de cognitivistii ce diferentiau memoria de scurta durata de cea de lunga durata (Eysenck, Keane, 1990). Mai recent, nceputurile psihologie cognitive sunt amplasat n ncercarile logicianului M. Turing care dupa ce a inventat masina ce-i poarta numele a ncercat n 1953 sa simuleze, cu ajutorul ei, jocul de sah, ncercari preluate de A. Newell, H. A. Simon, S. Shaw si extinse asupra rezolvarii problemelor (M. Miclea, 1991). Cert este ca prin anii 60, 70 au aparut o serie de noi orientari n studierea proceselor mentale, n deosebi a celor cognitive, care au constituit premisele noii orientari cognitiviste. Avem n vedere aparitia teoriei informatiei si aplicare ei n psihologie (Miller si Cherry) utilizarea notiunii de tratare a informatiilor (Newell si Simon), studiile asupra gndirii si rezolvarii problemelor (Bruner Goodnow si Austin), teoriile mediationiste (Mowrer, Osgood, Staats, Anderson Asuber). Ca punct de reper central al noii orientari este luata lucrarea lui Ulrich Neisser, Cognitive Psychologe, aparuta n 1967. Ideiile fundamentale ale psihologiei cognitive sunt urmatoarele: 1 subiectul uman, n general, si sistemul cognitiv, n special, sunt sisteme de prelucrare a informatiilor; 2 un sistem de prelucrare a informatiilor este, un esenta un sistem de prelucrare a semnelor si simbolurilor; 3 sistemul cognitiv dispune de o arhitectonica proprie ce poate fi stabilita prin analogie cu arhitectonica functionala a computerului (asa numita metafora computer) sau prin analogie cu functionarea creierului (metafora creier); 4 arhitectura sistemului cognitiv se compune din trei elemente (reprezentari cognitive, structuri sau scheme cognitive, operatii sau prelucrari cognitive) interrelationate ntre ele; 5 performantele intelectuale ale omului pot fi modelate artificial si ncredintate masinilor pentru a le realiza ( asa numitul sistem expert); 6 n constructia sistemelor expert (formate din

77

baza de cunostinte, masina de inferente, modul de nvatare, interfata) se ntlnesc psihologia cognitiva cu inteligenta artificiala (M. Miclea, 1991). Pe de o parte, formularea metaforei computer ca si a sistemului expert s-a realizat prin mprumutul de catre stiintele comutationale a conceptului de inteligenta din psihologie. Pe de alta parte, psihologia cognitiva a mprumutat din stiintele computatiei conceptele de procesare de informatii, potential informational, seturi de informatie etc. Asemanarea dintre inteligenta artificiala si cea naturala a condus nsa cu timpul nu numai la identificarea celor doua forme ale inteligentei (deci reducerea celei naturale la cea artificiala), dar si la inversarea raporturilor dintre ele. La un moment dat s-a conturat chiar ipoteza potrivit careia inteligenta artificiala reprezinta un concurent potential, chiar superior inteligentei naturale. Mai recent, n cadrul Mitingului Tarilor Danubiene (Tuzing, lnga Mnchen, septembrie 1988) ca si n cadrul Simpozionului asupra Inteligentei Artificiale (Bucuresti, 1988) s-a revenit la ideea superioritatii inteligentei naturale fata de cea artificiala (prin libertatea deciziilor, creativitate, demnitate, responsabilitate personala). Merita a fi retinute n acest context cuvintele Ursulei Schiopu care considera ca metafora inteligentei artificiale a permis totusi cresterea interesului pentru problemele specificitatii inteligentei umane. S-a accentuat n acest context interesul pentru functia inteligentei naturale de marcare si pastrare a identitatii Eului care este capabil de dedublari, autoanalize, ecforari n timp si spatiu, diferentieri subtile comportamentale de implicatii n statute si roluri sociale si procese de constiinta dominate de morala acceptata ca nucleu al personalitatii si acceptor de centralitate a inteligentei constientizate (Schiopu, U., 1991). Chiar daca asa stau lucrurile, inteligenta artificiala nu schimba conceptia cu privire la natura psihicului care tot informationala ramne. La ora actuala psihologia cognitiva este extrem de diversificata si neunitara. Marc Richelle (1987) ntr-un studiu sugestiv intitulat: Cognitivismul: progres, regres sau sinuciderea psihologie? arata ca existau patru variante de cognitivism: prima descrie si explica mecanismele psihice intervenite ntre S si R, ntre intrari si iesiri, aparnd ca o corijare a behaviorismului traditional; a doua, numita de autor cognitivism radical, considera fenomenele interne, mentale ca obiect al psihologiei, reducnd comportamentul la statutul de simplu indicator al proceselor mentale si avndu-si corespondentul n unele terapii cognitive care interpreteaza comportamentul ca simptom al unei stari interne; a treia insista asupra reabilitarii subiectului ca initiator al propriilor sale conduite, de unde si frecventa unor termeni ca decizie, alegere, selectie; a patra se concentreaza asupra studierii mecanismelor (functiilor) cognitive (perceptie, limbaj, memorie, reprezentare, gndire) prin opozitie cu cele afective, deschiznd astfel drumul catre cercetarea

78

inteligentei artificiale. Autorul arata ca prima varianta are implicatii teoretice si metodologice, a doua epistemologice, a treia filosofico-morale, iara a patra are repercusiuni non-neglijabile asupra manierei n care se asimileaza si se practica psihologia. Rolul lor n evolutia psihologie este diferit. n mod sigur, ne asigura autorul citat, prima varianta reprezinta un progres firesc al psihologiei, desi ea nu a schimbat radical obiectul acesteia. A doua varianta ridica serioase ntrebari referitoare la articularea cercetarii fundamentale cu practica clinica. Ea proclama ruptura cu psihologia comportamentului dar se acorda, paradoxal, cu neurobiologia care arata ca omul n-are nevoie de spirit, atta vreme ct lui i este suficient de ai fi un om neuronal (Changux, 1983). Punctul de intersectie ntre cognitivism si neurobiologie l constituie refuzul comportamentului de catre ambele. Richelle este foarte critic cu aceasta varianta de cognitivism. Comportamentele sunt reduse la simpli indicatori ai obiectelor mentale n terminologia lui Changux. Or, daca aceste obiecte mentale pot fi observate direct nseamna ca ne putem dispensa de comportament. Acesta este riscul sinuciderii cognitivismului, care prezinta procesele interne ntr-o maniera oarecum reificata si dublata de un ujaz facil al metaforelor informaticii. Se pierde din vedere faptul ca omul nu este numai o masina care percepe, si reprezinta si gndeste, ci si o masina actionala, prelucrarea informatiilor neavnd sens dect n raport cu actiunea ghidata. Daca starile mentale se confunda cu cele cerebrale si acestea din urma pot fi studiate mai usor devine astfel posibil sa facem economie de psihologie si, n consecinta de psihologi (Changux, 1983). nsa, tocmai evolutia neurobiologiei este dependenta de studiul comportamentului. Cea de a treia varianta este tonificata, un fel de rau necesar care ne ajuta sa ntelegem unicitatea persoanei. Ultima varianta este unilaterala. Dupa cum se poate observa, cognitivismul nu aduce aproape nimic nou n interpretarea naturii psihicului, ci, cel mult muta accentul de pe un element pe altul, ia n considerare aspectele neglijate dar, prin absolutizarea lor, uita de altele. n plus, dupa opinia aceluiasi Richelle, el a adus o mare confuzie de termeni, ceea ce a marcat un regres fata de eforturile anterioare de descifrare a terminologiei psihologice. Pe la nceputul anilor 80 Bresson vorbea de ambiguitatea de statut a psihologiei cognitive, considerata a fi mai de grada un domeniu, un curent de cercetare, dect un punct de vedere teoretic. Situatia nu s-a schimbat prea mult de atunci, am putea spune chiar ca ea s-a adncit si mai mult. Si totusi exista n psihologia cognitiva, cel putin ca intentie, ncercarea de a aduce o perspectiva globala asupra interpretarii tuturor proceselor psihice. Se ncearca a se descoperi factorii cognitivi si mecanismele prin care acestia influenteaza alte procese psihice (afective, motivationale) si chiar personalitatea n ansamblul ei. Din pacate,

79

n locul unei perspective globale n cele din urma ni se propun tot teorii limitate asupra unora sau altora dintre capacitatile psihice ale omului, e adevarat, dintr-o perspectiva cognitivista (teoriile cognitive ale emotiei, teoriile cognitive ale depresiei etc). ncercarea de a reduce ansamblul problematicii psihologice la problemele cognitive, ori de a transfera asupra tuturor domeniilor o unica perspectiva psihologica, sunt limite nsemnate ale acestei miscari, de care dezvoltarea sa viitoare va trebui sa tina seama (Alin Nemecy, 1987). Oricum, psihologia cognitiva este si va fi, probabil, un moment nsemnat n evolutia psihologiei.

80

CAP. 4 ORGANIZAREA STRUCTURAL-DINAMICA A PSIHICULUI

4.1. ABORDAREA STRUCTURAL-DINAMICA
Cercetarile mai vechi si cele mai noi au dovedit ca psihicul dispune de o organizare structural-dinamica, organizare ce satisface cele doua proprietati esentiale ale structurii (interactiunea elementelor componente si integrarea acestora, date de ordonarea elementelor, de controlul nivelului superior asupra celui inferior lui si de influenta celui de-al doilea asupra primului, etc.) si are un caracter evolutiv. Daca psihicul dispune de o organizare structural-dinamica este important atunci ca aceasta sa fie descifrata. Ce nseamna nsa abordarea structural-dinamica a psihicului? Acest tip de abordare implica cel putin doua interogari complementare si totusi distincte. n primul rnd, este vorba de surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un anumit moment dat (stari stabile, echilibrate ce contin n ele notele propriei perpetuari, fapt care i asigura individului unitatea si persistenta n timp. n al doilea rnd, este importanta surprinderea evolutiei, schimbarii si transformarii dea lungul timpului a organizarii psihicului si a felului cum acesta a fost reflectat n istoria psihologiei. Din punct de vedere practic, abordarea structural-dinamica ridica ntrebari majore pentru oameni. Astfel omul constientizeaza ca o structura nu poate fi identica cu sine nsasi n orice moment, nu poate fi stabila la infinit, ci, dimpotriva, dinamica, evolutiva. Odata constient de acest lucru omul devine nelinistit, punctul culminant atingndu-l cnd si anticipeaza sfrsitul implacabil, moartea, dezintegrarea structurii vii pe care o reprezinta. Ostilitatea omului la schimbare este o problema n primul rnd psihologica si apoi de managementul resurselor umane. Omul desi si da seama ca a crede doar n structura este ideea unei false perenitati, continua sa caute echilibrul, armonia n dauna dinamismului producator de crize, rupturi, dezechilibre (cu efecte negative n plan psihocomportamental frustrare, stress, anxietate). Acestea fiind constatate, apar ntrebarile: - este necesara conservarea structurilor sau restructurarea si depasirea lor? - optam pentru stabilitate si echilibru sau pentru dinamica si dezechilibru? - este posibila controlarea si dirijarea schimbarii?

81

- daca este posibila controlarea si dirijarea schimbarii, pna la ce limite? Diferitele conceptii si teorii au ncercat sa raspunda la aceste ntrebari si, credem noi, abordarea structural-dinamica este n masura sa gndeasca, sa conjuge mpreuna cele doua stari contradictorii corespunzatoare schimbarii: pe de-o parte dezintegrarea si, pe de alta parte, adaptarea ca esentiala conditie a supravietuirii omului.

4.2.

ORGANIZAREA

STRUCTURAL-DINAMICA

A PSIHICULUI:

TRECUT SI PREZENT
Psihologia asociationista si cea rationalista divizau psihicul n functii sau facultatii elementare ce se asociau sau doar existau concomitent. Aceste procese sau functii psihice erau atentia, memoria, afectivitatea, inteligenta, vointa, gndirea, etc. Predominanta era viziunea de tip mozaic, plana asupra vietii psihice a individului, pierzndu-se din vedere organizarea sa interna. Functiile psihice erau decupate artificial, amalgamate si aceasta viziune s-a dovedit a fi

inaplicabila n domeniul psihologiei medicale, de exemplu. Considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ntre ele, ci cel mult cantitativ, a facut ca asociationismul sa esueze n implicarea acestor stari ale psihicului, altele dect cele normale. Astfel pasii facuti de Thomas Hobbes (1588 1671), David Hume (1711-1776), David Hartley (1705-1757), James Mill (1773 1836), etc. au trebuit sa fie depasiti, dar nu prin ignorare, ci prin nglobare. Iata de ce, cu timpul, locul psihologiei plane sau orizontale a fost luat de una verticala, piramidala, avnd drept obiect de studiu organizarea verticala, nivelara a psihicului. Intuirea organizarii nivelare a vietii psihice individuale o ntlnim nca de la Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646 1716). El presupune existenta unor perceptii mici neconstientizate. Maine de Biron (1766 1824) a introdus conceptul de perceptii obscure care nu erau altceva dect senzatiile, ideile sau miscarile ce se ntunecau sub efectul obisnuintei sau a lipsei de atentie a spiritului. Tot n perceptiile obscure intrau, potrivit conceptiei lui Maine de Biran si impresiile interne ce acompaniaza diferitele functii organice, neperceptibile de catre constiinta. John Stuart Mill (1803 1873), fiul lui James Mill, credea ca exista cel putin doua nivele de organizare a psihicului: unul elementar, continnd elemente ireductibile unele la altele: altul structural, cu elemente ce relationeaza ntre ele, cu proprietati noi si distincte fata de cele ale elementelor componente, datorita interactiunii reciproce.

82

Secolul al XX-lea a propus n stiintele despre natura si om o adevarata ruptura. JeanBaptiste Lamarck, Ch. R. Darwin, Herbert Spencer, Scoala de la Berlin, Thodule Ribot au facut ca psihologia sa capete doua fatete (observabile nca din secolul trecut n disputa dintre empiristi si romantici): una luminoasa si rationala, care insista ca obiectul ei de studiu sa constea n ceea ce este vizibil, observabil, si n alta sumbra, pe care numai efortul de interpretare permite sa o ntrevedem, fateta care si ascunde adevarurile n profunzimea unei singularitati. Din acest punct unitatea psihologiei nu s-a mai putut realiza dect prin opozitia dintre latent si manifest, dintre constient si inconstient. Ideea organizarii nivelare a psihicului a prins contur mai clar la Pierre Janet, nlocuitorul lui Th. Ribot la College de France pna la 1935. El este cel care a argumentat existenta nivelurilor constient si inconstient ale psihicului, ca moduri de organizare a vietii psihice, coexistente unul cu altul. Sigmund Freud (1856 1939), initiatorul psihanalizei, este cel care a propus inconstientul ca obiect de cercetare al psihologiei. El a considerat ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata n conflict cu instantele superioare de control. Freud porneste de la ideea ca viata psihica a individului are la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind, pe de-o parte la conservarea spatiului si pulsiunilor Eului, iar pe de alta parte, la conservarea individului. El contesta absolutizarea constiintei si propune mpartirea topografica a psihicului, deci o organizare pe verticala a vietii psihice. Aparatul psihic este compus, dupa opinia lui, dintr-o serie de niveluri supraetajate, denumite, nainte de 1920, inconstient, preconstient, constient. Inconstientul este rezervorul trairilor si actelor refulate, al instinctelor sexuale. Preconstientul este un fel de filtru ndeplinind o functie de cenzura si permite accesul selectiv n constiinta doar a acelor impulsuri si tendinte acceptabile pentru ea. n fine, constiinta este considerata doar un strat superficial suprafata aparatului psihic (nvatamntul fiind baza acestuia ). Dupa 1920, Freud, fara a renunta total la tezele fundamentale anterioare, si-a revizuit conceptia. Astfel, aparatul psihic a fost mpartit n trei organizari structurale denumite: Sine, Eu sau Ego, Supraeu sau Superego sau ID. Sinele este echivalentul inconstientului din vechea clasificare, sediul instinctelor, sursa primara a energiei psihice care trebuie consumata, fundamentul pe care se construieste personalitatea. Eul este o portiune a Sinelui care, sub influenta lumii exterioare, a mediului

83

nconjurator, sufera o dezvoltare speciala n sensul ca din simplu organ receptor si protector n raport cu stimulii, devine un intermediar ntre Sine si lumea exterioara. Supraeul este potrivit lui Freud, o structura speciala ce se ncheaga ca un precipitat n perimetrul Eului, prin care se prelungeste influenta mediului social (familial, scolar, rasial, national, etc.). Dintre aceste instante, cea mai importanta este Eul a carui functionare trebuie sa reconcilieze cerintele Sinelui, Supraeului si Realitatii. Interesanta este si distinctia pe care Freud o face ntre Eul real (omu asa cum este) si Eul ideal (omul asa cum ar trebui sa fie). Alte contributii, n prima jumatate a secolului al XX-lea au surprins fie aspectul organizarii nivelare, fie pe cel al structurii interdependentei vietii psihice. Astfel Ph. Lerch (1942) a formulat celebra teorie a structurilor personalitatii, structuri suprapuse al caror conflict sau dialog exprima peripetiile existentei. n prezent, problema organizarii pe verticala a psihicului uman a fost adncita de reprezentantii psihologiei transpersonale. Ken Wilber (1984) a considerat ca exista o psihologia perennis care consta n conceptia universala asupra constiintei umane. El propune un model al constiintei care ia totusi n considerare si aporturile psihanalizei, psihologiei lui C. G. Jung, psihologiei umaniste si interpersonale. Eilber stabileste un spectru al constiintei format din cinci niveluri, fiecare dintre acestea caracterizndu-se printr-un sentiment diferit de identitate personala si traversnd mai multe gradatii, de la identitatea suprema a constiintei cosmice, la

sentimentul particular de identitate asociat constiintei Eului. Dar nu numai nivelul constient al vietii psihice este diferentiat si neomogen, ci si al inconstientului. Wilber descrie cinci tipuri de inconstient: inconstientul fundamental (structurile profunde existente n calitate de potentionalitati care oricnd pot deveni constiente); inconstientul arhaic (structurile simple, primitive, precoce, ce nu provin din experienta personala, ci sunt mosteniri filogenetice);

84

Demarcatia EU / NONEU
(identificarea cu umbra sa, cu imaginea de sine saracita) fsii (benzi)filosofice (identificarea totala a omului cu propriul eu)

fsii (benzi) biosociale EXISTENTIA dintre sine si altul sau mediu) mediu nconjurator fsii (benzi)

(cel mai intim nivel al constiintei)

Fig. 10

Spectr ul constiintei

inconstientul submergent (structurile, cndva constiente, dar care actual sunt evacuate sau refulate de constiinta deoarece nu sunt capabile de ea); inconstientul pecete (structurile nerefulate dar care au proprietatea de a refula); inconstientul emergent (structurile profunde existente de la origine si ne iesite nca la suprafata inconstientului fundament). Desi toate aceste teorii, chiar si ultimele trei surprinse sumar aici (Freud, Lerch,

Wilber) nu sunt lipsite de limite si inconsecvente, ele atrag atentia asupra organizarii interne a psihicului, asupra dinamicii existente ntre elementele componente ale vietii psihice.

85

4.3.

CARACTERIZAREA SI RELATIONAREA NIVELURILOR STRUCTURAL-DINAMICE ALE PSIHICULUI

4.3.1. Constientul
Constiinta poate fi definita ca fiind totul (ignorndu-se inconstientul) sau nimic (ignorndu-se constientul). Pentru introspectionisti, toata viata psihica este constienta, n timp ce pentru behavioristi constiinta nu are nici o nsemnatate si este eliminata din psihologie. Constiinta a fost cnd socotita un reflex ntmplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice, cnd abandonata n reteaua relatiilor existentiale sau a structurilor interpersonale. Unii autori intepreteaza constiinta static, n termeni de cmp, comparabila cu cmpul vizual ce dispune de zone centrale si zone periferice. Pentru Wilhelm Wundt constiinta este locul unde se desfasoara procesele psihice ale individului. Exista un cmp de privire al constiintei si un punct de maxima claritate a acesteia. O reprezentare intrata n punctul de privire al constiitei este aperceputa, pe cnd n punctul de maxima claritate ea este perceputa. Constiinta este functia sintetica prin care senzatiile sunt unite n reprezentari, ea este o sinteza creatoare ce are loc n zona constiintei clare. Alti autori aduc o viziune dinamica asupra constiintei. William Jones aprecia ca patru sunt caracteristicile esentiale ale constiintei (care curge, avanseaza si se succede fara ncetare n noi): - fiecare stare tinde sa se integreze unei constiinte personale (rezulta o constiinta a unui Eu individual si inalienabil); - n orice constiinta personala starile sunt ntotdeauna n curs de schimbare (de unde rezulta dinamismul proceselor psihice); - orice constiinta este sensibil continua (adica fara spartura, fisura sau diviziune, exceptiile putnd aparea doar odata cu miscarea n timp a constiintei sau cu modificarile n continutul constiintei); - constiinta se intereseaza de anumite elemente si se dezintereseaza de altele, ea nu nceteaza de a le primi pe unele si de a le respinge pe altele, deci de a opera selectii. Exista si puncte de vedere constructiviste n definirea constiintei, ea aparnd ca o constructie sistematica n continua miscare.

86

L. S. Vgotski apreciaza ca urmarea relatiilor interfunctionale ce intervin logic ntre procesele si functiile psihice, att n dezvoltarea lor ontogenetica, ct si n cea functionala, nu are alt rezultat dect elaborarea constiintei. Procesele psihice nu-si pot defini sensul si rostul lor dect n contextul sistemului, superioritatea unora nu poate fi determinata dect n raport cu nivelul de structurare al constiintei. Analiza separata a functiilor psihice este justificata numai din punct de vedere didactic, dar devine artificiala si neconcludenta atunci cnd dorim sa caracterizam sistemul. Dezvoltarea constiintei nu este dect dezvoltarea unui sistem de semnificatii, de ntelesuri. Semnificatia este, potrivit lui Vgotski, unitatea reala, psihologica a constiintei, iar sistemul acestor semnificatii este nsasi constiinta. n prezent, definirea constiintei se face si dintr-o perspectiva cibernetica. S-a constatat ca reglarea de tip constient a comportamentului cuprinde, pe lnga mecanismele de tip feed-back, bazate pe evaluarea starilor actuale ale personalitatii, si mecanismele (tip feed-traugh si feedbefore) ce presupun compararea interna a variantelor de raspuns si testarea anticipata a actiunilor si starilor viitoare. De asemenea, se considera ca reglarea psihica de tip constient se ntemeiaza pe corelarea dinamica a modelului informational al propriului Eu (imaginea despre sine) cu modelul informational al lumii externe, devenind astfel posibile autoraportarea si autoevaluarea ca forme de reglare specific umane. Scurta incursiune n ncercarile de definire si explicare a constiintei arata ca dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate si ca manifestata n experientele personale este inaccesibila altuia. N. Sillamy definea, n 1980, constiinta ca fiind locul senzatiilor si perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, materia prima a vietii noastre psihice; ea organizeaza datele simturilor, se situeaza n timp si spatiu, este cunoasterea a ceea ce acompaniaza autoritatea spiritului. Dar ce nseamna a fi constient? Exprimare des ntlnita, interogativa sau imperativa, ea constituie, prin descifrarea ei, alta cale de a surprinde multiplele aspecte ce caracterizeaza constiinta. ntrebndu-se ce nseamna a fi constient oamenii au raspuns n diferite feluri: a fi constient nseamna a gndi, a stabili relatii (H. Spencer); a fi constient nseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze, sinteza nefiind dect caracterul structural al oricarui continut de constiinta; a fi constient nseamna a te putea autosupraveghea, constiinta fiind un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni;

87

a fi constient nseamna a te adapta suplu la noile solicitari; a fi constient nseamna a ntelege (Pavelcu, V.); a fi constient nseamna de a dispune de un model personal al lumii (H.Ey). Din raspunsurile date la ntrebarea ce nseamna a fi constient? rezulta si functiile constiintei (relatia, sinteza, autosupravegherea, adaptarea). Psihologul romn Mielu Zlate definea constiinta ca pe o forma suprema de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea continua a individului la mediu. Potrivit aceluiasi autor constiinta este: reflectare cu stiinta adica, sub raport psihologic, omul si da seama de ceva anume si l reproduce n subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii (functia informational-cognitiva a constiintei); reflectare cu scop sau orientata spre scop, calitatea scopurilor si precizia lor depinznd de unele particularitati ale individului, de experienta sa, de nevoile sale ( functia finalista a constiintei); reflectare anticipativa a realitatii, prin aceasta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala (functia anticipativ-predictiva). Alte particularitati ale constiintei, considera acelasi autor, sunt caracterul ei planificat (care exprima functia reglatorie a constiintei) si caracterul creator (functia creativ-proiectiva a constiintei). n psihologia contemporana se contureaza cu tot mai mare insistenta doua modele explicative ale constiintei, unul de inspiratie cognitiva, altul de inspiratie psihoumanista. Primul porneste de la premisa ca procesarea informatiilor provenite de la mediul extern si intern reprezinta functia principala a sistemelor senzoriale ale organismului, conducnd la constientizarea a ceea ce se petrece n afara si n interiorul corpului nostru. Dat fiind faptul ca individul n-ar putea fi capabil sa receptioneze si sa fie atent la toti stimulii ce actioneaza asupra sa, constiinta se focalizeaza pe unii si i ignora pe altii, procesul de selectie fiind facilitat de schimbarile intervenite n mediul intern sau extern. Evenimentele din mediul cu mare importanta n supravietuirea organismului au prioritate maxima n procesul selectiei. Constiinta nu se limiteaza nsa doar la a receptiona si selectiona stimulii din mediu, ea initiaza, planifica si ghideaza actiunile individului. Asadar, constiinta implica doua importante procese cognitive:

88

nregistrarea si selectia stimulilor din mediul nconjurator si din mediul intern, astfel nct perceptiile, datele mnezice si cele reflexive sunt reprezentate cu acuratete n constiinta; controlul propriului corp si al mediului astfel nct suntem capabili sa initiem si sa ducem la bun sfrsit activitatile cognitive si comportamentale, mai mult sa reprezentam n constiinta ca posibilitati viitoare evenimentele care nu sunt prezente. Modelul psihanalist, contestnd viziunile anterioare despre constiinta, presupune un nou fel de interpretare a constiintei. Pentru psihologii umanisti (P.E.Mansell si J. Kahon) constiinta este numele dat experientei unice a organismului pe care o personalizam, /... / este experienta unui set de operatii ale eului a carui actiune personalizata este aplicata. Experienta constiintei este produsa de actiunea a trei tipuri de variabile: experienta primara formata ca urmare a stimularii organismului de obiectele fizice sau de persoanele umane, care se constituie ntr-un substrat de baza al vietii; experienta cunoasterii, strns legata cu prima si rezultnd din intrarea n functiune a diferitelor mecanisme psihice, ca atentia, cu posibilitatile ei de selectie, memoria, cu rolul de stocare a informatiilor, etc.; experienta personala, privata, unica. Acest din urma tip de experienta este esential pentru constiinta. Experienta personala se compune la rndul ei din doua niveluri numite: ME (experienta care apartine individului, personala, propriu-zisa, pierderea sau alterarea ei ducnd la depersonalizarea individului corespunde ntr-un fel, Eului corporal); I (experienta care rezulta din procesarea informatiilor de catre individ; corespunde, sub multiple aspecte, Eului spiritual). Organismul matur are capacitatea de a modela cunoasterea si de a produce diferite tipuri de constiinta, cred psihoumanistii. Experienta de tip I variaza n functie de nivelul dezvoltarii constiintei si n particular de continutul cunoasterii. Ea este descrisa n termenii de focalizare a atentiei (pe propriul corp, pe altii, pe sine). Combinarea nivelelor experientei de tip I, asocierea diferitelor operatii ale Eului conduc la aparitia nenumaratelor moduri ale constiintei, de la cele normale, la cele de constiinta modificata si pna la cele patologice. Modurile constiintei, concepute ca procese active si fluctuante si diferentiate de starile constiintei care implica ceva static, conditii fixe, sunt forme particulare de personalizare a experientei, de interpretare a ei. Cnd operatiile memoriei se conecteaza normal cu operatiile Eului, apar modurile normale de constiinta, iar cnd nu se realizeaza nici conectarea cu viata si cu
89

contextele ei reale se instaleaza expresiile patologice ale unor moduri ale constiintei (concretizate n anxietate, depersonalizare, crize de identitate, etc.) Modelul psihoumanist este unul dinamic al functionalitatii constiintei. De altfel, n ultimul timp se manifesta o oarecare nencredere n modelele intuitive ale explicarii constiintei. n sfrsit, trebuie amintite discutiile prezente n societatile puternic industrializate (n S.U.A. mai ales) legate de accesul masinilor la fenomenele de constiinta. Raspunsurile formulate sunt extrem de diferite si de aceea nu insistam asupra lor aici.

4.3.2. Subconstientul
Subconstientul este conceput, de cei mai multi dintre psihologi, ca o formatiune sau nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cndva constiente dar care n prezent se desfasoara n afara controlului constient. El este rezervorul unde se conserva amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perspectivele stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cndva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla ntr-o stare latenta, de virtualitate psihica, putnd nsa sa redevina oricnd active, sa paseasca pragul constiintei. Subconstientul a fost definit ca o constiinta stinsa (desi mai corect ar fi constiinta adormita) ceea ce atrage atentia asupra faptului ca el este definit n raport cu constiinta (n alte definitii subconstientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala). S-a vehiculat si ideea ca, desi amplasat ntre constient si inconstient, subconstientul este mai mult orientat spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un anume grad de transparenta, putnd fi considerat, de aceea, ca o constiinta implicita. Freud a respins, dupa 1920, subconstientul pe motiv ca el sugereaza existenta unei alte constiinte (subterana o numea el), a unei constiinte secunde care orict de atenuata ar fi ramne n continuare fara diferenta calitativa cu constiinta, ntre cele doua niveluri, din punct de vedere cantitativ, neexistnd deosebiri. Acest punct de vedere a fost contestat si nlocuit cu un altul. Astfel, pornindu-se de la premisa ca n viata psihica a individului constiinta este un fenomen foarte fugitiv si foarte particular, mare parte a acesteia desfasurndu-se n afara ei, s-a pus ntrebarea: cum sa ne reprezentam starile subconstiente? Raspunsul dat a argumentat faptul ca starile subconstientului se modifica deoarece cauzele de care depind nu sunt date odata pentru toti indivizii. De asemenea ele se modifica datorita faptului ca se afla n relatii de cauzalitate si de influenta reciproca unele cu altele. Subconstientul este astfel definit ca o cerebratie latenta ce

90

are loc sub simplicitatea aparenta a perceptiilor. O astfel de interpretare surprinde si subliniaza caracterul dinamic al subconstientului; se contureaza mai pregnant ideea existentei lui ca nivel de sine statator, distinct att de constient, ct si de inconstient. Principalele trasaturi ale subconstientului, asa cum au fost surprinse de Paul PopescuNeveanu, sunt urmatoarele: - proximitatea fata de constiinta - compatibilitatea cu constiinta. n conceptia aceluiasi psiholog subconstientul poate fi considerat ca servo-mecanism al constiintei, un nivel al psihicului aflat n slujba constiintei, o rezerva de informatii si operatii din care se constituie, uneori, faptele de constiinta, acestea din urma avndu-si totusi izvorul n afara ei, n realitatea materiala si sociala nconjuratoare.

4.3.3. Inconstientul
Acest nivel de structurare a psihicului constituie sursa a numeroase controverse, pozitiile de negare sau afirmare fiind curente, n trecut ca si astazi. Negarea inconstientului s-a facut pe baza considerarii transparentei totale a obiectului, a inteligibilitatii si adecvarii absolute a cunoasterii la obiectul sau. Psihologia academica, traditionala crede ca ntre constient si psihism exista a priori sinonimie, identitate. Psihiatria germana traditionala admitea ca din moment ce un efect inconstient nu poate nici sa fie trecut, nici sa treaca prin constiinta, nseamna ca el nu exista. Filosoful J. P. Sartre afirma ca tot ceea ce se ntmpla n individ este constient, dar nu si n mod necesar cunoscut. Psihologul japonez T. Chiba (1884 1972) sustinea, de asemenea, ca functiile constiente si inconstiente ale vietii psihice nu difera fundamental, ele fiind regizate de legi ce dispun de aceeasi natura. Constiinta si inconstientul au aceeasi orientare si continuturi de aceeasi natura. Identificarea celor doua niveluri de structurare a psihicului echivaleaza practic cu negarea specificului ambelor. Iata de ce expresia procese psihice inconstiente devenea, n aceste conditii, o contradictie n termeni, inoperabila. Dar identitatea presupusa ntre viata psihica si constiinta a parut si pare unora si astazi sa nu reziste probei faptelor, rezultatelor experimentale si observatiilor ndelungate. S-au creat astfel conditiile afirmarii, argumentarii inconstientului. Sigmund Freud este cel care, fara a descoperi inconstientul (o facusera altii naintea lui, dupa cum am aratat ) a introdus notiunea n psihologie, a elaborat o conceptie structurala cu

91

privire la continutul si rolul lui n viata psihica a individului si a furnizat chiar si o metoda de sondare si asanare a lui (psihanaliza). Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate de lansarea filosofica a notiunii de marii metafizicieni germani de dupa I. Kant (Schelling, Hegel Schopenhauer). Filosofia inconstientului a creat ambianta necesara recunoasterii

inconstientului. Din aceasta filosofie doua idei retin atentia: - cea care considera ca prin natura sa inconstientul este irational (Schopenhauer); - alta care vede n inconstient o adevarata forta ce guverneaza ntreaga viata a individului (E. von Hartman). Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute n cea de-a doua jumatate a secolului XIX asupra istoriei, hipnotismului, somnambulismului si disocierii personalitatii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.. Oricum, rolul inconstientului nu mai putea fi negat, din moment ce ncepusera a se aduce probe experimentale sau cvasiexperimentale n sprijinul existentei lui. Freud a fost cel care a descoperit un inconstient dinamic, conflictual si tensional, corelativ procesului refularii. El a facut trecerea de la interpretarea inconstientului ca substantiv (ce desemneaza fapte mentale refulate) la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihica, ceea ce nseamna ca proprietatea de a fi inconstient nu o au numai amintirile, ci si mecanismele de refulare sau ceea ce porneste de la Supraeu. Freud vorbeste practic de trei feluri de inconstient, care n generalitatea lui este considerat profund, abisal, nu doar un simplu automatism psihic. Desi ncet, conceptia lui Freud a trezit interesul medicilor si psihologilor iar n 1910 a luat fiinta Asociatia psihanalitica internationala avnd ca presedinte pe C. G. Jung, asistentul lui Freud. Totodata au nceput si primele opozitii, nuantari ale conceptiilor lui Freud, ceea ce a intensificat cercetarile. Astfel, Alfred Adler, dupa despartirea zgomotoasa de Freud, a afirmat ca psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatorii fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului. n conceptia lui Adler, compensarea joaca acelasi rol pe care l avea refularea la Freud. C. G. Jung a largit sfera notiunii de inconstient individual considernd libidoul ca fiind constituit, pe de-o parte, din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de putere iar, pe de alta parte, ca fiind orientat n doua directii opuse: centripet si centrifug, spre sine si spre lume

92

aceasta conform celor doua orientari ale personalitatii extraversia si introversia. Inconstientul colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza n zonele profunde ale inconstientului numite, de Jung, arhetipuri si ofera individului posibilitatea de a avea acces la sufletul istoriei colective sau la Dumnezeu si Diavol (aici gasim o alta sursa a avalansei de filme de groaza, concurnd pe Dracula autohton). Inconstientul colectiv este preexistent individului care se naste cu el, punct de vedere care este considerat fragil si, n consecinta, contestat. Constatam ca inconstientul a fost definit de freudieni ca rezervorul tendintelor nfrnate, nabusite, refulate, frustrante, ca sursa a lapsurilor, pseudoamneziilor, actelor ratate, viselor etc. Dar unde sunt fenomenele psihice precum deprinderile, faptele de memorie, tendintele etc.? Care este natura inconstientului? Este ea pur afectiva, cum a crezut chiar Freud? n prezent s-a opinat ca asa cum constiinta nu este exclusiv rationala, nici inconstientul nu poate fi exclusiv afectiv. El este interpretat ca fiind exclusiv preponderent afectiv si constituit fie din cuvinte, fie din imagini (asupra continutului sau se poarte astazi discutii aprinse). n ceea ce priveste rolul inconstientul n viata psihica a individului putini au fost autorii care au subliniat rolul si valoarea pozitiva a inconstientului n raport cu conduitele comportamentale ale individului. Unii chiar s-au ntrebat daca nu cumva inconstientul este amorf si fara organizare, astfel spus, pur negativ! Psihologia contemporana defineste nsa inconstientul, ntr-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind o formatiune psihica ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii. Inconstientul, ca un alterego, neaga ordinea impusa de constiinta, dar acest lucru nu nseamna dezordine, ci faptul ca aduce o alta ordine, adica ordinea propriei sale subiectivitati. Structurile inconstientului, se considera astazi, sunt suficient de bine conturate si, potrivit lui H. Ey, ele sunt: - sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale (respiratie, circulatie, digestie) - automatismele psihologice sau inconstientul sublimal exprimat n organizarea normala a cmpului constiintei. - baza inconstienta a persoanei, care contine stadii arhaice. Desi structurile inconstientului sunt mai simple dect cele ale constiintei, el ndeplineste urmatoarele roluri: - de energizare si dinamizare a ntregii vieti psihice a individului.

93

- de facilitare a procesului creator, contribuid la realizare unor combinari si recombinari spontane, - de asigurare a unitatii Eului, prin faptul ca este principalul depozitar al programelor informationale si al tensiunilor motivationale pe baza carora, prin organizare specifica, se emancipeaza constiinta. Inconstientul face parte integranta din fiinta umana, nelasnd-o neinfluentata n nici una dintre ipostazele sale existentiale normale sau patologice. Oricum astazi preocuparile oamenilor de stiinta axate pe studiul inconstientului sunt multiple, aprofundate si din diferite puncte de vedere ale invetigarilor.

4.3.4. Unitate/reductionism n functionarea si organizarea structural dinamica a psihicului

Dupa cum am constatat, conceptia nivelara privind organizarea vietii psihice individuale da cstig de cauza constiintei si inconstientului semnalnd totusi prezenta si rolul subconstientului ca nivel distinct al psihicului. ntrebarea care se pune acum este cea al carei raspuns elucideaza punctul nostru de vedere cu privire la existenta independenta sau nu a vreunuia dintre cele doua niveluri principale ale psihicului. Exista si functioneaza independent constiinta de subconstient sau cele doua niveluri rationeaza? Alterarea sau tulburarea unuia dintre niveluri provoaca aceeasi stare n celalalt sau doar stari ce nu afecteaza nivelul sanatos? Ne propunem n cele ce urmeaza sa raspundem la aceste ntrebari, chiar daca anumite aspecte le-am atins deja. Att constientul ct si inconstientul si au, dupa cum am vazut, propriile lor continuturi si mecanisme, deci legitati specifice, distincte. Aceste constatari pot conduce la opinia ca cele doua niveluri functioneaza independent unul de altul. La o analiza atenta, constatam, pentru nceput, ca chiar daca ar functiona independent, aceasta independenta nu este deplina, ci limitata. De exemplu inconstientul poate functiona si atunci cnd constiinta este alterata (n cazurie patologice) dar nu acelasi lucru se poate spune despre constient care, n lipsa inconstientului, ca sursa a sa, se destrama. Independenta functionala a celor doua niveluri este relativa ( n ultimul caz aratat chiar anulata) si de aceea starea normala, existentiala si actionala a constiintei si subconstientului este interactiunea si interdependenta lor. n mod curent ntre constient si inconstient exista relatii

94

dinamice vitale, fara de care nsasi integritatea sistemului psihic uman este pusa n pericol. Cele doua niveluri sunt momente functionale inseparabile ale psihicului uman. Iata de ce consideram ca ceea ce la un moment dat este constient la un alt moment dat poate deveni inconstient (altfel spus cele doua niveluri sunt coordonate si alternante prin praguri mobile). De regula constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si i foloseste n planul activitatii, pe cnd inconstient este acel continut psihic care contrazice experienta individului, n virtutea acestui fapt el fiind respins. Continuturile psihice constiente se stocheaza n inconstient. Ele nu sunt inactive, ci le nsotesc pe cele constiente, le tensioneaza n functie de mprejurari. La rndul ei constiinta apare cnd ca factor declansator al comportamentului uman, cnd ca mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului. Acesta din urma activeaza, modifica descarcarile energetico-informationale ale constientului care la rndul lui restrictioneaza si stabilizeaza inconstientul (relatia logica existenta ntre constiinta si inconstient, relatie integrata unui proces de reglare psihocomportamentala, este evidenta). Constiinta si inconstientul se echilibreaza reciproc si aflate n subordonare regleaza optim relatia sistemul psihic uman cu exteriorul. Schimburile de continuturi, fie prin inconstient sau direct, ntre constient si inconstient sunt continui si reciproce: inconstientul preia sarcinile fixate constient si le prelucreaza ntr-o maniera specifica, constientul captnd rezultatele unor astfel de prelucrari. n cazul unei subordonari a inconstientului de catre constiinta omul se nalta, valoarea comportamentului sau este pozitiva, n cazul subordonarii inverse starile patologice fiind usor sesizabile. n dinamica vitala omului a constientului si inconstientului principalul sistem de referinta ramne constiinta, deoarece prin intermediul ei omul reflecta adecvat realitatea, asa cum este ea si numai n virtutea acelui fapt el si poate conduce si regla corespunzator conduita. Numai subordonnd inconstientul constientului omul poate dobndi constiinta morala si evita pierderea libertatii, pierdere generata de dezorganizarea fiintei constiente odata cu maladiile mentale.

95

CAP. 5. STARILE MODIFICATE ALE CONSTIINTEI

5.1. NOUL CONTEXT DE STUDIERE A STARILOR MODIFICATE ALE CONSTIINTEI
Ideea potrivit careia alaturi de starile obisnuite, ordinare ale constiintei ar exista si unele stari mai putin obisnuite, ne-ordinare ale ei este larg acreditata n psihologie. Daca starea de veghe, de vigilenta, de luciditate sunt considerate a fi stari obisnuite ale constiintei, alte stari cum ar fi starea de somn, cu sau fara vise, starea hipnotica, cea de transa sau de posesiune etc. fac parte din rndul starilor mai putin obisnuite sau ne-ordinare ale constiintei. Unesthl (1987) emite opinia dupa care constiinta, dispune de doua modalitati distincte de functionare: modul dominant (D) de functiune bazat pe logica; modul alternativ (A) de functionare bazat pe insight. (Tabelul 4) Nu este greu sa remarcam ca starile mai putin obisnuite ale constiintei fac parte din cel de-al doilea mod de functionare al ei. La fel de larg acceptata este si ideea trecerii de la o stare la alta a constiintei, de la un mod de functionare la altul. Dement (1967) arata ca asemenea treceri ar putea fi reprezentate prin ceea ce el numea conceptul ipotetic de continuum vertical al existentei umane.(vezi Fig. 11) Potrivit acestei reprezentari ar exista doua stari extreme (veghea si somnul) si nenumarate alte verigi intermediare care ar echivala fie cu trecerea de la veghe la somn, fie invers, de la somn la veghe. Plasarea la un moment dat a organismului pe acest continuum vertical s-ar face n functie de cantitatea, stimularilor primite de cortex. Investigarii si analizarii starilor ordinare si ne-ordinare ale constiintei ca si trecerilor de la unele la altele li s-au consacrat nenumarate lucrari. Daca ar fi sa ne referim numai la cteva aparute doar n psihologia romneasca, ncepnd cu impresionanta monografie Somnul si visele publicata de Nicolae Vaschide n 1918, continund cu altele aparute n deceniile 7 si 8 ale secolului nostru, cum ar fi: R. Floru, M. Steriade, Veghea si somnul, 1965; Liviu Popoviciu si colab, Somnul normal si patologic, 1972; Visul, 1978; Vladimir Gheorghiu, Hipnoza, 1977 si terminnd cu o lucrare extrem de recenta Hipnoza si fortele nelimitate ale psihismului publicata n 1991 de Irina Holdevici si Ilie Puiu Vasilescu , ar fi suficient pentru a ne convinge de interesul trezit de asemenea stari mai putin obisnuite ale constiintei. Pna nu de mult nsa problema starilor ordinare si ne-ordinare ale constiintei era pusa si tratata, mai mult sau mai putin asemanator, evident cu nuantarile de rigoare si cu evolutiile de la un autor la altul. n momentul de fata contextul tratarii ei este mult schimbat, aceasta datorita aparitiei unor noi orientari
96

psihologice, cum ar fi psihologia umanista si psihologia transpersonala, de asemenea, datorita contactului mai direct si mai strns realizat ntre cultura si civilizatia occidentala si cultura si civilizatia orientala. n noile conditii a nceput sa se vorbeasca tot mai insistent de existenta printre starile ne-ordinare ale constiintei a unora, superioare, mult mai performante dect toate celelalte. Acestea ar fi superioare deoarece ar dispune de toate caracteristicile celor obisnuite, dar si de unele n plus. n studiul unor asemenea stari ale constiintei ntre paradigmele psihologiei occidentale si paradigmele psihologiei orientale exista o diferentiere neta, atitudinea

teoreticienilor si practicienilor fata de ele fiind total opusa. Pna nu de mult, n psihologia occidentala o serie de stari ale constiintei, fiind putin studiate si putin cunoscute, nici nu erau incluse n sfera ei de preocupari. Apoi, din moment ce starea de veghe era considerata ca optimala, nsemna ca alte stari mult mai performante nici nu au loc. Nu doar ca acestea din urma erau respinse, dar erau considerate ca fiind patologice. De exemplu, experientele de iluminare, trairile transcedentale fugitive care induc un sentiment de uniune, de unitate cu universul, au fost etichetate de psihiatrii si psihologii occidentali ca o repliere a psihicului spre un stadiu infantil, primar. Iata ce scriau Alexander si Selesnich n tratatul lor de psihiatrie aparut n 1966: Similitudinile manifeste ntre regresiunile schizofrenice si practicile Yoga si Zen indica simplu ca orientarea generala a culturilor orientale consista n retragerea n sine pentru a scapa de o realitate fizica si sociala, greu de suportat. La un moment dat, ntre modelele propuse de disciplinele comportamentale ale psihologiei occidentale si modelele disciplinelor constiintei ale psihologiei orientale s-a creat o opozitie neta. Dupa opinia noastra aceasta opozitie consta, n urmatoarele: - n timp ce marea preocupare a psihologiei de tip occidental este ameliorerea conduitei umane, tipul celei orientale consta n depasirea conditiei permanent fluctuante,a psihicului individual aflat continuu prada tribulatiilor momentane. Se spera ca aceasta, depasire sa fie obtinuta prin realizarea unei constiinte superioare, armonios integrate si echilibrate, care ar permite omului sa atinga un nivel nalt al existentei att prin amplificarea capacitatilor sale psihice, ct si prin aparitia altora noi, nebanuite n starea noastra de normalitate. n ultima instanta, scopul psihologiei orientale l reprezinta, pe de o parte, depasirea dualitatii starilor psihice (veghe-somn; constient-inconstient; ratiune-irationalitate), pe de alta parte, omogenizarea lor ntr-un tot unitar si stabil;

97

Tabelul 4 MODELUL STARILOR NORMALE SI AL STARILOR ALTERNATIVE DE CONSTIINTA MODUL D (dominant) Logica Gndire analitica Testarea realitatii Tactica, planificare Strategii Evaluare Spirit critic Analiza detaliilor Instructiuni verbale Control voluntar Gndirea evenimentelor trecute si viitoare Linearitate temporala Procese seriale Comenzi determinate verbal ncercari Eforturi MODUL A (alternativ) Iluminare Sinteza Automatism Sugestibilitate Sensibilitate Intuitie Creativitate (spotaneitate) Evaluarea libera a informatiei Feed-back pozitiv Apreciere globala Vizualizare Imagini kinestezice Control prin programarea scopurilor Traire n prezent Procese cognitive paralele ntelegere non-verbala Metafore Modelare Limbaj corporal Asociatii

- daca stiinta occidentala a psihicului se straduieste sa detecteze cauzele externe ce provoaca tulburarea launtrica, pentru ca eventual sa le nlature spre a restabili echilibrul individului cu mediul, gndirea orientala, propune un demers invers: actioneaza asupra structurilor mentale ale individului prin constientizarea si modificarea configuratiei lor, spre a se obtine astfel o imunitate totala la orice cauza exterioara de perturbatii indiferent de natura ei, precum si o totala stapnire a propriilor resurse psihice; - pe cnd extraordinara realizare a psihologiei occidentale o constituie analiza detaliata a morfologiei si dinamicii constiintei, ntr-o oarecare masura, si a inconstientului, mai ales prin Freud, marile descoperiri ale psihologiei orientale sunt: - necesitatea imperioasa ca omul sa-si scruteze propriile launtruri pentru a-si putea reunifica psihicul; 2. gasirea modalitatilor prin care realizarea unui asemenea demers, adica afundarea constienta a individului n propriul sau inconstient, devine posibila;
98

n timp ce pentru psihologia occidentala starile normale ale constiintei si chiar unele dintre

cele ne-ordinare sunt singurele ce trebuie investigate cu instrumente stiintifice, pentru reprezentantii psihologiei orientale si pentru sustinatorii unor practici (Yoga, Zen, meditatia transcendentala) starile normale, obisnuite, ale constiintei, sunt limitate, tulburari iluzorii, simple fantasme; tocmai de aceea cercetarea trebuie orientata spre acele stari ale constiintei care sunt mult mai performante dect cele obisnuite.

STARE MANIACALA VIGILENTA EXTREMA VIGILENTA VEGHE RELAXARE

SOMNOLENTA REVERIE HIPNAGOGICA TRANZITIE VISE SOMN SUPERFICIAL SOMN PROFUND MODERAT SOMN PROFUND SOMN SOMN FOARTE PROFUND COMA

Fig. 11 Continuumul vertical al existentei umane

s-ar parea, cel putin la prima vedere, ca ntre stiintele comportamentului practicate de

psihologia occidentala si stiintele constiintei care fac obiectul psihologiei orientale ar exista un
99

conflict de paradigme, ca urmare, putine sanse de convergenta si conciliere. Dupa cum se exprimau Walsh, Elgin, Vaughan si Wilber (1984) ne-am afla n fata unor paradigme n coliziune. Cercetarile facute de psihologia umanista si psihologia transpersonala, ca si raspndirea u occident a unor practici de relaxare psihica, importate din orient au diminuat nsa aceasta coliziune; mai mult, au creat premisele efectuarii unor analize atente si profitabile pentru ambele culturi si psihologii. Studii sistematice asupra problematicii starilor de constiinta modificata au nceput sa fie efectuate la Stanford Institute of Tehnology din SUA, la Universitatea din Oxford, la Institutul Creierului din Saint Petersburg. Acesta este noul context n care se pune la ora actuala problema starilor de constiinta. A face abstractie de el ar fi o mare eroare din partea psihologiei.

5.2. DEFINIREA SI EFECTELE STARILOR ALTERATE ALE CONSTIINTEI

nainte de a defini starile alterate ale constiintei sa vedem ce se ntelege prin termenul de stare de constiinta. Pentru Charles Tart, unul dintre psihologii americani care s-a ocupat cu studiul starilor de constiinta, o mare semnificatie o are conceperea sistemica a constiintei, ca fiind formata din structuri si subsisteme aflate n interactiune. Structurile cu care individul actioneaza la un moment dat sunt cele ce necesita o anumita, cantitate de constiinta capabila a le activa. Asadar, constiinta este un fel de energie psihologica ce actioneaza substructuri, reactivndu-le. Numai ca, ne atrage atentia Tart, structurile psihologice au caracteristici individuale care limiteaza si ajusteaza modul lor de interactiune. Astfel, ele sunt limitate si modelate de nsasi desfasurarea constiintei, de alte tipuri si cantitati de energii, de caracteristicile proprii structurilor nsisi. n alti termeni, spune el, bioordinatorul uman prezinta un numar crescut, dar limitat, de moduri posibile de functionare (Tart, 1984). Dat fiind faptul ca fiecare individ se naste ntr-o cultura, nseamna ca el va selectiona si dezvolta un numar restrns de asemenea potentialitati, unele fiind ignorate iar altele pur si simplu respinse. Tocmai numarul potentialitatilor de experienta selectionate de cultura, mpreuna cu alti factori aleatori, constituie elementele structurale pornind de la care se vor construi starile de constiinta. Rezulta, deci ca individul este concomitent beneficiarul si victima selectiilor particulare facute de cultura n care el traieste. Clasificarea starilor de constiinta s-a facut n functie de natura (continutul) si numarul lor. Roland Fischer (1977) delimiteaza sase stari de constiinta (pe care le prezentam n figura 12), primele

100

patru fiind considerate ca apartinnd starii de veghe, n timp ce ultimele doua, implica, pe de o parte, o anumita detasare, o descrestere a angajarii n realitatea imediata, pe de alta parte, o patrundere n conditionarea universala. Anne Chassaing (1977) reduce cele sase stari ale constiintei doar la patru: veghe, vise, somn, extaz, aceasta din urma fiind prezenta n marile inspiratii contemplative. La o asemenea clasificare adera foarte multi autori printre care si psihologul romn Ursula Schiopu (1993). Mai operanta nsa dect clasificarea constiintei n patru stari este clasificarea ei n doua, mari categorii: obisnuite, ordinare, numite si normale, si neobisnuite, ne-ordinare, numite si alterate, termenul de alterat fiind pur si simplu descriptiv si neavnd nici o implicatie valorica. O stare ordinara a constiintei se defineste nu n functie de un continut particular al constiintei, de un comportament specific, nu de o schimbare fiziologica, ci n functie de structurarea globala a functionarii psihologice.

Fig. 12 Starile de constiinta dupa Roland Fischer.

O stare alterata a constiintei poate fi definita ca o modificare n structura globala a functionarii mintale, astfel nct individul care actioneaza resimte constiinta sa ca este radical diferita de cea corespunzatoare modului ei obisnuit de functionare (Tart, 1984). Pentru a usura
101

distinctia dintre cele doua tipuri de stari ale constiintei, Tart propune o analogie cu functionarea unui calculator, care poseda un program complex constituit din numeroase subprograme si a carui reprogramare va permite utilizarea acelorasi date nsa n moduri diferite. O stare alterata de constiinta este analoaga cu schimbarea temporara a programului unui calculator. Si alti autori insista asupra faptului ca starile alertate ale constiintei sunt modificari calitative, nu de grad, a starilor constiintei (Papalia, Olds, 1985). Asadar, n cazul starilor obisnuite de constiinta este vorba despre acele structuri subsistemelor sau a mediului nconjurator sunt stabilizate printr-un numar de procese ntr-o astfel de maniera nct ele si mentin identitatea si functiile. Starile alterate de constiinta, dimpotriva, constau ntr-o restructurare ce duce la aparitia unui nou sistem cu proprietati specifice, altele dect cele anterioare. Ceea ce frapeaza att la unele ct si la altele este diferenta extrem de mare existenta ntre ele, unicitatea lor. Chiar una si aceeasi stare de constiinta, (normala sau alterata) poate fi specifica pentru un individ si comuna pentru un altul. Acest fapt ridica serioase probleme n calea considerarii lor ca obiect de studiu pentru stiinta. Desi Tart propunea constituirea unei stiinte specifice a starilor de constiinta, el se lovea, de dificila problema a validarii existentei si functionalitatii unor asemenea stari de constiinta, implicit a stiintei care urma sa le studieze. Solutia propusa de psihologul american, si anume validarea prin consens sau prin natura publica a observatiei, este departe de a fi acceptabila. Una dintre problemele importante ridicata de starile alterate ale constiintei este si urmatoarea: cum pot fi ele obtinute? Daca pornim de la premisa ca, individul si poate schimba fundamental configuratia constiintei sale, vom ajunge repede la concluzia ca una dintre caile prin care un asemenea lucru este posibil o reprezinta actiunea constienta asupra structurilor latente ale inconstientului pna cnd i se va da o alta forma, de fapt forma dorita. Este aproximativ acelasi lucru cu preconizarea schimbarii componentelor intracelulare printr-o interventie chirurgicala la nivelul genelor ce va duce, n final, la schimbarea caracteristicilor biologice ale individului. Pentru a putea modifica faptele de constiinta dupa vointa este necesar ca mai nti acestea sa fie obiectivate, sa fie facute, perceptibile ca realitati de sine statatoare. Acest lucru nu este posibil dect printr-o stare secunda sau de constiinta alterata (modificata), care este conditia patrunderii constiintei n zonele abisale ale psihicului. Constiinta alterata (modificata) este deci o stare particulara a constiintei aflata la frontiera starilor de veghe si somn, a starilor constiente si inconstiente, rationale si instinctiv-afective. Ea este infinit mai bogata n fenomene psihice, de alta natura dect cele din timpul starilor de veghe propriu-zise.

102

n afara acestor considerente de principiu, n literatura de specialitate ntlnim si detalii cu privire la mecanismele, fazele si chiar procedeele inducerii starilor de constiinta modificata. Dupa opinia lui Tart, inducerea unei stari alterate de constiinta presupune doua operatii: ntr-o prima faza este necesara aplicarea unor forte disruptive, adica a unor actiuni psihologice sau fiziologice care sa determine destructurarea proceselor de stabilizare a starii obisnuite de constiinta, distrugerea integritatii ei; ntr-o a doua faza este nevoie de aplicarea unor forte structurante a caror actiune trebuie sa dureze pe toata perioada de tranzitie de la o stare la alta, cu alte cuvinte, trebuie utilizate actiuni psihologice si fiziologice capabile de a forma noi subsisteme si de a le integra ntr-un nou sistem. Pe masura ce acest sistem se formeaza, el si poate dezvolta propriile sale procese de stabilizare. Revenirea la starea initiala de constiinta se face exact dupa aceeasi schema: se rupe starea actuala alterata a constiintei; intervine o perioada de tranzitie; se reinstaleaza starea de la care s-a pornit cu ajutorul unor noi forte structurante. Unii autori precizeaza chiar si metodele ce ar putea fi folosite n calitate de forte psihologice sau fiziologice structurante: repetitia stimurilor; monotonia; retinerea miscarilor; bararea unor noi stimulari; concentrarea mentala; pasivitatea; substante psihoactivatoare. Starile alterate ale constiintei produc n functionalitatea lor o serie de efecte. Ludwig (1966) a evidentiat urmatoarele: 1. alterarea gndirii (intervin variatii n concentrarea atentiei, n reamintire, n exersarea judecatii; se produc mixtari ntre cauze si efecte); 2. perturbarea perceptiei timpului (individul sta nemiscat sau ca, dimpotriva, se misca extrem de repede); 3. pierderea controlului (se renunta la autocontrol); 4. schimbarea expresiilor emotionale (acestea sunt exprimate mult mai direct, mai liber, mai viu si mai puternic); 5. schimbarea imaginii corpului (individul se simte mai greu sau mai usor, si simte unele parti ale corpului ca fiind mai rigide sau, invers, mai flexibile); 6. distorsiuni perceptive (se modifica perceptiile vizuale, auditive; individul aude voci sau sunete muzicale stranii, vede ceea ce nu exista n realitate); 7. schimbarea ntelesurilor sau semnificatiilor (dau posibilitatea individului sa simta ca a atins sau ca a intrat n posesia ntelesului sau semnificatiei vietii); 8. afecteaza comunicabilitatea (sunt greu de exprimat; cei care le traiesc au greutati n a le verbaliza); 9. produc sentimentul ntineririi (n urma trairii lor individul se simte renascut, ntinerit); 10. hipersugestibilitatea (l fac pe individ sa piarda contactul cu realitatea, sa accepte contradictiile, sa-si diminueze facultatile critice). Dupa aproape 20 de ani, Colin Martindale (1981) a sintetizat aceste caracteristici n urmatoarele cinci:

103

1. produc modificari

superficiale a proceselor cognitive (structurarea si analiza

informatiilor nu se mai fac profund ca n starea normala, ci se ramne, de obicei, la nivelul concret al obiectelor si imaginilor); 2. se asociaza cu schimbari frecvente n experientele Eului (adeseori Eul si realitatea externa se mbina, se amesteca); 3. scad capacitatile de control si autocontrol (se diminueaza capacitatile de retinere, inhibitie; creste, n schimb, gradul de sugestibilitate); 4. antreneaza un divort ntre realitatea externa si perceptii (vedem si auzim ceea ce nu exista n realitate); 5. continutul constiintei devine mult mai viu (culorile devin mai luminoase, sunetele mai ascutite, emotiile se traiesc mai intense). Dupa cum remarcam, starile alterate ale constiintei dispun de efecte att pozitive, ct si negative. De fapt, exista un adevarat amalgam al acestora. Existenta unor efecte pozitive, deloc neglijabile, i-au condus pe unii autori la ideea necesitatii educarii si modelarii lor pentru a deveni instrumente de adaptare ale individului la solicitarile lumii externe. Exista unele culturi n care oamenii sunt mult mai bine informati asupra tainelor constiintei. Cercetarile etnologice au scos la iveala fapte interesante n acest sens. Astfel, bosimanii sunt antrenati sa intre n transa cu ajutorul dansului, pentru a se vindeca de anumite boli (Katz, 1973). La indienii Yaqui razboinicii sunt pregatiti pentru a-si educa, obisnuinta de a percepe cu scopul de a ntelege mesajele si formele naturale neresimtite n mod obisnuit (Castaneda, 1973). Maleiezii folosesc sistematic continuturile onirice pentru a-si pastra armonia relatiilor interpersonale n snul vietii lor comunitare (Stewart, 1969). Dupa Goleman (1984), posibilitatea de a nvata si a dezvolta potentialitatile latente, situate dincolo de normele culturale, prin includerea n starile alterate ale constiintei si prin restructurarea temporala a constiintei, constituie ratiunea marelui interes pe care l prezinta cunoasterea si cercetarea unor astfel de stari ale constiintei.

104

5.3. TIPURI DE STARI ALTERATE ALE CONSTIINTEI 5.3.1. Somnul

n opozitie cu starea de veghe caracterizata prin activismul, luciditatea psihicului si identificabila cu constiinta, somnul poate fi definit ca o stare reversibila a organismului asociata cu scaderea, pna la disparitie, a reactiilor adaptative superioare, a relatiilor si reactiilor senzoriomotorii cu si fata de mediul nconjurator. Este starea n care omul ramne complet lipsit de aparare. Faptul ca orice fiinta superior organizata, accepta acest risc pentru o parte considerabila a vietii sale sugereaza presupunerea ca somnul trebuie sa aiba, o functie vitala scria cu multi ani n urma, Hess (1954). Tot el aprecia, in 1965, ca somnul este o functie fiziologica integrala, o conditie de baza a vietii, un fenomen fundamental, pozitiv, deoarece remprospateaza organismul si previne epuizarea. Freud, la timpul sau, considera ca, somnul ndeplineste n viata omului doua functii majore: una biologica constnd n asigurarea relaxarii organismului, alta psihologica concretizata n stingerea interesului pentru lumea externa. Faptul ca somnul ndeplineste astfel de functii majore n existenta umana este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care actionnd ca o suprasolicitare epuizeaza rezervele functionale ale organismului. De asemenea, ele se asociaza cu modificari ale tabloului psihocomportamental al omului, cu aparitia de confuzii, dezorientare, iritabilitate. Desi somnul ndeplineste functii vitale pentru organismul uman, desi el este necesar si avantajos pentru organism, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca prin prelungirea lui ar putea deveni o piedica n calea existentei omului. Ephorn si Carrington (1966; l970) si exprimau opinia ca tendinta de scadere a tonusului cortical, inerenta somnului, trebuie tinuta n fru n limite adaptativ-adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilita fara dificultati capacitatea corticala de veghe. Pentru problema discutata o mare importanta o are trecerea de la o stare la alta, de la starea de veghe la cea de somn (atipirea, adormirea) sau de la cea de somn la cea de veghe (trezirea). Fenomenul are o larga raspndire fiind ntlnit si la animale. La acestea din urma, trecerea de la veghe la somn ia forma hibernarii, stare foarte asemanatoare somnului. Hibernarea implica modificarea mecanismelor de termoreglare, ntreruperea activitatii etajelor superioare ale sistemului nervos nsotita, nsa de pastrarea coordonarilor reflexe controlate de partea inferioara a trunchiului cerebral. Analiza comparativa a celor doua stari, de veghe si de somn, arata ca ele sunt opuse. Astfel, n starea de veghe, activitatea electrica a scoartei cerebrale, nregistrata cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), prezinta ritmuri frecvente si de mica amplitudine, fiind

105

desincronizata, n timp ce n starea de somn, ritmurile sunt mai lente si de mai mare amplitudine, fiind sincronizate, cu exceptia somnului profund, cnd ritmurile sunt relativ asemanatoare. Apoi, daca starea de veghe este rezultatul avertizarii individului si cortexului sau prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scaderea afluxului senzorial. Acest ultim fapt a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferitilor receptori, ceea ce a dus la instalarea somnului. La om, n starile de deprivare senzoriala, perioadele de somnolenta si de somn sunt ndelungate. Instalarea somnului ca rezultat al suprimarii sau reducerii informatiilor senzoriale explica somnul pasiv. n afara de aceasta exista nsa si un somn activ produs de raspndirea n scoarta cerebrala a unui proces inhibitor activ, ce se difuzeaza din aproape n aproape. Notiunea de somn activ are o dubla semnificatie: ea marcheaza opozitia fata de somnul pasiv datorat scaderii tonusului ca urmare a lipsei de aferente specifice; notiunea respectiva sugereaza faptul ca, somnul poate fi provocat intentionat n conditii experimentale sau n viata cotidiana. Producerea somnului activ poate fi obtinuta prin stimularea receptorilor senzoriali, nsa nu cu orice tip de stimul, ci cu stimuli capabili a induce inhibitia (stimuli monotoni, cu intensitate scazuta, cu actiune repetata). n afara mecanismului inhibitiei active, propus de Pavlov, n explicarea somnului activ au fost formulate si alte teorii. Hess (1954) era de parere ca ar exista un centru al somnului (centrul trofotrop) localizat n hipotalamus. Bremer (1961), negnd interventia unui proces inhibitor, credea ca somnul se datoreaza oboselii sinaptice care ar invada structurile functionale ce sunt responsabile de mentinerea, starii de veghe. Cercetarile moderne au aratat ca nici una dintre aceste explicatii nu este ntrutotul satisfacatoare. Alaturi de mecanismele pur fiziologice trebuie luate n considerare si o serie de mecanisme psihice, ndeosebi motivationale, ce pot produce inhibarea sau activarea structurilor nervoase, ntretinnd, astfel, fie starea de veghe, fie starea de somn (Weeb, 1983). O teorie stiintifica a somnului trebuie sa explice mai multe aspecte: mecanismele intrarii n somn si iesirii din somn (adormirea si trezirea); mecanismele ntretinerii somnului ca si cele ale mpiedecarii lui. Adormirea sau scufundarea n somn nu se realizeaza brusc dect n cazuri foarte rare (la copii sau la adulti n urma unui efort fizic extrem de mare). De obicei, ea este precedata de o multitudine de reactii (cascatul, scaderea tonusului muscular, rarirea pulsului, scaderea presiunii sanguine, cresterea temperaturii extremitatilor). Trezirea definitiva din somn este perfect analoaga adormirii, nsa n sens invers. Si ea se realizeaza progresiv dar semnele care o nsotesc sunt opuse celor ale adormirii (accelerarea pulsului, a respiratiei etc). ntretinerea somnului se datoreaza scoaterii din functiune a sistemului activator ascendent, raspndirii

106

inhibitiei ntr-o mare masa neuronala si intrarii n functiune a unor mediatori chimici inhibitori (acidul hidroxigama-butiric). mpiedicarea somnului are loc ca urmare a interventiei unor factori neasteptati (zgomote, interdictie verbala etc) si a stimularii directe sau indirecte a sistemului activator. O teorie completa a somnului trebuie nsa sa precizeze nu numai astfel de mecanisme si factori, ci si ce anume se ntmpla cu reactivitatea fiziologica si psihica a individului n cursul trecerii de la o stare la alta sau n timpul uneia dintre ele. n timpul somnului creierul uman nu este inactiv. El recepteaza stimuli, reactioneaza la unii din ei, coordoneaza diferite alte functii ale organismului. Evident nsa ca aceste activitati sunt realizate n cu totul alte conditii si o cu totul alta finalitate dect n timpul starii de veghe. n somn individul se misca (cercetarile au aratat ca n decursul celor 8 ore de somn se efectueaza 20 60 miscari, fiecare miscare durnd 5 10 s, iar totalul lor nedepasind 3 5 minute), scrsneste din dinti (ceea ce nseamna ca are loc o hipertonie a muschiului masetar), sforaie (ca urmare a relaxarii muschilor orofaringieni, n special n decubitu1 dorsal), manifesta o anumita excitabilitate senzoriala care este diferita n functie de stimul si de semnificatia lui (pragul senzorial al diversilor stimuli constituind un important criteriu de apreciere a profunzimii somnului). Cea mai semnificativa proba asupra activismului creierului n timpul somnului o reprezinta nsa activitatea bioelectrica a creierului posibil de nregistrat cu ajutorul electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoartei cerebrale (alfa specific starii de veghe, de relaxare senzoriala si mintala.; beta caracteristic starilor de excitatie, el fiind expresia materiala a fenomenelor de constiinta; teta si delta expresii ale starii de somn sau ale unor stari patologice cerebrale), reprezinta, indicatorii indubitabili ai acestei activitati. Ele diferentiaza nu doar starea de veghe de starea de somn, ci si diferite stari (faze) ale somnului. Cercetarile efectuate au aratat ca n functie de anumite caracteristici ale lor pot fi decelate cinci faze ale somnului. Acestea sunt: stadiul A: se caracterizeaza prin declinul starii de veghe, prin tranzitia usoara de la o stare relaxata de veghe la o stare de somnolenta; corespunzator, activitatea EEG se va caracteriza printr-o crestere n amplitudine si difuziune regionala a ritmului alfa, apoi prin fluctuatii ale acestuia (aparitia si disparitia lui), pentru ca n final sa scada progresiv; stadiul B: este o faza de somn usor, cu unde din banda teta a caror frecventa scade pe masura ce somnul devine profund; traseele au amplitudine redusa, lund forma unei linii drepte, fara ritmuri alfa, dar cu posibilitatea aparitiei din cnd n cnd a acestora, care ar putea duce chiar la trezire;

107

- stadiul C: faza somnului de profunzime medie caracterizat prin aparitia, n salve de scurta durata, a fusurilor de unde cu o frecventa de 14 c/s si prin prezenta complexului K (un accident electric ca raspuns la un stimul senzorial); stadiile D si E: sunt faze de somn. Profund caracterizate prin unde ce devin din ce n ce mai lente pna la 1 2 c/s. Aceste cinci stadii ale somnului, desprinse de Loomis si colaboratorii sai nca din 1937, sunt ntlnite nu n timpul oricarui tip de somn, ci doar n timpul somnului lent. Datele recente din literatura de specialitate arata ca n afara somnului lent, reprezentnd n medie 60 70% din totalul somnului comportamental, exista si somnul rapid caracterizat prin aparitia episodica, printr-o activitate electrica a creierului sincronizata, care de multe ori difera putin de cea din starea de veghe, mai ales prin manifestari comportamentale specifice. Somnul rapid, care ntrerupe periodic somnul lent, reprezinta n medie 18 22% din durata totala a somnului, apare cu o periodicitate de 90 120 minute si cu o durata de 5 20 minute. Parerile autorilor cu privire la natura, structura si mecanismele acestor doua tipuri de somn sunt neconcordante. Unii dintre ei, printre care si Hernandez-Peon, sunt partizanii teoriei unicitatii potrivit careia cele doua tipuri de somn reprezinta nivele diferite ale unui continuum dintr-un proces unitar de somn. Altii sustin, dimpotriva, ca exista o dualitate a structurilor si mecanismelor puse n joc de cele doua forme ale somnului. n sfrsit, alti autori si mai radicali, promoveaza teoria opozitiei dintre cele doua forme ale somnului, ele fiind expresia unor procese ce se opun relativ prin structurile si mecanismele lor. Indiferent de teoria promovata sau acceptata de diversi autori, cel putin doua lucruri nu pot fi puse la ndoiala, toti autorii fiind de acord cu ele, si anume: somnul activ este expresia activitatii onirice ale psihicului; cele doua tipuri de somn au efecte contradictorii: somnul lent ndeplineste mai ales un rol reparator, odihnitor, restaurator, fortifiant al organismului si doar partial pentru creier, pe cnd somnul rapid are efecte tocmai asupra nnoirii creierului; de asemenea el contribuie la formarea memoriei de lunga durata deoarece ofera conditiile favorabile mentinerii si prelucrarii informatiei cstigate n stare de veghe; somnul rapid faciliteaza cu deosebire memorarea acelui material care dispune de o ncarcatura afectiva. Si reactivitatea psihica a individului suporta n somn o serie de modificari. Astfel, se modifica pragurile senzoriale (n sensul cresterii lor), timpul de reactie se prelungeste pe masura adncirii somnului, evolueaza si reactiile conditionate, unele dintre ele putnd fi executate chiar n timpul somnului, desi dupa trezire individul nu-si mai aduce aminte de ele. Somnul influenteaza diferentiat memoria si uitarea. Cercetarile ntreprinse au demonstrat ca el favorizeaza

108

retinerea unui material chiar daca acesta este fara sens, ceea ce i-a determinat pe unii autori sa afirme ca omul uita cu mai multa usurinta dupa o perioada de activitate dect dupa una de somn. O relatie interesanta a fost stabilita si ntre somn si personalitate. S-a constatat ca cei ce dorm putin tind a fi energici, eficienti, n timp ce cei care dorm mult sunt depresivi, anxiosi, critici (Hartmann, Baekelad, Zwilling, 1972). De asemenea, cele doua categorii de indivizi, se diferentiaza ntre ele si prin calitatea trebuintelor: cei care dorm putin au trebuinte nalte, pe cnd cei care dorm mult au trebuinte joase, primare (Webb, 1979). Asemenea cercetari ridica o problema mai generala si anume: somnul reprezinta o ruptura completa a individului de realitate sau n timpul lui se pastreaza puncte de contact prin care cel care doarme poate fi influentat din afara? Se pare ca aceasta a doua presupunere este mai plauzibila dect prima. Un argument n acest sens l constituie descoperirea nvatarii n somn, exploatata la un moment dat nu doar stiintific, ci si comercial. Procesul nvatarii n somn poate fi controlat experimental n urmatorul mod: se prezinta subiectilor n timpul somnului un set de ntrebari urmate de raspunsuri, apoi, n stare de veghe, li se cere sa-si reaminteasca raspunsurile la ntrebarile formulate n timpul somnului sau sa recunoasca raspunsul corect dintr-un numar mai mare de raspunsuri posibile ce le sunt prezentate spre examinare. Rezultatele arata ca, de regula, pot fi retinute, deci nvatate, unele raspunsuri la ntrebarile prezentate n timpul somnului, dar nu independent de stadiul de profunzime al somnului. Astfel, s-a remarcat ca nvatarea nu are loc n stadiile C sau D ale EEG, uneori nici chiar n stadiul B cnd apar fluctuatii ale vigilentei; performantele de nvatare cresc daca materialul de memorat se prezinta pe fondul ritmului alfa; n stare de somnolenta un material poate fi reprodus n proportie de 50 %. Asemenea cercetari prezinta att un interes teoretic, ct si unul practic. Interesul teoretic consta n elaborarea unor teorii referitoare la existenta unui somn partial, cu pastrarea unor focare de veghe prin intermediul carora pot fi retinute unele informatii prezentate n timpul somnului sau integrate n vise, n creatii fara ca subiectul sa fie constient de elaborarea si fixarea lor. Interesul practic consta n introducerea rezultatelor unor astfel de cercetari si teorii fie n organizarea si sporirea eficientei procesului de nvatamnt, fie a celui psihoterapeutic. Dat fiind faptul ca tulburarea somnului (insomniile) sau deprivarea de somn se soldeaza cu efecte negative asupra organismului si comportamentului individului, o problema de mare actualitate o reprezinta cea a inducerii somnului. Liviu Popoviciu si colab. (1972) inventariaza si trec n revista trei metode ce favorizeaza introducerea si mentinerea somnului: inducerea somnului pe cale medicamentoasa

109

prin utilizarea drogurilor si preparatelor hipnotice; inducerea somnului prin sugestia hipnotica (somnul hipnotic); inducerea somnului pe cale electrica (electrosomnul).

5.3.2. Visul
nvaluit multa vreme n mister, superstitie si fantezie, explicat prin ipoteze naive sau ciudate, visul reprezinta un fenomen absolut natural. Ca stare alterata a constiintei el este mai complex dect somnul desi apare pe fondul lui. Complexitatea visului se reflecta direct n ntrebarile pe care abordarea lui le-a ridicat n fata cercetatorilor: care sunt functiile visului?; cnd viseaza omul?; ce anume viseaza?; n ce mprejurari si reaminteste individul ce a visat?; ce anume determina visul?; poate fi visul controlat constient? Legat de cele mai multe ori de somn dar nu identificat cu el, ci considerat ca o a treia stare a constiintei, celelalte doua fiind veghea si somnul, visul si-a evidentiat nca de la nceputul studierii lui stiintifice rolul benefic asupra vietii omului. Freud este cel care a surprins magistral functiile visului. Numai ca o lectura neatenta a lui Freud ne-ar putea duce la concluzii eronate. Mai nti el ne spune ca visul reprezinta resturi ale activitatii psihice din starea de veghe, resturi capabile doar sa tulbure somnul (Freud, 1890). Reiese de aici ca visul ar ndeplini functii negative, el fiind un factor perturbator al somnului. De ce viata psihica nu adoarme nsa cu totul? se ntreba Freud. Deoarece ceva se opune odihnei sale, ceva anume o excita si ea trebuie sa raspunda, visul nefiind altceva dect modul de reactie al psihicului, n timpul starii de somn, la excitatiile cu care acesta se confrunta. Precizarea este pretioasa dar nu schimba cu prea mult datele problemei. Analiznd visele copiilor n capitolul VIII din Introducere n psihanaliza Freud si exprima direct punctul de vedere: visul departe de a fi un factor de tulburare a somnului, asa cum i se reproseaza, este protector al somnului, pe care l apara mpotriva a ceea ce este susceptibil sa-l tulbure (Freud, 1890). Si mai departe: visul are drept scop mentinerea somnului mpotriva excitatiei care ne mpinge la trezire si la actiune. Gresim creznd ca fara vise am fi dormit mai bine, spunea Freud, n realitate fara ajutorul visului nu am fi dormit deloc, tocmai lui individul datorndu-i putinul somn de care se bucura. Ideea visului ca pazitor al somnului a fost preluata mai trziu de Claparede (1934). Distragndu-ne de la viata reala, visul creeaza premisele odihnei. Sistematizarea functiilor visului este facuta de doi autori francezi, Bourguignon si Humery (1972). Dupa opinia lor visul ndeplineste urmatoarele patru functii: 1. functia de stimulare (el stimuleaza din interior, avnd valoare de stimul endogen si substituindu-se astfel

110

stimulilor specifici starii de veghe, asa nct se poate aprecia ca reprezinta o stare aparte de trezire); 2. functia de descarcare (sustinuta mai ales de Freud care afirma ca visul descarca spiritul, ca o supapa; n psihanaliza, prin vis se descarca tensiunile nascute din placerea sexuala, pe calea mplinirii, realizarii lui halucinatorii); 3. functia de substitutie (prin vis se substituie privarea senzoriala produsa de somn); 4. functia de legatura (visul leaga ntre ele urmele lasate de viata constienta; ca urmare a acestor legaturi visul capata o oarecare orientare si un sens). Se pare ca visul ndeplineste prin el nsusi, deci independent de somn, o importanta functie adaptativa,. La om exista chiar nevoia de a visa, prin vis Eul completndu-si si desavrsindu-si experienta sa organizata si semnificativa. Datorita acestui fapt visul si contureaza una dintre functiiIe sale cele mai generale: functia vital integrativa. Relatia dintre experienta reala si experienta onirica este nsa mai complexa. Nu doar experienta reala este ncadrata n cea onirica, ci si invers, experienta onirica, reamintita, poate fi integrata n starea de veghe. Dar ce anume determina visul? Raspunsul la aceasta ntrebare ne ajuta sa ntelegem mai bine dificila problema a determinantilor visului. Parerile sunt mpartite. Pentru unii autori, este adevarat putini la numar, visul reprezinta fragmente dintr-o viata fantastica (Oswald, 1962), fara nici-o legatura cu realitatea. Cei mai multi autori cred nsa ca visul este rezultatul unei stimulari ce actioneaza n prezent asupra receptorilor interni si externi reactualiznd urmele excitatiilor trecute. Aceasta explicatie a visului este ntlnita nca la Secenov care definea visul ca un rezultat al combinarii neobisnuite ale unor imagini obisnuite. Asadar, materialul combinarilor este obisnuit, el aflndu-se n experienta de viata a individului, numai combinarea ca atare fiind neobisnuita. Aceeasi idee era surprinsa si argumenta de Freud dupa opinia caruia visul nu reproduce excitatia ca atare, el o prelucreaza, o indica printr-o aluzie, o pune ntr-o relatie, o nlocuieste prin altceva (Freud, 1890). Si n alta parte: visul, n loc de a reproduce pur si simplu excitatia, o suprima, o ndeparteaza, o epuizeaza printr-un fel caracteristic de traire. Acest fel caracteristic de traire nefiind nimic altceva dect satisfacerea halucinatorie a unor trebuinte. Tocmai un asemenea travaliu care se produce n timpul somnului ar trebui sa ne intereseze cel mai mult deoarece numai astfel vom avea sansa sa ne apropiem mai direct de ceea ce constituie esenta visului. Se pare ca interpretarea visului ca fiind produs de stimularile prezente, nsa prelucrate psihic, este seducatoare, multi autori prelund-o si sustinnd-o. Este asa deoarece o asemenea supozitie poate fi sustinuta nu doar teoretic, ci demonstrata si experimental. Nenumarate experiente au aratat ca anumiti stimuli (acustici, termici, electrici etc), aplicati

111

individului n timpul somnului sunt: integrati n continutul viselor. Asadar, putem conchide alaturi de alti autori ca visul reprezinta un ansamblu de secvente vechi, ntr-un montaj nou (Floru, Steriade, 1965). A ramne nsa la interpretarea visului ca reproducator al evenimentelor din starea de veghe, care raspund preocuparilor actuale, chiar daca aceasta reproducere implica modificari si transformari, ar fi total insuficient. O analiza mai atenta a viselor arata ca acestea sunt de mai multe tipuri: unele, destul de rare, sunt clare, coerente, inteligibile; altele, desi coerente si cu un sens aparent, prin continutul lor curios si surprinzator mpiedica de a fi raportate la viata reala; n sfrsit, exista vise incoerente, lipsite de sens, care par a nu-si avea originea n viata individului, n experienta lui anterioara, ci ntr-o parte straina si necunoscuta lui. Daca primele sunt determinate mai ales de excitatiile exterioare, celelalte si au cauzele n nsasi excitatiile psihice. Sursa lor primara o constituie inconstientul individului, dorintele lui refulate, reprimate care fermenteaza n profunzimea si intimitatea acestuia, fiind incompatibile cu constiinta. Asa nct la un moment dat, datorita, pe de o parte, slabirii temporare a Eului, iar pe de alta parte, reactivarii formatiunilor subconstiente si n constiente ale psihicului, trebuintele si dorintele refulate se exprima si uneori se satisfac, sub o forma deghizata, temporar n vis. De cele mai multe ori tendintele si dorintele refulate dateaza din copilarie. Visul reduce deci tensiunile psihice. n caz contrar, prin cresterea excesiva a acestor tensiuni se ajunge la angoasa, nevroze. Acesta este punctul de vedere nou pe care l-a adus Freud si psihanaliza sa n explicarea genezei viselor. Dupa el, visul nu este altceva dect un mesaj al inconstientului, iar interpretarea viselor, calea regala a cunoasterii inconstientului. Viziunea lui Freud, desi noua si originala, nu a fost nsa mpartasita de toti autorii. Reducnd elaborarea visului infantil la nfaptuirea unei dorinte si explicnd continutul manifest al viselor adultilor, n ultima analiza, prin realizarea unei dorinte refulate, Freud nu a facut dect sa sistematizeze si sa generalizeze un mecanism de frecventa si valabilitate relativ limitate (Ion Biberi, 1970). Si mai departe: Freud explica printr-o formula rigida o varietate care se refuza reducerii la unitate, dnd de altminteri dovada de subtilitate de interpretare, n cazuri ndoielnice, pentru a le explica prin teoria lui si trecnd sub tacere cazurile incompatibile cu aceasta. Asadar, Freud nu a descoperit elementul comun al viselor, ci doar un caz particular al acestora. Cine ar putea fi nsa un astfel de element comun capabil a explica visele? Dupa parerea autorului romn elementul comun tuturor viselor l reprezinta ceea ce el numeste schema mentala n functie de care se regleaza structurile onirice ale subconstientului. Schema reprezinta principiul oniric polivalent de organizare, principiul ordonator unic al fiecarui vis care dispune

112

de un imens rol functional n elaborarea visului. Schemele sunt de natura predominant cognitiva, afectiva, kinestezica. Ele sunt n acelasi timp principiu dinamic, dar si fond emotional, primul selectionnd imaginile, aglutinndu-le si ordonndu-le, al doilea dimensionnd adncimea si tonalitatea. Biberi recunoaste ca naintea sa, autorul spaniol Pedro Meseguer (1956) a intuit existenta schemei, fara s-o numeasca asa. Meseguer vorbea de tema somniala, pe care o definea ca o idee directoare a visului avndu-si, cel putin n parte, originea n ajunul visului, catre care converg toate gndurile. Schema propusa de Biberi reprezinta mai mult dect att; ea este, pe de parte, principiul de organizare al vietii onirice, iar pe de alta, parte, mecanismul functional de grupare n noi structuri al continutului visului. Nici unii dintre autorii americani nu au preluat teoria lui Freud potrivit careia visul simbolizeaza conflictele inconstiente. Hobson si McClarley (1977) au formulat teoria sintezeiactivatoare dupa care visele sunt cauzate de efortul creierului n ncercarea de a interpreta impulsurile neurale. Cum unii centri sunt inhibati sau blocati, creierul va face o sinteza incompleta, haotica. De aici si o serie de caracteristici ale visului: rapiditatea scenelor visului, bizareriile lui. Webb si Cartwright (1978), Cohen (1979), desi resping teoria lui Freud, nu merg att de departe nct sa considere ca visele nu au nici un nteles. Formulnd teoria extensiei la viata lucida, ei cred ca visele reflecta, totusi experienta curenta a individului, interesele acestuia. Prin aceasta conceptie ei se ntorc la explicatii mai vechi ale visului. Dupa cum remarcam nici una dintre teoriile explicative ale visului nu este satisfacatoare. Desi fiecare reuseste sa surprinda unele laturi si aspecte reale ale visului, nici una dintre ele nu ofera o explicatie complexa si completa neuro-psihologica, ceea ce i-a determinat pe unii autori sa afirme ca visul ramne nca misterios (Davidoff, 1987). Faptul ca visul din timpul somnului reprezinta o realitate, indiferent de explicatiile date, nu poate fi pus la ndoiala. n aceste conditii, o noua problema apare n calea investigatiei stiintifice: care sunt indicatorii obiectivi pe baza carora am putea studia visul? Investigatiile efectuate au facut apel pna acum la mai multe mijloace. Dat fiind faptul ca unele dintre acestea erau subiective, bazndu-se pe relatarea viselor de catre individ, curnd s-a trecut la descoperirea si folosirea unor mijloace experimentale, obiective. De un real folos n acest sens au fost nregistrarea miscarilor corpului si mai ales a miscarilor ochilor in timpul somnului. Prin anii 50, Aserinski, lucrnd ca student sub ndrumarea lui Kleitman, unul dintre persistentii cercetatori ai somnului si viselor, observa aparitia unor miscari oculare n timpul somnului, nsotite de modificari fiziologice (cardiace, respiratorii, motorii, etc) ce survin ciclic. Miscarile oculare erau

113

de doua feluri: unele rapide (Rapid Eye Movement, prescurtat REM, n engleza), altele mai lente (Non Rapid Eye Movement, prescurtat NREM, n engleza). Primele erau bruste, cu durata de 0,1 0,2 s, sincrone bilateral, cu aparitii singulare n timpul noptii, sau n grupuri, cu o durata maxima de 3 50 minute. Celelalte, dimpotriva, erau lente, pendulare, de cele mai multe ori asimetrice bilaterale, cu o durata de 3 4 s. si o frecventa de 1 15 minute. Trezind subiectii n cursul miscarilor oculare rapide, autorul constata ca n 20 din 27 de treziri subiectii relateaza ca au visat si chiar si reamintesc visul. Trezind subiectii n cursul miscarilor oculare lente, se constata ca numai n 2 cazuri din cele 20 de treziri subiectii relateaza ca au visat. n felul acesta sa ajuns la concluzia ca miscarile oculare din timpul somnului sunt strns legate de activitatea onirica, miscarile rapide fiind un indiciu al prezentei visului. Corelarea nregistrarilor miscarilor oculare cu nregistrarile ritmurilor electrice ale creierului, deci compararea electrooculogramelor cu electroencefalogramele au condus spre o noua concluzie: miscarile oculare rapide apar n stadiul B, cnd tabloul bioelectric al creierului se caracterizeaza prin voltaj redus, prin absenta fusurilor sau undelor lente. Asadar, visul nu apare n primul stadiu imediat dupa starea de veghe, caracterizat prin unde alfa, cnd nu exista miscari oculare rapide, ci n timpul stadiului B care, dupa cum am aratat mai nainte este o faza de somn usor. Miscarile oculare lente apar n perioadele de nceput ale somnului sau n cele de somn profund, pe cnd miscarile oculare rapide apar ciclic n fazele de somn superficial din cursul noptii. De aici s-a tras concluzia ca visele sunt caracteristice fazelor de somn superficial si nu de somn profund. Unii autori au ncercat sa stabileasca si semnificatia miscarilor oculare rapide, considernd ca ele reprezinta explorarea cu privirea a imaginilor din vis (Dement, 1958). Din punct de vedere psihologic o importanta deosebita o prezinta studiul continutului viselor. Freud deosebea un continut manifest al visului, aceasta nefiind altceva dect naratiunea visului si un continut lent ce se referea la aspectele sau ideile ascunse ale visului. Transformarea visului lent n vis manifest este denumita elaborarea visului, pe cnd activitatea inversa care ne duce de la visul manifest la cel lent, interpretarea visului. Lasnd la o parte aceasta ultima activitate pe care Freud o sexualizeaza, vaznd n fiecare element de continut al visului un simbol sexual, un efect al cenzurii ce duce la deformarea viselor, ca urmare, la omisiuni, modificari, separari de elemente, consideram ca importanta pentru analiza visului ca forma alterata a constiintei este elaborarea lui. Freud face o analiza magistrala a efectelor procesului de elaborare a viselor. Aceste efecte sunt urmatoarele: condensarea visului, ceea ce nseamna ca continutul visului manifest este mai redus dect al visului latent, ca el reprezinta, dupa cum se exprima

114

Freud, un fel de traducere abreviata a acestuia, fapt realizabil prin: eliminarea unor elemente latente; conservarea unor fragmente din anumite ansambluri ale visului latent; fuzionarea n visul manifest a elementelor cu trasaturi comune; deplasarea, care consta, n nlocuirea unui element nu printr-unul din propriile sale elemente constitutive, ci prin ceva mai ndepartat, printr-o aluzie, sau n transferarea accentului de pe un element important pe altele mai putin importante, ceea ce face ca visul sa fie altfel centrat si ca urmare straniu; transformarea regresiva a ideii n imagine senzoriala (vizuala), aceasta realizndu-se prin inversarea sensului, a situatiilor, a relatiilor, a persoanelor, prin nlocuirea cu contrarii. Semnificatia acestor mecanisme psihice este cu att mai mare cu ct ele nu explica doar visele, ci sunt prototipuri pentru modalitatile de producere a simptomelor nevrotice (Freud, 1890).Visele au nsa nu doar continut sexual asa cum credea Freud, ci unul mult mai bogat si diversificat. Cercetarile au aratat ca dorintele constiente ale individului, activitatile lui personal-relevante, preocuparile cognitive si afective cotidiene, sugestiile din presomn, stresul zilnic sau cel din presomn, starile de anxietate sau de teama etc. si gasesc expresia n continutul viselor. Analiza acestor continuturi i-a si condus pe unii cercetatori la formularea unora dintre teoriile amintite ceva mai nainte. Din acest punct de vedere tipica este teoria extensiunii visului la viata lucida. Mecanismele psihice puse n functiune n timpul elaborarii visului arata, de fapt, visul este o forma de mentatie, de activitate a creierului care n functie de evolutia fazelor somnului poate lua caracter regresiv sau nonregresiv. Succesiunea fazelor este urmatoarea: mentatie neregresiva (n portiunea pretimpurie a debutului somnului); mentatie regresiva (ceva mai trziu); mentatie neregresiva care reprezinta, n esenta, trei stari distincte ale Eului (Eul intact; cel destructuralizat; Eul restructuralizat). Foulkes si Vogel (1974) au aratat ca celor trei stari ale Eului le corespund diverse corelate fiziologice. Astfel, Eul intact se coreleaza cu EEG alfa, Eul destructurat cu aspecte EEG de stadiu A, Eul restructurat cu aspecte EEG de stadiu B. Existenta acestor stari de mentatie din timpul visului i-au condus pe unii autori spre afirmarea legaturii dintre vis si unele capacitati parapsihologice ale oamenilor (capacitati telepatice). Visul, credea Ullmann (1969), prin formidabila sa proprietate de a combina stari de mare activare si de disociatie, faciliteaza transferul telepatic. n studii ulterioare (1973) el a adus chiar dovezi experimentale n acest sens. S-a constatat ca informatia care este transmisa apare n visele subiectilor adormiti si corespunde n unele dintre proprietatile ei (forma, textura, afect, simbolism) cu o imagine tinta posedata de un alt individ aflat la mare distanta fata de cel care

115

doarme. De asemenea, s-a demonstrat experimental ca stimulii tinta emotionali se transmit mai usor de la distanta n experientele de vis dect stimulii tinta telepatic neemotionali. Multa vreme s-a crezut ca visele cu continuturi si stari emotionale negative, deranjante, sunt de neevitat. Mai recent nsa aceasta prezumtie a nceput sa-si dovedeasca slabiciunea. Datele etnologice arata ca n unele culturi exista posibilitatea controlarii viselor, continutul acestora putnd fi dirijat prin procesele de educatie. Pe baza discutiilor purtate de cei n vrsta cu copii asupra viselor acestora din urma, li se sugereaza copiilor anumite semnificatii pe care le-ar putea avea continuturile lor onirice. De exemplu, daca un copil a avut un vis teribil despre un tigru sau despre o cadere de la mare naltime, adultul poate transforma visele respective n ceva placut. Astfel, visul despre tigru poate fi transformat ntr-un vis despre un vnator curajos, iar cel referitor la cazatura ntr-un vis despre o fiinta capabila sa zboare (vezi: Wortman si Loftus, 1985). Controlul viselor poate fi utilizat si ca tehnica terapeutica. Daca o persoana cu multe necazuri reuseste sa-si ncorporeze n vis mai multe solutii constructive ea si-ar putea ameliora imaginea despre sine. Uneori o simpla discutie purtata naintea somnului cu persoana respectiva referitoare la solutiile constructive este suficienta pentru a o face pe aceasta sa-si ncorporeze solutiile respective n vis. Este greu de presupus n ce masura manipularea n acest mod a viselor influenteaza viata reala. Totusi, efectele ei nu trebuie subestimate. Cel mai important mod de a controla constient visele l reprezinta visul lucid. La Berge (1980, 1981) a aratat ca individul poate constientiza n timpul somnului ca visul s-a ntrerupt, desi el continua. n asemenea cazuri apare o situatie paradoxala: cu toate ca cel care viseaza este detasat de realitatea externa a lumii fizice, el este totusi constient de realitatea interna a lumii viselor; el este capabil sa-si reaminteasca, sa actioneze voluntar n timp ce visul continua (La Berge, Gackenback, 1986). Dupa opinia lui La Berge, visul lucid ofera o excelenta ocazie oamenilor de a se ocupa de visele lor. Astfel de vise lucide pot fi cultivate. Daca individul la sfrsitul unui episod al visului si spune Data viitoare voi visa din nou; vreau sa-mi reamintesc ce visez, va fi capabil sa-si continue visul. Utiliznd aceasta tehnica La Berge a facut media a peste 20 de vise pe luna, cteodata mai mult de 4 pe noapte. El pretinde ca visele lucide i permit individului rezolvarea unor conflicte din timpul somnului n masura n care acestea sunt emotional satisfacatoare. n aceste conditii unele procedee si tehnici de inducere a viselor lucide capata o mare semnificatie. Printre acestea, cu cea mai mare frecventa sunt utilizate: exercitiile din pre-somn n vederea dezvoltarii unor seturi cognitive care se continua n somn si transpar n vise; focalizarea intentiei

116

(prin meditatie); autosugestia; hipnoza; inducerea visului lucid la un anumit moment al somnului REM.

5.3.3. Hipnoza
Este, poate, una dintre cele mai complexe si contradictorii stari psihice. Daca n legatura cu somn si visele cercetarile au ajuns la un oarecare consens cu privire la natura si mecanismele lor, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre hipnoza. Fenomen cu aparenta de supranatural, aflat multa vreme n domeniul magiei, ce fascineaza prin nota ei de inedit, hipnoza a suscitat cele mai contradictorii ntrebari si opinii. Unii autori s-au ntrebat daca hipnoza este un fenomen normal, firesc sau, dimpotriva, patologic. n aceste conditii nu-i de mirare de ce ea a fost introdusa fie n rndul fenomenelor parapsihologice, fie n a celor patologice. nsusi Jean-Martin Charcot, marele psihiatru francez, considera hipnoza ca fiind un fenomen patologic datorita faptului ca receptivitatea hipnotica este ntlnita doar la persoanele isterice care dupa ce si recapata echilibrul nu mai pot fi hipnotizate. n acest context un punct de vedere interesant asupra hipnozei este formulat de Henri Baruk. El compara hipnoza cu starea de catalepsie. n catalepsie omul devine pasiv, un fel de robot sau o papusa articulata care doar suporta influentele externe, el fiind deposedat de mijloacele de expresie si de actiune. Omul se afla ntr-o stare atroce deoarece vede, percepe, gndeste si sufera dar se gaseste blocat, fara posibilitatea de a vorbi si actiona. n stari mai deosebite tulburarile ce apar sunt si mai grave: dispar sentimentele morale, de bine, rau, altruism, sentimentele afective etc. Hipnoza este extrem de asemanatoare cu starea de catalepsie (att cu forma ei isterica, ct si cu forma ei catatonica care reprezinta somnul vointei) deoarece subiectul ramne pasiv dar apt de a primi sugestiile terapeutului n stare de a-l elibera de ideile patologice, de a deveni insensibil fizic, chiar de a-l anestezia n vederea unei operatii chirurgicale. Concluzia autorului deriva de la sine: hipnoza este o catalepsie provocata prin mijloace artificiale (Baruk, 1988 ). Alti autori s-au ntrebat daca hipnoza este o stare speciala a constiintei sau una comuna, obisnuita. S-a raspuns de catre unii ca ea reprezinta o stare particulara de constiinta modificata, deci, distincta de altele. Acest punct de vedere a fost nsa contestat de altii, dupa opinia carora hipnoza n-ar reprezenta dect o stare de nalta motivare a constiintei (Council, 1983). Cele mai aprige dispute le-au generat nsa natura fenomenului hipnotic. Rar un fenomen psihofiziologic, ca cel al hipnozei, care sa izbeasca att de direct prin multitudinea contradictiilor sale scria unul dintre teoreticienii si practicienii hipnozei (Vladimir Gheorghiu, 1977). Hipnoza scria el n continuare reprezinta o manifestare

117

constienta si inconstienta, de detasare si de atasare, de comportament simulat si autentic n acelasi timp (Idem). Asta i-a si facut poate pe multi autori sa se bata ntre ei. Nu ntmplator un autor si intitula o carte a sa despre hipnoza: o batalie de doua sute de ani (Leon Chertok, 1984). 0 asemenea situatie a dus, dupa opinia noastra, la doua categorii de consecinte. Prima consta n dificultatea definirii hipnozei. Unii autori, neputnd cuprinde acest fenomen ntr-o definitie coerenta, ajungeau la concluzia eronata ca el nici n-ar exista. Altii au recurs la definitii circulare. Constatnd ca n timpul hipnozei apar o serie de fenomene ei considerau ca acestea sar datora transei hipnotice, pe de alta parte, individul s-ar afla n transa hipnotica tocmai pentru ca ar prezenta manifestarile respective. n sfrsit, sunt si cercetatori care ncearca sa formuleze nu att definitii logice ct, mai degraba, practice, operationale, referindu-se la un sir de operatii practice implicate n hipnoza. Se afirma astfel ca hipnoza este o procedura practicata de o persoana cu nsusiri speciale capabila a induce n subiect conditii de sugestibilitate crescuta astfel nct acesta sa execute anumite actiuni sugerate sau sa-si modifice comportamentele. La aceasta trebuie sa adaugam si reprezentarile sociale extrem de diversificate ce exista despre hipnoza. Didier Michaux desprinde patru tipuri de reprezentari sociale ale hipnozei: forma somnambulica; forma psedo-letargica (caracterizata prin modificarea starii de constiinta nsotita de o mare pasivitate care limiteaza sugestibilitatea subiectului); forma cataleptica (individualizata prin inhibitia capacitatii de expresie verbala, prin modificarea starii de constiinta si prin mentinerea tonusului motor); forma letargic-treaza (paradoxala, caracterizata prin scaderea tonusului motor si prin mentinerea unui nalt nivel de activitate a constiintei). Autorul constata ca ntre fenomenul real al hipnozei si reprezentarea lui sociala exista un mare decalaj (Didier Michaux, n: Chertok, 1984). A doua consecinta a contradictiilor generate de complexitatea fenomenului hipnozei consta n diversificarea conceptiilor asupra naturii hipnozei, pna la polarizarea lor. Pna n momentul de fata s-au conturat doua asemenea conceptii opuse. Una dintre ele, destul de raspndita si sustinuta de marea majoritate a cercetatorilor, este cea care considera hipnoza ca fiind o stare de somn partial, un somn incomplet. n sprijinul acestui punct de vedere se aduc diverse argumente. De pilda, se recurge chiar la argumente de ordin lingvistic. Termenul de hipnoza, introdus de James Braid n secolul trecut (1845), vine din grecescul hypnosis care nseamna somn. Mai importante dect argumentele lingvistice sunt cele fiziologice. Cu multi ani n urma Pavlov emitea ipoteza, verificata experimental, ca hipnoza s-ar datora inhibarii anumitor zone corticale. Numai ca aceasta inhibitie nu este generalizata, ci partiala, deoarece pe scoarta cerebrala se pastreaza un focar de veghe. Concluzia lui Pavlov era ca somnul obisnuit si hipnoza

118

au la baza un mecanism comun inhibitia si ca cele doua fenomene sunt asemanatoare. Aceasta concluzie a fost mbratisata de multi cercetatori. Ea nu este nsa att de atotcuprinzatoare dupa cum s-ar putea crede la prima vedere. Cercetarile bioelectrice ale creierului au probat ca n timpul hipnozei nu sunt prezente undele electroencefalografice specifice starii de somn. Pe de alta parte, cercetarile experimentale au demonstrat ca inhibitia cortexului din hipnoza nu este partiala, ci generalizata. Inhibitia poate fi extinsa asupra ntregului cortex si adncita n asa masura, nct se poate ajunge ntr-o veritabila stare de narcoza, din care individul nu mai poate fi trezit prin stimuli sonori si n care nu mai simte stimulii durerosi, astfel nct n asemenea stari se pot practica si interventii chirurgicale (Popoviciu si Colab. 1972). n sprijinul punctului de vedere potrivit caruia hipnoza ar fi o stare, fie si partiala, de somn sunt aduse si argumente de ordin comportamental: n trecere la stare hipnotica si n timpul ei individul are un aspect somnolent, sta cu ochii nchisi, iar n iesirea din transa hipnotica manifesta comportamente asemanatoare trezirii din somn. La polul opus se amplaseaza acei autori care afirma ca hipnoza nu este somn, ci o stare psihica apropiata de starea de veghe, de fapt, o alta expresie, mai aparte, mai speciala, a starii de veghe. Doua argumente sunt invocate n sprijinul acestei conceptii. Unul este de ordin este neurofiziologic: nregistrarile curentilor bioelectrici din creier atesta prezenta n timpul starii de hipnoza a undelor prezente si n starile de veghe. Traseele EEG aparute n timpul hipnozei sunt specifice starii de veghe si nicidecum celei de somn. Un alt argument este de ordin psihologic: performantele obtinute n timpul hipnozei nu difera calitativ de cele din timpul starii de veghe. Dupa opinia noastra, hipnoza este o stare modificata a constiintei amplasata ntre starea de veghe si cea de somn, nsa mai aproape de starea de veghe, dect de cea de somn. Ne bazam aceasta convingere pe existenta unor asemanari ntre ele (ambele pot fi introduse prin folosirea stimulilor fizici sau comportamentali; ambele presupun o serie de modificari vegetative; ambele se caracterizeaza prin ngustarea cmpului constiintei, desi cu variatii de la una la alta), dar si a unor deosebiri (n somn se ntrerupe relatia si legatura subiectului cu realitatea, n hipnoza aceasta este pastrata, individul hipnotizat auzind comenzile ce i se transmit si reactionnd prin diverse comportamente la sugestiile ce i se dau; n somn apare hipotonia musculara, n hipnoza activitatea motorie se intensifica, asistndu-se chiar la o hipertonie musculara. Somnul este o punere n repaos a personalitatii, hipnoza si catalepsia reprezinta o alterare a personalitatii (Baruk, 1988). Chiar unele efecte, unele comportamente observabile produse de hipnoza vin sa probeze pozitia ei intermediara ntre starea de veghe si cea de somn. Cei mai multi autori (Hilgard, 1965; Ruch, 1973; Kihlstrom, 1985) au pus n evidenta urmatoarele efecte observabile ale hipnozei: scaderea

119

initiativei si spontaneitatii subiectului; accentuarea starii de selectivitate a atentiei; reducerea facultatilor discriminative, dar nu abolirea lor; cresterea capacitatii de transpunere si jucare a unor roluri sugerate; reducerea controlului realitatii si acceptarea distorsiunilor acesteia; amplificarea capacitatilor imaginative. Ordonarea acestor efecte nu am facut-o ntmplator. Se poate lesne observa ca ele pot fi cuplate doua cte doua, scaderea unei capacitati psihocomportamentale datorata, probabil, starii de somn hipnotic asociindu-se cu amplificarea ei ca urmare a activismului psihic prezent n astfel de stari. Faptul nsa ca n timpul starii hipnotice se pastreaza contactul cu lumea nconjuratoare prin intermediul hipnotizatorului, ca se conserva posibilitatea receptarii mesajelor externe si posibilitatea reactivitatii motorii si verbale a subiectului, faptul ca se produc o serie de modificari psihice importante care demonstreaza activismul accentuat al creierului ne fac sa credem ca hipnoza este mai aproape de starea de veghe dect de cea de somn. Pendularea starilor hipnotice ntre somn si veghe, chiar daca balanta nclina catre starea de veghe, n-ar mpieta oare asupra specificitatii ei? Hipnoza este doar un amalgam de caracteristici proprii celor doua stari de constiinta? 0 asemenea conceptie ar fi inacceptabila. Si atunci, pe buna dreptate, ar trebui sa ne ntrebam n ce consta specificul starii hipnotice ca stare alertata a constiintei? Un prim raspuns l-ar putea constitui urmatorul: specificul hipnozei deriva din chiar amalgamarea caracteristicilor ei, amalgamare care se realizeaza altfel dect n alte stari ale constiintei. Un asemenea raspuns ar fi speculativ si nesatisfacator. Dupa cte ne dam seama exista cel putin patru nsusiri ale hipnozei care i confera o anumita specificatie si distinctivitate n raport cu alte fenomene. Aceste manifestari considerate a fi tipice pentru fenomenul hipnotic ar fi: amnezia hipnotica; hiperamnezia hipnotica; influentarea proceselor senzorio-perceptive si motorii sub hipnoza; sugestibilitatea posthipnotica (Gheorghiu, 1977). Specificul hipnozei rezulta si din analiza mecanismelor ei. Si n acest domeniu explicatiile date de autori sunt extrem de diferite. S-a trecut de la teorii explicative naive, cum ar fi teoria fluidului vital a lui Mesmer, potrivit careia la baza hipnozei s-ar afla magnetismul animal, un fel de fluid care curge din corpul hipnotizatorului n corpul hipnotizatului, la teorii mult mai complexe, ca de exemplu teoria tridimensionala elaborata de Ronald Shar care combina unele elemente apartinnd diverselor teorii. Din multitudinea teoriilor elaborate ne vom opri doar asupra a trei dintre ele considerate mai semnificative. Teoria disocierii psihice. A fost elaborata si sustinuta de Ernest Hilgard (1977; 1978; 1980) si are la baza modelul teoretic al sistemelor. Hilgard considera ca exista diferite sisteme

120

care sub raport functional pot deveni oricnd dominante. Fiecare sistem este separat de altul, dar fiecare poate deveni la un moment dat dominant n raport cu toate celelalte. Functia fiecarui sistem este de a controla si coordona pe celelalte. Exista chiar si o ierarhie flexibila a sistemelor, unul dintre ele fiind la un moment dat sistem executiv central (Eul). Nu ntotdeauna nsa sistemul actioneaza coordonat, dimpotriva, ntre ele pot exista disocieri functionale, asa nct individul traieste aproape concomitent o experienta duala. Un experiment imaginat de Hilgard este deosebit de interesant. Subiectii trebuiau sa tina mna stnga n apa rece, iar cu mna dreapta urmau sa scrie tot ceea ce le venea automat n minte. n stare de hipnoza adnca li s-a sugerat ca nu vor simti durerea produsa de apa rece, desi vor tine mna stnga un timp ndelungat n vasul respectiv. Totodata, li s-a sugerat prin hipnoza ca nu trebuie sa acorde nici-o atentie minii drepte, sa nu fie interesati de ceea ce vor nota cu ea. Rezultatele au fost surprinzatoare: n timpul hipnozei durerea dispare din punct de vedere subiectiv, dar se pastreaza corelatele ei fiziologice. Subiectul relateaza verbal ca nu simte durerea la mna stnga, dar scrie automat cu mna dreapta ca o simte. Explicatia ar reprezenta-o, dupa Hilgard, existenta unor disocieri ntre diversele sisteme ale personalitatii, deci perturbarea sistemului de control exercitat de subiect ca urmare a coexistentei unor tendinte opuse. Se pare ca n timpul hipnozei subiectul este si un observator ascuns care poate nregistra o serie de fenomene n ciuda sugestiei hipnotice. Teoria interpretarii rolului. si are geneza n cercetarile psihosociale efectuate de catre Theodore Sarbin (1972) care considera ca multe aspecte ale comportamentelor umane, inclusiv ale comportamentelor hipnotice, pot fi interpretate ca expresii ale ntruchiparii unor roluri. n hipnoza subiectii accepta rolul de hipnotizati si ca urmare se supun tuturor prerogativelor ce decurg din el si din propria lor imagine asupra a ceea ce nseamna sa fii subiect hipnotizat. Individul se identifica cu rolul ce i se sugereaza (fapt care explica regresiile n vrsta n timpul hipnoze), se adnceste si se pierde pe sine n rolul sugerat (ceea ce explica unele conduite aberante savrsite n timpul hipnozei). Cu ct subiectul dispune de abilitati dramatice si actoricesti mai mari, cu att hipnozabilitatea sa este mai mare. Aceasta teorie, desi probata si experimental, lasa deschise o serie de probleme: de ce uneori subiectii reusesc sa interpreteze rolul de hipnotizat si alteori nu?; de ce unii l pot interpreta iar altii nu?; cum se realizeaza transpunerea n rol n cazul fenomenelor de autohipnotizare sau de producere spontana a hipnozei? Cele doua teorii explicative ale hipnozei au inspirat altele relativ asemanatoare sau n consens cu postulatele lor fundamentale. Astfel, teoria disocierii psihice i-a condus pe unii autori

121

(Sperry, 1985; Tranel si Damasio, 1985; MacLeod - Morgan, 1982) spre legarea hipnozei de diferentele functionale existente ntre cele doua emisfere cerebrale, ea constnd n activarea emisferei drepte si dezactivarea emisferei stngi. 0 asemenea ipotaza se bazeaza pe existenta in timpul hipnozei unor reactii si comportamente ce sunt caracteristice emisferei drepte (modificari ale perceptiei spatiale, sugestibilitate toleranta la ambiguitate, predominanta imaginilor etc). Cum nsa localizarea cerebrala a multor functii psihice este departe de a fi exacta se opineaza ca ar fi prematura definirea hipnozei ca o comutare la nivel emisferic (Unestahl, 1987). Teoria interpretarii rolului a primit o larga acceptare din partea lui Theodore Barber (1974) care, pornind de la ea, formuleaza o teorie comportamentala asupra hipnozei. El vede hipnoza ca un produs al gradului de sugestibilitate al individului, a atitudinilor, motivatiilor si expectatiilor acestuia, toate acestea putnd fi masurate cu ajutorul unor scale. Comparnd reactiile subiectilor supusi hipnozei cu reactiile unor subiecti aflati n stare de veghe, deci, nesupusi hipnozei, el observa si la acestia din urma reactii specifice hipnozei. Se poate trage concluzia ca nu diferentele de stare genereaza reactiile, ci gradul de sugestionabilitate si de motivare a individului. Un subiect aflat n stare de veghe daca are atitudini, motivatii si expectatii favorabile fata de situatia test, daca este capabil sa-si imagineze cele spuse de experimentator poate obtine performante asemanatoare subiectilor ntr-o stare hipnotica. Multe fenomene specifice hipnozei (amnezia, analgezia, catalepsia, regresia hipnotica) pot fi provocate si fara hipnoza, cu conditia ca subiectul sa fie instruit n prealabil pentru a-si putea reprezenta cele sugerate. Se recunoaste usor n aceasta conceptie schema traditionala S R practicata de behaviorism. Consecinta extrema a acestei exceptii o constituie renuntarea la termenii de stare hipnotica sau de hipnoza. De altfel, Barber pune cuvntul hipnoza ntre ghilimele si l nlocuieste cu cel de motivatie pentru ndeplinirea sarcinii. El pierde din vedere faptul ca dupa o procedura hipnotica se constata prezenta unor reactii care n nici un caz nu pot fi ntlnite la subiectii nehipnotizati. De asemenea, chiar daca se obtin cresterea motivatiei pentru sarcina, uneori subiectii se angajeaza artificial si complezent n sarcina. Motivarea pentru sarcina poate mima comportamentul hipnotic dar nu se identifica cu el. n sfrsit, este greu de crezut ca o operatie chirurgicala s-ar putea efectua doar crend o motivatie pozitiva pacientului. Teoriile asupra hipnozei fiind diametral opuse nici nu pot fi reconciliate, de aceea hipnoza ramne nca pentru multi cercetatori un fenomen putin cunoscut, desi remarcabil (Wortman, 1985). Hipnoza este un fenomen remarcabil nu prin neputinta explicarii si conceptualizarii ei, ci si prin utilitatea ei practica. O asemenea utilitate se contureaza pe urmatoarele directii: este

122

folosita ca mijloc curativ (hipnoterapia), fiind aplicata pentru tratarea starilor de anxietate, a celor fobice, depresive, isterice, obsesive; ca metoda de cercetare n psihologia experimentala; ca procedeu auxiliar n unele ramuri aplicative ale psihologiei (n sport, de exemplu, unde prin hipnoza se obtine eliminarea emotivitatii n situatiile de concurs sau perfectionarea nsusirii unor deprinderi. Irina Holdevici (1993) relateaza propria ei experienta legatura cu aplicarea hipnozei n sport ca si cu efectele remarcabile ce se pot obtine (reducerea emotiilor negative si a anxietatii; cresterea rezistentei la stress si ntarirea Eului; nlaturarea barierelor psihice: teama de un anumit adversar, teren, situatie, teama de esec, de rezultat etc). n momentul de fata, hipnoza, careia i s-a reprosat subordonarea subiectului hipnotizat de catre hipnotizator, si largeste cmpul de aplicabilitate printr-o forma noua, si anume autohipnoza, ca metoda de autoterapie si autoreglare a starilor psihice. Au fost imaginate chiar si o multitudine de mijloace prin intermediul carora autohipnoza sa poata fi practicata (Vezi: Holdevici si Vasilescu, 1991). Toate acestea nu trebuie sa ne conduca spre pierderea din vedere a unor efecte negative ale practicarii hipnozei. Ea nu suspenda total constiinta dar o repliaza spre ea nsasi, o nchide n ea nsasi. De asemenea, hipnoza influenteaza constiinta morala. Subiectului hipnotizat, aflndu-se fara aparare, i se pot sugera orice idei, chiar contrare modelului sau etic obisnuit. n hipnoza se pot distruge scarile de valori ale omului, fapt ce altereaza profund personalitatea. Hipnoza favorizeaza o regresie a Eului, ea aparnd ca o miscare regresiva analoaga depersonalizarii (prin supunerea fata de hipnotizator, abandon de sine, capitulare), n ultima instanta, ca reducere la neant a vointei subiectului. Pe buna dreptate Baruk se ntreaba daca avem dreptul de a anihila personalitatea subiectului? Tocmai de aceea concluzia lui este legitimitatea hipnozei ramne nca n discutie (Baruk, 1988).

5.4. CAI DE ACCES LA STARILE ALTERATE ALE CONSTIINTEI

5.4.1. Meditatia
Reprezinta una dintre cele mai raspndite cai de acces la starile modificate ale constiintei, cu o extensie nu doar n practicile orientale, ci, din ce n ce mai mult, si n cele occidentale. Multa vreme ea a fost interpretata doar ca o practica religioasa, nestiintifica. Abia ncepnd de prin anii 60 a intrat mai serios n perimetrul cercetarii stiintifice. Daca la nceput preocuparile pentru studiul ei au fost sporadice, ncercndu-se doar obiectivarea unor fenomene

123

spectaculoase fiziologice si psihologice ce interveneau mai ales n Yoga, cum ar fi, de exemplu, controlul ritmului cardiac, cu timpul ea a devenit un obiect tot mai important de studiu. Meditatia poate fi considerata ntr-o dubla acceptiune: ca stare modificata, a constiintei; ca mijloc pentru a obtine modificarea constiintei. Daca o interpretam din aceasta ultima perspectiva, trebuie sa afirmam despre ea ca reprezinta un ritual ce presupune o serie de exercitii menite a conduce la modificarea treptata a starii de constiinta. Spre deosebire de alte cai de acces la starile modificate ale constiintei, cum ar fi: drogurile, dansurile ecstatice, ritualurile tribale, tipurile speciale de muzica etc, care presupun preocupari si elaborari colective speciale, chiar o oarecare nscenare si dramatizare, meditatia este o procedura ne-dramatica, o preocupare solitara si personala a oamenilor (Carrington, 1986). Specificul ei consta n concentrarea spiritului pe un obiect, asociata cu distragerea de la alte obiecte. Ea poate fi descrisa ca o autoimpunere, chiar ca o forma de deprivare senzoriala, de aceea se si recomanda practicarea ei n conditii de izolare. Persoana care o practica va fi complet absorbita de obiectul meditatiei, dar si complet detasata de toate celelalte obiecte externe sau interne. Meditatia vizeaza cresterea gradului de atentie. Aceasta din urma poate fi concentrata fie pe curentul evenimentelor, fie pe anumite obiecte specifice (respiratie, sunete, imagini vizuale, anumite senzatii etc). Pe masura ce gradul de concentrare al atentiei creste conflictele psihologice nerezolvate tind sa iasa la suprafata. Spiritul individului neantrenat pna acum, se elibereaza si intra ntr-o stare de alerta. Starile vagi de excitatie si emotie ncep sa alterneze rapid cu cele de bucurie si calmare. n literatura de specialitate se apreciaza ca sunt necesare cteva ore de meditatie pentru ca individul sa constientizeze unele limite ale sale, deformarea perceptiilor, insuficienta dezvoltare a capacitatii de autocontrol. El si da seama ct de absurd este sa traiasca n continuare cu asemenea perceptii deformate care i controleaza continuu existenta, cu unele senzatii scapate total de sub controlul voluntar. Astfel, scopul meditatiei l reprezinta nu numai inducerea starilor modificate ale constiintei, deci a acelor stari n care el si constientizeaza propriile limite, ci si ameliorarea dezvoltarii sale psihologice. Exista mai multe forme de meditatie dintre care doua par a fi mai raspndite: meditatia prin concentrare si meditatia prin perceptie interioara. Prima forma consta n antrenarea capacitatii de concentrare a spiritului n a se fixa pe anumite obiecte particulare (fizice sau psihice: un gnd, un sentiment etc), astfel nct sa fie excluse alte obiecte, gnduri, sentimente. Datorita acestei concentrari crescute pot fi atinse nenumarate stari de constiinta modificata sau de perceptii neordinare. Totodata, puterea de concentrare permite o amanuntita disectie a sinelui, a

124

experientelor traite n vederea ntelegerii, lumii proprii constiintei noastre si a specificului experientei elaborate. Cea de-a doua forma de meditatie tinteste spre cultivarea constiintei, atentiei moment cu moment, in raport cu ceea ce constituie experienta prezenta, viata curenta. n acest proces de antrenare a constiintei individul ajunge sa-si raspunda la o serie de ntrebari. La un prim nivel el poate raspunde la ntrebarea: ce modalitati negative ale starilor de constiinta pot surveni si cum pot fi ele folosite ntr-o maniera pozitiva. La un alt nivel de constiinta, mult mai dezvoltat, individul poate avea acces la alte forme si modalitati de experienta care transced constiinta normala de fiecare zi (Kornfield, 1984). Se apreciaza ca aceasta a doua forma de meditatie se raporteaza la un domeniu de experienta situat intre doua extreme: la un pol se afla represiunea sentimentelor, pulsiunilor si ideilor, fara ca ele sa poata fi eliminate; la celalalt pol se afla nevoia de a actiona asupra lor. In felul acesta se cultiva o stare de spirit activa, de a fi permanent deschis, de a trai o experienta plina a ntregului evantai al realitati mentale si fizice, dar si alta de a se abtine pentru a o respinge sau reprima. Printr-o asemenea atitudine care consta n a fi atent, se pot dezvolta gradual constiinta concentrarea, ntelegerea. Faptul ca meditatia reprezinta unul dintre principalele mijloace de modificare a starilor de constiinta ne este demonstrat, printre altele, de efectele pe care le produce practicarea ei. Cele mai frecvent amintite sunt urmatoarele: cresterea starii de bine, satisfactie psihologica; corectarea perceptiilor deformate efectelor; reducerea anxietatii: amplificarea ncrederii n sine, a respectului de sine; suscitarea trebuintelor de autorealizare; diminuarea efectelor negative ale unor fenomene psihologice (stres, frustrare); vindecarea unor boli; marirea capacitatii de autocontrol si a celei de autoreceptare; sensibilizarea la schimbare si autoeducare; sporirea gradului de independenta etc. Aceste efecte sunt cu att mai puternice cu ct meditatia este practicata un timp mai ndelungat si n mod sistematic. n final se ajunge la o stare de calm, non-reactiva permitnd largirea experientelor subiectului, cresterea nevoii de a se deschide si de a fi observat, fara restrictii, interferente sau perturbari. Cercetarea stiintifica a meditatiei ridica nsa o serie de probleme n calea investigatorilor. ncercnd sa-i identifice specificul pe linia naturii, mecanismelor si efectelor, cercetatorii au folosit o gama variata de metode de investigatie ncepnd cu observarea comportamentelor, continund cu experimentul si terminnd cu studiul relatarilor verbale ale subiectilor investigati. De obicei se compara comportamentele si performantele subiectilor care au practicat meditatia cu comportamentele si performantele celor supusi unor altor tehnici de autoreglare, ca de exemplu: antrenamentul de relaxare, autohipnoza etc. De asemenea, s-au facut

125

studii comparative ntre grupurile experimentale si grupurile de control, ntre cei ce aveau o practica, ndelungata n meditatie si novici sau cu o experienta redusa; n sfrsit, ntre subiectii cu practica meditativa si subiectii care desi au practicat meditatia, dupa un timp au abandonat-o. Din pacate rezultatele obtinute sunt modeste si contradictorii. Totusi, dupa cum remarca unii autori, sau pus n vaIoare o serie de variabile psihologice, fiziologice si bioelectrice specifice meditatiei (Walsh, 1984). Astfel, s-a conturat tabloul psihocomportamental tipic al persoanelor care practica meditatia, cele mai frecvente comportamente si reactii psihice ntlnite fiind urmatoarele: emotii intense si fugitive; episoade de hipervigilenta si de reIaxare profunda; perceptii extrem de clare si precise (mai ales percepta timpului); procese intuitive; deschiderea la experienta; stari de aparare; accentuarea fenomenelor de priza de constiinta vizavi de dificultatile de autocontrol; comprehensibilitate; scaderea pragurilor senzoriale nsotita de cresterea sensibilitatii;

amplificarea gradului de empati. n afara acestor aspecte psihocomportamentale n mare parte pozitive, au fost desprinse si o serie de reactii negative care, prin gradul lor de anxietate, tensiune, sunt pertubatoare. Desi foarte intense, ele sunt de scurta durata si se calmeaza aproape spontan avnd rolul de a elibera amintirile si conflictele psihologice refulate pna atunci. Se pare ca acesta este pretul necesar ce trebuie platit pentru a provoca descarcarea si eliminarea lor, considera Walsh. Desi acest tablou psihocomportamental nu este att de specific meditatiei asa cum s-a crezut, testele psihometrice neevidentiind diferente semnificative ntre subiectii supusi meditatiei si cei supusi altor tehnici de autoreglare, ele ramn totusi sugestive. Oricum, subiectii care au practicat meditatia relateaza ca experientele traite n timpul meditatiei sunt profunde, semnificative, placute. Si rezultatele fiziologice sunt la fel de contradictorii. R. K, Wallace (1970; 1971) a ntlnit fenomene de hipometabolism n meditie pe care le-a considerat ca fiind specifice ei. El le explica prin consumul oxigenului, marirea cantitatii gazului carbonic si a nivelului de lactate n snge. Curnd nsa s-a descoperit ca astfel de fenomene se ntlnesc si n practicarea altor tehnici. Mai semnificative s-au dovedit a fi rezultatele cercetarilor curentilor bioelectrici ai creierului. Au fost astfel descoperite o serie de trasee EEG caracteristice meditatiei. Autorii care le-au cercetat (B. C. Glueck si C. F. Stroebel, 1975; Banqaet, 1973) afirma ca aceste trasee arata o relaxare a cortextului si o mare sincronizare, cu predominanta undelor alfa (8 13 cicli pe secunda). La subiectii. care practica meditatia de mai multa vreme au fost puse n evidenta relaxari si mai pregnante ale creierului ce au la origine undele teta (4 7 cicli pe sec.). Cercetarile mai fine au demonstrat ca exista un sincronism specific ntre ariile corespunzatoare celor doua emisfere

126

cerebrale sau n interiorul fiecarei emisfere. Subiectii cu o practica mai ndelungata a meditatiei au mai dezvoltate capacitatile specifice emisferei drepte (facultatea de a-si aminti, de a discrimina sonoritatile muzicale R. Pagano si L. Frumkin, 1980, citati de Walsh). Alte cercetari (J. E. Bennet, J. Trinder, 1977) au aratat nsa ca acesti subiecti dispun de o mare flexibilitate de a trece de la o emisfera la alta. Mai mult dect att, au fost conturate si importante diferente individuale: n timp ce suspectii care practica un anumit tip de meditatie ce consta n deschiderea si receptivitatea continua la toti stimulii prezinta raspunsuri EEG continue la repetitia unui sunet, cei ce nu mediteaza prezinta o obisnuire progresiva; subiectii care practica meditatia bazata pe concentrare intelectuala si detasare de mediu nu prezinta nici o reactie EEG la zgomotele repetate. n ciuda acestor date contradictorii s-a putut elabora un profil de personalitate specific subiectilor care practica meditatia. Se pare ca acestia sunt mai deschisi si mai receptivi spre interior, spre deosebire de ceilalti care sunt mai realisti; de asemenea, cei ce practica meditatia sunt mai putin fragili sub raport emotional, poseda niveluri de concentrare si de activitate afla mai ridicate si tind spre a-si controla mai riguros propria lor viata, prezinta o mai buna stabilitate psihologica, o tendinta medie spre psihoze, si recunosc mai usor nsusirile negative. Aceasta l face pe Walsh sa creada ca cercetarile viitoare vor determina, poate, profilul optimal pentru cei carora aceasta tehnica le este benefica si profilul de personalitate al celor pentru care aceasta practica ar prezenta un mare risc. Orict de departe ne-am afla de ntelegerea si stapnirea mecanismelor meditatiei nu trebuie sa neglijam sau sa subestimam cuceririle facute pna acum, chiar daca unele dintre ele sunt contradictorii si neconcludente. Nu-i mai putin adevarat ca si atitudinea prudenta fata de aceste rezultate este la fel de recomandabila, meditatia nsasi fiind considerata de unii autori ca o afacere populara si lucrativa (Atkinson si altii, 1990).

5.4.2. Bio-feed-back-ul
Este o tehnica ce presupune controlul constient al functiilor vegetative. Dupa cum se stie, acestea din urma sunt ndeplinite de sistemul nervos vegetativ sau autonom, numit asa deoarece nu presupune interventia constienta, voluntara a individului n vederea realizarii sarcinilor ce-i revin. La un moment dat s-a pus problema daca nu cumva si aceste functii ar putea sa fie controlate constient. Multa vreme s-a crezut ca acest lucru nu este posibil. Existenta unor fapte n anumite practici ale culturii orientale a infirmat nsa o asemenea convingere. Yoginii tibetani au capacitatea de a-si reduce respiratia astfel nct pot sa supravietuiasca cu o cantitate minima de oxigen. De asemenea, n noptile reci din Himalaya ei reusesc sa-si mentina o

127

temperatura crescuta a corpului desi au n preajma numai gheata. Fisurarea ncrederii n imposibilitatea controlarii constiente a functiilor vegetative s-a produs si ca urmare a descoperirii, nvatarii si conditionarii operante. N. E. Miller si colab. lui (1969) au demonstrat existenta la animal a unui nou tip de nvatare, numit nvatare instrumentala, bazat pe retroreactia biologica. O asemenea nvatare se obtine prin recompensarea animalelor de fiecare data cnd si modifica functionarea unor viscere ntr-un sens determinat. Maimutele sau pisicile au nvatat sa-si accelereze sau sa-si diminueze ritmul cardiac, tensiunea arteriala, secretia renala, contractiile intestinale, amplitudinea ritmului alfa. Aceste observatii si fapte experimentale au ridicat o ntrebare incitanta: este capabil omul, mai ales occidentalul neobisnuit cu anumite metode si practici orientale, sa nvete a-si controla procesele interne? Raspunsul afirmativ la aceasta ntrebare a ntrziat sa apara din cauza unor dificultati de ordin tehnic. Procesele si functiile interne, uneori extrem de fine si fara un corespondent direct ntr-o unitate fizica de masura, trebuiau mai nti obiectivate si abia apoi ncadrate ntr-un proces de nvatare si antrenament. Cnd au fost construite asemenea aparate care receptioneaza, selecteaza, masoara, amplifica si afiseaza semnalele emise de organele interne facndu-le perceptibile pentru subiectul producator, bio-feed-back-ul si-a nceput cariera. Bio-feed-back-ul consta n folosirea unor instrumente de monitorizare al caror rol este de a oferi subiectului un flux continuu de informatii despre propria sa stare interna. Fiind informat n permanenta despre ce anume se petrece n interiorul sau, individul poate sa verifice rezultatele functionarii organelor interne, sa le selecteze, sa le aleaga si sa le retina pe cele care sunt mai bune. Asadar, prin tatonare, prin ncercare si eroare, persoana nvata sa-si controleze prin vointa propriile sale raspunsuri si reactii fiziologice. Cele mai frecvente tipuri de bio-feed-back studiate au fost urmatoarele: 1. bio-feed.back-ul electromiografic; 2. bio-feed-back-ul cardiovascular; 3. bio-feed-back-ul electroencefalografic. Bio-feed-back-ul electromiografic a fost utilizat cu succes n combaterea durerilor de cap de tip tensional (Budzynski, 1979), a anxietatii (Le Boeuf, 1974), a insomniilor etc. Tehnica folosita presupune culegerea semnalelor bioelectrice ale muschilor prin intermediul unor electrozi mplantati sau aplicati pe suprafata pielii, n amplificarea lor de catre aparatura de bio-feed-back si n semnalizarea lor vizuala sau auditiva. Semnalele de bio-feed-back duc la cresterea capacitatii de constientizare a evenimentelor interne. Starile de perturbare emotionala care provoaca generalizarea tensiunii psihice conduc la cresterea numarului fibrelor musculare activate. Ca urmare, intensitatea semnalelor bioelectrice receptionate de electrozii din muschi creste. Prin

128

intermediul aparatului de bio-feed-back subiectul are permanent acces la informatia ce descrie n mod obiectiv starea tensionala a muschilor sai. Prin exercitii repetate se poate ajunge la relaxarea tensiunii musculare a fruntii asociata cu tensiunea durerilor de cap. Procedura este folosita si pentru ajutorarea pacientilor sa scape de simptomul Raynaud (contractarea vaselor de snge ale minilor si picioarelor, mai ales n situatiile de stress, care determina racirea extremitatilor). Bio-feed-back-ul cardiovascular presupune conectarea subiectului la un aparat al carui rol este de a monitoriza ritmul cardiac. Aritmia cardiaca este semnalizata vizual (cnd bataile inimii sunt prea ncete se aprinde o lumina verde, cnd ele sunt prea accelerate se aprinde o lumina rosie). Aprinderea unei a treia lumini (galbena) semnalizeaza faptul ca inima bate normal. Prin intermediul unor procedee ajutatoare, cum ar fi concentrarea pe o anumita idee, imaginarea unei stari sufletesti etc, pacientul poate nvata sa mentina semnalizarea pe lumina galbena. ntr-o cercetare, un subiect relata ca si-a micsorat ritmul cardiac ajungnd astfel la cel normal, gndindu-se ca se leagana foarte ncet; un altul si-a accelerat ritmul cardiac imaginndu-si ca alearga pe o strada (Engel si Weiss, 1970). Desi rolul unor asemenea procedee nu este suficient de bine lamurit, se pare ca unii subiecti reusesc sa-si formeze cu ajutorul bio-feed-backului abilitatea de a-si controla procesele fiziologice ale nervilor care merg spre inima (Jonas, 1979). Bio-feed-back-ul electroencefalografic se bazeaza pe aceleasi principii si aceleasi proceduri: un aparat nregistreaza activitatea electrica a creierului cu ajutorul a doi electrozi; printr-un sistem de filtrare aparatul respectiv elimina toate frecventele superioare sau inferioare ritmului alfa; de fiecare data cnd undele filtrate ating amplitudinea dorita, aparatul declanseaza un semnal sonor. Astfel informat, subiectul are sarcina de a gasi conditiile de mentinere un timp mai ndelungat a ritmului sau alfa, cu o amplitudine suficienta pentru ca aceasta sa produca sunetul respectiv. Conditiile despre care este vorba si pe care subiectul trebuie sa le gaseasca nu sunt altceva dect o stare particulara a constiintei, numita starea alfa, ce consta ntr-o detasare lucida. Se apreciaza ca aceasta stare cultivata, permite ameliorarea functiilor mentale (perceptia, memoria), cresterea creativitatii, sporirea eficientei. Mai mult, ea vindeca o multitudine de afectiuni: anxietatea, fobia, depresia, ticurile nervoase, cefaleea, insomnia, astmul, migrenele. De asemenea, ea nlocuieste folosirea tranchilizantelor sau drogurilor. Asa se explica succesul programelor de bio-feed-back n occident, multe persoane facndu-si controlul alfa cu scopul de a atinge starea alfa a constiintei. Studiul bio-feed-back-ului electroencefalografic a ridicat nsa si o serie de probleme. La un moment dat s-a crezut ca individul si-ar putea creste productia undelor alfa cstignd astfel o experienta alfa, adica o stare de calm si de euforie. Cercetarile ulterioare

129

au aratat nsa ca asemenea asteptari sunt nendreptatite. Unele investigatii au esuat n mentinerea notabila a controlarii undelor alfa prin bio-feed-back (Miller, 1974). Altele au demonstrat ca starile de calm si euforie nu sunt nsotite neaparat de o activitate alfa (Plotkin si Cohen, 1976). Mai mult, exista o puternica evidenta ca bio-feed-back-ul nu poate nvata individul sa-si genereze mai multe unde alfa dect n situatia n care el s-ar relaxa daca ar nchide ochii (Lindholm si Lowry, 1978). Se pune sub semnul ntrebarii si capcitatea bio-feed-back-ului de a produce o stare modificata a constiintei similar celei produsa de meditatie (Wortman si Loftus, 1985). Aceste ultime constatari ridica o problema de principiu: care este specificul bio-feedback-ului, ca stare modificata de constiinta comparativ cu alte asemenea stari? La o prima vedere el pare extrem de asemanator cu efectul placebo, fiind un fel de autosugestie. Se sustine chiar ca aparatura folosita n bio-feed-back nu reprezinta nimic altceva dect un mijloc perfectionat de influentare sugestiva. Desi componenta placebo este prezenta ntr-o oarecare masura n bio-feedback, diferenta dintre ele este categorica. Efectul placebo este un fenomen de autoreglare inconstienta, pe cnd bio-feed-back-ul si mai ales antrenarea lui este un fenomen de autoreglare constienta (Green&Green, 1986). n al doilea rnd, spre deosebire de alte cai de acces la starile modificate de constiinta, mai ales de meditatie, bio-feed-back-ul pune la dispozitia subiectului un mijloc si un suport obiectiv pentru controlarea starilor prin care trece, control nentlnit n celelalte modalitati de autoreglare. Aceasta reprezinta si un mare avantaj al bio-feed-back-ului, conferindu-i acestuia o mare aplicabilitate practica. Daca n celelalte tehnici subiectii, desi sesizeaza o serie de modificari la nivelul organismului, nu pot afirma cu siguranta daca sunt relaxati sau nu, n bio-feed-back-ul ei, primind informatii inverse confirmative, nu mai nici o ndoiala asupra instalarii starii de relaxare. Bio-feed-back-ul se deosebeste cel mai pregnant de alte tehnici de autoreglare prin efectele produse, ceea ce i confera dreptul de a fi utilizat ca metoda terapeutica pentru o serie de afectiuni psihosomatice (hipertensiune, tulburari de circulatie periferica, nevroze, epilepsie etc). n sfrsit, spre deosebire de alte cai de acces la starile alterate ale constiintei care presupun folosirea psihoterapeutului sau a substantelor psihoactive, soldate cu dependenta individului de acestea, bio-feed-back-ul se caracterizeaza printr-o mare autonomie a individului ce devine capabil de a-si influenta prin sine nsusi procesele fiziologice interne. Pentru a ajunge la astfel de performante subiectul trebuie nsa ajutat cu o serie de informatii cu rol de suport. Este necesar astfel un suport cognitiv (explicatii referitoare la functionarea proceselor fiziologice alese pentru a fi controlate prin bio-feed-back; informatii cu

130

privire la modul de functionare a aparatului, de bio-feed-back). Apoi, o mare importanta o are suportul psihic care consta n ncurajarea si sprijinirea subiectului n demersurile sale n scopul asigurarii bunei stari a organismului si a cresterii capacitatilor sale de actiune. n sfrsit, suportul strategic (informatii referitoare la modul de realizare a relaxarii, la individualizarea imaginatiei dirijate etc) ncheie sirul informatiilor de care trebuie sa dispuna subiectii. Utilizarea acestor suporturi este cu att mai necesara cu ct experienta bio-feed-back-ului este mai noua si contrastanta cu traditiile europene. Ideea ca un om obisnuit si poate controla procesele organice si implicit starea de sanatate si boala constituie uneori un mic soc cultural (Holdevici si Vasilescu, 1988). Ce se asteapta de la bio-feed-back? Ca el sa ofere, daca este utilizat mpreuna cu alte forme si tehnici de terapie, o alternativa fidela pentru tratarea medicamentoasa a unei mari diversitati de tulburari (stomacale, intestinale, arteriale). ntr-un viitor mai ndepartat bio-feedback-ul ar putea fi folosit si n scopuri nemedicale, mai ales educationale. De pilda, el si-ar putea gasi un loc n educarea elevilor si studentilor n a-si mentine o deplina concentrare n timp ce nvata (Ornstein, 1977). Exista si alte posibile utilizari ale bio-feed-back-ului: transferul voluntar al atentiei concentrate; instituirea controlului asupra unor activitati emisferice cu un grad oarecare de specialitate (cum ar fi cele cu un caracter mai simbolic, mai abstract, mai sintetic, mai logic ale emisferei stngi, sau, dimpotriva, cele mai rezolutive, mai intuitive, afective al emisferei drepte); dobndirea relaxarii mintale (a atentiei catre interior, existenta ntr-o constiinta de tip pasiv); dezvoltarea si adncirea legaturilor de tip empatic ntre un cuplu de indivizi de exemplu un cuplu de cosmonauti (Ciofu, I., 1991). Totusi, nimeni nu stie ct de multe dintre scopurile ambitioase privind utilizarea bio-feed-back-ului vor putea fi atinse (Gatchell si Price, 1979). Prin principiile si practicile sale bio-feed-back-ul ramne o cale de acces la starile alterate ale constiintei care face legatura ntre psihologia transpersonala, pe de o parte, si psihologia fiziologica si behaviorista (comportamentista), pe de alta parte. Captnd procesele fiziologice si amplificndu-le ntr-o astfel de maniera nct persoana sa nteleaga ce se petrece n propriul sau corp, bio-feed-back-ul ofera individului posibilitatea de a nvata cum sa-si controleze voluntar procesele interne. Dupa cum aratau nsa Green&Green (1972) bio-feed-back-ul are si importante implicatii teoretice: permite a raspunde mai nuantat la incitanta problema a relatiei dintre corp si psihic. Din moment ce putem controla constient sistemul nervos vegetativ (autonom) nseamna ca domeniul constiintei se largeste incluznd n sine fenomene care nainte erau situate n afara lui.

131

Se ofera astfel ocazia de a pune stapnire pe propriul nostru corp si de a-l gestiona, ntr-o maniera eficace. n occident, tehnica bio-feed-back-ului este practicata sub doua forme: 1. prin vnzarea la preturi foarte ridicate a unor aparate miniaturizate pe care subiectii le poarta la ei si ale caror sunete i informeaza asupra vibratiilor propriului corp (cum nsa aceste aparate sunt foarte scumpe si nu se fabrica pe scara larga, aceasta modalitate nu este chiar att de raspndita); 2. prin nvatarea controlului ritmului alfa, fara aparate, ntr-o serie de sarcini. H. Gaustaut (1980) facea remarca potrivit careia nu trebuie sa condamnam aceasta tehnica nainte de a-i demonstra valoarea, nainte de a o utiliza (citat dupa Sillamy, 1980, vol. I, p. 90). Unele rezultate mbucuratoare obtinute n diferitele domenii aplicative ale psihologiei, ndeosebi n cel al psihologiei sportive, ne fac sa fim optimisti n ceea ce priveste valentele benefice ale bio-feedback-ului.

5.4.3. Substantele psihoactive

Departamentul Sanatatii si Serviciilor Umane a SUA (1980) definea drogurile ca fiind substante chimice a caror utilizare produce modificari fizice mentale, emotionale si comportamentale, corectnd astfel o definitie mai veche a fiziologilor si farmacologilor puri care luau n considerare numai efectele fiziologice controlate obiectiv. Noua definitie sugereaza si faptul ca drogurile sunt folosite nu doar n scopuri terapeutice, ci si n scopuri experimentale, administrarea lor supravegheata furniznd informatii asupra felului cum lucreaza sistemul nervos central, inclusiv personalitatea, umana. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca exista si o folosire necontrolata si adeseori necugetata a drogurilor, fapt care transforma drogul si utilizarea lui ntr-o adevarata problema sociala. Oricum ar fi, drogurile, numite si substante psihoactive, reprezinta una dintre cele mai raspndite cai de acces la starile modificate ale constiintei, cu att mai mult cu ct unele dintre ele nu presupun coditii speciale de administrare, cele mai multe putnd fi autoadministrate n dozele dorite si cu frecventa autoimpusa. Multitudinea si varietatea lor ridica implicit problema clasificarii si ordonarii lor. R. L. Atkinson si colab. (1990) le grupau n urmatoarele cinci categorii: 1. depresive (sedative): alcoolul, barbituricele, tranchilizantele usoare; 2. narcotice: opium si derivatele lui (codeina, heroina, morfina); 3. stimulent: amphetamina, cocaina, nicotina, cofeina; 4. halucinogene sau psihedelice: LSD, mescalina; 5. canabis: marijuana, hasisul. Fara a intra n prea multe amanunte ne vom opri pe scurt n acest capitol asupra lor.

132

Substantele depresive sau sedative, dupa cum le indica si denumirea, produc efecte inhibitoare, de potolire si calmare. Alcoolul constituie pe departe cel mai des folosit. Contrar unei opinii empirice, populare potrivit careia alcoolul ar avea efecte excitante, stimulatoare, n realitate, consumarea lui se soldeaza cu efecte inhibitoare, depresive el afectnd impulsurile nervoase si slabind abilitatea creierului de a gndi critic si de a manifesta precautii. Este adevarat ca actionnd n cantitati mici asupra centrilor nervosi superiori el creste ncrederea n sine a individului, produce o senzatie de bine, o stare euforica, mareste expresivitatea si expansivitatea afectiva, ridica, n general, tonusul. Numai ca de ndata ce doza de alcool consumata se mareste, asa zisele efecte pozitive se transforma n contrariul lor. n starile euforice, oamenii, ca urmare a unei ncrederi nemasurate n fortele proprii, se angajeaza n actiuni necugetate si riscante. Cercetarile mai vechi demonstreaza un astfel de fapt. John Cohen, E. J. Dearneley, C.E.M. Hansel (1956), ntr-o lucrare asupra psihologiei riscului, relateaza un experiment interesant si sugestiv n acest sens. Ei au cerut unor automobilisti experimentati sa parcurga cu automobilele niste pasaje extrem de nguste, fara a atinge peretii, nainte si dupa ce au consumat alcool. S-a descoperit ca sub influenta alcoolului subiectii aratau o ncredere excesiva n estimarile lor anterioare si se angajau cu automobilul n pasaje foarte nguste. Curnd s-a acreditat ideea ca efectele alcoolului asupra comportamentului depind de cantitatea de alcool consumata. Daca aceasta este mica (0,05%) oamenii ncep sa faca lucruri pe care n mod normal nu le-ar face. Cnd cantitatea de alcool patrunsa n snge creste, apar deteriorari ale tuturor functiilor corpului (perceptii distorsionate, vorbire neclara, dificultati n controlul minilor si picioarelor). Rapiditatea instalarii acestor modificari depinde de cantitatea de alcool ingerata n raport cu greutatea corpului si de rapiditatea cu care aceasta intra n snge. Cnd alcoolul din snge atinge 0,3 sau 0,4% persoana intra n coma, iar la 0,5% apare stopul cardiac, stopul respirator si moartea (Combus Hales si Williams, 1980). Relatia dintre schimbarea comportamentului si cantitatea de alcool consumata nu este nsa att de generala si sigura dupa cum s-a crezut multa vreme. Recent, cercetarile au demonstrat ca efectele pe care consumul de alcool le-ar putea avea asupra comportamentului depind de asteptarile subiectului. ntr-o cercetare (Marlatt si Rohsenow, 1981) s-a lucrat cu doua grupuri de barbati; unui grup i s-a dat sa consume vodca cu tonic, altui grup, o bautura nealcoolica asemanatoare la gust cu vodca, dar greu de diferentiat de aceasta. Jumatate dintre barbatii primului grup au afirmat corect ca au consumat o bautura alcoolica, n timp ce cealalta jumatate au afirmat, incorect, ca au consumat o bautura nealcoolica. Rezultate asemanatoare s-au obtinut si la celalalt grup: jumatate dintre barbati au afirmat corect ca au

133

consumat o bautura nealcoolica, cealalta jumatate fiind convinsa ca bautura consumata a fost alcoolica. La sfrsitul experimentului toti barbatii au fost pusi n situatia de a-si exprima agresivitatea. Rezultatele obtinute au fost surprinzatoare: cei care au crezut ca au consumat alcool, desi nu consumasera, au fost mai agresivi dect ceilalti. Asemenea rezultate, considera Wortman si Loftus (1985), ne determina sa reevaluam cunostintele noastre privind legatura dintre alcool si nlaturarea restrictiilor sociale. Se pare ca, ntr-adevar asteptarile indivizilor potrivit carora prin consumul de alcool ei ar putea nlatura restrictiile sociale sunt n mai mare masura responsabile de efectele n planul conduitei. Nu acelasi lucru este valabil nsa si pentru deficientele observate n sarcinile complexe de ordin motor si cognitiv, pentru transferul din memoria de scurta durata n cea de lunga durata care se datoreaza n ntregime cantitatii de alcool consumate. La aceasta se adauga si ritmul consumului de alcool (consumul cumulat de-a lungul vietii nu are efecte negative asupra abilitatilor cognitive daca se pastreaza un anumit ritm al consumului, risc prezentnd cei care multa vreme nu au baut si beau mult dintr-o data). Substantele narcotice au efecte relativ asemanatoare celor depresive, poate ceva mai accentuate: diminueaza sensibilitatea fizica si capacitatea de a raspunde la stimuli. Schimbarile produse n constiinta sunt variate: la nceput produc o senzatie de bine descrisa ca o placere intensa similara orgasmului; reduc anxietatea; dau nastere sentimentului si starii de euforie, de detasare (consumatorii lor declara ca uita de necazuri); rareori se asociaza cu conduite agresive spre deosebire de alcoolici la care acestea sunt prezente. Modificarile produse n constiinta nu sunt foarte puternice, consumul lor negenernd experiente vizuale excitante si nici sentimentul traspozitiei n alte locuri. Chiar daca modificarile constiintei nu sunt puternice, existenta lor i determina pe cei care le obtin pe aceasta cale sa foloseasca repetat drogul, devenind dependenti de el. Satisfactia si efectele benefice scad pe masura consumului lor, de aceea se cauta noi metode pentru a le obtine (marirea dozelor, injectarea drogului sub piele etc). Aceasta ultima metoda, n afara maririi gradului de dependenta de drog, aduce si pericolul SIDA, ca urmare a infectarii sngelui prin injectii. Substantele stimulatoare, n contrast cu primele doua, contribuie la marirea arousalului, la producerea unor efecte psihologice imediate. Astfel, amfetamina creste capacitatea de schimbare a individului, i amplifica ncrederea n sine, descreste, n schimb, starea de oboseala. Cocaina actioneaza n trei faze: 1. la nceput subiectul traieste o stare euforica, este activ, vorbeste mult; 2. urmeaza o faza de apatie n cursul careia apar tulburari de respiratie, circulatie si chiar nervoase: halucinatii vizuale, auditive, kinestezice; 3. criza se termina printr-o stare de

134

somnolenta. Consumul exagerat al unor asemenea substante creeaza o mare dependenta psihica si se poate solda cu o intoxicatie cronica (distorsiuni intelectuale, tulburari psihocomportamentale n planul afectivitatii, vointei, sexualitatii etc.), disfunctii fiziologice, cum ar fi distrugerea membranei nazale. Folosite n doze mari, mai ales sub forma de injectii, produc convulsii si moartea. Substantele halucinogene sau psihedelice utilizate chiar n cantitati infime, produc modificari spectaculoase si profunde n functionarea mintala a individului, putnd imita sub raport psihocomportamental chiar unele boli psihice, cum ar fi schizofrenia. S-a crezut chiar ca prin utilizarea unora dintre ele, ndeosebi a LSD-ului (acidul lisergic dietilamidic), s-ar putea explica aceasta maladie considerata a fi o alterare bio-chimica. Li s-a reprosat acestor substante ca starea psihica indusa prin folosirea lor ar fi o psihoza toxica, o simpla reactie nonspecifica a creierului la un produs chimic nociv. Cercetarile efectuate au aratat ca LSD-ul este un puternic catalizator al proceselor mentale, avnd rolul de a activa materialul inconstient existent n strafundurile personalitatii umane. Aceasta i-a facut pe unii autori sa creada ca LSD-ul este un instrument fara egal care permite diagnosticarea profunzimilor personalitatii. Stanislav Grof (1984) considera LSD-ul ca un amplificator nonspecific, ca un catalizator al proceselor biochimice si psihologice ale creierului. Este suficienta crearea unei situatii de activare nediferentiata, pentru a facilita emergenta materialului inconstient provenind din diferitele niveluri ale personalitatii. Se spera ca prin folosirea LSD-ului sa se verifice n laborator dinamica psihosexuala si conflictele fundamentale ale existentei umane descrise de Freud. Stanislav Grof distinge patru nivele principale ale experientei LSD si domenii corespunzatoare inconstientului uman: experientele abstracte si estetice; experientele psihodinamice; experientele perinatale; experientele transpersonale. Substantele de tip canabis produc cele mai profunde modificari ale starilor constiintei. Marijuana faciliteaza comunicarea impersonala, exacerbata, perceptiile se acompaniaza cu o stare de bine si de euforie. Efectele consumului ei se extind asupra multor domenii si functii ale organismului. Astfel, ea afecteaza functiile reproductive (antreneaza scaderea testosteronului n snge si a numarului spermatozoizilor, afecteaza fecunditatea), sistemul nervos (produce importante schimbari n structura creierului si n sistemul nervos), sistemul psihic (tulbura coordonarea motorie, atentia, memoria de scurta durata, nvatarea, procesele perceptive), motivatia (scade motivatia) (Plotnik si Mollenauer, 1986). Hasisul produce stari euforice, expresive, exaltari ale simtului umorului, spiritului si sensibilitatii, alterarea perceptiei timpului si

135

spatiului. Dozele mari duc la crize de depersonalizare. Dozele mici, nsa de folosinta ndelungata, antreneaza stari de apatie, lene, mbatrnire prematura, diminuarea rezistentei sistemului imunologic al organismului, cresterea iritabilitatii si instabilitatii psihice, ducndu-i la nebunie pe subiectii fragili. Folosirea substantelor psihoactive n calitate de mijloace pentru obtinerea modificarii starilor constiintei ridica o serie de probleme asupra carora ne vom opri n finalul acestui capitol. l. n afara cantitatii si frecventei folosirii drogurilor, ce factori mai intervin n modificarea starilor de constiinta? Se pare ca o mare importanta o au factorii de personalitate, diferentele individuale. Eysenck, prin cercetarile sale, sugereaza, de exemplu, ca la subiectii extravertiti sau clasificati clinic ca isterici substantele stimulatoare au o influenta redusa, n schimb ei raspund prin modificari marcante ale comportamentului la substantele depresive. La subiectii introvertiti sau clasificati clinic ca distimici, lucrurile se prezinta exact invers: ei sunt receptivi la substantele stimulatoare si ramn relativ inerti la substantele depresive chiar daca le iau n cantitati mari. Aceasta i-a atentionat pe cercetatori asupra denumirii improprii a unor substante ca fiind stimulatoare, iar a altora ca fiind depresive. Desi aceste denumiri pot fi pastrate cnd ne referim la comportament n general, ele nu mai sunt valabile cnd avem n vedere comportamente particulare sau chiar secvente ale acestora (aceeasi substanta poate amplifica anumite comportamente si diminua altele; unele tranchilizante, de pilda, reduc miscarile agitate, dar genereaza altele involuntare). Numai n doze mari drogurile produc efecte specifice (cele depresive produc starea de inconstienta, cele stimulatoare pe cea de constiinta modificata, chiar convulsiva). n doze mai mici, efectele produse la persoane diferite sunt diferite tocmai datorita interventiei factorilor de personalitate. 2. Daca personalitatea omului modifica actiunea drogurilor, actiunea acestora din urma poate modifica personalitatea omului? Parerile autorilor sunt contradictorii. Experimentarea ocazionala a unui drog lasa tot att de putina urma permanenta asupra Eului intim al individului ct lasa un mic dejun cu pine prajita si gem... Drogul nu schimba personalitatea si, dupa ct se pare, nici terapeutul, care doar l ajuta pe pacient sa accepte propria sa personalitate asa cum e delimitata de gene, de pragul sau de maturatie si de experienta sa din primii ani. Medicii care sustin ca drogurile singure pot sa vindece, sunt fie modesti, fie surmenati, fie incompetenti ( Joyce, 1973). S-ar putea ca asa sa stea lucrurile daca este vorba de experimentarea ocazionala a drogurilor, dar daca acestea sunt folosite permanent? Dificultatea provine, probabil, din conceptia asupra personalitatii. Daca aceasta este delimitata de gene si limitata la experienta din primii

136

ani atunci s-ar putea ca drogurile sa n-o influenteze. Dupa opinia noastra drogurile, indiferent daca sunt folosite ocazional sau permanent, lasa urme n personalitatea umana, mai mult ele pot duce la nsasi modificarea personalitatii. Problema care se pune este cea a sensului valoric al unor asemenea schimbari: personalitatea se modifica n bine sau n rau? Cu alte cuvinte, drogurile influenteaza pozitiv sau negativ personalitatea? Joyce arata ca drogurile substituie actiunii reale fanteziile, mpiedecnd astfel ca unii oameni sa fie folositori si productivi. Ele sunt deosebit de vicioase, pentru ca, odata folosite, se zavorasc nauntrul individului ca ntr-o citadela si cheia poate fi pierduta adesea pentru totdeauna. n sfrsit, ele sunt oferite intentionat de cei lipsiti de scrupule celor susceptibili de folosirea lor, pentru a afecta securitatea ntregii societati, si numai a mintii individului (Joyce, 1973). Sunt nsa si opinii care atesta rolul favorabil al drogurilor n creativitate. Ele induc procesele creative, faciliteaza asociatiile, relaxeaza si deschid psihicul, cresc capacitatile senzoriale de cunoastere, elibereaza fantezia de constrngeri. Asemenea efecte contradictorii ale drogurilor se datoreaza, probabil, modului lor de utilizare (dozare, frecventa). Oricum, utilitatea medicala si terapeutica a unor droguri nu poate fi pusa la ndoiala. Problema este de a nu se ajunge la abuzul de droguri si la folosirea lor ilegala. Pe de alta parte, este greu de presupus ca personalitatea ca realitate biopsihosociala att de complexa ar putea fi modificata doar prin folosirea singulara a drogurilor. Probabil ca substantele psihoactive numai n corelatie cu alte modalitati terapeutice si-ar putea demonstra eficienta. Tocmai de aceea, n ultimii ani a aparut tendinta de reunire si sinteza a doua domenii considerate distincte chimio-terapia si psihoterapia fapt care a si dus la aparitia unui nou domeniu, cel al farmacopsihoterapiei (Ionescu, G., 1990) 3. Este admisibila utilizarea drogurilor pentru controlarea comportamentului uman si mai ales a comportamentului multimilor? Este inutil sa aratam ca folosirea drogurilor n scopuri antisociale (ncurajarea marturisirilor n interogatorii, spalarea creierului n propaganda etc.) este incompatibila cu demnitatea umana. Joyce credea ca cea mai mare fericire adusa omenirii de industria farmaceutica ar fi descoperirea unui drog care sa-l faca pe om rezistent atunci cnd se afla sub influenta altui drog, fapt ce ar antrena dupa sine declinul general al uzului si abuzului a tot felul de medicamente (Ionescu, G., 1990). Concluzia este ispititoare, nsa absolutista asa nct se poate subscrie la ea cu o oarecare rezerva.

137

CAP. 6 PARAPSIHOLOGIA CA SI MANIFESTARE NEOBISNUITA A PSIHICULUI

6.1. CONSIDERATII GENERALE
Este cunoscut faptul ca pe lnga fenomenele psihice obisnuite, comune, n domeniul de cercetare al psihologiei au intrat si unele manifestari ale psihicului mai putin obisnuite, chiar total diferite de cele considerate comune. Aceste fenomene care sfideaza legi si teorii ce par bine stabilite si cer revizuirea anumitor teorii stiintifice, sunt denumite fenomene parapsihologice. Se considera ca, daca aceste fenomene au ntr-adevar caracter obiectiv, ele vor putea fi n viitor explicate n contextul unor teorii stiintifice cu caracter mai general dect cele actuale. De-a lungul istoriei, ncercarile de definire a parapsihologiei au fost conditionate ntotdeauna de nivelul de dezvoltare al stiintei si tehnicii si s-au referit la aceste fenomene sau procese neobisnuite prin raritatea lor ori prin imposibilitatea perceptiei de catre toti oamenii. Pentru omul primitiv, aproape toate fenomenele naturale, precum ploaia sau fulgerul, pe care nu si le putea explica, erau supranaturale, pentru ca, pe masura evolutiei omenirii, numarul unor asemenea enigme sa se reduca, descoperindu-se pe parcurs altele, gratie mijloacelor stiintifice si de cercetare; asa se face ca notiunea de parapsihologie si reduce n timp cuprinderea, pentru ca, pe de alta parte, sa si-o extinda pe seama noilor descoperiri facilitate de progresul tehnicostiintific. n momentul de fata continua sa fie considerate parapsihologice acele fenomene care nu pot fi explicate cu ajutorul mijloacelor tehnico-stiintifice actuale din cauza ca acestea nu au ajuns nca la nivelul de dezvoltare necesar pentru dezvoltarea ori cercetarea lor, desi realitatea este evidenta, sau, asa cum considera Janes Alcock, nu pot fi explicate conform teoriilor despre natura acceptate n prezent, pentru ca ele contrazic una sau mai multe din tezele de baza sau axiomele stiintifice mondiale. Se considera ca sfidarea pe care parapsihologia o ridica n fata omului de stiinta poate fi nfruntata n primul rnd prin chiar acceptarea ei. Mai departe este o problema de psihologie a cunoasterii stiintifice, nevoia de certitudini stnd la baza oricarei ntreprinderi a cercetatorului. Dupa cum au relevat putinele cercetari efectuate n domeniu, fenomenele sau procesele ce se includ n sfera parapsihologiei au fie mecanisme normale de desfasurare, dar natura deosebita, fie natura si mecanisme de actiune neobisnuite si deci ambele individualizate, caracteristice.
138

n ceea ce priveste parapsihologia, trebuie subliniat ca aceasta presupune n toate cazurile participarea intrinseaca a psihicului uman, fie n mod nemijlocit, precum n telepatie, levitatie sau degravifiere, telekinezie, radioestezie, psihokinezie, magnetism animal, biolocatie si altele, fie n mod mijlocit, ca spre exemplu efectul Pk. Omul de stiinta, aflat tot timpul n cautare de aplicatii practice ale descoperirilor sale, observnd ca unele fenomene parapsihologice sau unele laturi ale lor nu prea mai tin de domeniul para, a considerat necesara definirea acestei stiinte si din punctul de vedere al efectelor, astfel ca a fost rebotezata prin notiunea de psihotronica. Parapsihologia este un domeniu vechi psihologiei care se ocupa cu studiul fenomenelor parapsihice si paranormale, definite, deocamdata, ca fenomene pur mintale, ale caror cauze, origini si modalitati de producere nu sunt cunoscute nsa. Charles Richet n tratatul sau de metapsihica spunea ca aceasta stiinta are drept obiect fenomene mecanice sau psihologice datorate unor forte ce par inteligente sau unor puteri necunoscute, latente, n inteligenta umana. Deci, pe lnga posibilitatea ca ele sa fie pur mintale, Richet sustinea si ipoteza producerii lor de unele puteri necunoscute. n acest sens, fizicianul Crooks (1899) a afirmat ca n natura mai poate exista si o forta psihica, care ar realiza diferite fenomene parapsihologice prin intermediul anumitor persoane folosite drept mediu. Kant afirma despre spatiu si timp ca ele sunt forme a prio ale sensibilitatii, forme prin care omul poate cunoaste lucruri n sine. Se pare ca fenomenele parapsihologice ar fi independente de contingentele universului spatio-temporal, apartin unei asa numite esente mintale pure. Parapsihologia formuleaza ipoteza ca o energie necunoscuta ar emana din corp, sau ar fi receptata si canalizata de acesta. Aceasta energie s-ar putea transforma undeva, n materie, lucru foarte posibil n lumina fizicii cuantice. Parapsihologia este nca izolata n rndul altor stiinte deoarece problema existentei sau inexistentei fenomenelor paranormale nu a fost rezolvata nca de stiinta, la aceasta adaugndu-se dificultatea de a reproduce un experiment ntr-un mod neechivoc, precum si lipsa unei teorii unitare. n acest sens, doctor Alexis Carrel, n lucrarea Omul, fiinta necunoscuta, afirma urmatoarele: Existenta clarviziunii si telepatiei, ca si a altor fenomene metapsihice e contestata n cea mai mare parte din biologi si medici. Aceasta atitudine a savantilor nu poate fi blamata, caci, aceste fenomene sunt fugitive. Ele nu se reproduc fara vointa. Sunt cufundate n gramada

139

imensa a superstitiilor, minciunilor si iluziilor omenirii. Cu toate ca au fost semnalate n toate tarile si n toate epocile, stiinta le-a ntors spatele.

6.2. Explicarea fenomenului de parapsihologie

Aceste fenomene, care nu se ncadreaza n contextul normal al vietii psihice a individului, sunt ntlnite n literatura de specialitate si sub alte denumiri, ca de exemplu: fenomene exotice, fenomene PSI, fenomene psihotronice, fenomene parafizice sau fenomene paranormale. Termenul de parapsihologie a fost introdus de Dessoir, n anul 1889, pentru a definii disciplina care are ca obiect cercetarea fenomenelor parapsihice sau PSI. PSI n alfabetul grecesc este a 23 litera ( ) si prima n cuvntul grecesc suflet (Psih), abreviere prin care se subnteleg fenomenele ce fac obiectul de studiu al parapsihologiei. PSI nseamna curent Pexs, Pci ct si alte fenomene paranormale legate de procesele psihice neelucidate. Termenul de fenomen de fenomene PSI a fost lansat n 1942 de Thouless si Wiesner pentru a defini capacitatea psihicului uman de a realiza exosomatic procese de perceptie extrasenzoriale. Acest termen preluat, folosit si apoi generalizat de J.B.Rhine (1895-1980), elev al lui William McDougall (1871-1938), s-a ncetatenit si are astazi o larga recunoastere internationala. Termenul de fenomene exotice (Patrut, A., 1991) este folosit si pentru a releva si alte fenomene ce au loc la nivel biologic, cum ar fi fenomenele de biocomunicatie simpla sau chiar unele fenomene psihice n cadrul carora nsa psihicul sau constiinta intervin la nivelul factorilor asociativi ce determina manifestarea unor evenimente si fenomene potentiale. Termenul este general si denumeste fenomene aflate n dezacord cu teoriile stiintifice acceptate (Patrut, A., 1991, p. 108). Indiferent cum sunt denumite, fenomenele parapsihologice se refera la achizitia de informatii la nivelul constiintei ocolindu-se nsa canalele senzorial obisnuite. n ncercarea de a unifica, n domeniul tehnicului, aspectele psihice si energetice (fizice), Clerc a lansat, n anul 1954, termenul psihotronica. Denumirea, adoptata n 1967, de Stuchlik si Rejdk, psihotronica reprezinta o stiinta interdisciplinara independenta, care se situeaza undeva ntre conceptia filosofico-psihologica a parapsihologiei si cea biologicofilosofica oficiala despre om si lume.

140

Termenul parafizica a fost utilizat pentru prima data la sfrsitul secolului trecut, de Von Schrenk-Notzing, n acord cu tendinta de diferentiere a fenomenelor permise de cele nepermise de legile stiintei, adica a ortofenomenelor de parafenomene. Potrivit acestei tendinte care a continuat si n secolul nostru, s-a ncercat fundamentarea unor parastiinte, ca parapsihologia, parafizica sau parabiologia, care au ncercat si ncearca sa obtina recunoastere si statut stiintific. n anul 1967, Dean mentioneaza ca parafizica se ocupa cu studiul fenomenelor paranormale ce pot fi considerate extrapolari si generalizari ale fenomenelor fizice. Parafizica urmareste n mod particular, relatiile dintre fenomenele psihice si fizice, precum si aspectele fizice ale cercetarilor parapsihologice si vindecarile paranormale.

6.3. Definirea parapsihologiei

Scott Rogo defineste parapsihologia ca stiinta ce studiaza posibilitati de cunoastere n afara celor cinci simturi, cum ar fi telepatia sau precognitia adica transferul gndurilor sau previziunea viitorului, si cazuri n care obiectele se deplaseaza fara interventia vreunei forte sau surse de energie cunoscute. Aceasta definitie empirica prezinta incomplet principalele fenomene care fac obiectul parapsihologiei, mpartite n fenomene de perceptie extrasenzoriala (ESP) si fenomene psihokinetice (PK). Parapsihologia este o ramura a stiintei, care se ocupa cu studiul unor fenomene datorate activitatii psihice, ce depasesc posibilitatile de interpretare ale psihologiei clasice si se desfasoara fara interventia unor energii cunoscute. Datorita prejudecatii ca prefixul para (din grecescul para = lnga, alaturi de) defineste cu necesitate ceva pseudo sau antistiintific, precum si a asocierii, prea putin justificate, cu exagerarile si conceptiile naive ale extremei spiritiste, termeni parapsihologiei si fenomene parapsihologice sunt uneori evitati. n literatura occidentala, mai ales, apar din ce n ce mai frecvent denumirile PSI, fenomen PSI sau capacitate PSI. Astfel, denumirile fenomene parapsihologice si fenomene PSI sunt oarecum

echivalente, referindu-se la fenomene neexplicate, corelate cu activitatea psihica. Pe scurt, Loyd Auerbach defineste parapsihologia ca fiind studiul fenomenelor psihice sau PSI. Acestea include schimburi de informatie ntre fiinte vii (n general oameni) sau ntre fiinte vii si mediul nconjurator si influenta fiintelor vii asupra mediului nconjurator. Desigur,

141

aceste interactiuni apar cu ajutorul mintii sau constiintei si fara a folosi ceea ce numim simturi normale. Ele nu par a fi n mod curent explicate prin legile cunoscute ale naturii.

6.4. Scurt istoric

nceputul oficial al parapsihologiei l constituie fondarea societatii de Cercetari Psihice n 1882. Totusi, se pot gasi urme ale parapsihologice chiar mai nainte. Umanitatea a fost fascinata de efectele psihice n tot cursul istoriei sale. Folosirea nsusirilor speciale PSI a fost evidenta n tot domeniul culturii umane si de-a lungul timpului. n unele culturi, fenomenele PSI apar ca parte sau rezultat al diverselor ritualuri religioase. Practicantii PSI au activat ca oracole, samani, profeti sau preoti, toti existnd chiar de la aparitia speciei noastre, si chiar nainte, daca studiile psihicului animal demonstreaza ca PSI este o functie a vietii n general, nu numai a vietii umane. Samanii triburilor erau desemnati n mod obisnuit pentru aceasta functie nca din tinerete sau chiar din copilarie, datorita faptului ca prezentau evidente ale capacitatii lor de divinatie prin puteri extrasenzoriale si cu att mai mult daca erau capabili de magie prin puteri kinetice. Atitudinile fata de fenomenele considerate n prezent ca parapsihologice convingerile privitoare la originea acestora s-au modificat de multe ori n decursul istoriei. Istoria religiilor ne releva faptul ca nici una dintre credintele pe care le-a avut omul nu este straina de o serie de fapte considerate astazi fenomene parapsihologice. Ideea vietii transcendente este cea mai des gasita n istorie. Astfel, subcontinentul India, cu numeroasele sale populatii, a fost leaganul si cadrul de practicare a unor multiple credinte si convingeri religioase, deseori atingnd fanatismul. n timp ce fundamentele acestora erau radical diferite, conducnd la conflicte confesionale ce se perpetueaza pna n zilele noastre, o trasatura comuna tuturor poate fi gasita n credinta ntr-o viata de dupa moartea fizica, fapt dovedit si de multiplele jertfe si ofrande aduse feluritelor zeitati. Transmitnd conceptiile filosofice din Upanisade, ultima parte a Vedelor, brahmanismul conceptualizeaza unitatea cosmosului cu psihicul individului. n multe culturi si religii se poate vorbi de prezenta fenomenelor ce ne intereseaza, nsa dupa cum am mai spus, n jurul anului 1882 se poate vorbi de parapsihologie. Nasterea cercetarii psihice este dominata de doua influente majore: nceputul miscarii spiritualiste si aparitia empirismului rational n stiinta, ambele aparnd aproximatix prin 1850. Tonul obiectiv, empiric n stiinta timpului, a modelat felul n care primii cercetatori abordau si

142

experimentele si fenomenele. De la nceput, ei au ncercat sa strnga date despre psihic si evenimente spirituale, astfel nct sa poata explica cu adevarat domeniul larg al experientei umane. Totusi, miscarea spiritualista a stabilit ce anume trebuie studiat. Prezenta miscarii spiritualiste si n Anglia a focalizat atentia englezilor asupra fenomenelor psihice si a atras si ctiva savanti, si astfel, ca rezultat, s-a fondat n 1882 Societatea pentru Cercetari Psihice (SPR). Printre fondatori se aflau si spiritualisti si oameni de stiinta de la Universitatea Cambridge, mai ales Henry Sidgwick si Frederic W.H. Myers, Sidgwick fiind presedintele SPR. n 1885, n urma vizitei lui William Barret n SUA, faimosul psiholog William James si astronomul si matematicianul Simon Newcomb au fondat n Boston Societatea Americana pentru Cercetari Psihice. ASPR a devenit o ramura oficiala a SPR-ului britanic, Richard Hodgson venind din Anglia n SUA n 1887 ca secretar executiv. Cnd Hodgson a murit, n 1905, profesorul James H.Hyslop, fost profesor de logica la Universitatea Columbia, a devenit secretarul si directorul ASPR-ului reorganizat, facnd ca organizatia sa fie independenta de SPR si aducnd metodele tehnice ale omului de stiinta n cercetarea fenomenului psi n SUA. Din 1906 si pna la moartea sa, n 1920 profesorul Hyslop a extins mult competenta ASPR si a marit fondurile alocate. Societatea a nceput sa publice un jurnal si o revista n 1907. La moartea lui Hyslop, William McDougall a devenit presedintele ASPR si este unul dintre cei doi oameni responsabili pentru transformarea cercetarii psihice n ceea ce azi numim parapsihologie. McDougall, un psiholog de Oxford, a venit sa predea la Harvard, fiind, n acelasi timp, si presedintele ASPR. Influenta sa asupra unui tnar botanist, Joseph Banks Rhine, l-a determinat pe acesta sa-l urmeze pe McDougall la Universitatea Duke, n 1927. McDougall a folosit termenul parapsihologie pentru a separa si a distinge studiile fenomenelor psihice de laborator de activitatea cercetatorilor psi, care pareau mai interesanti de verificarea evenimentelor de la sedintele de spiritism sau de nlaturarea fraudelor dect de ntelegerea fenomenelor care apareau cu adevarat n aceste experimente. Modul n care a folosit la nceput cuvntul psi, n legatura cu studiile experimentale si cantitative, era mai mult sau mai putin legat de mai larga cercetare psihica. Astazi, termenii sunt intersanjabili, ca n expresia cercetare psi. La nceputul activitatii lui McDougall si Rhine, au fost introdusi termenii perceptie extrasenzoriala, psihokinezie si ESP n legatura cu posibilitatile informationale ale psihicului si PK n legatura cu cele interactive. n 1957 s-a fondat Asociatia de Parapsihologie. P.A. este singura organizatie mondiala a parapsihologilor profesionisti si a celor interesati n

143

cercetarea stiintifica. n fiecare an se tine o conferinta n august, la care participa parapsihologi din toata lumea pentru a afla ultimile idei din domeniul cercetarii psi. n 1969, organizatia a fost primita n Asociatia americana pentru dezvoltarea stiintei si continua si astazi sa stabileasca legaturi cu alte domenii stiintifice. La nceput, parapsihologia urmarea ceea ce se numeste cautarea dovezilor. Cu alte cuvinte parapsihologii ncercau sa dovedeasca existenta faptelor psi prin studii de laborator si rezultate stiintifice semnificative. Rezultatele experimentelor poate nu erau extrem de semnificative, dar erau suficiente pentru dovedirea existentei faptelor psi. Interesul s-a deplasat spre cercetarea procesului, pentru examinarea cauzelor reale psi (procesele din spatele fenomenelor). Mai mult, dezvoltarea automatizarii a dus la mbunatatirea controlului asupra experientelor. Pe masura ce studierea proceselor psihice surclaseaza cercetarea dovezilor, apare o noua etapa a istoriei parapsihologiei. Parapsihologii urmaresc acum aplicarea a ceea ce deja stiu n conditiile vietii reale, aplicarea cunostintelor despre psi n diverse domenii.

6.5. Fenomene si procese parapsihologice

J.B.Rhine, ntr-una din cartile sale, scrisa n colaborare cu J.G.Pratt (1910-1979) (Parapsihologia: stiinta de frontiera a psihicului) si publica n mai multe editii (1957, 1962,1967, 1972) clasifica fenomenele parapsihologice n doua mari categorii: cele ale perceptiei extrasenzoriale si cele psihokinetice. La rndul lor, primele cuprind unele fenomene cum ar fi: telepatia, clarviziunea, precognitia, retrocognitia. Adrian Patrut n lucrarea sa De la normal la paranormal 1991 clasifica fenomenele parapsihologice n: A) fenomene psihice B) fenomene Theta, realiznd o schema generala de clasificare a acestor fenomene. Dupa aspectul aparent, la clasifica n: a) fenomene bioinformationale b) fenomene bioenergetice c) fenomene de biocontrol d) fenomene de condensare Fenomenele PSI sunt asociate cu activitatea psihica, iar fenomenele Theta pun n discutie problema supravietuirii post-mortem, fiind denumite astfel de Roll, dupa a 8-a litera a

144

alfabetului grec cu care ncepe cuvntul thanatos moarte. Ele cuprind o varietate de fenomene mediale, greu de sistematizat, realizate de subiecti asa-numiti mediumi (din latinescul medium la mijloc, intermediar). Majoritatea autorilor contemporani identifica fenomenele parapsihologice cu

fenomenele PSI, reducndu-le la perceptie extrasenzoriala (ESP) si psihokinezie (PK). Fenomenele ESP se desfasoara n doua etape: 1. achizitia propriu-zisa de informatie (la nivelul inconstientului) 2. obiectivarea informatiei organismului). achizitionate (prin constientizare si/sau o reactie a

Fenomenele ESP pot fi clasificate dupa criterii diferite, a caror obiectivitate este adesea contestata: a) dupa natura sursei de informatie, n: telepatie (TP) clarviziune (CV)

b) dupa decalajul temporal al informatiei achizitionate, din punct de vedere al sursei si al subiectului receptor, n: fenomene retrocognitive sau retrocognitie fenomene actuale fenomene precognitive sau precognitie

c) dupa controlul declansarii si desfasurarii fenomenului, n: fenomene spontane fenomene provocate

Adrian Patrut realizeaza o schema generala de clasificare a fenomenelor parapsihologice (vezi Fig. 13): PARA

(PSI)

(THETA)

ESP

PK

materializari

fenomene mediale

Fig. 13 Clasificarea fenomenelor parapsihologice (Adrian Patrut)

145

Dupa R.Tischner (1973), perceptia normala ar fi o perceptie limitata, care se leaga de aparate senzoriale si reprezinta o aprehensiune a exteriorului care nu se poate produce si exprima fara senzori. Perceptia si experienta extrasenzoriala nseamna n aceasta viziune o perceptie n plus sau o perceptie mai nuantata prin extinderea posibilitatilor senzoriale; clarviziunea (perceptia extrasenzoriala) nu ar avea astfel legatura cu centri nervosi, deci ar reprezenta o emanatie a proceselor cerebrale, att telepatia, ct si clarviziunea constituind fenomene ale unui psihism pur.

6.5.1. Perceptia extrasenzoriala

a) ESP generala n mod obisnuit, obtinem informatii prin intermediul celor 5 simturi: auzul, vederea, mirosul, gustul si simtul tactil. Obtinerea informatiei pe alte canale parapsihologice a fost denumita cu echivalentul n limba germana al termenului extrasenzorial de un cercetator metapsihic german Rudolf Tischner, la nceputul deceniului al 3-lea al secolului, si cuprindea telepatia, clarviziunea, precognitia si retrocognitia. J.B.Rhine a adaptat Perceptia extrasenzoriala ca titlu pentru monografia sa din 1934 referitoare la cercetarile de la Duke University; termenul a intrat n uz si a continuat sa fie folosit de obicei sub forma sa abreviata ESP (extra sensory perception) si reprezinta termenul englez initial pentru Pexs. Exista o serie de variabile printre care aceea ca unii oameni sunt mai dotati metapsihic dect altii; parapsihologii nu au putut decide daca aceasta este n primul rnd o consecinta naturala sau de educatie. Opinia cea mai larg acceptata este aceea ca unii oameni se nasc cu facultati metapsihice si le manifesta din copilarie, altii se nasc cu ele, dar acestea ramn latente pna cnd ceva le declanseaza, iar majoritatea oamenilor au posibilitati limitate de ESP sau dispun de un cenzor prea puternic n creier pentru a le manifesta, desi acestea pot transpune n mod sporadic marea majoritate a oamenilor au experiente metapsihice ntmplatoare. S-au ntreprins un numar mare de cercetari n scopul de a descoperi daca exista anumite trasaturi caracteristice de personalitate comune tuturor indivizilor ce manifesta puteri parapsihice. Cea mai mare parte a experimentelor s-au facut cu ajutorul unor inventare ale acestor nsusiri de felul celor initiate de Eysenk, ce faceau distinctia ntre tipul extrovertit si cel nevrozat. Dar, cum s-a ntmplat att de des n exploatarea teritoriului psi, directiile, ce initial se aratasera promitatoare, s-au dovedit a fi n final false, iar John Palmer a exprimat parerea ca singura descoperire rezonabil de clara ce a rezultat, era ca persoanele care au succes n testele ESP de

146

laborator tind sa fie: (a) persoane relativ bine adaptate si (b) care cred n ESP mai ales atunci cnd (a) si (b) interactioneaza.

b) Clarviziunea (fr. claire clar, corect si fr. voyance - viziune) desemneaza viziunea corecta, clara pe care o are un subiect, capacitatea lui de a achizitiona informatiile direct de la sursa exterioara, fara ca aceasta sa fie un alt subiect. Termenul este mai putin precis, de aceea a generat nenumarate controverse. Unii l reduc la achizitionarea informatiei de catre subiect datorita propriei sale capacitati. Altii l leaga de telepatie. Chiar Rhine, de exemplu, considera telepatia si clarviziunea ca fiind echivalente, proprietati ale aceleiasi capacitati de perceptie extrasenzoriala. Exemplul clasic de clarviziune l constituie imaginarea unor evenimente si locuri ndepartate n spatiu, dar actuale n timp, apoi criptoscopia (descifrarea continutului unui mesaj nchis ntr-o cutie). Subiectul poate fi comparat cu un spectator la cinematograf, care urmareste din sala evenimentele de pe ecran, fara a putea intervenii n desfasurarea lor. Spre deosebire de telepatie, care presupune un transfer informational ntre doi subiecti un emitator si un receptor clarviziunea se desfasoara cu participarea unui singur subiect. Astfel, daca n telepatie, subiectul (receptor) achizitioneaza informatii biologice (de la un subiect emitator), n cazul clarviziunii subiectul achizitioneaza informatie nebiologica. n prezent, datorita impunerii punctului de vedere al scolii Rhine, telepatia si clarviziunea sunt considerate manifestari echivalente ale unei singure capacitati ESP, astfel nct diferentierea lor este de importanta cu totul secundara. Pentru simplitate, diferentierea absolut formala a telepatiei de clarviziune se face doar dupa sursa de informatie. La rndul sau, termenul consacrat de clarviziune a fost si ramne controversat. Diferitii autori sunt, n general, de acord ca denumirea franceza clar voyance, introdusa de adeptii magnetismului animal, nu este cea mai fericita. Doar ntr-un numar limitat de cazuri, informatia achizitionata se obiectiveaza, sub forma de imagini dinamice, iar fenomenul lasa impresia unei extinderi la distanta a simtului vizual al subiectului. Cu toate acestea, alti termeni mai putin angajati si mai adecvati, ca telestezie, luciditae, magnomie sau criptestezie, nu au reusit sa se impuna. Clarviziunea este definita de Michael Thalbourne n Glossary of Terms Used in ca fiind achizitionarea paranormala de informatii referitoare la un obiect sau la o ntmplare actuala fizica. Cuvntul clarviziune a aparut n 1829. Clarviziunea este capacitatea pe care o poseda

147

anumite persoane de a prezice viitorul. n limbaj popular se mai zice ca aceste persoane au darul dublei vederi. De fapt aceasta se identifica cu asa zisa vedere secundara, care este denumirea data n trecut clarviziunii. n mod obisnuit vederea secundara arata ntmplari sau locuri, dar a fost relevat destul de des si un alt tip n cadrul caruia apar date despre persoane abia ntlnite. Clarviziunea calatoare mesmeristii primei jumatati a secolului al XIX-lea povesteau mereu de cazuri de clarviziune calatoare printre naltele fenomene, dar ntr-un sens nelamurit. Ei ordonau unui subiect hipnotizat sa viziteze o alta ncapere din aceeasi cladire sau o ncapere din alt oras si sa o descrie, povestind n acelasi timp ce se ntmpla acolo n acel moment, amanuntele putnd fi controlate mai trziu. Treptat, interesul pentru acest gen de cercetare a scazut si, cnd au nceput din nou sa fie consemnate relatari cu privire la experiente de clarviziune trecatoare, accentul s-a pus pe un alt tip de fenomen: relatarile unor persoane care, pe cnd dormeau sau si pierdusera cunostinta, au simtit ca si-au parasit trupul si s-au naltat spre tavan, auzind si observnd tot ce se ntmpla n jur. n viziunea unor evenimente ndepartate, n care sunt implicate persoane, ipoteza telepatica nu poate fi exclusa. Dar, bogatia informatiilor, durata prelungita a experientei si participarea intensa a subiectului fac putin probabila ipoteza telepatica, sugernd ca informatia este achizitionata direct, prin clarviziune. n experientele de criptoscopie, subiectul ncearca sa descifreze continutul unui mesaj nchis, mpaturit sau nu, protejat sau nu de hrtie neagra, si introdus frecvent ntr-un plic sigilat, tub de carton, cilindru de otel, etc. Este probabil ca n unele cazuri, se stabileste un contact telepatic cu persoana care a scris mesajul, reusind sa patrunda, pe aceasta cale, continutul de idei si uneori afectiv al mesajului. n astfel de cazuri, obiectul ce contine nchis mesajul scris si pe care subiectul l atinge sau l priveste doar, este un inductor. Inductorul faciliteaza subiectului stabilirea unui contact telepatic cu autorul mesajului. De obicei, fenomenul care face ca inductorul sa stimuleze si orienteze capacitatea subiectului este denumit psihometrie. Atunci cnd mesajul a fost scris si sigilat cu luni sau ani n urma, iar uneori autorul sau nici nu mai este n viata n momentul ncercarii de descifrare, subiectul se transpune, prin intermediul inductorului, napoi n timp, pentru a stabilii un contact telepatic cu autorul mesajului. n acest caz, psihometria devine o retrocognitie telepatica. Clarviziunea calatoare reprezinta unul dintre cele mai controversate tipuri de fenomene parapsihologice. n clarviziunea calatoare, subiectul are impresia ca se deplaseaza fulgerator,

148

adesea la o mare distanta de corpul fizic, pentru a culege observatii. Subiectul nu se mai considera un spectator pasiv, care observa evenimente departate n spatiu, proiectate pe un ecran mental imaginar, ci un participant adesea activ, la desfasurarea acestora. Observatiile subiectului aflat n stare comuna a constiintei sau ntr-o stare alternativa (vis, transa) obiectivate aproape exclusiv sub forma de imagini sunt uneori surprinzator de exacte si relativ bogate n detalii. Alteori nsa imaginile sunt ncarcate de simboluri si prezinta erori interesante caracteristice fenomenului ESP. Orientarea de catre experimentator a subiectului aflat n transa spre un anumit loc pentru a efectua observatia, reprezinta exemplul clasic de clarviziune calatoare experimentala. Adesea, subiectul are impresia ca patrunde ntr-o casa necunoscuta, pe care o descrie n cele mai mici detalii mpreuna cu lucrurile si persoanele prezente. De obicei, verificarea ulterioara confirma corectitudinea detaliilor prezentate. O serie de caracteristici distincte, ca: exactitatea si bogatia informatiilor receptionate, impresia unei prezente efective a subiectului si mai ales capacitatea sa de a efectua, uneori, actiuni psihokinetice (Pk) la locul observatiilor, ca de exemplu, deplasarea obiectelor din ncaperi situate la mare distanta, au determinat pe cercetatori sa considere clarviziunea calatoare un fenomen distinct, diferit de clarviziunea propriu-zisa. Cautarile unei denumiri adecvate s-au oprit, n cele din urma, asupra termenului experienta extracorporala (OBE). Experientele de clarviziune demonstreaza ca fenomenul se desfasoara asemenea telepatiei si la distanta si la mare distanta, clarviziunea propriu-zisa este cea actuala, fara decalaj temporal, ntre momentul desfasurarii evenimentului si cel al achizitiei de informatii referitoare la acesta. Clarviziunea cu decalaj temporal este denumita precognitie sau retrocognitie, dupa cum informatia achizitionata precede sau urmeaza desfasurarea evenimentului. n cazul precognitiei si retrocognitiei, ipoteza telepatica nu poate fi exclusa, dar se apreciaza ca precognitia si retrocognitia telepatice sunt relativ rare.

c) Telepatia (gr. tele departe si pathe - simtire), reprezinta simtirea la distanta, o forma de comunicare ntre doi indivizi, un transfer de informatii ntre acestia, n afara canalelor senzoriale cunoscute. Studiul ei ridica probleme n legatura cu: natura elementelor transmise si receptionate

149

(simboluri, notiuni, idei, gnduri); capacitatile personale ale subiectului care receptioneaza (mare capacitate de sugestie, susceptibilitatea emotionala, relatia afectiva simpatetica fata de persoana care emite); caracteristicile elementelor receptionate (caracter fragmentar, saracacios,

distorsionat, simbolic); influenta diversilor factori asupra comunicarii telepatice (distanta, mediul de propagare, ecranarea mesajului, decalajul temporal de obicei se receptioneaza mesajul transmis actual, uneori nsa receptia este distantata de momentul emisiei). Denumirea telepatie a fost propusa de Myers, n anul 1883, devenind unanim recunoscuta. n ultimii ani, n U.R.S.S. si n alte tari, se constata o tendinta de a impune termenul biocomunicatie, cu un sens foarte general. Dupa Freud, telepatia ar reprezenta o modalitate arhaica prin care indivizii ajungeau sa comunice ntre ei. Aceasta modalitate ar fi fost ulterior depasita, prin dezvoltarea unor mai bune si mai sigure mijloace de comunicare, prin intermediul organelor de simt si al capacitatii umane de a rationa. Telepatia se desfasoara ntre un subiect emitator (agent) si un subiect receptor (percipient), desi transferul de informatie nu se realizeaza ntotdeauna integral, n sens unic.ntr-o serie de cazuri are loc si un transfer de la receptor la emitator, ndeosebi n stari fiziologice, afective sau psihice. Diferentierea unor forme de telepatie se ntlneste mai frecvent n lucrarile deceniilor trecute, remarcabile prin caracterul lor sistematic. Potrivit acestora, se pot defini doua tipuri generale de experiente telepatice (Thouless, Wiesner, 1947): - telepatia Gamma, care se datoreaza mai ales capacitatii subiectului receptor; - telepatia Kappa, care se datoreaza mai ales capacitatii subiectului emitator. n asa numitele cazuri de telepatie de la periferia constientului, se receptioneaza si elemente pasive din constientul emitatorului, care nu sunt gndite n momentul experientei. Elementele intelectuale sunt uneori receptionate mpreuna cu elemente si stari afective, impresii senzoriale, mai ales gustative sau dureri. De altfel, n cazuri spontane, elementele afective sunt mai frecvente dect cele intelectuale. Se poate deci afirma ca n timpul comunicarii telepatice se transmit si se receptioneaza, mai mult sau mai putin corect, reprezentari, senzatii, perceptii, emotii. La reusita experientelor telepatice, ndeosebi a celor provocate, capacitatea subiectilor, respectiv simpatia sau relatia lor afectiva, joaca un rol esential.

150

n telepatie, gradul de dezvoltare si afirmare a capacitatii psi sub aspect ESP a subiectului receptor are importanta deosebita. Subiectii asa-numiti senzitivi prezinta o capacitate particulara de a receptiona mesaje telepatice. n astfel de cazuri, rolul emitatorului se limiteaza mai mult la tehnica de transmisie. Comunicarea telepatica se desfasoara mai usor si este mai frecventa ntre persoane legate prin relatii afective. Cazurile spontane au loc aproape exclusiv ntre persoane unite printr-o afectiune profunda (soti, parinti - copii, frati, prieteni). Dupa ce Murray a demonstrat experimental ca legaturile familiale favorizeaza comunicarea telepatica, Rhine a evidentiat ca cele mai strnse contacte telepatice sunt cele dintre gemenii homozigoti. Influenta distantei asupra comunicarii telepatice a reprezentat obiectul a numeroase cercetari. Primele experiente n acest sens, desfasurate la sfrsitul secolului trecut, sub egida SPR, au sugerat ca fenomenul are loc si la distanta. Cu timpul, distantele pe care se desfasurau experientele au crescut de la zeci la mii de km. Astfel, cercetarile ntreprinse n anul 1928 de Societatea greaca de cercetari psihice au evidentiat rezultate pozitive n comunicari telepatice pe distantele Atena Viena (1300 km), Atena Varsovia (1600 km) si Atena Paris (2100 km). Cele mai spectaculoase rezultate s-au obtinut nsa n U.R.S.S. Experientele de telepatie, sub hipnoza, pe distanta Moscova Sevastopol (1700 km), ntreprinse n anii 30 cu Tomosevski n rol de hipnotizator emitator, au fost ncununate cu succes, chiar si atunci cnd subiectul receptor nu cunostea momentul transmisiei si era angajat ntr-o conversatie. Potrivit cercetatorilor sovietici, circa 4% din persoane sunt sensibile la sugestie mentala pe o astfel de distanta. n anul 1974, n cadrul unitatii de experimentare a viselor din cadrul Centrului Medical Maimonides, New York, doctorii Ullmann si Krippner au initiat un program de influentare telepatica a viselor. n momentul n care subiectul ncepe sa viseze n faza de somn cu miscari oculare rapide, denumita REM (rapid eye movements), emitatorul, aflat ntr-o ncapere vecina, se concentra sa sugereze o imagine complexa. Dupa trezire, subiectul era invitat sa redea continutul visului. Rezultatele obtinute au demonstrat ca influentarea telepatica a viselor reprezinta o realitate, iar procesul subiectilor sensibili la o astfel de influentare, desi relativ redus, este superior celui al subiectilor sensibili n stare de veghe. Experientele confirma, o data n plus, ca o serie de stari alterate ale constiintei, cu grad nalt de control (concentrare, meditatie) sau grad redus de control (vis, transa), sunt favorabile receptiei telepatice.

151

Comunicarea telepatica nu reprezinta un fenomen exclusiv uman. O serie de cazuri spontane si provocate demonstreaza capacitati telepatice de emitator si/sau receptor, care par raspndite si n lumea animala. Experientele senzoriale de comunicare om animal, realizate la Institutul de Psihologie din Moscova, n anul 1910, de dresorul Durov, asistat de Behterev, reprezinta un moment de vrf n cercetarea telepatiei.

d) Precognitia Precognitia (lat. prae nainte si cognoscere a cunoaste) se refera la capacitatea de a cunoaste, de a sti dinainte, de a achizitiona informatii despre evenimentele viitoare. Nu trebuie confundata cu capacitatea de anticipare a unor evenimente pornind de la informatiile actuale. Ea presupune achizitionarea unor informatii direct din viitor. De asemenea, nu trebuie confundata cu deductia sau speculatia logica. Se manifesta spontan si presupune un decalaj temporal ntre momentul desfasurarii evenimentului si cel al achizitiei informatiei despre el. Este unul dintre fenomenele cele mai controversate, datorita inversarii determinismului cauzal (practic n precognitie avem de-a face cu cunoasterea efectului naintea cauzei), dar si datorita faptului ca ea se manifesta att prin telepatie, ct si prin clarviziune. Celebrul fenomen dja vu poate servi drept exemplu pentru ce ar nsemna o precognitie. Precognitiile pot exista n legatura cu orice eveniment, dar, dupa cum arata cercetarile, se pare ca evenimentele nefericite sunt mai frecvent obiectul lor. Evenimentele personale, cu mare ncarcatura si semnificatie afectiva, declanseaza mai rapid precognitiile. Acestea pot apare att n stare de veghe, ct si n stare de somn, sub forma viselor. Obiectivarea informatiei achizitionate se realizeaza sub diferite forme, care variaza de la subiect la subiect si de la experienta la experienta: imagini simbolice ntr-un vis precognitiv, care impresioneaza profund subiectul; imagini pseudohalucinatorii, adesea cu caracter simbolic pronuntat, proiectate pe un ecran mental imaginar; o cunoastere brusca, asociata cu impresie de certitudine; o voce care comunica sec un eveniment viitor; o presimtire vaga; o stare accentuata de neliniste, etc.

152

e) Retrocognitia Retrocognitia (lat. retro napoi si lat. cognoscere a cunoaste) vizeaza cunoasterea napoi n timp, achizitia de informatie direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau ndepartat. Nu trebuie confundata cu telepatia actuala bazata pe achizitia unor informatii din memoria unor persoane. Exemplul tipic de retrocognitie l constituie obtinerea unor informatii asupra unor evenimente cunoscute de mai multe persoane dar care ntre timp au murit. Retrocognitia, ca fenomen simetric fata de precognitie, din punct de vedere al iluziei temporale, nu ridica probleme teoretice de gravitatea violarii principiului determinismului cauzal. Retrocognitia reprezinta un fenomen putin studiat, mult mai rar dect precognitia, probabil interesului mai redus fata de evenimentele trecute si, mai ales, existentei unor posibilitati mai usor accesibile de obtinere de informatii referitoare la ele. Cel mai cunoscut subiect specializat n paradiagnoza si retrocognitie este Edgar Cayce (1877 - 1945). n retrocognitia mentala sau comuna, subiectul, aflat n prezent, achizitioneaza, pe o cale nesenzoriala, informatie din trecut. Ca si n clarviziune sau precognitie, sunt mentionate un numar restrns de cazuri, n care subiectul are impresia ca patrunde el nsusi n spatiu si timp, de data aceasta n trecut, pentru a achizitiona informatie. f) Extracorporalitatea (fenomenul OBE) Una dintre cele mai tulburatoare experiente pe care cercetarea parapsihologica le descrie ca facnd parte dintr-un spatiu initial al drumului catre pragul mortii l constituie asanumita extracorporalitate. Cunoscuta si sub denumirea de proiectie astrala, literatura de limba engleza o consemneaza ca out of the body experiences, prescurtat OBE sau travelling clarvoyance. Este considerata drept un fenomen universal, ce se poate ntlni n orice timp si e consemnat n aproape toate culturile pe care omul le-a traversat. Extracorporalitatea defineste capacitatea unor oameni de a-si exterioriza dublul vital pe perioade scurte de timp. Fenomenul se ntlneste fie n cazuri accidentale, fie la persoane ce sau nascut cu o astfel de nsusire, precum si la profesionisti, de tipul fachirilor, al yoghinilor, ca si n cazul hipnotismului. Extracorporalitatea se manifesta prin aceea ca Eul individului, n compunerea caruia constienta si constiinta sunt doua din principalele trasaturi, se gaseste plasat n afara corpului fizic

153

caruia i apartine. Aceasta stare perfect constientizata ofera unul din argumentele pe care cercetarea parapsihologica le aduce n favoarea tezei existentei sufletului si, implicit, a existentei supravietuirii sale dincolo de pragul mortii fizice a trupului.

g) Cazuri particulare: radiestezia Radiestezia reprezinta fenomenul n care informatia achizitionata este evidentiata prin miscari ale unui instrument auxiliar (bagheta, pendul). Potrivit definitiei, radiestezia se caracterizeaza prin forma particulara de obiectivare a informatiei, o modificare a tonusului muscular sau un automatism motor, evidentiat de oscilatia sau rotatia unei baghete, respectiv a unui pendul tinut de subiect n echilibru instabil. Bagheta sau pendulul au rolul de a amplifica, asemenea unei antene, o relaxare musculara sau miscari involuntare ale muschilor minii subiectului (asa-numitul reflex dowsing), controlate integral de catre inconstient. Dowsing provine din engleza, adica detectoare de apa (douse, dowse a cufunda n apa), si se impune din ce n ce mai mult. n dowsing-ul propriu-zis, subiectul (operatorul) achizitioneaza informatie asupra unor surse subterane de apa, petrol sau metale. Dupa cum localizarea surselor se face direct pe teren sau pe o reprezentare simbolica, se sting doua variante ale fenomenului: dowsing geofizic si dowsing cartografic. Fenomenul este cunoscut nca din antichitate, fiind folosit frecvent la descoperirea surselor freatice si a depozitelor metalifere. nsusi sceptrul regal ar constitui, dupa unii autori, o reprezentare simbolica a baghetei dowserului. n timpul celui de-al doilea razboi mondial, armata germana a folosit dowseri pentru a localiza surse freatice n regiuni sarace n apa. n razboiul din Vietnam, trupele americane au utilizat echipe de dowseri pentru a depista lucrari genistice de mica adncime. Datorita raspndirii si aplicatiilor practice remarcabile, dowsingul geografic a ajuns, dupa controverse aprinse, sa se bucure de recunoastere cvasiunanima n comunitatea stiintifica. n interpretarea sa, se disting doua puncte de vedere extreme, care l considera un fenomen suprasenzorial, explicabil n termeni fizici si fiziologici cunoscuti, respectiv un fenomen ESP, ce nu poate fi explicat satisfacator n contextul teoriilor acceptate. Tromp, care a studiat radiestezia n corelatie cu factori biologici, l constituie un fenomen pur fiziologic, bazat pe un mecanism suprasenzorial, care evidentiaza o sensibilitate a

154

organismului la variatii masurabile ale unor marimi fizice, ca intensitatea cmpului magnetic, distributia sarcinilor electrostatice, etc.. Termenul de radiestezie, folosit preponderent n literatura de limba franceza, a fost introdus de abatele Bouly la nceputul secolului XX. El a fost format prin combinarea unui cuvnt latin ( radius = raza) cu unul grecesc (aisthesis = senzatie, sensibilitate).

h) Cazuri particulare: paradiagnoza Paradiagnoza este fenomenul n care informatia achizitionata se refera la afectiunea unui pacient. Spre deosebire de diagnoza obisnuita, cnd un medic stabileste afectiunea unui pacient, pe baza datelor clinice si de laborator n paradiagnoza, un subiect, adesea lipsit de notiuni medicale elementare, stabileste afectiunea, natura si cauza sa, fara a consulta pacientul si fara a dispune de nici un fel de date referitoare la starea acestuia. Paradiagnoza se caracterizeaza prin natura particulara a informatiei achizitionate. Spre deosebire de alte fenomene, n care aspectul parapsihologic l constituie procesul de achizitie de informatie, n paradiagnoza nsusi continutul informatiei si sursa de informatie ridica probleme deosebite. Denumirea paradiagnoza (paradiagnosis), adica dincolo de diagnoza din grupa para (dincolo de, alaturi de) + grupa dia (prin intermediul) + grupa gnsis (cunoastere) exprima satisfacator caracteristica fenomenului, la fel ca si alte denumiri folosite, ca psihodiagnoza sau diagnoza psihica. Se cunosc o serie de subiecti care sau specializat n paradiagnoza, achizitionnd informatie fie prin telepatie, fie prin clarviziune. n paradiagnoza, prin telepatie are loc un transfer temporar de simptome de la pacient la subiect. Subiectul (R) stabileste un contact telepatic cu pacientul (E), aflat adesea la distanta, n care se transmit mai ales stari fiziologice si psihice. Subiectul trebuie sa dispuna de pregatire medicala, pentru a pune un diagnostic corect, pe baza simptomelor receptionate de la pacient si pe care le resimte n propriul organism. Paradiagnoza caracteristica este cea prin clarviziune, un caz particular de clarviziune calatoare, n care subiectul are impresia ca patrunde vizual n corpul pacientului, aflat adesea la distanta, reusind sa descrie organele interne si vasele sanguine n culori naturale. nca din secolul trecut, psihiatrii au constatat ca istericii vad uneori propriile organe interne, prin autoscopie interna sau chiar pe cele ale persoanelor din apropiere. n anii 1901

155

1903, Comar si Sollier au descris stiintific fenomene de viziune organica interna, pe care au ncercat sa le explice, nesatisfacator nsa, prin autoreprezentare, respectiv impresii chinestezice traduse n imagini. Ei au studiat o serie de subiecti care, n transa hipnotica, erau capabili de o descriere anatomica perfecta, fara consultarea pacientului. Diferitii subiecti au descris ireprosabil organe interne, vase sanguine sau corpuri straine patrunse accidental n organism. Fenomenul a fost uneori comparat cu criptoscopia. Edgar Cayce, profetul adormit, este, fara ndoiala, cel mai remarcabil subiect specializat n paradiagnoza, de la care s-au pastrat peste 8000 comunicari fizice, care descriu starea corpului fizic al unei persoane bolnave, stabilesc diagnosticul si prescriu terapii, adesea originale. Si astazi, la mai bine de patru decenii de la disparitia lui Cayce, comunicarile sale continua sa fie studiate de specialisti, inclusiv medici si psihiatrii, dornici sa patrunda secretul celui care, n prima jumatate a veacului, a uimt America prin capacitatea sa extraordinara, pusa n slujba celui mai nobil ideal: redarea sanatatii, n cazuri aparent compromise.

i) Cazuri particulare: psihometria Psihometria este fenomenul n care capacitatea subiectului este stimulata si orientata de un inductor (obiect asociat). Psihometria se caracterizeaza prin existenta unei etape anterioare achizitiei de informatie, n care capacitatea ESP a subiectului este stimulata si orientata de atingerea, vederea sau apropierea unui inductor. Termenul inductor are un sens mai general dect termenul consacrat de obiect asociat. De obicei inductorul poate fi: un obiect care a apartinut sau a venit n contact prelungit cu una sau mai multe persoane; un fragment scris de mna de o anumita persoana; fotografie a unei persoane; un fragment organic provenit de la o anumita persoana; un obiect care a stat mult timp ntr-un anumit loc.

Inductorul stimuleaza capacitatea ESP a subiectului si o orienteaza spre o anumita tinta sau, uneori, spre mai multe tinte succesiv. Orice persoana, care n trecut a venit n contact cu inductorul, reprezinta o tinta potentiala pentru subiect. ntr-un numar limitat de cazuri, tinta poate fi un anumit loc, n care inductorul s-a aflat mai mult timp.

156

Dupa orientarea capacitatii sale, subiectul stabileste un contact cu tinta n trecut achizitionnd informatii semnificative asupra unor evenimente asociate cu aceasta. Astfel, din punct de vedere al fenomenului informational propriu-zis, psihometria reprezinta o retrocognitie prin telepatie sau clarviziune. n cazuri de exceptie, subiectul poate continua urmarirea tintei n prezent sau chiar n viitor, astfel nct retrocognitia este nsotita de un fenomen actual sau precognitiv. Este greu de gasit o denumire mai putin potrivita pentru fenomenul analizat dect cea de psihometrie (psychometry), adica masura a sufletului (n sens de psihic) (din grupa psych suflet psihic + grupa metron masura), introdusa de americanul Buchanan, n anul 1842. Tributar al unei conceptii de mult depasite, Buchanan considera ca daca psihologia este stiinta sufletului (n sens psihic), psihometria ofera posibilitatea masurarii si evaluarii acestuia. Alte denumiri ale fenomenului, ca psihoscopie (psychoscopy) sau citirea obiectului asociat (tokenobject reading), nu au reusit sa se impuna suficient. n marea majoritate a experientelor psihometrice, tinta spre care se orienteaza capacitatea subiectului este o persoana, care a venit, cndva n trecut, n contact cu inductorul. Rezultatele obtinute demonstreaza ca faptul daca persoana tinuta mai este sau nu n viata, n momentul experientei, nu are importanta.

6.5.2. Psihokinezia (PK)

Denumirea psihokinezie (psychokinesis), pe scurt PK, adica miscare sub actiunea psihicului (din grupa psych suflet, psihic + grupa kynesis miscare), a fost lansata n anul 1942 de J.B. Rhine, cu ocazia publicarii primelor date ale cercetarii privind actiunea extramotoare a subiectilor testati asupra unor sisteme aleatoare. n sensul strict al termenului, PK se rezuma la miscari ale obiectelor sub actiunea constiintei subiectului.

a) Telekinezia Telekinezia (din grupa tele departe+ grupa kynesis miscare) este denumirea generala pentru deplasarea obiectelor fara contact sau cu contact insuficient pentru o actiune motoare. n deplasarea obiectelor prin telekinezie, se ntlnesc doua situatii extreme, corespunzatoare miscarilor pe orizontala si verticala. n deplasarea strict orizontala, corpul aluneca pe suprafata unui suport (masa, podea, etc.), prin nvingerea fortelor de frecare.

157

Deplasarea pe verticala, adesea cu momente de suspensie n aer, presupune, n primul rnd, nvingerea fortelor gravitationale. Ridicarea obiectelor, ca si a persoanelor de altfel, este cunoscuta mai ales sub denumirea levitatie (din latina levitas usurime). Pentru a deosebi fenomenele, se foloseste levitare, pentru ridicarea obiectelor si levitatie pentru desprinderea persoanelor de la sol. n cazul unor corpuri grele, a caror levitare depaseste capacitatea subiectului, ridicarea este doar partiala. De obicei, corpurile supuse actiunii parapsihologice executa miscari complexe pe orizontala si verticala, fiind ridicate si apoi deplasate pe o traiectorie mai mult sau mai putin orizontala. Masa corpurilor asupra carora se actioneaza si durata actiunii sunt corelate cu capacitatea PK a subiectului si tehnologia aleasa, ce caracterizeaza mecanismul fenomenului. Cazurile n care actiunea extramotoare depaseste capacitatea fizica a subiectului sunt rare, fiind mentionate sporadic doar n cazul unor subiecti fizici exceptionali.

b) Levitatia Levitatia (lat. levitas usurime) nseamna capacitatea unor oameni de a se ridica si pluti n aer sau de a face sa pluteasca unele obiecte. Chiar n vechime fenomenul era practicat n mod frecvent de vraci si vrajitori n baza unor cunostinte secrete ce si le nsuseau, n perioada initierii. Daniel Dunglas Home a fost cel mai renumit medium fizic din secolul al XIX-lea. El a practicat levitatia n stare de transa, pe care si-o autoprovoca. n timpul transei se ridica vertical n ncaperi, deschidea ferestrele si se deplasa plutind n camera alaturata, dupa care revenea din plimbarea sa aeriana si se aseza normal n fata unei asistente uimite. Aptitudinile sale au fost studiate n conditii de laborator si confirmate de catre William Crookes si se numara printre cele mai impresionante din istoria parapsihologiei. Se cunosc numerosi yoghini care pot practica levitatia, dupa ce si-au nsusit tehnica speciala corespunzatoare.

c) Efectul Geller Deformarile sunt actiuni extramotoare care altereaza coeziunea unui sistem fizic rigid, producnd ndoiri, fisuri, spargeri, rupturi. Subiectii fizici foarte dotati, specializati n telekinezie si levitatie, sunt capabili sa sparga sau sa rupa n bucati, spontan sau la cererea asistentilor, obiecte si corpuri din materiale diferite, ca pahare de sticla, cesti de portelan, etc.

158

n anii 1970, a aparut o varianta originala a actiunii de deformare, ndreptata exclusiv asupra obiectelor metalice. Prezentata pentru prima oara de Uri Geller (n.1946), noua varianta a devenit cunoscuta sub denumirea ndoirea metalelor sau efectul Geller. n numeroase spectacole, reuniuni publice sau experiente originale, Geller a reusit sa ndoaie sau chiar sa rupa obiecte metalice (linguri, furculite, cutite, chei, inele, cuie, etc.), trecnd mna deasupra lor sau mngindu-le usor. Rezultatele lui Geller au fost si vor ramne probabil mult controversate, la fel ca si cele ale discipolului sau Jean-Pierre Girard, specializat n torsionarea barelor de aluminiu.

d) Raps Rapurile (din engleza rap lovitura, bataie, ciocanitura), denumite incorect si rapsuri, sunt actiuni extramotoare insuficiente pentru a altera coeziunea sistemului fizic, care provoaca doar sunete si vibratii. Timp de decenii, subiectii fizici au produs, cu relativa usurinta, rapuri pe sau n pereti, podea, mobila. Uneori, sunetele se aud la suprafata structurilor rigide, n timp ce alteori par a proveni din ntreaga structura, fiind nsotite de vibratii intense. n functie de sunetele produse, rapurile pot fi mpartite n: rapuri simple rapuri imitative rapuri comunicative Rapurile simple sunt actiuni PK ce determina manifestari sonore simple, de la pocnituri usoare la sunete intense, provocate parca de loviturile unui ciocan de forja, ce fac sa vibreze ncaperea n care se desfasoara sedinta. Rapurile imitative, considerate un desert al sedintelor, reprezinta actiuni PK spectaculoase, care imita, spre deliciul asistentei, sunete ce sugereaza mersul omului, tropotul calului, alergarea cinelui, aprinderea unui chibrit, taierea lemnelor cu toporul, deplasari sau rasturnari de mobile, explozia unui balon, etc.. Rapurile comunicative, n acestea actiunea PK produce batai sau ciocanituri n mese, dulapuri, pereti sau podea, care transmit mesaje sau raspund la ntrebari prin intermediul unui alfabet conventional (de exemplu fiecarei litere i corespunde un anumit numar de lovituri).

e) Materializari: dematerializarea si rematerializarea Materializarea este un fenomen (n detaliu inexplicabil), n care structura unui corp astral sau a unui obiect se schimba ntr-un fel care-l fac perceptibil pentru om pe cale tactila.

159

Procesul contrar se numeste dematerializare. n caz extrem nu exista o deosebire nemijlocit perceptibila fata de materia obisnuita. Materializarea si rematerializarea, iar n unele situatii, dematerializarea si

rematerializarea, ca fenomene parapsihologice au existat din toate timpurile si nu putine sunt izvoarele istorice ce le atesta, numai ca li s-a acordat atentie conjunctuala si incomplecta. Particularitatea principala a acestor fenomene este aceea ca sunt extrem de rare si exista imposibilitatea producerii lor pe cale de laborator spre a putea fi studiate. Desi s-a ncetatenit sub denumirea de dedublare, fenomenul consta n fond ntr-o dematerializare (partiala) rematerializare, uneori fenomenul realizndu-se spontan, determinat nsa de anumite cauze.

f) Inedia, elongatia Inedia este unul dintre cele mai spectaculoase si mai impresionante fenomene. Etimologia cuvntului, care este originar din limba latina, e fara hrana, incluznd att lipsa alimentatiei cu hrana consistenta, ct si cu lichide, deci privarea de orice alimentatie. Fenomenul apare rapid si ireversibil, iar persoana n cauza continua sa traiasca si sa-si realizeze activitatile fara nici o restrictie, nesuferind de lipsa alimentelor, mai mult chiar, greutatea nu scade. Orice ncercare de alimentatie fortata induce o stare de coma. Elongatia, cu antagonismul sau, contractia, sunt fenomene si mai rar ntlnite, nsemnnd capacitatea unui om de a-si mari sau reduce brusc dimensiunile, revenind apoi la dimensiunile naturale. Fiind un fenomen extrem de rar si n aceeasi masura imposibil de explicat, nu s-a gasit aproape nimeni care sa-l cerceteze n mod sistematic si stiintific.

g) Cazuri particulare: psihofotografia, conceptofotonia, poltergeist. Psihofotografia si conceptofonia reprezinta, n acelasi timp, fenomene parapsihologice si produse concrete ale unei actiuni PK de stare, care codifica imagini si sunete, pe emulsia fotografica, respectiv pe banda magnetica. Infestarea personala activa, cunoscuta mai ales sub denumirea poltergeist, nu este un fenomen n sine, ci un grup de evenimente spontane recurente, care reuseste, alaturi de fenomenele bioenergetice, care sunt preponderente, toate celelalte clase de fenomene parapsihologice.

160

Psihofotografia este rezultatul unei actiuni PK de stare asupra emulsiei fotografice. Actiunea parapsihologica produce de fapt o imagine latenta, care, dupa developare, devine imagine fotografica vizibila. Denumirea psihofotografie (psychophotography) sau fotografie psihica are sensul de fotografie generla de psihic (din gr. psych suflet, psihic+ gr. photos lumina+ gr. graph scriere, desen). Psihofotografiile pot fi clasificate dpa mai multe criterii. Astfel, n functie de suportul pe care este aplicata emulia fotografica, se disting: imagini pe placa fotografica imagini pe film fotografic.

n functie de tehnica folosita de subiect, se diferentiaza: imagini obtinute fara camera fotografica, direct pe placa sau filmul ecranate de surse cunoscute de fotoni. imagini obtinute n interiorul camerei fotografice, n momentul deschiderii diafragmei. Conceptofonia este o sectiune PK de stare asupra benzii magnetice, care induce o magnetizare variabila, convertita la redare n unde acustice (semnale de audiofrecventa). Denumirea conceptofonie e folosita n sens de manifestari acustice produse de constiinta (din lat. conceptio idee, gnd+ gr. phone sunet), care exprima parerea generala asupra originii sunetelor parapsihologice. Fenomenul este ntlnit n literatura sub denumiri diferite, ca psihofonie, voci paranormale, voci pe banda de magnetofon, voci din spatiu, voci electronice, efect Jrgenson, sau chiar vocile Raudive. ncercarile de a comunica prin mijlocirea unei aparaturi cu cei care populeaza lumea de dupa pragul mortii au continuat pna n zilele noastre. n anul 1959 si, respectiv, 1960, Fredrich Jrgenson n Suedia si Konstantin Raudive n Germania comunica faptul ca au reusit sa nregistreze pe magnetofon vocile unor persoane decedate. Un efect similar fusese obtinut si comunicat n America, anterior (n 1956), de catre Attila (Art) von Szalay si Raymond Bayless. Raudice este invitat n Anglia, unde Trinity College i ofera conditiile necesare repetarii experientelor sale. Raudive nregistreaza o serie de nregistrari ale unor sunete asemanatoare unor voci omenesti, pe care le comercializeaza odata cu lucrarea sa asupra subiectului n cauza. Desi la realizarea acestei tehnici au contribuit mai multi cercetatori, efectul a

161

devenit cunoscut marelui public sub numele lui Raudive, datorita largii audiente de care s-au bucurat aparitiile sale n public. Jrgenson descrie trei tehnici de nregistrare a sunetelor parapsihologice: mai multe persoane stau n jurul unei mese pe care se gaseste un microfon conectat la un magnetofon; se poarta o conversatie calma, cu pauze numeroase si se adreseaza ntrebari; uneori, la redare, n timpul pauzelor, pot fi auzite voci extra, care fac comentarii pe marginea conversatiei si raspund la ntrebari; magnetofonul este conectat la un aparat de radio prin intermediul cablului de nregistrare; radioul se regleaza pe un domeniu de frecventa ntre doua posturi, cnd se aude doar zgomotul de fond binecunoscut; uneori la redare, apar voci extra, care se adreseaza celor prezenti sau transmit mesaje; n fata aparatului de radio, reglat ntre doua posturi, se aseaza un microfon; uneori, la redare, pot fi auzite voci extra, care comunica mesaje, se adreseaza celor prezenti sau, daca acestia poarta discutii, comenteaza conversatia si raspund la ntrebari. Prin analogie cu imaginea extra, care nsoteste pe cadrul fotografic imaginea normala, vocile parapsihologice, fara corespondent sonor n momentul nregistrarii, care nsoteste pe banda magnetica nregistrarea normala, sunt denumite voci extra. Poltergeist (spirit galagios) este un termen german, folosit n prezent mai mult de autorii de limba engleza, care exprima conceptia medievala asupra originii manifestarilor. Prin analogie cu PK experimentala, Rhine a introdus denumirea moderna psihokinezie spontana recurenta, pe scurt RSPK. Dupa Owen, poltergeist-ul se caracterizeaza prin prezenta obligatorie a cel putin una din urmatoarele manifestari: producerea de zgomote inexplicabile, de la ciocanituri si scrtituri la vacarm general; deplasarea unor obiecte pe cai fizice necunoscute.

n cazul poltergeist, s-a raportat ca obiectele se misca singure, se sparg spontan, se aud zgomote si uneori se ntrezaresc forme vagi. Multe evenimente se desfasoara dupa un sablon si survin, de obicei, cnd o anumita persoana este n apropiere (persoana centrala este agent), dar evenimentele sunt, n general, spontane.

162

n volumul Introducere critica n parafizica si parapsihologie (1979), V.Sahleanu, J.Miklos si M.D.Nicu nteleg prin poltergeist manifestarea unor fenomene parapsihologice complexe cu caracter obiectiv si tulburent, dominate de telekinezii ample spontane. Lucrari moderne de parapsihologie include poltergeist-ul n psihokinezie (abilitatea de a influenta mental obiecte si cursul material al evenimentelor). ntr-o ncercare originala de clasificare a fenomenelor parapsihologice, Adrian Patrut denumeste poltergeist-ul infestare personala activa (IPA).

6.5.3. Fenomene parapsihologice care argumenteaza viata dupa moarte

a) Fenomenul drop in Unul dintre fenomenele de tip spiritualist care pledeaza pentru sustinerea ideii de supravietuire dupa pragul mortii a structurii constiente a eului nostru l reprezinta fenomenul drop in (cadere n). Acesta se manifesta n timpul sedintelor spiritiste si consta n prezentarea unei entitati total necunoscute pentru participanti, care furnizeaza informatii complet nestiute de catre cei de fata, dar care se dovedesc a fi foarte exacte atunci cnd sunt supuse unor riguroase verificari. Experientele n aceasta directie au fost numeroase, mare parte dintre ele fiind publicate mai ales n Anglia, n analele Societatii Engleze de cercetari Parapsihologice.

b) Xenoglosia Termenul de xenoglosie a fost introdus n parapsihologie n anul 1905 de catre cunoscutul psihiatru prof. Charles Richet, definind fenomenul prin care o entitate apelata spiritualist se adreseaza celor prezenti ntr-o limba necunoscuta lor. Termenul provine din grecescul xenos=strain si glosia=vorbire. Xenoglosia este fenomenul ce consta n vorbirea, de catre un subiect, a unei limbi pe care nu o cunoaste. Se considera ca este vorba despre un fel de fenomen de telepatie ntre subiect si o entitatestraina care joaca rolul de emitator, comunicnd cu acesta n propria-i limba, necunoscuta agentului. Se ntmpla ca anumite persoane n stare de hipnoza sa vorbeasca o limba pe care nu o cunosc si sa observe, n afara accentului strain, cum li se modifica vocea. Un caz deosebit de xenoglosie a fost studiat n anul 1974 de catre Dr.J.Stevenson, profesor de psihiatrie la Universitatea Virginia. Acesta a prezentat cazul unui american care, n

163

stare de hipnoza, conversa ntr-o suedeza veche din secolul XVII. n acest caz, raspunsurile la ntrebarile puse aveau o structura gramaticala corespunzatoare suedezei, dar vocabularul utilizat continea cuvinte arhaice, de mult iesite din circulatie. n aceeasi ordine de idei, suscita interes cazurile de xenografie. Unul dintre acestea este cel studiat de catre prof. Hans Bender si publicat n anul 1972. Este vorba de cel al englezoaicei Rosemary Brown; personaj beneficiind de o foarte sumara cultura si care fapt ce trebuie subliniat - nu stia sa cnte la pian - ea poseda n stare de transa calitatea de a scrie partituri muzicale ntr-un stil foarte apropiat de cel al lui Liszt, ca si pagini n stilul lui Chopin si Beethoven. Explicatiile teoretice ale fenomenelor de xenoglosie si xenografie au suscitat interesul multor cercetatori. n acest sens, din suita de opt ipoteze posibile a explica fenomenele de xenoglosie si xenografie, si anume: criptestezia, telestezia, exteriorizarea personalitatii

subconstiente a experimentatorului, memoria ancestrala, rezervorul cosmic de amintiri individuale, raporturile cu Absolutul si, n final, comunicarea cu entitati spirituale, se considera ca ultima ipoteza este singura capabila sa explice fenomenele n discutie.

c) Dja vu Exista o multitudine de semnalari ale unui curios fenomen cunoscut n literatura franceza parapsihologica sub denumirea dja vusi n cea de limba engleza ca seen before (deja vazut). El consta n recunoasterea unor detalii extrem de subtile ale unor localitati, sau detalii de ansamblu ale unor locuri sau zone care sunt vizitate pentru prima oara de catre protagonisti. Acestia le recunosc ca si cnd ar mai fi fost pe acolo, uneori pna la consemnarea unor mici amanunte, reusind chiar sa descrie peisajul drumului ce urmeaza a fi parcurs. A aparut o ntreaga literatura tratnd acest subiect care, n particular furnizeaza argumentatia pe care se bazeaza teoretizarea rencarnarii. (Legat de acest fapt, n psihiatrie este descris simptomul numit regresie n timp a pacientului, acesta pretinznd ca a trait n alte vieti sub diverse nfatisari). O ntreaga literatura a fost scrisa pe tema rencarnarii. Este de notat nsa faptul ca cele trei mari religii monoteiste, mozaismul, crestinismul si mahomedanismul, desi socotesc ca o dogma existenta vietii dupa moarte, nu accepta conceptul rencarnarii. Diferenta fundamentala de natura fiziologica ntre religiile mondeiste si credinta n rencarnare tine de fapt de considerarea

164

unei temporalitati liniare n primul caz, spre deosebire de cea a unei temporalitati ciclice n cazul celei din urma. Privind lucrurile din acest punct de vedere, este de remarcat ca att fenomenul dja vu, ct si cvasitotalitatea fenomenologiei pe care partizanii conceptiei rencarnarii o prezinta n sustinerea acesteia, primesc o pertinenta explicare prin prisma existentei fenomenului proiectiei astrale si, legat de aceasta, a retrocognitiei. nsasi practica medicala psihiatrica a introducerii prin hipnoterapie a regresiei n timp dovedeste virtuala posibilitate a explicarii acestui tip de fenomene.

d) Schema unei experiente de viata Raymond Moody a publicat n opera sa Life after life urmatorul model de experienta. Este vorba despre o configurare artificiala a tuturor elementelor declarate frecvent, dar care totusi n aceasta versiune completa n-a fost povestita de nimeni. Un om moare. ntr-un moment de maxima suferinta fizica aude cum medicul sau l declara decedat. Apoi percepe un fosnet neplacut, un sunet sau un zumzet si simte cum n acelasi timp se misca repede printr-un tunel lung si ntunecos. Brusc se regaseste n afara corpului sau fizic, dar foarte aproape de el si si vede corpul de parca ar fi spectator. Din punctul sau de vedere neobisnuit priveste si ncercarile de reanimare. Este tulburat emotional. Dupa un timp se regaseste si se obisnuieste cu ciudata situatie. Observa ca nca poseda un corp, dar care este foarte diferit de cel pe care l-a parasit si dispune si de alte aptitudini. Se petrec apoi si alte lucruri. Vin alte spirite sa-l salute si sa-l ajute. El vede rude si prieteni decedati si o fiinta din lumina, care emana caldura, dragoste si ocrotire, complect neobisnuita, apare n fata lui. Aceasta fiinta i adreseaza o ntrebare muta: sa-si aprecieze viata de pna atunci. Acum se realizeaza panoramarea vietii - desfasurarea unui film n cronologia producerii evenimentelor din timpul vietii. Apoi el se apropie de un fel de bariera, dupa aparenta hotarul dintre viata pamnteana si cea viitoare. El si da totusi seama ca trebuie sa revina pe pamnt, ca nu i-a venit nca momentul sfrsitului. Un numar de persoane care au parcurs experienta trairii la limita vietii afirma ca, ntr-un anumit moment, au senzatia perceperii existentei ntr-un mod total diferit. n acest sens, suma tuturor cunostintelor - trecute, prezente si viitoare - se uneste ntr-un fel de stare atemporala, se produce impresia de cunoastere integrala. Apoi el este patruns de un sentiment de fericire, de dragoste si bucurie si nu vrea sa revina.

165

Totusi, se reuneste cu corpul fizic si traieste mai departe. ncercarea de a relata cele ntmplate este dificila, datorita imposibilitatii de a utiliza limbajul care apare insuficient pentru a descrie cele petrecute. O explicatie ar fi ca experientele astfel traite se deruleaza ntr-un alt univers, n care geometria noastra tridimensionala nu-si are locul sau poate deveni un caz particular al unui spatiu cu n dimensiuni

6.6. Cercetarea fenomenelor parapsihologice

Studiul stiintific al fenomenelor parapsihologice a parcurs trei etape: prima etapa se caracterizeaza prin cercetarea cazurilor de parapsihologie consemnate si pastrate n arhivele si n cartile bibliotecilor; a doua etapa este prin excelenta experimentala, ncercndu-se reproducerea fenomenelor respective prin folosirea unor subiecti de exceptie capabili sa le traiasca si sa le relateze; a treia etapa o continua si chiar se mpleteste cu a doua si consta n studiul statisticomatemetic al fenomenelor parapsihologice (rezultatele experientelor repetate pe subiecti normali sau cu capacitati deosebite erau prelucrate statistico-matematic). Meritul deosebit n acest sens i revine lui Rhine care n urma aplicarii de teste de clarviziune a realizat o ampla analiza a datelor obtinute. Iata de exemplu cteva tipuri de teste folosite, care utilizeaza pachetul standard de carti de joc Zener (continutul 25 de carti, cte 5 din fiecare simbol): testul BT (nainte de atingere), testul DT (toate deodata de sus n jos), testul UT (toate deodata de jos n sus), testul OM (sortare deschisa), testul BM (sortare oarba), testul STM (sortare ecranata). Acestea corespund preferintelor subiectului spre raspunderi verbale sau motorii.

carti Zener

Cercetarea statistico-matematica a fenomenelor parapsihologice a adus consacrarea existentei lor. Totodata, s-au extras si alte concluzii interesante. Astfel, s-a relevat faptul ca starile de constiinta alterata, cu un grad redus de control, induse prin hipnoza sau prin intermediul substantelor psihoactivatoare faciliteaza fenomenele de perceptie extrasenzoriala (Krippner, George, 1968). Subiectii spontani, extravertiti, usor adaptabili social sunt mai predispusi fenomenelor parapsihologice, dect cei retrasi si defensivi. n alte studii s-a relevat existenta unei corelatii ridicate ntre extraversie si rezultatele perceptiei extrasenzoriale pozitive si rezultatele perceptiei extrasenzoriale negative. De fapt aici nu este vorba despre capacitatea n sine de

166

perceptie extrasenzoriala, ci mai de graba de legatura dintre trasaturile de personalitate si orientarea capacitatii perceptiei extrasenzoriale spre raspunsuri corecte sau gresite. Numai ca nici rezultatele statistico-matematice nu au fost acceptate, dimpotriva, multi autori le-au contestat. S-a reprosat autorilor unor asemenea prelucrari ca au manipulat rezultatele. La un moment dat nsa, unii contestatari, refacnd minutios o serie de experimente, si-au schimbat punctul de vedere, devenind aparatori ai fenomenelor parapsihologice. Problema care se pune n legatura cu fenomenele parapsihologice este cea a explicarii lor. Caror factori se datoreaza ele?, Care sunt cauzele ce stau la baza lor?. Ipotezele si teoriile explicative formulate sunt extrem de numeroase si diverse, dar si extrem de neconvingatoare. Iata cteva din mecanismele pe care considera unii cercetatori ca stau la baza fenomenelor parapsihologice: informatia parapsihologica se propaga prin intermediul undelor electromagnetice foarte lungi; semnalele telepatice ar fi purtate de neutrini; care au capacitatea de a strabate nedeviati distante extrem de mari cu viteza luminii; informatia extrasenzoriala este purtata de o particula fizica, nca nedescoperita, cu proprietati particulare, ce poarta denumiri diferite (psihon, psitron, mindon), undele metale s-ar propaga n eterul psihic, un mediu ce se afla n afara spatiului-timp fizic; n alte teorii cmpul si energia perceptiei extrasenzoriale iau locul eterului psihic. Fiecare dintre aceste ipoteze ridica noi si noi probleme. De exemplu, ipoteza electromagnetica ridica problema ecranarii informatiei, mai ales atunci cnd trebuie sa fie transmisa de la distanta; ipoteza neutrinica, datorita interactiunii slabe a neutrinilor, cu materia, face improbabila o interactiune semnificativa la nivelul scoartei cerebrale a subiectului receptor.

6.7. Controverse n jurul fenomenelor parapsihologice

Este firesc ca fenomenele denumite exotice, paranormale, PSI, parapsihologice sau altfel, care sfideaza paradigme fundamentale ale stiintei contemporane, sa genereze controverse pe masura acestui afront. Cele doua tabere care se nfrunta, fara menajamente si adesea fara respect, sunt sustinatorii si adversarii fenomenelor parapsihologice. Obiectul disputei l constituie doua probleme distincte, care adesea se confunda, si anume existenta fenomenelor, respectiv cercetarea lor. Cercetatorii fenomenelor parapsihologice, care sunt cei mai autorizati sustinatori ai acestora, formeaza un grup numeros, n continua ofensiva, independent si oarecum izolat n cadrul marii comunitati stiintifice. Majoritatea cercetarilor s-au format pe bancile unor universitati cunoscute, dispunnd de o pregatire stiintifica temeinica. Unii dintre ei si-au

167

abandonat profesia, pentru a se dedica n exclusivitate studiului fenomenelor parapsihologice, n timp ce altii si practica n continuare profesia, cercetnd n paralel si fenomenele parapsihologice. Adversarii fenomenelor parapsihologice au actionat mult timp sporadic si izolat. Dezvoltarea remarcabila a cercetarii fenomenelor parapsihologice a determinat n anul 1976 asocierea adversarilor acestora n Comitetul Pentru Investigarea Stintifica a Revendicarilor Paranormalului (CSICOP). Aceasta, cu sediul la Buffallo, cuprinde 25 de grupuri regionale pe teritoriul SUA, la care se adauga grupurile regionale si nationale din alte 17 tari. Scepticii si publica atacurile mpotriva fenomenelor parapsihologice n periodicul The Skeptical Inquired, care are 30000 abonati din 52 de tari. Disputa cercetatori-sceptici este asistata, de obicei pasiv, de numerosi membri ai comunitatii stiintifice, cu atitudine oscilanta si contradictorie, usor favorabila totusi celor care sustin existenta fenomenelor parapsihologice. Exista o serie de argumente pro si contra parapsihologiei n viziunea adversarilor si sustinatorilor ei: Adversarii: 1. fenomenele parapsihologice sunt sustinute apriori, ca urmare obiectivitatea stiintifica este alterata, de fapt fenomenele parapsihologice sunt independente; nu exista. 2. acuza fragilitatea rezultatelor obtinute pna acum; este necesara macar o singura dovada concludenta n favoarea existentei acestor fenomene. 3. fenomenele parapsihologice nu dispun de o descriere fizica si fiziologica adecvata; dat fiind faptul ca lipseste o teorie explicativa convingatoare, nseamna ca fenomenele respective nici nu au o existenta obiectiva. 4. nu sunt satisfacute criteriile stiintifice ale cunoasterii obiective; chiar cercetarile statisticomatematice nu respecta cerinta reproductibilitatii rezultatelor; parapsihologia trebuie sa ofere rezultate reproductibile, astfel este o pseudostiinta. 5. subiectii folositi de parapsihologi sunt acuzati de frauda, de faptul ca profita de conditiile de control nesatisfacatoare, de credulitatea si naivitatea experimentatorilor. 6. se acuza falsificarea datelor experimentate sau selectarea doar a celor favorabile. 7. se critica corectitudinea analizei statistice, semnificatia statistica a rezultatelor. Sustinatorii:

168

1. reproseaza adversarilor convingerilor lor fiziologice.

ca exclud fenomenele care contravin cunostiintelor

si

2. acuza lipsa de documentare a adversarilor, superficialitatea si incompetenta acestora; scopul lor este nu de a analiza obiectiv fenomenele parapsihologice, ce de a le respinge cu orice scop si cu orice mijloace. 3. respingerea fenomenelor parapsihologice pentru singurul fapt ca nu pot fi nca explicate (desi asemenea ncercari exista), exista o atitudine dogmatica, ngrijoratoare, menita a bloca drumul cunoasterii umane. 4. acuza rigiditatea criteriilor cunoasterii obiective(reproductibilitatea nesatisfacatoare a rezultatelor nu infirma existenta fenomenelor, ci arata doar ca metodele experimentale nu permit descriera si caracterizarea lor adecvata). 5. cazurile de frauda, desi exista, sunt nereprezentative, deoarece multe experimente s-au desfasurat n conditii riguros controlate care exclud orice posibilitate de frauda. 6. cercetatorii dau dovada de integritate ireprosabila si spirit critic ridicat; de altfel, posibilitatea falsificarii sau selectiei datelor experimentale este ntlnita si n alte stiinte. 7. matematicienii n urma unor verificari sistematice au demonstrat corectitudinea acestor analize (a refuza datele statistice nseamna a refuza calculul probabilitatilor).

169

BIBLIOGRAFIE

1. Alfred, A., 1991, Cunoasterea omului, Editura Stiintifica, Bucuresti. 2. Allport, G.W., 1981, Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. 3. Auerbach, L., 1994, Rencarnarea, Editura Vivaldi, Bucuresti. 4. Ceausu, V., Aspecte si tendinte ale dezvoltarii psihologiei n lume, n Revista de psihologie, nr. 4/1984. 5. Celan, E., 1991, Viata dupa pragul mortii, Editura Teora, Bucuresti. 6. Cosmovici, A., 1996, Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi. 7. Culda, L., 1995, Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor n procesualitatea sociala, Editura Licorna, Bucuresti. 8. Dafinoiu, I., 1996, Sugestie si hipnoza, S.C. Stiinta si tehnica S.A., Bucuresti. 9. Davitasvili, D., 1993, Mesajul fara contact, Editura Universul, Bucuresti. 10. Ey, H., 1983, Constiinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti. 11. Freud, S., 1901, Opere, Editura Stiintifica, Bucuresti. 12. Freud, S., 1991, Introducere n psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vietii cotidiene, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. 13. Golu, M., Natura psihicului uman problema a cercetarii interdisciplinare, n, Revista de psihologie, nr. 4/1984. 14. Gossler, M., 1996, ABC-ul parapsihologiei, Editura Vestala, Bucuresti. 15. Gustav, E., 1985, Reflectari si constiinta, Editura Facla, Timisoara. 16. Inglis, B., 1993, Enciclopedie a fenomenelor psihice, Editura Valdo, Bucuresti. 17. Jung, C.G., 1996, Portrete psihologice, Editura Humanitas, Bucuresti. 18. Koechlin de Bizemont, D., 1993, Universul lui Edgar Cayce, Editura Sagittarius, Iasi. 19. Mamulas, I., Bianu, C., 1993, Fenomene parapsihologice, Editura Teora, Bucuresti. 20. Mandaria, J., 1995, Energiile secrete. Telepatie. Clarviziune. Dedublare.

Hipnoza. Magnetism. Radiestezie, Editura vremea MC Imex, Bucuresti.

170

21. Miclea, M, 1994, Psihologie cognitiva, Casa de Editura Gloria, Cluj-Napoca. 22. Mosneaga, A., 1995, Tainele ocultismului, Editura Marna Edyt, Bucuresti. 23. Negureanu, C., 1995, Parapsihologia si misterele lumii actuale, Editura Miracol, Bucuresti. 24. Pavelcu, V., 1982, Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti. 25. Patrut, A., 1991, De la normal la paranormal, Editura Dacia, Cluj-Napoca. 26. Preda, V., Radu, I., 1991, Introducere n psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca. 27. Ralea, M., Botez, C., 1958, Istoria psihologiei, Editura Academiei, Bucuresti. 28. Rosca, Al., Teoria psihologica si unitatea psihologiei, n, Revista de psihologie, nr. 1/1988. 29. Stanciulescu, T.D., 1991, Parapsihologia viata naintea vietii?, Editura Timpuri, Deva. 30. Textoris, L., 1993, Spiritul dupa moarte, Editura Galaxia, Sibiu. 31. Zlate, M., 1991, Fundamentele psihologiei, partea nti, Editura Hyperion, Bucuresti. 32. Zlate, M., 1996, Introducere n psihologie, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti. 33. Zrgo, B. (coord.), 1980, Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, Bucuresti.

171