CUPRINS

Introducere ...............................................................................................................................pag. 3
Capitolul 1. Noțiuni teoretice - anxietate și adolescență..........................................................pag. 5
1.1. Abordarea psihosocială a anxietăţii - introducere, teorii...............................................pag. 5
1.2. Teorii privind anxietatea................................................................................................pag. 5
1.2.1. Teorii biologice ale anxietăţii..................................................................................pag. 6
1.2.2. Teoriile psihanalitice ale anxietăţii..........................................................................pag. 7
1.2.3. Teoria cognitivă a învăţării sociale........................................................................pag. 11
1.3. Singurătatea fenomen psihosocial generator de anxietate...........................................pag. 14
1.3.1. Singuratate şi însingurare......................................................................................pag. 17
1.3.2. Cauzele singurătăţii...............................................................................................pag. 19
1.3.3. Terapia singurătăţii................................................................................................pag. 22
1.3.4. Cunoaşterea socială şi anxietatea...........................................................................pag. 23
1.4. Probleme generale privind personalitatea adolescenţilor.............................................pag. 26
1.4.1. Conceptul de personalitate.....................................................................................pag. 26
1.4.2. Particularităţi ale personalităţii adolescentului......................................................pag. 27
Capitolul 2. Metodologia lucrării...........................................................................................pag. 30
2.1. Obiectivele cercetării...................................................................................................pag. 30
2.2. Ipotezele formulate în cercetarea empirică..................................................................pag. 31
2.3. Instrumentele utilizate în cercetare..............................................................................pag. 32
2.4. Variabile utilizate în cercetare.....................................................................................pag. 37
2.5. Eşantionul investigat....................................................................................................pag. 39
Capitolul 3. Prelucrarea şi interpretarea datelor.....................................................................pag. 42
3.1. Rezultate ipoteza H1....................................................................................................pag. 42
3.2. Rezultate ipoteza H2....................................................................................................pag. 44
3.3. Rezultate ipoteza H3....................................................................................................pag. 48
3.4. Rezultate ipoteza H4....................................................................................................pag. 51
3.5. Rezultate ipoteza H5....................................................................................................pag. 53
Capitolul 4. Concluzii generale..............................................................................................pag. 59
Bibliografie ............................................................................................................................pag. 62
Anexe
 INTRODUCERE

În prezent foarte multe state au trecut sau sunt în curs de trecere spre ceea ce se
numeşte „era post-industrială”. Se ştie că aceasta a antrenat o serie de fenomene
pozitive cum ar fi expansiunea cunoaşterii şi comunicării sub toate aspectele, creşterea
mobilităţii oamenilor, apariţia unor noi produse cultural-valorice, într-un cuvânt o serie
de mutaţii polivalente. Acestea ar putea pe de o parte să însemne evoluţia superioară a
speciei umane. Totuşi, această eră a adus cu sine şi o serie de probleme anterior
necunoscute, care astăzi prin întinderea şi adâncimea lor paralizează, uneori chiar pun
sub semnul întrebării dezvoltarea armonioasă a individului , grupului de aparteneţă şi de
ce nu chiar a societăţii în ansamblu. Ne referim aici la probleme precum incertitudinea,
nesiguranţa, stresul, anxietatea, izolarea şi alienarea socială a individului. Deşi la o
primă vedere astfel de probleme nu ar fi trebuit să apară în acest context (în care
comunicarea este poate cuvântul cel mai des uzitat), decât cel mult cu titlul „pasager”,
surprinzător e faptul că ele s-au instalat „confortabil” în câmpul social. Desigur s-au
avansat o serie de explicaţii şi interpretări verosimile precum: tranziţia spre incert,
schimbarea normelor, politicilor, formelor de control şi contact social etc, totuşi ele nu
au facut decât să identifice existenţa a ceea ce se vede foarte bine „cu ochiul liber”.
Din acest vitraliu de probleme am ales pe cea a anxietăţii şi izolării sociale a
indivizilor, care, se pare că este mult mai prezentă azi în ciuda contextului actual care
teoretic ar fi trebuit să conducă la asanarea lor. Aşa cum se ştie prea bine izolarea este
poate cel mai mare duşman în calea dezvoltării şi evoluţiei armonioase a omului în
accepţiunea sa de pesonalitate, de sine unic, irepetabil şi valoros. Izolarea individului
de ceilalţi, ruperea conexiunilor, contactelor, debranşarea sa de la fluxul irigaţiilor
sociale duce cu timpul la veştejirea lui psihologică şi socială, adică la anularea lui ca
om.
În partea teoretică a acestei lucrări am încercat să decupăm anxietatea mergând
pe coordonatele mai multor perspective teoretice explicative, am încercat să vedem care
sunt câteva din efectele ei, în special izolarea socială a individului şi invalidarea lui
datorită reducerii capacităţii de recepţie acurată a datelor realului, şi în consecinţă a unor
reacții comportamentale inadecvate la aceşti stimui psihosociali distorsionaţi.

3
 În partea practică ne-am propus să investigăm un grup de astfel de persoane sub
aspectul capacităţii lor de inserţie psiho-socială la nivelul grupului de apartenţă pe baza
disponibilităţilor cognitive şi afective autopercepute sau autoreflectate. De asemenea,
am dorit să stabilim si o serie de note de specificitate, eventual reunite într-un profil
(chiar dacă destul de sumar) caracteristic şi relevant pentru un demers ameliorativ.
În fine, am dorit să subliniem necesitatea intervenţiei în câmpul psihosocial
pentru regenerarea ţesăturii sale psihologice protectoare, fără de care germinaţia
fecundă ar putea fi grav compromisă.

4
 CAPITOLUL 1. NOȚIUNI TEORETICE - ANXIETATE ȘI ADOLESCENȚĂ

1.1. Abordarea psihosocială a anxietăţii - introducere, teorii

Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, reprezentată prin trăiri de
tulburare, de nesiguranță, şi teamă pe care subiectul nu le poate explica, fiind profund
marcat, nemaiputând să-și controleze reacțiile.
Spre deosebire de emoţiile obiectuale, anxietatea nu antrenează de regulă
modificări fiziologice.
Ce stă la originea unei asemenea trăsături a structurii afective rămâne o
chestiune încă neelucidată. Diferitele orientări doctrinare îi găsesc origini diferite.
Astfel, pentru reprezentanţii teoriei învăţării anxietatea este rezultatul perpetuării prin
condiţionare a reacţiei de teamă fiind nemijlocit determinată de raportul subunitar dintre
reuşite şi eşecuri; dimpotrivă pentru psihanalişti ea este o consecință a frustrării repetate
a pornirilor şi tendinţelor libidoului şi a interdicţiilor impuse de Supraeu ; anxietatea
este considerată un semnal de alarmă adresat Eului - conştiinţei de sine a personalităţii -
singurul care are funcția de a întreprinde acţiuni de regresare sau să-şi activeze
mecanisme specifice de apărare. Persoana anxioasă manifestă întotdeauna reţinere şi
teamă în raport cu viitorul, cu activităţile pe care urmează să le efectueze sau cu
situaţiile cu care urmează să se confrunte.

1.2. Teorii privind anxietatea

În cele ce urmează, vom analiza patru perspective teoretice majore adoptate de
diferiţi autori. Nici una dintre acestea considerata singură, nu este însă satisfăcătoare sau
total adecvată în explicarea originii şi naturii anxietăţii. Oricum, fiecare dintre acestea
are ceva de oferit, permiţând accesul ştiinţei spre o mai bună înţelegere a fenomenului.

5
 1.2.1. Teorii biologice ale anxietăţii
Faptul că există procese biologice asociate cu anxietatea este o problemă
indiscutabilă. Întrebarea care se ridică este dacă există un mecanism psihologic primar
fundamental în etiologie aceste procese sunt secundare, sau dacă trăirile de anxietate
diferite ale indivizilor reflectă diferenţele lor biochimice de funcţionare a creierului.
În încercarea de a înţelege complexitatea creierului şi procesele biochimice
asociate cu anxietatea este necesară o scurtă abordare a câtorva structuri
neuroanatomice de bază. Creierul poate fi divizat aproximativ în trei arii. Cea mai
dezvoltată arie cerebrală este centrul inteligenţei şi raţiunii; aceasta este scoarţa.
Creierul mijlociu sau sistemul limbic, şi în mod special amigdala, sunt asociate cu
emoţiile. A treia arie este creierul posterior, cea mai primitivă parte a creierului,
responsabilă de homeostazie. Această arie include hipotalamusul şi glanda pituitară, şi
aceste structuri sunt de o importanţă specială în medierea raspunsurilor biologice ale
anxietăţii şi stresului.
În mod adiţional, este important de asemenea să înţelegem câte ceva despre
mecanismele creierului.Neuronul reprezintă unitatea de bază a sistemului nervos .
Informaţiile senzoriale şi răspunsurile sunt transmise de impulsuri electrice, de natură
chimică, care traversează căile neuronale. Aceste căi neuronale pot avea mai multe sute
de conexiuni, cu alţi neuroni, muşchi sau glande. Punctul de intersecţie al neuronului cu
alte celule se cheamă sinapsă. Pentru ca orice impuls electric să treacă dintr-un neuron
într-altul, legătura sinaptică trebuie să elibereze transmiţători chimici, de la terminaţia
nervoasă către celula ţintă. Aceste substanţe se leagă de o proteină receptor aflată la
suprafaţa externă a membranei celulei ţintă. Efectul diferiţilor transmiţători asupra
celulei poate fi excitator, inhibitor sau modulator. Pentru ca aceste răspunsuri să aibă
loc, substanţele neurotransmiţătoare de la nivelul joncţiunii sinaptice trebuie să inerveze
celulele ţintă. Răspunsul biochimic este mediat atât de neurotransmiţători cât şi de
hormoni.
Acest mecanism dual devine clar când luăm în considerare efectele unor
medicamente utilizate pentru controlul stării de anxietate. Benzodiazepinele şi
tranchilizantele, precum diazepamul sau lorazepamul, mimează acţiunea GABA
(gamma-aminobutiric-acid ), cel mai cunoscut neurotransmiţător cu rol inhibitor al
creierului. Prin ocuparea Site-urilor de pe receptorii GABA, fiind ocupate,
benzodiazepinele permit acţiunea îmbunătăţită a trei substanţe neurotransmiţătoare
majore: serotonina, noradrenalina şi dopamina.

6
 Acest fapt este important deoarece nivelele scăzute ale acestor substanţe sunt
corelate cu prezenţa unor nivele anormale de anxietate sau depresie. O altă formă de
medicaţie des utilizată în anxietate este cea cu beta-blocante, cum ar fi propanololul sau
atenololul. Acestea pot fi foarte eficiente în tratarea simptomelor fizice acute, deoarece
efctul lor este de a bloca receptorii beta-adrenergici de la nivelul inimii şi al altor site-
uri, astfel efectele adrenalinei şi al altor stimuli care acţionează pe calea sistemului
nervos simpatic, fiind blocate.
Alţi teoreticieni au încercat să studieze posibilitatea transmiterii genetice în
privinţa anxietăţii. Slater şi Shields citează o concordanţă a cazurilor de anxietate la
gemenii monozigoţi în 41% din cazuri, spre deosebire de gemenii nonidentici, unde
procentul este de doar 4%. Deşi aceste fapt poate oferi suport pentru ipotezele
biomedicale, trebuie totuşi precizat că gemenii identici adseori experimentează şi
condiţii de mediu identice, nu doar un cod genetic aproape identic.
Alţii, deşi nu agrează numai modelul biomedical, au oferit alte dovezi pentru
implicarea factorilor biologici. Eysenck a sugerat că diferenţele individuale în privinţa
anxietăţii pot să intervină ca rezultat al moştenirii unui anumit set genetic care
predispune individul către o labilitate emoţională înaltă sau joasă. Acesta este definită
ca tendinţa de a reacţiona cu o intensitate mai mare sau mai mică la un stimul particular
care poate cauza distres. Eysenck sugerează de asemenea că anumiţi indivizi sunt
predispuşi către formarea unor răspunsuri codiţionate puternice, astfel combinând
teoriile medicale şi cele comportamentaliste.
Teoria “predispozantă/pregătirii” a lui Seligman în dezvoltarea fobiei combină
de asemenea aspecte ale teoriilor biologice şi comportamentaliste. Aceasta sugerează că
omul este predispus biologic la dezvoltarea cu ușurință a fricii, condiționate de anumiți
stimuli, din cauza unor procese evolutive. Această teamă apărând ca un răspuns natural
al omului primitiv faţă de stimuli ca păienjeni, şerpi etc, asigurând suprevieţuirea
speciei. Aceste temeri sunt încă comune, motiv pentru care Seligman consideră că “gena
predispozantă/pregătitoare” poate trece de la o generaţie la alta.

1.2.2. Teoriile psihanalitice ale anxietăţii

Teoria freudiană. În ultimele sale lucrări, Freud distingea între trei tipuri
diferite de anxietate. Obiectiv, anxietatea este posedată de oricine şi se referă la

7
capacitatea de a răspunde la pericole reale care se produc în lumea externă. Această
anxietate, după cum stabileşte Freud, este același timp raţională şi proporţională cu
calitatea anxiogenă a stimulului, in felul acesta persoana fiind pregatită să facă faţă
pericolului. Anxietate morală şi nevrotică, reprezintă celelalte două forme ale anxietăţii
care cauzează probleme psihologice. Freud consideră că personalitatea umană poate fi
conceptualizată ca având trei părţi componente: sinele, eul şi supraeul. Sinele este
prezent de la naştere şi este sursa întregii energii psihice numită “libido”. (Larousse,
1994). Această energie operează către satisfacerea pulsiunilor biologice primare precum
sexul, agresiunea, foamea, setea şi a nevoilor senzoriale precum cele legate de
temperatură. Sinele este în întregime de natură hedonică, căutând gratificaţii imediate
fără restrângerea sau referirea la logică sau moralitate. Sarcina eului este mult mai
complicată, acesta trebuind să ia în considerare şi să concilieze cererile, solicitările
sinelui şi supraeului. Supraeul poate fi în mare echivalat cu o “super conştiinţă”
rezultată din experienţele de recompensă şi pedeapsă, cât şi din valorile morale
aparţinând părinţilor, asimilate în copilăria timpurie. De aceea toate comportamentele
umane se originează în interacţiunea complexă a acestor trei forţe psihice care se vor a
fi satisfăcute.
Freud sugerează că prima experienţă a anxietăţii se produce ca urmare a naşterii.
Copilul este expulzat din mediul securizant oferit de pântecul mamei într-o situaţie
nouă, nefamiliară, unde el percepr brusc că nevoile sinelui nu pot primi o gratificare
imediată. Această “anxietate primară” fixează patternul pentru toate celelalte experienţe
de anxietate. (Larousse, 1997)
Întorcându-ne la celelalte două forme de anxietate despre care vorbeşte Freud,
trebuie să arătăm că anxietatea morală se referă la frica de pedeapsă provenită de la
supraeu ca urmare a eşecului în respectarea standardelor normale în urma unor
comportamente care reprezintă dorinţele sinelui. Astfel, anxietatea ia forma vinovăţiei
sau a ruşinii. (Larousse, 1997)
A treia formă, anxietatea nevrotică este experimentată ca rezultat al fricii eului
de a fi invadat/copleşit de pulsiunile sinelui, cu consecinţe sociale inacceptabile, cum ar
fi căutarea plăcerii sau comportamente agresive. (Macsinga, 2000). Copilul a fost
pedepsit sever pentru astfel de comportamente în trecut, astfel anticiparea unor pedepse
viitoare poate genera anxietatea. Eul încearcă să reprime pulsiunile sinelui cu cerinţele
supraeului, dar în măsura în care această represiune este doar parţial realizată, o
anxietate vagă,fără obiect este experimentată. Aceste anxietăţi fără obiect pot să devină

8
ataşate unor lucruri din lumea reală ca urmare a încercării eului de a descărca tensiunea
acumulată. Astfel, frica este proiectată în altceva care este o expresie simbolică a
conflictului inconştient şi ca urmare fobia se dezvoltă. Aceste mecanisme au fost
ilustrate de Freud în faimosul caz numit “micul Hans” care prezenta fobia de cai a unui
băiat de cinci ani. Pe scurt, Freud interpreta aceată fobie ca o frică simbolică a copilului
faţă de tatăl său, în raport cu care Hans considera că va fi aspru pedepsit dacă tatăl său I-
ar fi descoperit pulsiunile sexuale îndreptate spre mama sa. În acest caz calul reprezenta
tatăl şi de aceea a devenit obiect fobic asupra căruia Hans şi-a proiectat anxietatea fără
obiect.
Teoriile neo-freudiene. Aceste teorii dezvoltate după anii ’30 şi ’40 au apărut
ca o reacţie de dezacord faţă de supraaccentuarea de către Freud a importanţei
pulsiunilor biologice, în speţă a celor sexuale şi a ameninţării pe care acestea le
induceau individului. Neo-freudienii consideră dezvoltarea personalităţii umane ca fiind
o consecinţă a influenţelor sociale. Ei consideră că “anxietatea primară” nu se dezvoltă
la naştere, ci mai târziu, atunci când copilul realizează că este dependent de părinţii săi.
(Macsinga, 2007) Copilul este dependent nu doar de gratificarea nevoilor psihilogice
bazale, ci şi de protecţie şi suport. Anxietatea este stârnită de frustrarea actuală sau
potenţială a acestor nevoi de dependenţă. Dacă copiii s-ar comporta necuvenit, părinţii
ar putea să-şi retragă afecţiunea şi suportul, această teamă presupune că, copiii se vor
conforma la expectanţele părinţilor. Oricum, această solicitare constantă a copiilor de a-
şi reprima aceste impulsuri, creează frustrare şi apoi agresiune îndreptată către părinte.
În consecinţă, dacă copilul exprimă această agresiune, aceasta ar putea conduce la
rejecţie şi anxietate primară, de aceea aceasta trebuie suprimată folosind “mecanisme
defensive”.
Anxietatea secundară intervine în viaţa de mai târziu, când aceste mecanisme
defensive profund fixate, folosite în copilăria timpurie pentru a suprima anxietatea
primară, sunt puse la încercare sau provocate. De exemplu, un individ poate dezvolta o
manieră liniştită şi neasertivă ca mijloc de a nu ofensa şi a nu fi rejectat.
În cazul în care ulterior în dezvoltarea individului apare o situaţie care face apel
la conduite asertive, această apărare faţă de anxietatea primară, este necesar dezvoltarea
unui nou mecanism de apărare pentru a impiedica dezvoltarea anxietăţii. Teoria
sugerează că dacă defensele iniţiale implicate împotriva anxietăţii primară sunt
puternice, ele nu vor fi cu uşurinţă ameninţate de noile situaţii. Dacă ele sunt slabe, sau
devin slăbite ca rezultat al unui stres prelungit, atunci noi mecanisme defensive

9
trebuiesc găsite, ele provocând noi anxietăţi şi mergând pe această linie în continuare,
nevrozele se vor dezvolta.
Watson şi Reyner au efectuat primele cercetări asupra fobiei plecând de la teorii
comportamentaliste. Ei au demonstrat că fobia poate fi învăţată printr-un proces de
“condiţionare clasică”. Acest fapt poate fi cel mai bine ilustrat de cazul lor clasic “micul
Albert”. Ei au fost cei care au condus un experiment în care de fiecare dată când Albert
atingea un cobai pentru a se juca, experimentatorul lovea o bară de oţel puternic cu
ciocanul. Zgomotul, nu tocmai surprinzător, a produs un răspuns de teamă micului
Albert, care după mai multe repetări ale procesului a ajuns să-l asocieze cu cobaiul şi
astfel a dezvoltat fobia faţă de acesta. Răspunsul de frică a fost astfel condiţionat clasic
de prezenţa cobaiului, prin acest proces de asociere temporală şi spaţială, deşi nu
existase nici o frică anterioară.
Deşi acest experiment este un reper important în istoria behaviourismului,
trebuie semnalat că alţi autori au demonstrat ca achziţia sau învăţarea fricii prin aceste
metode s-au dovedit mai puţin eficiente. Deşi condiţionarea clasică poate fi parte a
procesului, este clar că viaţa rareori oferă expuneri repetate ale unui răspuns de teamă la
un stimul nerelaţionat în această manieră, astfel încât să apară în final teama faţă de
acest stimul condiţionat.
Mowrer a sugerat existenţa unei teorii bifactoriale, care să explice dezvoltarea şi
menţinerea fobiei. Iniţial teama se dezvoltă prin conditionare clasică, şi apoi persoana
învaţă să reducă această teamă prin evitare. Acest tip secund de învăţare este numit
“condiţionare instrumentală”, iar răspunsul evitării este învăţat şi menţinut deoarece el
reduce anxietatea şi de aceea este imediat reîntărit.
Teoria predispunerii a lui Seligman ne poate ajuta să înţelegem cum frica devine
condiţionată, pentru că acei stimuli pentru care noi suntem “biologic pregătiţi” s-au
dovedit să condiţioneze mult mai repede decât stimulii nepregătiţi.
Tulburarea e anxietate generalizată se presupune că se dezvoltă într-o manieră
asemănătoare cu fobia. Un stimul neutru este asociat cu experienţă neplăcută, iar
individul secundar experimentează o reacţie emoţională condiţionată. Deoarece este
greu de specificat cauzele care determina fobia, persoana găseşte că e imposibil să scape
de această teamă. Fobia poate fi considerată ca un caz de răspuns de evitare, în timp ce
tulburarea generală de anxietate este un răspuns emoţional condiţionat.
Prietenii şi familia pot de asemenea interveni în “ajutorarea” celui ce suferă de
anxietate. Aceasta serveşte la creşterea interacţiunii sociale şi acordarea de ajutor care

10
pot servi drept forme de recompensare la ceea ce se cheamă a fi anxios. Întrucât oamenii
îşi schimbă stilul de viaţă pentru a se adapta cu problemele persoanei anxioase, este mai
puţin necesar să se lupte împotriva anxietăţii însăşi. O dată ce evitarea devine aspect
stabil ca mijloc de a face faţă problemei, aceasta este utilizată repetat. Anxietatea se
poate generaliza, iar repertoriul comportamental al persoanei şi încrederea vor diminua
rapid.

1.2.3. Teoria cognitivă a învăţării sociale

Această perspectivă a apărut din behaviorism şi s-a dezvoltat ca rezultat al
insatisfacţiei faţă de ceea ce era privit ca rigiditate şi simplitate noţională a
behaviourismului pur. Bandura era de părere că teama şi anxietatea sunt învăţate şi a
sugerat patru posibile mecanisme pentru această învăţare:
În primul rând, a considerat că teama poate fi învăţată prin condiţionare clasică
exact în modul în care a fost definită. îN al doilea rând, el sugerează că “experienţa
mandatarului” (privind pe alţii care trec printr-un disconfort, pedeapsă sau durere ca o
consecinţă a comportamentului lor) poate fi importantă. Acest proces se mai numeşte
“modelare”. Al treilea, “instrucţia simbolică” se referă la învăţarea prin educaţie, citind
sau aflând de la alţii că anumite lucruri sunt terifiante, dureroase sau tabu. În al patrulea
rând, Bandera citează “logica simbolică” ca potenţial important în dezvoltarea
anxietăţii. O presoană poate infera sau deduce că ceva e periculos. Acest proces poate fi
logic sau ilogic, de exemplu: rechinii înoată în mare, rechinii sunt periculoşi, deci
marea e periculoasă.
Importanţa combinării principiului învăţării cu rolul gândirii şi al
raționamentului individual în dezvoltarea tulburărilor anxioase este atestată de teoria
cognitivă a învăţării sociale . O altă componentă importantă a teoriei cognitive a
învăţării sociale este ideea autoeficacităţii. Bandura consideră că expectaţiile de
eficacitate personale determină cum şi în ce măsură comportamentele de coping vor fi
iniţiate. Aceste patternuri de coping depind de o percepţie cât mai clară a situaţiei, de
experienţa precedentă şi de încrederea individului în capacitatea sa de a performa
raspunsul de coping adecvat. Teoreticienii cognitivişti consideră că nu sunt evenimente
sau probleme care cauzează anxietatea sau stresul, ci acestea sunt rezultatul interpretării
eronate ale indivizilor asupra acestor evenimente care pot conduce apoi la astfel de

11
probleme. Teoria cognitivă a fost larg dezvoltată ca o explicaţie şi abordare terapeutică
pentru depresii. Mai recent ele au fost aplicate în câmpul anxietăţii, unde explicaţiile şi
implicaţiile lor terapeutice sunt la fel de valide. Deşi explicațiile oferite de diferiţii
teoreticieni sunt uşor diferite, teoria cognitivă în general consideră că anxietatea este
menţinută de o evaluare eronată sau disfuncţională a situaţiei, ceea ce conduce la
percepţia acesteia ca fiind periculoasă.
În plus, pe lângă analizele detaliate şi restructurarea pattern-urilor iraţionale,
greşite de gândire, metodele terapeutice cognitive implică de asemenea restructurări la
nivel comportamental ca parte integrantă a procesului terapeutic.
Beck sugerează că anxietatea patologică provine din supraestimări repetate ale
pericolului de-a lungul mai multor dimensiuni:
1. supraestimarea şansei ca un eveniment periculos să se întâmple;
2. supraestimarea severităţii acelui eveniment;
3. subestimarea abilităţii de a face faţă;
4. subestimarea probabilităţii ca altcineva să fie capabil să ofere ajutor.

Beck consideră că preocupările anxioase ale persoanei faţă de pericol sunt

manifestate prin intruziunea continuă involuntară a unor gânduri automate, a unor
imagini vizuale sau a unor credinţe exprimate verbal, ale căror conţinut implică un
pericol potenţial fizic şi mental. Astfel de gânduri pot să intervină aşa de subtil persoana
nu e conştientă de prezenţe lor, ci doar de prezenţa unei stări de înaltă anxietate, aceste
gânduri şi imagini oricum nu apar în legătură cu situaţiile externe. Individul e predispus
să interpreteze greşit orice simptom fizic care poate să intervină într-un mod extrem,
exagerat sau catastrofic. O uşoară durere de cap devine o tumoră a creierului, un junghi
în piept este interpretat ca un semn al unui atac de cord, iar deficienţe de respiraţie, ca
semne ale morţii iminente. Astfel de interpretări exacerbează anxietatea şi de aceea
potenţează simptomele. Beck consideră că gândurile provocatoare de anxietate sunt
aduse de una sau mai multetipuri de erori ale gândirii:
1. catastrofarea - dezastrul este prezis ca rezultat atunci când o persoană
anxioasă anticipează pericole sau probleme;
2. exagerarea - probleme minore sau imperfecţiuni devin eşecuri absolute;
3. suprageneralizarea - o dificultate experimentată este translatată, devine o
lege care guvernează întreaga existenţă a persoanei;

12
 4. ignorarea pozitivului - scăparea din vedere a succeselor din trecut, a
resurselor persoanei etc.

Beck indică de asemenea propensiunea individului spre o scanare selectivă a

conextelor în momente anxioase. O persoană care de exemplu se simte foarte
încrezătoare, în situaţia în care cineva se uită la ea în gol, interpretează ca o
dezaprobare, crescându-I anxietatea. Beck subliniază de asemenea capacitatea persoanei
anxioase de a retrăi evenimente traumatice în planul imginaţiei, motiv pentru care aceste
evenimente sunt reiterate cu asemenea vitalitate încât provoacă la fel de multă anxietate
ca evenimentul iniţial. Aceasta poate conduce la o creştere a potenţialului de evocare a
stimulilor anxiogeni, în măsura în care lucrurile sunt percepute a avea legătură cu
trauma originală.
Beck consideră că modul cum percepe o persoană propria vulnerabilitate,
definită ca o estimare a pericolelor externe sau interne în care controlul lipseşte sau este
insuficient pentru a conferi siguranţă, este de asemenea un simptom central în tulburarea
de anxietate. Persoana îşi minimalizează resursele interioare, focalizându-se în principal
pe aspectele sale slabe, augumentându-le pănă ce devin defecte fatale, iar apoi
catastrofizând orice greşeală pe care ei o fac. Acest tip eronat de gândire creşte
vulnerabilitatea percepută şi anxietatea, încrederea e abolită, iar evitarea devine o
conduită frecventă.
Ellis extinde teoria cognitivă arătând că principalele cauze ale stresului uman
sunt anumite credinţe fundamentale. El consideră că indivizii sunt veseli când sunt
capabili să-şi fixeze scopuri importante pentru viaţă şi îşi propun să le urmeze activ.
Gândurile iraţionale sunt acelea care împiedică o persoană să atingă aceste scopri.
Astfel de credinţe sunt de regulă absolute, fiind exprimate în forme, precum “trebuie
să”, punând bariere în calea funcţionării eficiente a persoanei.
Ellis citează douăsprezece credinţe iraţionale pe care el le consideră “asumpţii
primare”, pe care se fundamentează toate celelalte gânduri iraţionale:
1. este neaparat ca ceilalţi să mă iubească pentru ceea ce fac;
2. este groaznic când lucrurile nu sunt aşa cum aş vrea eu să fie;
3. anumite fapte sunt urâte sau rău intenţionate şi oamenii care le fac ar trebui
să fie sever pedepsiţi;
4. nefericirea este rezultatul evenimentelor externe şi întâmplărilor care ne
forţează şi fată de care nu avem control;

13
 5. dacă există ceva priculos sau terifiant, eu ar trebui să fiu supărat pe asta;
6. este mai uşor să eviţi dificultăţile vieţii decât să le înfrunţi;
7. am nevoie de ceva mai mare sau mai puternic decât eu însumi pe care să mă
sprijin;
8. ar trebui să fiu în întregime competent, inteligent şi dotat sub toate aspectele
posibile;
9. deoarece ceva mi-a afectat cândva viaţa, acest ceva mă va afecta
întotdeauna;
10. trebuie să am controlul sigur şi perfect aspra lucrurilor;
11. fericirea umană poate fi atinsă prin inerţie şi inacţuine;
12. în mod virtual nu am control asupra emoţiilor mele.

Din perspectiva acestor asumpţii este uşor să vedem cum anxietatea poate fi
creată în oamenii care consideră că ei trebuie să aibă control absolut asupra a tot ceea ce
fac, sau cum anxietatea socială poate izvorî din credinţa că fiecare persoană pe care ei o
întâlnesc, trebuie să îi iubească şi să fie de acord cu tot ce ei fac.

1.3. Singurătatea fenomen psihosocial generator de anxietate

După cum s-a demonstrat în mai multe lucrări de specialitate din psihologia
socială şi a personalităţii, sociabilitatea este definită ca o trăsătură esenţială a fiinţei
umane, nevoia de relaţionare reprezentând un factor important în structura
motivaţională a individului. În acest context, singurătatea apare ca un fenomen
psihosocial negativ, disfuncţional atât în plan individual cât şi social. (Cristea, 2000).
Prin singurătate se înţelege acea stare psihosocială în care cercul de relaţii al unei
persoane este mai mic sau mai puţin satisfăcător decât işi doreşte. În funcţie de natura
sentimentelor care însoţesc starea de singurătate, se poate face distincţia între izolarea
emoţională şi izolarea socială. (Ferreol, 1998).În primul caz, insatisfacţia este generată
de lipsa unei relaţii emoţionale profunde, care să răspundă nevoilor de afecţiune şi
comunicare ale persoanei; în al doilea caz, insatisfacţia este rezultatul lipsei unui cerc de
relaţii care să ofere cadrul valorizării sociale a persoanei şi din partea căruia să poată
obţine recunoaşterea şi sprijinul social necesar într-o anumită perioadă a vieţii.

14
(Gavreliuc, 2002). Definită în acest fel, starea de singurătate implică mai multe aspecte
fenomenale şi de analiză:
 natura şi gradul de activare a unor vectori motivaţionali, prin care se relevă
trebuinţele şi interesele specifice unui anumit subiect de a dezvolta relaţii
interpersonale de natură afectivă, co-acţională, de comunicare, de coabitare sau
influenţă;
 măsura în care mediul social imediat răspunde acestor nevoi personale;
 modalitatea subiectivă în care este trăită starea de singurătate, legată de
nerealizarea aspiraţiilor şi aşteptărilor relaţionale ale subiectului;
 contextul psihoindividual şi psihosocial în care apare starea de izolare sau de
singurătate;
 efectele pe care starea de singurătate le generează în plan individual, grupal şi
instituţional.

Interacţiunea dintre factori menţionaţi face ca starea de singurătate să fie

resimţită în mod diferit de la persoană la persoană, deşi caracteristicile situaţiei sociale
pot fi aceleaşi. Te poti simţi singur în mijlocul unei multimi, după cum o singură relaţie
profundă poate genera un sentiment de satisfacţie socială pe care alţii nu o obţin nici
atunci când au numeroase relaţii superficiale. (Doise, Deschamps, Mugny, 1996). De
asemenea, efectele în plan subiectiv ale stării de singurătate sunt foarte diferite, pragul
de toleranţă la izolare fiind un indicator important privind nevoia de inserţie şi de
participare la viaţa socială.
Modelele de socializare le deprindem în familie. Familia reprezintă, în orice
societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin
legături de căsătorie şi/sau paterne realizând mai mult sau mai puţin latura biologică
şi/sau cea psihosocială (Mitrofan, Ciupercă, 2002).
În general, viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei
cuprinde două elemente esenţiale: o latură biologică, constantă, rămasă în formă
aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o latură socială, veşnic schimbătoare
reprezentând morala, educaţia, aspectele economice, juridice, psihosociale etc. (Voinea,
1993).
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar
(Mendras, 1987), caracterizat prin puternice relaţii de tipul face-to-face, prin asocirea şi
colaborarea intimă a tuturor membrilor ei. Plecând de la această definiţie se aduc în

15
discuţie o serie de tipologii. Una dintre ele face deosebirea între familia de origine şi
familia de procreare.
Istoria vie a umanităţii, sub toate dimensiunile sale- biologică, psihologică,
socioculturală, economică şi politică-, se datorează indubitabil coexistenţei dezvoltării
bărbatului şi femeii, unul prin, cu şi pentru celălalt.
Deşi relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează,
familia este determinată în ultima instanţă şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa,
de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Ceea ce este stabil şi definitoriu
pentru orice tip sau formă de existenţă familială este esenţa sa de ,,unitate de interacţiuni
şi intercomunicări personale’’, constituită în şi prin afecţiune mutuală, împărtăşită.
(Gavreliuc, 2006)
Semnificaţia universală a familiei ca celulă bazală a oricărui sistem social este
susţinută de necesitatea satisfacerii funcţiilor sale specifice ,,care nu pot fi transferate
nici unei alte unităţi sociale’’ (Murdock, apud. Dan-Spinoiu, 1974, p.193): sexuală,
reproductivă, educaţional-socializatoare, economică, iar mai recent, emoţional-
terapeutică şi suportivă.
Studiul familiei s-a impus ca o necesitate abia în epoca modernă, deşi
preocupările în acest sens sunt foarte vechi. Problema organizării vieţii de familie şi a
consecinţelor ei funcţionale, a evoluţiei rolurilor masculine şi feminine apare în
germene în lucrările gânditorilor antici şi a celor renascentişti, iar într-o perioadă
istorică mai apropiată la socialiştii utopici.
Preocuparea pentru reuşita familială, anticipând ceea ce mai târziu, într-o formă
sau alta, avea să se numească sfat şi terapie conjugală, apare încă din antichitate. Astfel,
zeităţile egiptene erau considerate drept justificări şi factori responsabili ai unei uniuni
conjugale fericite şi fertile. Vechii evrei prescriau o varietate de conduite rituale, care,
dacă erau urmate, puteau duce la o căsătorie fericită (Mitrofan, 1989).
Modificarea structurii şi a modului de realizare a funcţiilor familiei în directă
legatură cu modificările social-istorice ale epocii contemporane a dus la o îmbogăţire şi
diversificare a conceptelor sociologice şi psihologice referitoare la familie şi, implicit, a
modalităţilor de abordare a acesteia.
Coordonatele psihologice şi psihosociale ale adoptării rolurilor maritale
angajează pregnant personalitatea soţilor, în primul rînd sub aspect afectiv-motivaţional,
al disponibilităţilor relaţionale şi al opţiunilor valorice. Comparând cele două tipuri
familiale istorice (extins-patriarhal şi nuclear- conjugal), E. Burgess preciza că, în

16
vreme ce familia extinsă este o structură de tip autoritar sau autocratic, în care alegerea
partenerului este făcută de părinţi, pe baza statutului economic şi social, iar
subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiei sunt aşteptări majore, în familia nucleară
se evidenţiază o structură democratică bazată pe egalitate, consens şi participare
crescândă a copiilor, alegerea partenerului se face pe bază de afecţiune, scopul său fiind
fericirea indivizilor, dezvoltarea şi realizarea personală a acestora (Mitrofan, 1989).
Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, având drept criteriu
esenţial ,,iubirea’’, cu corolarul ,,rupturii’’, când uniunea conjugală îşi pierde raţiunea sa
de a fi, prin dispariţia iubirii.

1.3.1. Singuratate şi însingurare

În acest context, al vieții pe care o trăim, mereu în goană, mereu muncind mult,
mereu fără timp, e dificil să rămânem împreună - împreună în cuplu, împreună în
familie, împreună cu prietenii.
În societatea modernă nu numai că nimeni nu mai consimte să lase parinţii să
facă alegerea viitorului soţ, dar orice calcul în această problemă este considerat ruşinos,
blamabil. Raţiunile tradiţionale pentru căsătorie (sexualitate cu scop procreativ,
educarea copiilor într-un mediu socioeconomic organizat şi acumularea de bunuri
materiale transmisibile copiilor) nu mai exercită forţa de odinioară. Familia modernă
aşează pe primul plan valorile intimităţii, afecţiunii şi realizării maritale ale persoanelor,
cu drepturi legale în satisfacţia sexuală, socializarea şi educarea copiilor prin
participarea economică la viaţa familială (Mitrofan, Ciupercă, 2002).
Alegerea partenerului pentru căsătorie este un moment cu implicaţii deosebite
pentru evoluţia ulterioară a cuplului, fiind o premisă esenţială. Motivele şi argumentele
care au stat la baza deciziei de alegere sunt profund implicate în chiar dinamica
evolutivă familială, dar motivaţiile căsătoriei suportă o serie de modificări de-a lungul
istoriei familiale a fiecărui cuplu (Mitrofan, 1998). Criteriile raţionale în alegerea
partenerului nu au disparut. Mai mult, se pare că, totuşi, calculul economic revine în
prim plan şi nu atât ca fundament al constituirii unui cuplu- deşi nici această perspectivă
nu trebuie ignorată- ci ca interogaţie privind necesitatea formării unei familii. Pentru că
în ziua de azi mai mult ca oricând, revine obsedant întrebarea dacă mai este rentabil să
investeşti în familie, adică să pui bazele unei familii (Ciupercă, 2000).

17
 De vreme ce pentru găsirea unui partener concurează mulţi bărbaţi şi multe
femei, se poate presupune că există o piaţă a căsătoriei. Fiecare persoană încearcă să
găsească cel mai bun partener în funcţie de restricţiile impuse de condiţiile de piaţă
(Becker, 1994, p214). El are puterea banului, ea pe cea a seducţiei. În spatele acestei
împarţiri imaginare care sudează încă multe relaţii, se profilează un pact secret profund
oedipian prin care femeia se ataşează soţului, iar bărbatul mariajului. Alegând seductia
ca imperativ al oricărei femei, menţinand mitul eternului feminin, femeile acţionează ca
şi cum datoria lor de a seduce este implicită. Între timp, bărbatul puternic si bogat
îmbătraneşte, dar de fapt, nu face decat să se maturizeze. Timpul ii este un aliat preţios.
O femeie frumoasă nu are această şansă. Urmele timpului o uzează, iar timpul le va
trăda întotdeauna. ( M. Vaillant, 2007 ) Vârsta participării va fi cu atât mai scăzută cu
cât numărul de copii doriţi este mai mare, cu cât este mai mare venitul anticipat şi cu cât
este mai scăzut nivelul de educaţie (Becker, 1994, p253). Psihosociologia ne oferă o
perspectivă de interpretare, prin apelul la teoriile similarităţii/complementarităţii, teorii
care- la data apariţiei lor- ofereau o justificare credibilă dar care de-a lungul timpului s-
au dovedit a fi doar de suprafaţă.
Conform primei teorii, două persoane alcătuiesc un cuplu datorită, în primul
rând unei depline compatibilităţi dintre componentele lor de ordin psihologic; cei care
manifestă aceleaşi atitudini, au aceleaşi convingeri, aspiraţii şi interese, se apropie, mai
uşor, mai repede la un punct de vedere comun. Cercetările psihosociologice mai recente
au arătat că stabilirea relaţiilor interpersonale este favorizată de apropierea spaţială şi de
similaritatea caracteristicilor psihice şi sociale (sex, vârstă, profesie, poziţie socială
etc.). Distanţa spaţială, ca şi distanţa socială, limitează şansele intrării în relaţie a
persoanelor aparţinând unor colectivităţi îndepărtate geografic unele de altele, sau a
unor clase şi categorii sociale relativ izolate sau între care există mari diferenţe socio-
economice şi culturale (Chelcea, 1996).
Dar pentru persoanele ce nu au parte de astfel de relații de cuplu, familie sau de
relații apropiate de prietenie este necesar să distingem între starea de singurătate şi cea
de însingurare. Acestea sunt calitativ diferite, sursa lor psihologică fiind alta, după cum
şi consecinţele psihosociale diferă.
Singurătatea exprimă în primul rând o situaţie socială, pe când însingurarea o
stare psihologică.
Singurătatea este generată preponderent de factori externi şi contextuali, care pot
afecta pe oricine într-un anumit moment al vieţii, pe când însingurarea este rezultatul

18
alterării sau diminuării capacităţilor afcctive, de comunicare şi relaţionale ale
subiectului, ceea ce face ca acesta să nu mai poată menţine sau construi noi punţi de
legătură cu lumea exterioară şi cu cei din jur.
Singurătatea poate fi provocată de factori conjuncturali, precum restrângerea
sferei relaţiilor interpersonale, ca urmare a pensionării, a pierderii partenerului de viaţă
sau schimbărilor rezidenţiale repetate, fără ca acest fapt sa ducă la însingurarea
persoanei în cauză, dacă aceasta găseşte resursele sufleteşti de compensare într-o
anumită formă a ceea ce a pierdut. Însingurarea este -într-un fel- o boală a sufletului,
având cauze mai profunde de ordin psihologic şi psihosocial, după cum şi efectele sunt
de regulă mult mai drastice, putând conduce -la limită- spre o reală stare de autism
afectiv şi existenţial. Insă, trebuie remarcat că între cele două stări pot exista raporturi
de condiţionare reciprocă; starea de singurătate provocată de pierderca unei persoane
apropiate poate duce în anumite condiţii la însingurare, după cum aceasta odată produsă,
pe baza altor determinaţii, conduce aproape totdeauna la o stare accentuată de
singurătate, prin ruperea legăturilor cu cei din jur, deşi nimic de ordin exterior nu
impunea acest lucru.

1.3.2. Cauzele singurătăţii

Factorii care generează starea de singurătate pot fi identificaţi atât în plan
sociocultural, cat şi psihosocial sau psihoindividual. Fragilitatea sentimentelor şi
re1aţii1or interpersonale, pe de o parte, caracteristicile societăţii moderne
hipertehnologizate şi informatizate, pe de altă parte, pe fondul lipsei unor proiecte
sociale coerente de asistenţă socială şi psihologică pentru multiplele situaţii generatoare
de singurătate - iată coordonatele generale ale acestui fenomen psihosocial care a luat o
amploare îngrijorătoare în toate straturile societăţii contemporane. Sistematizând,
procesul psihosocial care duce la formarea sentimentului de singurătate şi privaţiune
socială are următoarea configuraţie:

19
 Aici, ar fi bine să scrieti de unde ati preluat aceasta schema

Schimbarea modelului cultural şi structurii familiei moderne este de natură să

creeze premisele apariţiei singurătăţii celor mai în vârstă. Familia restrânsă, aşa cum se
configurează tot mai mult în societăţile industriale şi post industriale, nu mai are
capacitatea de a menţine relaţiile fireşti dintre diferitele generaţii (bunici, părinţi, copii,
nepoţi), ceea ce restrânge dramatic cercul relaţiilor afective , de comunicare şi coabitare,
în raport cu famiiia tradiţională.
Şomajul este o altă cauză majoră a restrângerii cercului relaţional, ceea ce- pe
fondul sentimentului de inutilitate şi insignifianţă pe care il generează- conduce la
apariţia sindromului singurătăţii şi al ratării.
Pensionarea produce aceleaşi efecte, pe fondul agravant al degradării progresive
a sănătăţii şi a eventualei pierderi a partenerului de viaţă sau a cunoştinţelor de
generaţie.

20
 Caracteristicile societăţii informatizate, sintetizate de Toffler sub conceptul de
tranzienţă: tranzienţa instituţională şi organizaţională, ocupaţională şi rezidenţială şi
-mai ales - cea relaţională, diminuează considerabil posibilitatea formării şi menţinerii
unor legături interpersonale stabile şi profunde.
Personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate sau ca sinteza
biopsihosocială ce vizează în permanenţă obţinerea unor efecte adaptative în contextul
împrejurărilor şi situaţiilor de viaţă. Personalitatea interesează nu numai psihologia ci şi
alte ştiinţe, cum ar fi cele biologice, umaniste, filosofice etc., fiecare tratând-o dintr-un
unghi propriu, specific (Mitrofan, Mitrofan, 1991).Personalitatea maritală este
personalitatea modală, personalitatea celui căsătorit, organizată şi structurată în funcţie
de cerinţele specifice vieţii conjugal-familiale. Personalitatea maritală constitue modul
particular de integrare şi utilizare a trăsăturilor sale de personalitate în comportamentul
marital. Zlate (2001) diferenţiază două dimensiuni esenţiale ale personalităţii:
a. dimensiunea intrapersonală, psihoindividuală, formată din totalitatea însuşirilor;
b. predispoziţiilor, atitudinilor, gândurilor şi montajelor psihice proprii, specifice
unei persoane date, izvorâte din istoria şi traseul destinului său individual, de
trăsăturile şi structurile sale cognitive, motivaţionale, sau dinamic-energetice,
distincte faţă de cele ale altor persoane;
c. dimensiunea interpersonală, psihosocială, formată din acelaşi ansamblu de
însuşiri rezultate însă prin interiorizare, sedimentare şi cristalizare, cu contactele
interpersonale şi grupale ale individului, din confruntarea lui cu alte personalităţi
cu alte stiluri comportamentale. Personalitatea maritală presupune implicarea, în
primul rând a dimensiunii interpersonale, psihosociale, care este reglată de
ansamblul aptitudinilor şi convingerilor preconjugale şi profamiliale. Un individ
poate fi apreciat foarte mult pe linie profesională, de către colegi, cunoscuţi, dar
foarte puţin apreciat de partenerul său conjugal în calitatea sa de personalitate
maritală. Creşterea calităţii şi valorii personalităţii maritale presupune în primul
rând realizarea unor progrese în ceea ce priveşte integrarea ei în structura
relaţională specifică cuplului marital. X nu poate deveni un soţ ,,mai bun’’ doar
prin realizarea unor achiziţii psihologice (pregatire, calificare profesională,
promovare, informare, cultivare etc), ci, mai ales, prin prelucrarea la niveluri
mai înalte a gradului de adaptare şi interpenetrare a personalităţii maritale cu cea
a partenerului său şi de fuzionare a psihologiilor individuale.

21
 Personalitaea maritală este rezultatul activităţii de pregătire şi formare pentru
viaţa de familie, influenţelor exercitate în familia de origine, experienţei câştigate în
urma adoptării şi exercitării rolului conjugal-familial. Desfăşurarea vieţii şi activităţii
conjugal-familiale manifestă tendinţa de,,modelare’’, de apropiere a conduitelor
individuale şi duce treptat la conturarea structurilor de bază ale personalităţii maritale
(de exemplu, cele care fac ca toţi soţii să se asemene comportamental între ei). Pe de
altă parte, fiecare individ luat separat, datorită unor elemente strict personale, ajunge la
configurarea unui model de personalitate maritală şi conduită conjugală în cadrul căruia
regăsim structurile bazale, însă încorporate în acest ansamblu complex, care, pus în
funcţiune prezintă elemente de originalitate, unicitate, irepetabilitate. Datorită acestor
influenţe din exterior, modelele de personalitate maritală şi conduită maritală diferă
între ele, uneori foarte mult. Când se depăşesc anumite limite se pot contura doar
anumite clişee comportamentale cu tendinţa de generalizare (Mitrofan, Mitrofan,1991).

1.3.3. Terapia singurătăţii

Eliminarea sau diminuarea sentimentului de singurătate se poate obţine prin
unele acţiuni sistematice de asistenţă psihoindividuală sau psihosocială. Dintre acestea
amintim:
 facilitarca realizării de noi relaţii de către cei aflaţi in dificultate, prin
organizarea de cercuri, antrenarea în diferite activităţi sociale, antrenarea în
forme specifice de activitate sportivă etc;
 crearea de relaţii afective substitutive (cu animale domestice, de exemplu);
 determinarea scăderii dorinţei de relaţii sociale, prin cultivarea unor activităţi
atractive pentru petrecerea timpului liber (hobby); mai recent, Internetul poate
constitui o modalitate foarte eficientă de formare a unui sistem relaţional foarte
extins, cu efecte benefice atât în plan individual cât şi social, intrucât oferă o
nouă formă de relaţionare interumană.
 dezvoltarea unei culturi instituţionalizate privind statutul si modul de viaţă
specific generaţiei a treia; experienţa profesională şi de viaţă a oamenilor
aparţinând acestei categorii dc vârstă trebuie valorificată social, prin găsirea
unor noi forme de activitate în care aceştia pot fi antrenaţi.

22
 Cercetările de sociologie şi psihologie socială arată faptul că singurătatea poate
fi considerată în primul rând ca o boală socială. Universul artificial şi impersonal al
marilor oraşe, instrumentalizarea excesivă a relaţiilor umane, sărăcirea vieţii spirituale a
oamenilor datorită imperativelor noilor modele de eficienţă care domină societatea
modernă - sunt numai câteva dintre cauzele acestei maladii în plină extensiune.
În societăţile mai puţin dezvoltate, considerentele strict economice constituie
cauza principală a fenomenului. Sărăcia şi gravele inegalităţi economice sunt stari
sociale profund nocive, care alterează mecanismul firesc de constituire a relaţiilor
umane, provocând forme accentuate de înstrăinare psihosocială. Sărăcia umileşte,
degradează moral şi spiritual, reduce drastic sferele potenţiale de relaţionare socială,
micşorează speranţa de viaţă - rezultând astfel o deteriorare în profunzime a vieţii
sociale şi individuale.

1.3.4. Cunoaşterea socială şi anxietatea

Dacă depresia este răceala comună a tulburărilor psihologice, atunci însingurarea
este durerea de cap. Insingurarea, cronică sau temporară, este cunoaşterea dureroasă că
relaţiile noastre sociale sunt mai puţin numeroase sau mai neînsemnate decât ne dorim
noi. Jenny de Jong-Gierveld (1987) a observat în studiul ei despre adulţii olandezi că cei
necăsătoriţi sau cei neimplicaţi într-o relaţie sunt predispuşi să fie insinguraţi. Aceasta a
determinat-o să speculeze că în faza modernă a realizării individuale, deprecierea
căsătoriei şi a vieţii de familie poate duce la „provocarea însingurării” (la fel cu
provocarea depresiei). Mobilitatea la locul de muncă de asemenea provoacă mai multă
însingurare pentru mai multe familii, disoluţia legăturilor sociale de lungă durată şi
singurătate sporită (Dill&Anderson, 1999).
Dar nevoia de singurătate nu coincide cu însingurarea. Cineva se poate simţi
singur în mijlocul unei petreceri şi altul poate fi complet singurt. A te simţi singur
înseamnă a te simţi exclus din grup, neiubit de cei din jurul tău, incapabil să-ţi împarţi
preocupările proprii, sau diferit şi îndepărtat de cei din jurul tău (Beck&Young, 1978;
Davis&Franzoi, 1986).
Adolescenţii experimentează asemenea sentimente mai des decât adulţii. Cand
îţi sună un pager electronic în diferite momente în timpul unei săptămâni şi eşti pus să
înregistrezi ce fac şi cum se simt, adolescenţii, observi că aceştia, mai des decât adulţii,
se simt însinguraţi când sunt singuri(Larsen & alţii, 1982). Bărbaţii şi femeile se simt

23
însinguraţi în circumstanţe diferite- bărbaţii când sunt izolaţi de interacţiunea de grup,
femeile când sunt private de relaţii strânse (unu la unu), (Berg&McQuinn, 1988,
Stokes&Levin, 1986). Majoritatea oamenilor văduvi ştiu că pierderea unei persoane de
care au fost ataşaţi poate produce inevitabile sentimente de însingurare (Stroebe& alţii,
1996).
La fel ca cei depresivi, însinguraţii cronici par prinşi într-un cerc vicios al
autoapărării, a cunoaşterii sociale şi comportamentului social. Ei au câteva trăsături
comune ale stilului negativ ale depresivilor; ei au impresia că în interacţiuni fac o
impresie proastă, se acuză de relaţiile slabe sociale, şi vad majoritatea lucrurilor
imposibil de controlat (Christensen, 1991). Adesea, ei îi percep pe ceilalţi într-un mod
negativ. Cand lociuesc cu un străin de acelaşi sex sau cu colegul de cameră din primul
an de facultate, studenţii însinguraţi percep adesea persoana respectivă în mod negativ
(Jones& alţii, 1981, Wittenberg& Reis, 1986).
Însingurarea, depresia şi timiditatea câteodată se provoacă una pe cealaltă.
Aceste puncte de vedere negative pot amândouă reflecta şi colora experienţa
celor însinguraţi. Crezând în inutilitatea lor socială şi fiind pesimişti în legătură cu
ceilalţi îi opresc să-şi reducă însingurarea. (Golu, 1988). Oamenilor însinguraţi foarte
des le este greu să se prezinte, să dea telefoane, şi să participe la activităţi de grup.
Neputând să se autodezvăluiască uşor, ei îi dispreţuiesc pe cei care se
dezvăluiesc prea mult şi prea curând. Ei tind să fie conştienţi de sine şi cu un respect de
sine scăzut. Când vorbesc cu un străin ei petrec mai mult timp vorbind despre ei fiind
dezinteresaţi de ceilalţi parteneri de conversaţie. După o asemenea conversaţie noua
cunoştinţă pleacă adesea cu o parere mai proasta despre cei însinguraţi.
Fiind intervievaţi în legatură cu slujba pe care o caută, întâlnirea cu cineva
pentru prima oară, intrarea într-o cameră plină cu oameni străini, a vorbi în faţa unei
audienţe importante (cea mai comună fobie ) poate face pe aproape oricine să se simtă
anxios. Câţiva oameni în special cei timizi sau uşor jenaţi se simt anxioşi aproape în
orice situaţie în care pot fi evaluaţi. Pentru aceşti oameni anxietatea este mai curând o
caracteristica şi nu o stare temporară.
Ce ne determină însă să fim anxioşi în situaţii sociale? De ce sunt unii oameni
prinşi în închisoarea propriei timidităţi? B.Schlenker şi M. Leary au încercat să
răspundă acestor întrebări aplicând în acest sens teoria prezentării de sine.
Prezentarea de sine presupune că noi suntem dornici să ne prezentăm pe noi în
moduri care dau o bună impresie. (Golu, 1989). Implicaţiile pentru anxietatea socială

24
sunt următoarele: „Ne simţim anxioşi atunci când trebuie să îi impresionăm pe ceilalţi
dar ne îndoim de abilităţile noastre”. Acest principiu simplu ne ajută să explicăm o serie
de rezultate ale cercetătorilor, care pot părea adevărate în experienţa noastră. Ne simţim
cel mai anxioşi când:
 avem de-a face cu oameni puternici, cu status ridicat- oameni ale căror impresii
contează pentru noi;
 într-un context evaluativ, ca atunci când faci cunoştinţă cu părinţii logodnicei;
 suntem conştienţi de sine (ca majoritatea oamenilor timizi) şi atenţia noastră este
concentrată asupra noastră şi asupra modului cum ne prezentăm;
 interacţiunea se focalizează asupra unui element central al imaginii de sine, ca
atunci când un profesor de facultate îşi prezintă ideile în faţa consiliului
profesoral;
 suntem într-o situaţie nouă, nestructurată, ca prima zi la şcoala de dans sau ca
prima cină formală, unde suntem nesiguri de regulile sociale.

Tendinţa naturală în asemenea situaţii este de a fi precaut: să vorbeşti puţin, să

eviţi cuvinte care pot dezvălui ignoranţă, să fii în gardă, să fii neasertiv, agreabil şi
zâmbitor. Ironic, asemenea anxietăţi în privinţa creerii unei impresii bune, destul de des
creează o impresie proastă (Broome& Wegner, 1994; Meleshko& Alden, 1993). Cu
timpul, oricum, oamenii timizi devin des plăcuţi. Ei sunt mai puţin egoişti şi
modestitatea, senzitivitatea şi discreţia lor fac o impresie bună (Gough& Thorne, 1986,
Paulhus& Morgan, 1997, Sheperd& alţii, 1995).
Timiditatea este o formă a anxietăţii sociale caracterizată de cunoaşterea de sine
şi grija despre părerea celorlalţi (Anderson& Harvey, 1988, Asendorpf, 1987, Carven&
Scheier, 1986). Comparaţi cu oamenii netimizi, timizii, oamenii cu conştiinţă de sine (al
căroro număr include mulţi adolescenţi) văd evenimente accidentale oarecum relevante
pentru ei. Oamenii timizi, anxioşi, de asemena supradimensionează unele situaţii,
tendinţă ce duce la anxietate , iar în cazuri extreme chiar la paranoia. De asemenea, ei
supraestimează gradul în care alţi oameni îi privesc şi evaluează. Dacă părul lor nu se
piaptănă bine sau dacă au o pată pe faţă, ei cred că toată lumea îi priveşte şi îi judecă.
Mai des oamenii timizi sunt conştienţi de toate acestea. Ei îşi doresc să înceteze să se
îngrijoreze de faptul ca se înroşesc în situaţii publice, despre ce gândesc ceilalţi despre
ei, sau despre ce vor face în continuare. (Golu, 1974). Pentru a reduce anxietatea socială
unii oameni încep să bea alcool. Alcoolul reduce anxietatea şi reduce conştiinţa de sine.

25
Astfel, oamenii preocupaţi de sine sunt mai predispuşi să treacă la consumul de alcool
în urma unei decepţii. Simptome diverse ca anxietatea sau abuzul de alcool pot de
asemenea servi drept funcţii de adaptare. Etichetând pe cineva ca anxios, timid, depresiv
sau sub influenţa alcoolului poate avea o scuză pentru un eşec. (Ionescu, 1999). În
spatele unei baricade de simptome, egoul unei persoane este sigur. Simptomul este o
strategie inconştientă de a explica pornirile negative.

1.4. Probleme generale privind personalitatea adolescenţilor.

1.4.1. Conceptul de personalitate
„Personalitatea umană asigură corelarea elementelor vieţii psihice, le centrează pe
direcţia scopurilor, asigură coerenţa sistemului psihic uman” (Zlate, 2000, p.228).
Personalitatea desemnează, în sens larg, subiectul uman ca „unitate bio-psiho-
socială”, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice (Popescu-Neveanu,
1978, p.533). în sens restrâns, personalitatea desemnează un macrosistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionali, ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau
caracteristici pentru subiect.
Studiată multilateral, personalitatea a fost definită din perspectiva diverselor
teorii: teorii ale tipurilor, ale trăsăturilor (individualizează trăsăturile psihologice), teoria
dezvoltării (accent pe trebuinţe biologice, tensiuni ale acestora şi satisfacerea lor) şi teorii
dinamice (personalitatea ca joc între forţele conştiente şi inconştiente) (Alexandrescu,
1988).
Personalitatea a fost asociată de către autori cu „mecanismul şi logica generală de
organizare şi integrare într-un sistem generic supraordonat a componentelor
bioconstituţionale, psihice şi socioculturale" (Golu, 2000, p. 533).
Personalitatea este o organizare sistemică ce îmbină într-o manieră specifică
determinaţiile ontologice ale individualului şi generalului, se elaborează şi se exprimă
dinamic în comportament, în contextul raportului dintre stările interne proprii de
necesitate („solicitări interne") şi situaţiile stimul din afară („solicitările externe").
Dezvoltarea personalităţii depinde de o serie de factori de natură biologică, psihologică,
socială, în ultimă instanţă depinde de natura influenţelor cărora le este supus individul
(Zlate, 2000).

26
 1.4.2. Particularităţi ale personalităţii adolescentului
Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează prin „trecerea spre maturitate şi integrare,
la societatea adultă, cu solicitările ei sociale, familiale şi profesionale" (Şchiopu, Verza,
1989, p. 172).
Stadiul adolescenţei caracterizează segmentul de vârstă 14-18/20 ani, dominat de
procesul de câştigare a identităţii, intelectualizarea pregnantă a conduitei şi de intense
schimbări la toate nivelurile, îndeosebi în planul personalităţii. Adolescentul dă dovadă
de intense conflicte interioare, impulsivitate, extravaganţe, o acută nevoie de
independenţă, manifestată la început revendicativ, ulterior (după 16 ani) mai natural.
Adolescentul îşi caută mijloace naturale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi, are nevoie
să-şi exprime originalitatea (Şchiopu, Verza, 1997).
Problema principală a perioadei adolescenţei este aceea a identificării de sine sau a
dezvoltării conştiinţei de sine. Percepţia de sine şi imaginea corporală devin critice,
datorită schimbărilor de fizionomie, siluetă şi ţinută. Identitatea şi identificarea se
nuclearizează între 11 şi 13 ani în căutarea de sine (conflict puberal), în perioada dintre 14
şi 16 ani prin afirmarea de sine (conflict de afirmare) şi se constituie subidentitatea
culturală.
Ieşirea din conformismul infantil este echivalentă cu câştigarea independenţei
(material-economică, emoţională, de mentalitate). Prima care se va dobândi în această
perioadă este independenţa de mentalitate (valori). Problemele apar în planul dobândirii
independenţei emoţionale şi materiale.
Adolescentul începe să fie conştient de maturitatea care se apropie şi apare dorinţa de
a fi tratat ca un adult. Problema este că, deşi apare o modificare a cerinţelor faţă de
adolescent, cerându-i-se să raţioneze şi să înţeleagă ca un adult, el continuă să fie tratat în
special de către familie, ca un copil.
Principalele caracteristici ale adolescenţei sunt:
 reconstituirea pe baze noi a personalităţii şi a principalelor ei caracteristicilor, în
această perioadă se formează sentimentul de responsabilitate şi datorie ca expresie a
Eului social;
 maturizare intensă pe toate planurile;
 organizare eruptivă a capacităţilor creative în diverse domenii;
 apare tendinţa de decentrare, apar interesele exterioare sinelui, se absorb produse
culturale;
 axarea personalităţii pe achiziţionarea de roluri şi statusuri sociale;

27
  apar schimbări de mare intensitate cu efecte vizibile, în înfăţişare şi comportament
şi relaţionări intense cu lumea exterioară;
 creşterea tensională a personalităţii care se socializează intens; se exprimă
tendinţe de afirmare, evaluare şi autoevaluare;
 distanţa psihologică oficială se nuanţează şi se trăieşte experienţa distanţei publice
(Şchiopu, Verzea, 1989, p. 21).

Adolescenţa este o perioadă de intense căutări, de dezvoltare a unor patterauri

comportamentale noi (nonconformiste, chiar riscante), de experimentări în toate direcţiile,
având ca scop fundamental autodefinirea. (Yela, Salvador, 2001)
Rousslet considera că schimbările anatomo-fiziologice caracteristice acestei vârste se
realizează lent (totuşi adolescentul este, spre deosebire de puber, matur din punct de vedere
sexual), pe când fenomenele psihologice afective şi caracteriale au caracterul unei „crize" ce
izbucneşte brutal. Această criză, numită „morală" (Rousslet, 1969, p. 54) cuprinde trei
momente: revolta, caracterizată prin refuzul de a se supune, revolta împotriva familiei şi
revolta împotriva moralei, a normelor, în aceeaşi perioadă a revoltei urmează scandalul,
caracterizat prin nevoia de a se singulariza, de unde iau naştere şi tot felul de conduite
extravagante şi ulterior examenul de conştiinţă. Al doilea moment este acela al închiderii în
sine. Sigur de a fi dovedit celor din jur că a ieşit din copilărie, adolescentul caută acum să-şi
cunoască propriul personaj transformat. Apare o tendinţă spre izolare şi visare. Al treilea
moment este acela al exaltării şi afirmării, când adolescentul are nevoie să-şi valorifice
resursele, este vârsta lui „totul sau nimic".
Adolescenţa este o vârstă problematică. Problemele apar în orice situaţie în care
adolescentul se simte incapabil să se descurce într-un mod satisfăcător (pentru sine), adeseori
simţindu-se însă mai inadecvat decât este în mod real. Adaptarea la noile situaţii aduce cu
sine alte probleme, mai ales din necesitatea de a le face faţă singur, lucru cu care adolescentul
nu este obişnuit. Noile situaţii aduc cu ele: eşecuri în relaţii heterosexuale, idealism, lipsa
unui statut, sentimentul inadecvării, probleme de adaptare, presiuni sociale, eşecuri în
satisfacerea nevoilor care generează şi un profund sentiment de nefericire. (Neculau, 2003)
La această vârstă se manifestă acut nevoia unui statut social, chiar la nivelul grupului
de prieteni, care aduce cu sine şi o deosebită nevoie de acceptare socială şi o mare
receptivitate la expectaţiile sociale. (Cloniger, 1996). Profilul adolescentului acceptat social
este: vorbăreţ, expansiv, simpatic, generos, plin de umor, conformist, optimist.
Adolescentul popular se simte fericit şi protejat, în siguranţă. Când este respins de grup,

28
adesea şi adolescentul se respinge pe sine, devine rigid, pesimist, critic, egoist. El va apela în
acest caz la alte modalităţi de a câştiga prestigiul în grup. Adesea învaţă mult sub
posibilităţile sale şi va avea un comportament dezorganizat, rebel (Senkowska, 2000). La
această vârstă are loc cristalizarea imaginii de sine, factorul cel mai important în acest sens
fiind prestigiul în cadrul grupului de prieteni. Adolescentul are mare nevoie de
recunoaşterea propriei persoane, de aprobarea grupului, pentru a se putea simţi în
siguranţă şi împăcat cu sine. Principala preocupare a sa este aceea de a se afirma, de a-i fi
recunoscută independenţa, autoritatea. Această nevoie de a fi apreciat de ceilalţi conduce la
un conflict: pe de o parte adolescentul simte nevoie de a rămâne consecvent punctelor sale de
vedere, pentru a nu-şi submina autoritatea, pe de altă parte este foarte sugestibil, receptiv la
orice schimbare care i-ar îmbunătăţi statutul, în acest sens, activitatea decizională presupune
confruntări intense la nivelul personalităţii. La adolescenţi, conduitele altora sunt mai atent
controlate decât propriile lor conduite (din nevoia de reper social şi teama de eşec care le-ar
destabiliza imaginea de sine). Spre 16-18 ani, propriile acţiuni devin mai raţionalizate şi mai
cenzurate. Nevoia de status social, de integrare socială în vederea autodefinirii şi
afirmării sunt definitorii pentru această perioadă (Şchiopu, Verza, 1989).
Abordând din perspectivă dinamică personalitatea, putem considera că în adolescenţă
se creează premise de bază pentru maturizarea structurii ei de ansamblu, premise cum ar
fi: noi capacităţi cognitive şi de comunicare, volumul crescut al cunoştinţelor, lărgirea
relaţiilor cu ceilalţi, deschiderile către societate şi viaţă per ansamblu (Creţu, 2001).
Autodefinirea se poate realiza pe mai multe căi. în primul rând adolescentul se
defineşte prin opoziţie cu adultul, primul mecanism al autodefinirii constituindu-l
distanţarea, ulterior el se apropie de grup. Grupul are rol de model, de securizare, de oglindă
de definire, rol de spaţiu în care persoana se antrenează pentru relaţii sociale viitoare
(Neculau, 1997).
Se poate considera adolescenţa un moment de răscruce în devenirea personalităţii
umane, la această vârstă personalitatea ajunge să fie constituită în linii mari „deoarece
dispune de toate laturile şi chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele" (Zlate, 2000).

29
 CAPITOLUL 2. METODOLOGIA LUCRĂRII

2.1. Obiectivele cercetării

Lucrarea de faţă pe care am desfăşurat-o şi-a fixat în principal câteva scopuri
investigativ-teoretice. Am vizat aşadar surprinderea unor caracteristici de conduită
psihosocială a subiecţior anxioşi. Printre acestea am inclus indicele de expansivitate
socioafectivă, capacitatea de transpătrundere a alegerilor de grup în raport cu mai multe
contexte. În plus, am încercat să investigăm existenţa unui profil / pattern de trăsături
de personalitate distinct al persoanelor cu anxietate socială, astfel încât să încercăm apoi
o interpretare a rezultatelor obţinute şi prin prisma unor aspecte ce ţin potenţial şi de
modul de structurare a personalităţii.
Apoi, pe baza culegerii de date, şi interpretării lor statistice am dorit să vedem
care este tăria de manifestare a unor conduite specifice subiecţilor anxioşi şi în ce
măsură, cu ce prag de semnificaţie devin ele criterii diferenţiatoare între această
categorie de subiecţi şi cei fără manifestări de anxietate socială.
Deşi în lucrarea nu ne-am propus, în mod direct, efectuarea unor demersuri
practic-acţionale, cu scop de intervenţie şi optimizare a modului de funcţionare socială
a subiecţilor aparţinând grupului cu anxietate socială, totuşi am considerat că datele
obţinute în urma prelucrărilor statistice, în măsura validităţii de care dispun, ar putea să
servească drept bază de plecare pentru astfel de demersuri care ar putea fi derulate
ulterior.
Obiectivul general al studiului este:
Surprinderea modalităților în care persoanele cu anxietate socială ridicată se pot
implica în relații sociale și în percepția acestora.
Obiective specifice:
O1. Evidențiera faptului că persoanele cu un grad înalt de anxietate socială se
implică mai greu în relații interpersonale.
O2. Evidențierea faptului că persoanele cu un grad ridicat de anxietate socială au
dificultăți de transpătrudere mai mari decât cele cu un grad mai mic de anxietate socială.
O3. Surprinderea diferențelor existente din punct de vedere al genului în ceea ce
privește alegerile făcute pentru interaciunile sociale.

30
 O4. Surpinderea existenței unui pattern de trăsături de personalitate pentru
persoanele cu anxietate socială scăzută.

2.2. Ipotezele formulate în cercetarea empirică

Plecând de la obectivele mai sus formulate, am trecut la convertirea lor în
ipoteze de cercetare lansate în câmpul social de referinţă. Astfel ipotezele lansate de noi
în cadrul cercetării de teren au fost următoarele:
H1: este de aşteptat ca persoanele ce deţin un grad superior de anxietate socială
să se implice în mai puţine relaţii interpersonale la nivelul grupului de apartenenţă, deci
să deţină un indice de expansivitate afectivă mai mic decât persoanele care înregistrează
scoruri mici de anxietate.

H2: persoanele cu anxietate cu conţinut social au dificultăţi de transpătrundere

mai mari, atunci când criteriul folosit este competenţa intelectuală (criteriul cognitiv),
decât atunci când acesta este preferinţa afectivă (criteriul afectiv).

H3: persoanele cu anxietate cu conţinut social au dificultăţi de transpătrundere

mai mari în situaţia în care trebuie să identifice cine le-a ales pe ele, decât în situaţia în
care trebuie să ghicească cine dintre membrii grupului a ales o altă persoană/coleg de
referinţă (neanxios).

H4: există diferenţe consistente între comportamentele subiecţilor masculini şi

feminini, prezise de cele 3 ipoteze antecedente.

H5: persoanele cu anxietate socială au un pattern distinct de trăsături de

personalitate în comparaţie cu cele care nu sunt anxioase, fapt ce ar putea contribui la
apariţia diferenţelor de comportare situaţională deja înregistrate.

Aşa cum se pote observa, aceste ipoteze au vizat relaţii de covarianţă între
anumite variabile şi aspecte de mărime a diferenţei între diferite grupuri considerate la
un anumit moment.

31
 2.3. Instrumentele utilizate în cercetare
Pentru a putea obiectiva scopurile acestei cercetări şi pentru a verifica validitatea
ipotezelor lansate, au fost necesare o serie de demersuri de construcţie a metodologiei
adecvate şi de sortare a unor instrumente care să întrunească cerinţele minimale impuse
de rigorile psihodiagnostice. Din acest punct de vedere am considerat adecvate şi
sensibile pentru cercetarea noastră, următoarele instrumente:
 Chestionarul „C”;
 Chestionarul 16 PF

La aceste instrumente s-a adaugat ghidul de interviu cu ajutorul căruia au fost

culese datele de descriere a eșantionului și o modalitate de a calcula niște indici
sociometrici.

Chestionarul „C”.
Primul pas al cercetării noastre a constat în investigarea gradului de anxietate
socială pe care o deţineau subiecţii din eşantionul de referinţă. Pentru realizarea lui am
ales aplicarea Chestionarului „C” de anxietate elaborat de R.B. Cattell (ataşat în anexa
1). Chestionarul este dedicat special, prin construcţia sa, anxietăţii, cuprinzând un
număr de 40 de itemi organizaţi după factori primari componenţi şi după caracterul
manifest sau interiorizat al simptomelor respective, astfel încât primii 20 itemi se referă
la manifestări indirecte, voalate, iar ceilalţi 20 se referă la expresia directă a stării de
anxietate la nivelul comportamentului.
Pentru Cattell factorul anxietate este secundar reprezentând o particulară combinare a
contribuţiei a 5 factori primari:
 Q3 = conştiinţa de sine, nivelul de integrare a imaginii cu comportamentul;
 C = forţa Eului (capacitatea de a se controla, facilitatea de a-şi recunoaşte realist
tensiunile interioare);
 L = sentiment de insecuritate, tendinţe paranoide;
 O = propensiunea spre culpabilitate, înclinare către autoacuzare;
 Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot fi rezolvate,
tendinţe asociale).

Pentru Cattell anxietatea se referă la caracteristici precum: tensiunea interioară,

instabilitatea, lipsa de încredere în sine, rezerva în asumarea situaţiilor de risc, temeri,

32
diferite manifestări psihosomatice amplificate în plan subiectiv. Anxietatea diferă de
nevrotism prin accentul pus în acest caz pe incapacitatea de adaptare la situaţii noi şi
rigiditatea comportamentului.
De asemenea modul de organizare a celor două jumătăţi ale chestionarului în
funcţie de factorii primari este similar: 4 itemi pentru Q3,3 itemi pentru C, 2 itemi
pentru L, 6 itemi pentru O şi 5 itemi pentru Q4, în funcţie de ponderea fiecărui factor.
Factorul Q3 indică gradul de motivare a integrări comportamentului în jurul acceptării
şi imaginii de sine conştient definită, clară şi în funcţie de standardele sociale comun
acceptate. În acest sens absenţa unei astfel de integrări a comportamentului este
considerată una din cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii
Forţa eului (C), sau capacitatea de a controla şi exprima tensiunile într-o manieră
realistă şi aprobată social, intervine în starea de anxietate prin consecinţa incapacităţii
unui eu slab, incapabil de autocontrol, care recurgând la multe apărări duce la creşterea
tensiunii subiective.
Factorul O la valori înalte de manifestare reprezintă culpabilitatea anxioasă
depresivă şi poate reprezenta o propensiune constituţională spre anxietate. În formele
extreme se include într-un sindrom care combină depresia, autoculpabilizarea şi
anxietatea, sindrom care poate fi întâlnit în practica psihiatrică.
Caracteristica centrală descrisă prin testul „C” este sentimentul lipsei de
demnitate personală, anxietatea şi depresia împreună cu sentimentul de culpabilizare.

Chestionarul celor 16 factori primari ai personalităţii.

Un alt instrument folosit în cadrul cercetării noastre a fost Chestionarul celor
16 factori primari ai personalităţii elaborat de acelaşi autor (16PF - RB Cattell).
Chestionarul de fata raspunde unei exigente deja vechi care cere un instrument de
masura specific pentru factorii primari ai personalitatii. In momentul de fata este si
singurul care conţine intrebari ce poseda o saturatie cunoscuta in legatura cu fiecare
dintre factorii pe care si-i propune sa-i masoare; este demonstrat ca fiecare dintre
factorii chestionarului corespunde factorilor primari ai personalitatii, factori care se
gasesc, pe de alta parte, in special in aprecierile care pot explora sistematic semnificatia
si importanta intr-un larg evantai de situatii de viata.
Trasaturile fundamentale (“surce traits”) sau factorii pe care chestionarul ii
masoara, sunt factorii A, B, C, D, F, G, H, I, L, M, N, O, in lista standard a trasaturilor
fundamentale ale personalitatii, ca si alti 4 factori care, pana acum, au fost identificati in

33
raspunsurile la chestionare si la scara de interes- atitudine, dar nu si din aprecierile
rezultand din observatia curenta.
Deşi testul conţine 16 scale/factori ai personalităţii (din care primii 12 sunt
primari, iar ultimii 4 sunt secundari), am considerat relevante doar o serie de scale ale
acestui instrument, de aceea aplicare şi interpretarea datelor s-a rezumat la acestea. Vom
descrie scalele extrase şi utilizate.
Factorul C - instabilitate emoţională vs stabilitate emoţională sau forta eu-lui -
tendinta la manifestari nevrotice in general
Acest factor cuprinde o serie de aspecte de-a lungul unui continuum precum:
maturitate emotionala - lipsa de toleranţă la frustrări, stabil emoţtional - nestatornic,
calm, flegmatic - facând proba de emotivitate generală, realist in viaţă - visător, absenta
oboselii - oboseal nervoasa, pasnic - chinuit.
Acest factor este unul dintre aceeia care indică bogăţia sau sărăcia integrarii
dinamice a personalitatii. El apare mai des la normali decât la grupele de nevrotici si
Eysenck l-a numit “tendinţa de manifestări nevrotice in general”. Sub aspectul sau
pozitiv el pare sa fie ceea ce psihanalistii se straduiesc sa defineasca prin “forta eu-lui”.
In chestionar, o persoana C - este foarte plictisita (iritata) de lucruri si de oameni: ea
este nemultumita de situatia sa, de familia sa, de restrictiile vietii si de propria sa
sanatate. Ea raspunde sub forma de manifestari nevrotice generalizate sub forma de
fobii, tulburari psihosomatice, tulburari de somn si, de asemenea, printr-un
comportament isteric si oboseala.
Factorul E - dominare sau ascendenta - supunere
Imbină aspecte precum: afirmativ, sigur de sine - supus, spirit independent
- dependent; dur, auster - amabil, cu o gravitate afectata - natural; neconformist -
conformist; ferm - se tulbura usor; atragand atentia - multumindu-se cu el insusi. Aici
avem de-a face cu un factor bine cunoascut de dominatie: Maslow, Allport si altii l-au
studiat la oameni iar diferiti cercetatori l-au studiat la animale. Pare sa aiba un continut
putin diferit la barbat si la femeie, deoarece la femeie trasaturile “hipohondrice”,
“echillibru social” si “atragerea atentiei” sunt mai marcante decat la barbat. In studiile
facute cu ajutorul testului lui Allport asupra ascendentei - supunere, rezulta ca
dominanta tinde sa fie legata intr-o anumita masura de pozitia sociala; ea este mai
ridicata la conducatori decat la condusi. Este posibil ca varsta sa schimbe schema
generala prin aparitia semnelor de alterare la batrani. Raspunsurile la chestionarul
principal indica a tendinta la afirmare pe plan social, la tendinta ca are intotdeauna

34
dreptate in discutiile (confllictele) cu altii, a imprumutat sau a abuzat de altii fara rusine,
a fi gata de a-si incerca sansa in situatiile periculoase.
Factorul F expansivitate - neexpansivitate.
Acest factor are drept componente următoarele aspecte bipolare: guraliv- tacut,
introspectiv; animat - deprimat; calm - anxios; direct - necomunicativ, multumit de
sine, expresiv, vioi, languros, lent spontan. Este cunoscut si frecvent confirmat ca acest
factor este o componenta importanta a ceea ce in mod obisnuit se numeste extravesiune
- introversiune. Studiile lui Eysenck in zona patologica arata ca el este legat de o
diferenta fundamentala de temperament care provoaca la anumiti indivizi (cei
expansivi) manifestari de isterie, de conversie, la dificultati emotionale, in timp ce
indivizii neexpresivi tind sa faca manifestari de anxietate si de depresiune, ca in isteria
anxioasa tipica. Raspunsurile la această scală arata ca indivizii cu scoruri pozitive sunt
nepasatori; iuibesc agitatia si excitatia; sunt putin atrasi de profesiile care cer o munca
minutioasa si ingrijita.
Cu toate ca este partial de natura constitutionala, s-a precizat, de asemenea, ca in
functie de imprejurari comportamentul peroanelor care prezinta acest aspect variaza de
o maniera destul de importanta. Acest factor ofera o corelatie care nu este neglijabila cu
dimensiunile corpului, expansivii tinzand sa fie bine claditi. Un alt test obiectiv al
corelatiei cu acest factor este raportul atitudine - rapiditate, intr-o anumita performanta.
Expansivii au tendinta sa fie rapizi si inexacti.
Factorul G caracter afirmat - caracter imatur si dependent
Aici se integrează aspecte bipolare precum: individ cu sentimentul
responsabilitatii - frivol; stabil in modul sau de a fi - slab, indolent; perseverent, hotarat
- inconstant, schimbator, constiincios - nesigur, atent fata de altii - opozant. Acest factor
are o asemanare aparenta cu factorul C, intrucat indica un comportament mai mult
controlat decat emotional, se caracterizeaza mai ales prin energie si perseverenta -
inaintea acestei ipoteze se poate stabili ca acest factor corespunde “eu-lui” (surmoi) al
psihanalistilor, cu toate ca altii au propus o varianta potrivit careia factorul
expansivitatea - neexpansivitatea corespunde eu-lui. Neexpansivul nu este scutit de grija
si isi arata frica, dar pare mai verosimil ca aceasta rezulta dintr-o diferenta de
temperament decat dintr-un imperativ al eu-lui. Subiectiv, individul la care factorul G
este pozitiv, este considerat ca un individ corect din punct de vedere moral, ca un
aparator al moravurilor si al moralitatii, este perseverent, prevazator, capabil de a se

35
concentra; ii place sa analizeze pe ceilalti, este prudent si prefera persoanele eficiente
altor prieteni.
Factorul H threctia - parmia
Polul threctia indica un comportament dominat de tendinta de repliere asupra
propriei persoane, prudent, rezervat, dezinteresat, distant, moderat şi conştiincios dar cu
interese limitate.
Polul parmia indica o sociabilitate gregara, o perosană indrăzneaţă, căeria îi
place să se întâlnească cu oamenii, este activ, curajos, cu interes pentru sexul opus.
Factorul O neîncredere nelinistitia - incredere calma
Acest factor nu este bine definit in aprecieri, dar are trasaturile urmatoare:
banuitor, care mediteaza - increzator, lipsit de neincredere; tulburat, anxios - placid,
insensibil. A fost foarte bine difinit in diverse chestionare unde a primit denumiri
variate ca: “tendinta depresiva”, “dispozitie dureroasa”, “sensibilitate emotionala”,
“depreciere de sine insusi”, “nevrotism general”. Totodata el trebuie sa fie deosebit de
factorul nevrotism general pe care noi l-am denumit mai sus factorul C si este posibi; ca
el sa fie o stare relativ pasagera de depresiune si nu o trasatura stabila a personalitatii. In
tot cazul, este evident ca el apare sensibil mai net in constiinta mintala a subiectului,
decat pentru examinator. El provoaca remuscari, descurajare, predispozitie la fobii si
simptome neurastenice, il face anxios, ursuz si tulburat de catre propriile sale schimbări
de dispoziţie.
Indicatori sociometrici
Cercetarea noastră pe lângă instrumentele de investigare mai sus expuse a făcut
apel si la calculul unor indicatori sociometrici şi anume cel al expansivitatii
socioafective şi cel al capacitatatii de transpătrundere a alegerilor de grup.
Pentru a putea calcula indicele de expansivitate socioafectivă al fiecărui
membru de grup am recurs la aplicarea unui test sociometric, conceput si aplicat
conform conceptiei originale elaborate de J.L. Moreno. Acest indice este definit ca
numărul total al alegerilor şi respingerilor pe care un individ le face într-o reţea socială
familiară. In cazul de faţă am fost interesaţi doar de numărul alegerilor pe care subieţii
anxioşi le-au făcut. De aceea am solicitat acestora să răspundă la următoarea întrebare: 
„Cu cine din colegii dvs. de clasă v-ar plăcea să petreceţi împreună timpul
liber ?” Am lăsat nespecificat numărul persoanelor pe care le-ar fi putut indica, tocmai
pentru a putea vedea ce extensie vor avea aceste alegeri şi dacă apar cumva diferenţe
între categoriile de subiecţi considerate.

36
 O altă înterbare a vizat evaluarea capacităţii de transpătrundere a subiecţilor
care au înregistrat niveluri ridicate de anxietate socială. Transpătrunderea a fost
concepută şi definită ca o capacitate de a cunoaşte intuitiv, cât mai exact posibil, toţi
acei membrii ai unui grup social care îl aleg pe un altul într-un anumit context
situaţional. Aceasta este o capacitate a individului care apare pe baza procesului
socializării acestuia şi antrenării sale în evaluarea raporturilor interpersonale de grup. Ea
este în funcţie de gradul de antrenament social care ar conduce la dezvoltarea unor
capacităţi de evaluare şi cunoaştere (mai mult sau mai puţin coerctă) a
comportamentelor membrilor de grup. În acest sens am creat câteva situaţii în care
subiecţii supuşi studiului trebuiau să încerce transpătrunderea grupului. Se pleca de
fiecare dată de la ideea unui proiect care ar fi trebuit realizat în grup, dar de fiecare dată
criteriile după care membrii se alegeau între ei în scopul formării de echipe de derulare
a proiectelor presupuse erau altele - este vorba de criterii afective si cognitive. Am
folosit următoarele întrebări pentru acest scop:
„Cine din colegii dvs de clasă credeţi că v-a ales după criteriul competenţei
dvs cognitive?”,
„Cine credeţi că v-a ales în virtutea prieteniei care vă leagă?”
Aceste întrebări erau puse intr-o primă variantă pentru persoana în cauză, mai
precis aceasta era ceea ce am numit „obiectul transpătrunderii”. Într-o a doua situaţie
obiectul transpătrunderii a fost schimbat cu un coleg de grup a cărui grad de anxietate
era nesemnificativ sub aspectul intensităţii de manifestare.
În această ultimă situaţie întrebarea adresată a fost:
„Cine credeţi că l-a ales pe colegul dvs...x?”

Ghidul de interviu
Ghidul de interviu a vizat următoarele: vărsta subiecților, genul, mediul de
proveniență, tipul familiei.

2.4. Variabile utilizate în cercetare

În cadrul cercetării au fost implicate pe rând o serie de variabile. Întrucât o
variabilă capătă identitate („dependentă” sau „independentă”) doar când este integrată

37
într-un anumit design metodologic, este necesar să le prezentăm în cadrul fiecărei
ipoteze.
Ipoteza H1. Variabilele sunt:
 V.I. - variabila independentă este reprezentată de gradul intensitate a anxietății
cu cele două submodalități:
 a1 - anxietate socială crescută;
 a2 - anxietate socială scăzută;
 V.D. - variabila dependentă este reprezentată de rezultatele obţinute la
expansivitatea socioafectivă.

Ipoteza H2. Variabilele sunt:

 V.I. - variabila independentă este reprezentată de anxietatea socială crescută;
 V.D. - variabila dependentă este reprezentată de rezultatele obţinute criteriul de
alegere ce putea fi acitivtate cognitivă sau afectivă.

Ipoteza H3. Variabilele sunt:

 V.I. - variabila independentă este reprezentată de anxietatea socială crescută;
 V.D. - variabila dependentă este reprezentată de rezultatele obţinute la
autoevaluare si heteroevaluare.

Ipoteza H4. Variabilele sunt:

 V.I. - variabila independentă este reprezentată de genul subiecților cu cele două
submodalități:
 a1 - feminin;
 a2 - masculin;
 V.D. - variabila dependentă este reprezentată de rezultatele obţinute la tipurile
de transpătrundere

Ipoteza H5. Variabilele sunt:

 V.I. - variabila independentă este reprezentată de gradul intensitate a anxietății
cu cele două submodalități:
 a1 - anxietate socială crescută;
 a2 - anxietate socială scăzută;

38
  V.D. - variabila dependentă este reprezentată de rezultatele obţinute la scala de
personalitate (pattern-ul specific).

2.5. Eşantionul investigat

Cercetarea s-a desfăsurat pe un eşantion format din elevi de liceu, clasa a IX-a şi
a X-a cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani. Distribuţia lor în funcţie de sex fost relativ
echilibrată. Aceştia aparţineau la trei clase diferite, una de a IX-a și doua clase de a X-a.
Pentru anumite demersuri ale cercetării precum: calcularea indicilor sociometrici
de expansivitate socioafectivă sau evaluarea capacităţii de transpătrundere a alegerilor
efectuate de grupul de apartenenţă, una din condiţiile care a stat la baza structurării
eşantionului cercetării a fost existenţa unei istorii comune de grup astfel încât să putem
să culegm o serie de date relevante pentru scopurile noastre.
Pentru alte demersuri forma de structurare a eşantionului a fost dată de categoria
în care subiecţii s-au încadrat („cu anxietate socială” sau „fără”) în urma aplicării
chestionarului „C” de anxietate. Astfel, un număr de 30 de subiecţi din totalul celor 65
consideraţi în cercetare s-a dovedit a manifesta simptome de anxietate socială cu o
intensitate de manifestare de nivel superior. Unele din demersurile noastre au operat
tocmai pe acest eşantion dihotomizat încercând să surprindă o serie de manifestări
distincte în sfera comportamentală şi a trăsăturilor de personalitate subiacente.
Desigur, mărimea eşantionului considerat şi compoziţia sa relativ monolitică va
avea drept consecinţă limitarea puterii de extrapolare a datelor care au fost recoltate aici
şi la alte grupuri. Totuşi, în măsura în care indicatorii statistici calculaţi sunt corecţi, ei
ne vor permite extrapolarea, generalizarea efectelor obţinute şi a interpretărilor şi la alte
grupuri sociale.

Tabel 1. Structura de vârstă, gen a subiecţilor

Clasa Grupa de vârstă Feminin Masculin Total
A IX a 15-16 12 10 22
media 15,18
AXaA 16-17 9 11 20
media 16,5
AXaB 16-17 15 8 23
media 16,34

39
 Datele din tabel se reprezintă grafic pentru fiecare categorie în parte și anume
media de vârstă a eșantionului și genul subiecților în fiecare clasă de elevi.
Reprezentarea grafică a datelor din tabel din punct de vedere a mediei de vârstă
este:

Grafic nr. 1. Reprezentare grafică media de vârstă a eșantionului

Reprezentarea grafică a datelor din tabel din punct de vedere a genului este:

Grafic nr. 2. Reprezentare grafică din punct de vedere al distributiei de gen in

clasa

40
 Tabel nr. 2. Structura subiecţilor din punct de vedere al familiei de aparteneță

Clasa Familie unitară Familie monoparentală

A IX a 16 6
AXaA 7 13
AXaB 11 12

Datele din tabel se reprezintă grafic pentru fiecare a surprinde mediul de

aparteneță în fiecare clasă de elevi (familie unitară sau monoparentală).
Reprezentarea grafică a datelor din tabel din punct de vedere a familiei de
apartenență este:

Grafic nr. 3. Reprezentare grafică din punct de vedere al familiei de aparteneță

41
 CAPITOLUL 3. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

În urma aplicării instrumentelor alese pentru a verifica ipotezele lansate au fost

colectate o serie de date de nivel parametric, fapt ce ne-a permis organizarea lor într-o
bază de date şi efectuarea unor teste statistice de semnificaţie a diferenţelor şi a gradului
de asociere a variabilelor incluse în analiză.
Prelucrarea statistică propriu-zisă a datelor s-a făcut cu ajutorul programului
computerizat SPSS. (Hohn, 2007)
În esenţă studiile efectuate de noi pe acest eşantion s-au înscris în cadrul
cercetării corelaţionale şi a diferenţelor varianţelor dintre grupurile avute în vedere.
Desigur pe baza lor nu vom putea să stabilim aspecte mai profunde, cum ar fi cele de
cauzalitate a unor fenomene (studiate de noi), dar se vor putea obţine anumite tendinţe
stabile de manifestare comportamnetală a subiecţilor cu anxietate socială în câteva
contexte determinate.

3.1. Rezultate ipoteza H1

În acest sens, prima dintre ipotezele lansate de noi a încercat să verifice dacă
există într-adevăr, în mod constant diferenţe între subiecţii cu anxietate socială şi cei
fără anxietate sub aspectul numărului de relaţii sociale în care ei se implică atunci când
se află în grupul lor de colegi. Ipoteza specifică a cercetării a fost următoarea:
 H1 este de aşteptat ca persoanele ce deţin un grad superior de anxietate socială
să se implice în mai puţine relaţii interpersonale la nivelul grupului de
apartenenţă, deci să deţină un indice de expansivitate afectivă mai mic decât
persoanele care înregistrează scoruri mici de anxietate.

Pentru a putea verifica această ipoteză, am adresat subiecţilor din cele două clase
investigate solicitarea de a indica „care ar fi acele persoane cu care ar dori în general
să se asocieze atunci când se pune problema de a desfăşura în comun activităţi
sociale specifice grupului”. Numărul de alegeri pe care fiecare subiect investigat putea
să îl facă a fost nelimitat. Fiecare subiect era însă constrâns să efectueze alegerile doar
în cadrul clasei din care făcea parte. Am procedat astfel încât să putem apoi să verificăm
dacă există diferenţe semnificative de raportare-comportare, între cei anxioşi şi cei fără

42
probleme de anxietate. Pe baza acestor date s-a calculat indicele de expansivitate
socio-afectivă (ca număr total de alegeri făcute de o persoană în cadrul unui grup).
Datele obţinute, au fost introduse în tabelul de calcul pe care s-a efectuat apoi testul “t”
pentru eşantioane independente, astfel încât să se poată stabili dacă între cele două
categorii de subiecţi (cu anxietate marcantă şi cei fără anxietate) există diferenţe
semnificative sub aspectul gradului de inserţie socială în reţeaua relaţiilor socio-afective
de grup. Aşa cum se vede în tabelul de mai jos, subiecţii au fost repartizaţi în două
grupe, respectiv grupul 1 (subiecţi anxioşi =30) şi grupul 2 (subiecţi fară anxietate =35),
gradul de expansivitate fiind aici variabila dependentă. Valorile medii obţinute pe cele
două grupe sunt diferite după cum se pote observa.

Tabel nr. 3. Rezultate statistice ipoteza H1, valorile mediilor

Group Statistics

Std. Std. Error

GRUP N Mean Deviation Mean
EXPANSIV 1 30 2.47 1.63 .30
2 35 5.29 2.02 .34

Tabel nr. 4. Rezultate statistice ipoteza H1, valoarea lui t

Independent Samples Test

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means

Sig. Mean Std. Error

F Sig. t df (2-tailed) Difference Difference
EXPANSIV Equal variances
1.738 .192 -6.110 63 .000 -2.82 .46
assumed
Equal variances not
-6.212 62.802 .000 -2.82 .45
assumed

Valoarea calculată a indicelui „t” este t (63) = 6.11, p<.05, ceea ce ne arată că
această ipoteză se verifică, adică persoanele mai anxioase vor fi in general mai puţin
integrate in reţeaua interacţională a grupului de apartenenţă. Numărul de alegeri pe care
aceste persoane îl efectuează atunci când li se solicită să aleagă, în funcţie de preferinţă,
acei colegi cu care ar dori să desfăşoare activităţi sociale comune, este considerabil mai
mic decât numărul de alegeri făcute persoanele care nu au înregistrat valori mari ale
anxietăţii. Acest fapt se vede mai bine în figura de mai jos.

43
 10

EXPANSIVITATE SOCIOAFECTIVA
8

26

6 2

0
N= 30 35

1 2

GRUP

Grafic nr. 4. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H1

Ca atare putem spune că, probabil, anxietatea cu conţinut social este în măsură
să limiteze posibilităţile de inserţie adecvată ale individului în cadrul grupului de
apartenenţă. La aceste persoane ar putea să apară, ca urmare, o tendinţă de izolare
socială. Aceasta întrucât se presupune că, în absenţa unor relaţii interafective, care au
funcţie de stimulare, activare socială şi de suport social, individul va rămâne
cantonat/izolat predilect în turnul său de fildeş. Acest fapt ar putea să constiutie un
aspect negativ întrucât capacităţile adaptative ale individului nu vor putea fi optimizate
în lipsa unui context social care să ofere atât stimulii provocatori, dar mai ales feed-
back-ul, confirmarea adecvării propriilor reacţii emoţionale.

3.2. Rezultate ipoteza H2

Plecând de la aceste consideraţii, în continuare am trecut la verificarea unei alte
ipoteze, legate de asemenea de existenţa unor diferenţe prezumptive între subiecţi
anxioşi şi cei neanxioşi, în privinţa dezvoltării unor capacităţi de cunoaştere socială la
nivel de grup. Ne-a interesat aici capacitatea de transpătrundere (definită ca o
capacitate de a cunoaşte intuitiv, cât mai exact posibil, toţi acei membrii ai unui grup
social care îl aleg pe un altul într-un anumit context situaţional). Am încercat să
introducem mai multe forme de transpătrundere, după mai multe criterii şi anume: după

44
cirteriul transpătrunderii pentru ipoteza H2 și după criteriul tipul de relație implicătă
pentru ipoteza H3.
După „obiectul transpătrunderii” am distins:
 transpătrunderea grupului atunci când obiectul era chiar persoana respectivă care
avea un grad ridicat de anxietate şi
 transpătrunderea grupului atunci când obiect era o altă persoană cu grad
nesemnificativ de anxietate socială;

După „tipul de relaţie implicată” între membrii grupului respectiv am distins:

 transpătrunderea alegerilor grupului într-o activitate ce presupune relaţionare
preponderent cognitivă, şi
 transpătrunderea alegerilor grupului într-o activitate ce presupune relaţionare
preponderent afectivă.

Pe scheletul acestor situaţii au fost apoi construite următoarele ipoteze:

 H2: persoanele cu anxietate cu conţinut social au dificultăţi de transpătrundere
mai mari, atunci când criteriul folosit este competenţa intelectuală (criteriul
cognitiv), decât atunci când acesta este preferinţa afectivă (criteriul afectiv).
 H3: persoanele cu anxietate cu conţinut social au dificultăţi de transpătrundere
mai mari în situaţia în care trebuie să ghicească cine le-a ales pe ele, decât în
situaţia în care trebuie să ghicească cine dintre membrii grupului a ales o altă
persoană/coleg de referinţă (neanxios).

Rezultatele ipotezei H2 sunt:

Eşantionul pe care s-au efectuat calculele la nivelul acestor două ipoteze a fost
restrâns la un număr de 30 de subiecţi, adică numai subiecţii care în urma testului de
anxietate administrat au reieşit ca având un grad semnificativ de anxietate socială.
Am fost interesaţi să vedem cum se comportă această categorie de subiecţi în
situaţii de acest gen. Subiecţii fară anxietate socială marcantă au folosit aici doar ca
element de reper invocat în contextul celor două ipoteze.
Pentru a putea verifica aceste ipoteze am colectat o serie de date care au fost
introduse în baza de date statistică. Au fost constituite astfel 4 variabile prescurtate în
tabelele de calcul după cum urmează:

45
  TRANSP-COG = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii de relaţionare
cognitivă;
 TRANSP-AF = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii de relaţionare
afectivă;
 TRANSP-1 = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii când obiectul
estimării este propria persoană;
 TRANSP-2 = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii când obiectul
estimării este o altă persoană de referinţă din cadrul grupului.

Pe aceste distribuţii de date s-a trecut apoi la calcularea testului „t” pentru
eşantioane perechi pe care l-am considerat adecvat acestui demers, întrucât în fiecare
din aceste două ipoteze era necesar sa comparăm două scoruri aparţinând aceluiaşi
subiect.
În legătură cu ipoteza 2 am vrut să verificăm cum se comportă unul şi acelaşi
subiect, de la o situaţie la alta, adică atunci când este necesară transpătrunderea
alegerilor grupului într-o sarcină ce implică aspecte cognitive, faţă de situaţia în care
transpătrunderea vizează aspecte afective. Astfel, toţi membrii fiecărei clase de elevi,
considerate în parte, au fost rugaţi să indice „cu cine ar dori să colaboreze pentru a
rezolva o situaţie problematică ce solicită implicare intelectuală din partea
colegilor” şi „cu cine ar dori să colaboreze pentru a rezolva o situaţie problematică
ce solicită implicare afectivă din partea colegilor”

Tabel nr. 5. Rezultate statistice ipoteza H2, valorile mediilor

Paired Samples Statistics

Std. Std. Error

Mean N Deviation Mean
Pair TRANSP-COG 2.67 30 1.03 .19
1 TRANSP-AF 3.33 30 1.60 .29

Tabel nr. 6. Rezultate statistice ipoteza H2 valoarea lui t

Paired Samples Test

Paired Differences
Std. Std. Error Sig.
Mean Deviation Mean t df (2-tailed)
Pair 1 TRANSP-COG&TRANSP-AF
-.67 1.75 .32 -2.088 29 .046

46
 Aşa cum se vede în tabelele de mai sus comportamentul subiecţilor cu anxietate
socială se modifică semnificativ de la o situaţie la alta. Astfel, capacitatea lor de
transpătrundere a fost mai redusă atunci când li s-a solicitat să răspundă cine sunt acele
persoane (colegi de clasă) despre care cred că ar vrea să se asocieze cu ei, dacă ar fi
vorba de o situaţie care le-ar solicita o relaţionare preponderent cognitivă, respectiv una
preponderent afectivă.
În prima situaţie de „alegere cognitivă” capacitatea de transpătrundere a
subiecţilor anxioşi a fost în medie mai mică (2.67), spre deosebire de cea de-a doua
situaţie de „alegere afectivă”, în care media transpătrunderilor realizate de subiecţii
anxioşi a fost mai mare (3.33). Aşa cum arată testul t (29) =2.08, p=.04 diferenţele
obţinute între prima şi a doua situaţie sunt consistente şi nu întâmlpătoare. Ca atare
ipoteza de cercetare se confirmă.
Ca atare au fost comparate rezultatele la cele două variabile. Una din
interpretările care ar putea fi avansate este aceea că, la subiecţii anxioşi una din marile
probleme este subestimarea valorii personale prin prisma/ percepţia socială a grupului,
mai ales sub aspectul aportului şi eficienţei cognitive în rezolvarea unor sarcini
(ipotetice) de grup. Altfel spus, anxioşii tind în mod constant să se subestimeze în raport
cu ceilalţi membrii ai grupului mai ales sub aspectul neadecvării lor cognitive la situaţii.
Temerile lor sunt legate în principal de incapacitatea cognitivă autoreflectată.

Grafic nr. 5. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H2

47
 De aceea, aşa cum se vede şi în graficul de mai sus, anxioşii sunt mai aproape de
adevăr (medii mai mari), atunci când încearcă transpătrunderea nominalizărilor lor, pe
care le-a facut grupul de colegi, în raport cu o situaţie care ar pretinde o implicare
preponderent afectivă.

3.3. Rezultate ipoteza H3

Pentru a putea verifica ipoteza H3 am colectat o serie de date care au fost
introduse în baza de date statistică, la fel ca și la ipoteza H2. Au fost constituite astfel 4
variabile prescurtate în tabelele de calcul după cum urmează:
 TRANSP-COG = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii de relaţionare
cognitivă;
 TRANSP-AF = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii de relaţionare
afectivă;
 TRANSP-1 = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii când obiectul
estimării este propria persoană;
 TRANSP-2 = capacitatea de transpătrundere a unor situaţii când obiectul
estimării este o altă persoană de referinţă din cadrul grupului.

Pentru a urmări rezultatele subicții anxioşi din eşantionul investigat au fost

solicitaţi să indice: „care credeţi că ar fi acele persoane din clasa dumneavoastră
care v-au ales în primul context de mai sus ?”, „dar în al doilea context?”S-au
înregistrat de fiecare dată răspunsurile corecte (corespondenţele în alegeri) indicate de
fiecare din subiecţii anxioşi.
Ipoteza 3 a urmărit, plecând de la aceeaşi schemă, să verifice dacă există
diferenţe în capacitatea de transpătrundere a subiecţilor anxioşi în situaţia în care
obiectul transpătrunderii se schimbă.
Subiecţii anxioşi au fost puşi să precizeze două aspecte. Primul se referea la
indicarea acelor persoane care i-au ales pe ei în situaţiile de mai sus. Al doilea se referea
la identificarea acelor persoane care au ales un alt coleg dat de referinţă în situaţile de
mai sus. S-au obţinut astfel două serii de date pe care s-au efectuat apoi prelucrările
statistice.

48
 Şi de această dată s-a recurs la calcularea unui test „t” pentru eşantioane perechi.
Datele obţinute, t(29) = 2.34, p=.02, vin să confirme şi această ipoteză.

Tabel nr. 7. Rezultate statistice ipoteza H3, valorile mediilor

Paired Samples Statistics

Std. Std. Error

Mean N Deviation Mean
Pair TRANSP-1 3.20 30 1.16 .21
1 TRANSP-2 3.70 30 1.21 .22

Tabel nr. 8. Rezultate statistice ipoteza H3, valoarea lui t

Paired Samples Test

Paired Differences
Std. Std. Error Sig.
Mean Deviation Mean t df (2-tailed)
Pair 1 TRANSP-1& TRANSP-2 -.50 1.17 .21 -2.347 29 .026

Se observă că, în prima situaţie care viza transpătrunderea alegerilor facute de

grup în raport cu propria persoană, media este semnificativ mai mică (3.20), decât în
situaţia a doua (3.70) care viza transpătrunderea alegerilor pe care le face grupul atunci
când obiect de referinţă este o altă persoană.
Acest fapt ar putea fi pus pe seama faptului că subiecţii anxioşi au dificultăţi în
perceperea corectă a propriei imagini (valori) pe care o lasă la nivelul grupului de
apartenenţă. Astfel ei sunt într-o măsură mai mare apţi să identifice corect relaţiile
socioafective care se instalează între membrii grupului. Acest lucru nu se întâmplă însă
şi în ceea ce priveşte autoevaluarea poziţiei proprii în cadrul grupului de colegi. Ei au
tendinţa de a se considera în mod sistematic « mai puţin agreaţi » de colegii lor atunci
când se pune problema alegerii interpersonale. Ca atare putem afirma că la subiecţii
anxioşi este afectată capacitatea de autoevaluare prin prisma grupului (ceea ce am putea
identifica cu eul reflectat al persoanei), şi mai puţin sau poate nesemnificativ,
capacitatea de evaluare anticipativă a dinamicii grupului considerat ca « alter-ego » .
Desigur, acest lucru ar putea să ne apară cel puţin curios. Totuşi, în esenţă, interpretarea
rezultatelor nu diferă mult de cea obţinută la ipoteza anterioară. Probabil că una din
cauzele anxietăţii ar putea fi o imagine de sine distorsionată în sens negativ, însă

49
neconştientizată de către subiectul în cauză. Această interpretare ar fi oarecum similară
cu explicaţiile psihanalitice ale nevrozei. Totuşi, în lipsa unor investigaţii mai specifice
nu putem să avansăm alte ipoteze explicative ale fenomenului fără a antrena riscul de a
greşi.

Grafic nr. 6. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H3

Graficul de mai sus ne ajută să vizualizăm mai bine diferenţele sub aspectul
capacităţii de transpătrundere obţinute de subiecţii anxioşi de la o situaţie la alta. Aşa
cum se vede şi aşa cum a indicat şi valoarea calculată pentru testul t diferenţele de la o
situaţie la alta nu sunt întâmplătoare, ci dimpotrivă suficient de consistente.
Putem astfel să afirmăm că o caracteristică pervazivă a comportamentului
subiecţilor anxioşi este dificultatea de transpătrundere a alegerilor de grup, atunci când
obiectul acestor alegeri îl constituie chiar persoana anxioasă în cauză. Mai mult,
persoanele anxioase vor avea probleme de transpătrundere atunci când grupul se
reuneşte în rezolvarea unei sarcini ipotetice după criterii preponderent de ordin cognitiv.
Acest fapt ar putea să ne indice faptul că sentimentul de inadecvare al anxioşilor este
accentuat de situaţii care reclamă dovada valorii personale în plan cognitiv şi mai puţin
valoarea deţinută de ins în planul relaţiilor interpersonale.

50
 3.4. Rezultate ipoteza H4
După verificarea acestor ipoteze de mai sus am fost interesaţi să vedem dacă
diferenţele constatate ar fi antrenate de genul sexual al indivizilor pe care s-au efectuat
investigaţiile. Astfel am lansat o subipoteză de cercetare şi anume:
 H4: există diferenţe consistente între comportamentele subiecţilor masculini şi
feminini, prezise de cele 3 ipoteze antecedente.

Verificarea acestei ipoteze a impus realizarea testului ANOVA one-way,

variabila independentă, pe seama căreia ar fi putut fi puse eventualele diferenţe fiind în
acest caz sexul subiecţilor anxioşi. Ca variabile dependente au fost introduse în calcul
toate cele 4 forme de transpătrundere discutate ceva mai sus.
In urma prelucrării datelor s-au obţinut informaţiile cuprinse în tabelele de mai jos.

Tabel nr. 9. Rezultate statistice ipoteza H4, valorile mediilor

Descriptives

95% Confidence Interval

for Mean
Std. Lower Upper
N Mean Deviation Std. Error Bound Bound Minimum Maximum
TRANSP-COG masculin 19 2.53 1.02 .23 2.03 3.02 1 5
feminin 11 2.91 1.04 .31 2.21 3.61 1 4
Total 30 2.67 1.03 .19 2.28 3.05 1 5
TRANSP-AF masculin 19 3.26 1.41 .32 2.58 3.94 1 6
feminin 11 3.45 1.97 .59 2.13 4.78 1 7
Total 30 3.33 1.60 .29 2.73 3.93 1 7
TRANSP-1 masculin 19 3.53 1.17 .27 2.96 4.09 1 6
feminin 11 2.64 .92 .28 2.02 3.26 1 4
Total 30 3.20 1.16 .21 2.77 3.63 1 6
TRANSP-2 masculin 19 3.68 1.29 .30 3.06 4.31 2 7
feminin 11 3.73 1.10 .33 2.99 4.47 2 6
Total 30 3.70 1.21 .22 3.25 4.15 2 7

Tabelul de mai sus conţine o seride de date sintetice. Numărul subiecţilor

anxioşi care au intrat în calcul a fost de 30, din care 19 de sex masculin şi 11 de sex
feminin. Mediile grupului de femei şi bărbaţi obţinute în fiecare din cele 4 situaţii se
pare că nu sunt foarte diferite unele de altele.

51
 Tabel nr. 10. Rezultate statistice ipoteza H4, Anova

ANOVA

Sum of Mean
Squares df Square F Sig.
TRANSP-COG Between Groups 1.021 1 1.021 .964 .335
Within Groups 29.646 28 1.059
Total 30.667 29
TRANSP-AF Between Groups .255 1 .255 .096 .759
Within Groups 74.411 28 2.658
Total 74.667 29
TRANSP-1 Between Groups 5.518 1 5.518 4.642 .040
Within Groups 33.282 28 1.189
Total 38.800 29
TRANSP-2 Between Groups 1.292E-02 1 1.292E-02 .009 .927
Within Groups 42.287 28 1.510
Total 42.300 29

Aşa cum ne indică tabelul testului ANOVA, într-o singură situaţie putem să
vorbim de diferenţe de comportament între subiecţii de sex masculin şi cei de sex
feminin. Aceasta este situaţia a treia, respectiv cea în care subiecţii trebuiau să realizeze
transpătrundereea alegerilor grupului în raport cu propria persoană. Se pare că subiecţii
de sex masculin sunt mai aproape de adevăr decât subiecţii de sex feminin, întrucât ei au
identificat în mod corect un număr mai mare de alegeri. Altfel spus, ei deţin un grad mai
mare de obiectivitate în evaluarea propriilor şanse de a fi aleşi (datorită valorii lor
pentru grup) de către colegi în acest context. Totuşi, pentru celelalte situaţii nu s-au
obţinut diferenţe semnificative de manifestare, fapt ce ne obligă să considerăm că
subiecţii de sex feminin nu diferă considerabil sub aceste aspecte.

Grafic nr. 7. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H4

52
 Graficul de mai sus ne indica, într-o formă vizuală, cum variază comportamentul
celor două categorii sexuale de la o situaţie la alta în care au fost solicitaţi să realizeze
transpătrunderi. Aici se observă mai clar că între cele două categorii sexuale (adică 1
masculin şi 2 feminin) doar linia de culoare albastră (transp-1) este diferită ca lungime.

3.5. Rezultate ipoteza H5

In ultima parte a lucrării noastre, plecând de la ideea că diferenţele înregistrate în
cazul subiecţilor anxioşi ar putea avea la bază o serie de determinări interne,
psihoindividuale (dincolo de cele psihosociale care se presupune că acţionează în
tandem), am încercat să surprindem o serie de trăsături de personalitate care ar putea să
ne conducă la identificarea unui profil psihologic distinct pentru grupul subiecţilor
anxioşi. Ipoteza de cercetare lansată în acest sens a fost:
 H5: persoanele cu anxietate socială au un pattern distinct de trăsături de
personalitate în comparaţie cu cele care nu sunt anxioase, fapt ce ar putea
contribui la apariţia diferenţelor de comportare situaţională deja înregistrate.

Pentru a verifica validitatea acestei ipoteze am folosit o serie de scale extrase din
chestionarul de personalitate construit de către R.B. Cattell. Am utilizat doar acele scale
pe care le-am considerat mai adecvate în diferenţierea subiecţilor anxioşi de cei
neanxioşi. Aceste scale / factori şi semnificaţia lor o vom expune succint în cele ce
urmează.
Factorul C - instabilitate emoţională vs stabilitate emoţională sau forta eu-lui -
tendinta la manifestari nevrotice in general
Acest factor cuprinde o serie de aspecte de-a lungul unui continuum precum:
maturitate emotionala - lipsa de toleranta la frustrari, stabil emotional - nestatornic,
calm, flegmatic - facand proba de emotivitate generala, realist in viata - visator, absenta
oboselii - oboseala nervoasa, pasnic - chinuit.
Acest factor este unul dintre aceeia care indica bogatia sau saracia integrarii
dinamice a personalitatii. El apare mai des la normali decat la grupele de nevrotici si
Eysenck l-a numit “tendinta de manifestari nevrotice in general”. Sub aspectul sau
pozitiv el pare sa fie ceea ce psihanalistii se straduiesc sa defineasca prin “forta eu-lui”.
In chestionar, o persoana C - este foarte plictisita (iritata) de lucruri si de oameni: ea

53
este nemultumita de situatia sa, de familia sa, de restrictiile vietii si de propria sa
sanatate. Ea raspunde sub forma de manifestari nevrotice generalizate sub forma de
fobii, tulburari psihosomatice, tulburari de somn si, de asemenea, printr-un
comportament isteric si oboseala.
Factorul E - dominare sau ascendenta - supunere
Imbină aspecte precum: afirmativ, sigur de sine - supus, spirit independent -
dependent; dur, auster - amabil, cu o gravitate afectata - natural; neconformist -
conformist; ferm - se tulbura usor; atragand atentia - multumindu-se cu el insusi. Aici
avem de-a face cu un factor bine cunoascut de dominatie: Maslow, Allport si altii l-au
studiat la oameni iar diferiti cercetatori l-au studiat la animale. Pare sa aiba un continut
putin diferit la barbat si la femeie, deoarece la femeie trasaturile “hipohondrice”,
“echillibru social” si “atragerea atentiei” sunt mai marcante decat la barbat. In studiile
facute cu ajutorul testului lui Allport asupra ascendentei - supunere, rezulta ca
dominanta tinde sa fie legata intr-o anumita masura de pozitia sociala; ea este mai
ridicata la conducatori decat la condusi. Este posibil ca varsta sa schimbe schema
generala prin aparitia semnelor de alterare la batrani. Raspunsurile la chestionarul
principal indica a tendinta la afirmare pe plan social, la tendinta ca are intotdeauna
dreptate in discutiile (confllictele) cu altii, a imprumutat sau a abuzat de altii fara rusine,
a fi gata de a-si incerca sansa in situatiile periculoase.
Factorul F expansivitate - neexpansivitate.
Acest factor are drept componente următoarele aspecte bipolare: guraliv- tacut,
introspectiv; animat-deprimat; calm- anxios; direct - necomunicativ, multumit de sine,
expresiv, vioi, languros, lent spontan. Este cunoscut si frecvent confirmat ca acest factor
este o componenta importanta a ceea ce in mod obisnuit se numeste extravesiune -
introversiune. Studiile lui Eysenck in zona patologica arata ca el este legat de o
diferenta fundamentala de temperament care provoaca la anumiti indivizi (cei
expansivi) manifestari de isterie, de conversie, la dificultati emotionale, in timp ce
indivizii neexpresivi tind sa faca manifestari de anxietate si de depresiune, ca in isteria
anxioasa tipica. Raspunsurile la această scală arata ca indivizii cu scoruri pozitive sunt
nepasatori; iuibesc agitatia si excitatia; sunt putin atrasi de profesiile care cer o munca
minutioasa si ingrijita.
Cu toate ca este partial de natura constitutionala, s-a precizat, de asemenea, ca in
functie de imprejurari comportamentul peroanelor care prezinta acest aspect variaza de
o maniera destul de importanta. Acest factor ofera o corelatie care nu este neglijabila cu

54
dimensiunile corpului, expansivii tinzand sa fie bine claditi. Un alt test obiectiv al
corelatiei cu acest factor este raportul atitudine - rapiditate, intr-o anumita performanta.
Expansivii au tendinta sa fie rapizi si inexacti.
Factorul G caracter afirmat - caracter imatur si dependent
Aici se integrează aspecte bipolare precum: individ cu sentimentul
responsabilitatii - frivol; stabil in modul sau de a fi - slab, indolent; perseverent, hotarat
- inconstant, schimbator, constiincios - nesigur, atent fata de altii - opozant. Acest factor
are o asemanare aparenta cu factorul C, intrucat indica un comportament mai mult
controlat decat emotional, se caracterizeaza mai ales prin energie si perseverenta -
inaintea acestei ipoteze se poate stabili ca acest factor corespunde “eu-lui” (surmoi) al
psihanalistilor, cu toate ca altii au propus o varianta potrivit careia factorul
expansivitatea - neexpansivitatea corespunde eu-lui. Neexpansivul nu este scutit de grija
si isi arata frica, dar pare mai verosimil ca aceasta rezulta dintr-o diferenta de
temperament decat dintr-un imperativ al eu-lui. Subiectiv, individul la care factorul G
este pozitiv, este considerat ca un individ corect din punct de vedere moral, ca un
aparator al moravurilor si al moralitatii, este perseverent, prevazator, capabil de a se
concentra; ii place sa analizeze pe ceilalti, este prudent si prefera persoanele eficiente
altor prieteni.
Factorul H threctia - parmia
Polul threctia indica un comportament dominat de tendinta de repliere asupra
propriei persoane, prudent, rezervat , dezinteresat, distant, moderat şi conştiincios dar cu
interese limitate. Polul parmia indica o sociabilitate gregara, o perosană indrăzneaţă,
căeria îi place să se întâlnească cu oamenii, este activ, curajos, cu interes pentru sexul
opus.
Factorul O neîncredere nelinistitia - incredere calma
Acest factor nu este bine definit in aprecieri, dar are trasaturile urmatoare:
banuitor, care mediteaza - increzator, lipsit de neincredere; tulburat, anxios - placid,
insensibil. A fost foarte bine difinit in diverse chestionare unde a primit denumiri
variate ca: “tendinta depresiva”, “dispozitie dureroasa”, “sensibilitate emotionala”,
“depreciere de sine insusi”, “nevrotism general”. Totodata el trebuie sa fie deosebit de
factorul nevrotism general pe care noi l-am denumit mai sus factorul C si este posibi; ca
el sa fie o stare relativ pasagera de depresiune si nu o trasatura stabila a personalitatii. In
tot cazul, este evident ca el apare sensibil mai net in constiinta mintala a subiectului,
decat pentru examinator. El provoaca remuscari, descurajare, predispozitie la fobii si

55
simptome neurastenice, il face anxios, ursuz si tulburat de catre propriile sale schimbari
de dispozitie.

Tabel nr. 11. Rezultate statistice ipoteza H5, valorile mediilor

Descriptives

95% Confidence Interval

for Mean
Std. Lower Upper
N Mean Deviation Std. Error Bound Bound Minimum Maximum
FACTORUL anxiosi 30 4.30 1.91 .35 3.59 5.01 1 9
C normali 35 6.06 1.95 .33 5.39 6.73 1 9
Total 65 5.25 2.11 .26 4.72 5.77 1 9
FACTORUL anxiosi 30 4.77 2.19 .40 3.95 5.59 1 9
E normali 35 4.11 2.21 .37 3.36 4.87 1 8
Total 65 4.42 2.21 .27 3.87 4.96 1 9
FACTORUL anxiosi 30 4.30 1.76 .32 3.64 4.96 1 8
F normali 35 5.31 1.78 .30 4.70 5.93 2 9
Total 65 4.85 1.83 .23 4.39 5.30 1 9
FACTORUL anxiosi 30 6.23 1.87 .34 5.54 6.93 2 10
G normali 35 5.37 1.99 .34 4.69 6.05 1 10
Total 65 5.77 1.97 .24 5.28 6.26 1 10
FACTORUL anxiosi 30 4.80 1.30 .24 4.32 5.28 3 8
H normali 35 6.11 1.37 .23 5.64 6.58 3 8
Total 65 5.51 1.48 .18 5.14 5.87 3 8
FACTORUL anxiosi 30 6.60 1.69 .31 5.97 7.23 4 10
H normali 35 4.83 2.48 .42 3.98 5.68 1 9
Total 65 5.65 2.31 .29 5.07 6.22 1 10

În tabelul de mai sus sunt înregistrate datele preliminare pe fiecare factor avut în
vedere în funcţie de nivelul de anxietate al subiecţilor care a dus la subâmpărţirea
eşantionului investigat. S-au măsurat diferenţele dintre subiecţii anxioşi şi cei normali
pe fiecare din cei 6 factori consideraţi în parte. Au fost de fiecare dată luaţi în calcul 30
de subiecţi anxioşi (aşa cum au reieşit în urma chestionarului de anxietate C) şi 35 de
subiecţi fără semne de anxietate. Pe acest tabel s-a calculat apoi testul ANOVA pentru a
vedea dacă există diferenţe semnificative între cele două categorii.

56
 Tabel nr. 12. Rezultate statistice ipoteza H5, Anova

ANOVA

Sum of Mean
Squares df Square F Sig.
FACTORUL Between Groups 49.876 1 49.876 13.304 .001
C Within Groups 236.186 63 3.749
Total 286.062 64
FACTORUL Between Groups 6.875 1 6.875 1.421 .238
E Within Groups 304.910 63 4.840
Total 311.785 64
FACTORUL Between Groups 16.619 1 16.619 5.292 .025
F Within Groups 197.843 63 3.140
Total 214.462 64
FACTORUL Between Groups 12.000 1 12.000 3.210 .078
G Within Groups 235.538 63 3.739
Total 247.538 64
FACTORUL Between Groups 27.903 1 27.903 15.648 .000
H Within Groups 112.343 63 1.783
Total 140.246 64
FACTORUL Between Groups 50.690 1 50.690 10.930 .002
O Within Groups 292.171 63 4.638
Total 342.862 64

Valorile indicelui F (Fischer) ating praguri semnificative pentru 4 din cei 6

factori luaţi în studiu. De aceea putem afirma că există diferenţe semnificative sub
aspectul factorului C (instabilitate emoţională), F (expansivitate), H (threctia) şi O
(încredere) între subiecţii anxioşi şi cei normali ; la nivelul acestor factori testul F s-a
înscris în pragurile de semnificaţie statistică, adică p<.05. Acest lucru poate fi inspectat
şi in graficul de mai jos.

0
factor C factor E factor F factor G factor H factor O

anxiosi normali

Grafic nr. 8. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H5

57
 Subiecţii care au fost identificaţi ca având un grad ridicat de anxietate se
caracterizează în mod constant printr-o stabilitate emoţională scazută, hipersensibilitate,
versatilitate, iritabilitate, lipsa de toleranta la frustrare, eu slab (valoare scăzută G);
moderaţie, prudenţă, caracter taciturn, rezervă (valoare scăzută F); timiditate, timorare,
suspiciozitate, prudenţă extremă, exteriorizare dificila, sentimente de inferioritate (H
scăzut) şi anxietate, depresie cu sentimente de culpabilitate (O ridicat).
In contrast cu aceştia subiecţii normali se caracterizează prin: stabilitate
emotională, realism, calm, echilibru, eu puternic (G ridicat); impulsivitate, entuziasm,
expansivitate, veselie, vitalitate (F ridicat); îndrăzneală, sociabilitate, spirit
întreprinzator, spontaneitate, cu rezonantă emoţionala bogată (H ridicat) şi calm,
incredere în sine, seninătate (O scăzut).
Factorii E (submisivitate) şi G (supraeu) nu au întrunit praguri statistic
semnificative, fapt ce ne arată că ei nu sunt factori sensibili în diferenţierea celor două
grupuri. Astfel reprezentare grafică a factorilor ce contează este următoarea:

Grafic nr. 9. Reprezentare grafică rezultate ipoteza H5, factori diferențiatori

58
 CAPITOLUL 4. CONCLUZII GENERALE

În cadrul acestei lucrări de cercetare am fost interesaţi să surprindem o serie de

particularităţi de manifestare a conduitei sociale a indivizilor anxioşi în diferite
contexte. Printre acestea am inclus capacitatea de inserţie socială în cadrul grupului,
capacitatea de cunoaştere/transpătrundere a acestuia, a reacţiilor membrilor de către
indivizii anxioşi.
Prima ipoteză a vrut să investigheze dacă întradevăr există diferenţe sub
aspectul gradului de implicare în grup între indivizii cu anxietate socială şi cei fără
simptome anxioase. Ipoteza a fost confirmată de rezultatele obţinute. Întrucât s-
descoperit că în cazul anxioşilor expansivitatea socioafectivă este în mod constant mai
redusă decât în grupul de comparaţie am concluzionat că, probabil, anxietatea cu
conţinut social este în măsură să limiteze posibilităţile de inserţie adecvată ale
individului în cadrul grupului de apartenenţă. La aceste persoane ar putea să apară, ca
urmare, o tendinţă de izolare socială. Aceasta întrucât se presupune că, în absenţa unor
relaţii interafective, care au funcţie de stimulare, activare socială şi de suport social,
individul va rămâne cantonat/izolat predilect în turnul său de fildeş. Acest fapt ar putea
să constiutie un aspect negativ întrucât capacităţile adaptative ale individului nu vor
putea fi optimizate în lipsa unui context social care să ofere atât stimulii provocatori, dar
mai ales feed-back-ul, confirmarea adecvării propriilor reacţii emoţionale.
În legătură cu ipoteza 2 am vrut să verificăm cum se comportă unul şi acelaşi
subiect, de la o situaţie la alta, adică atunci când este necesară transpătrunderea
alegerilor grupului într-o sarcină ce implică aspecte cognitive, faţă de situaţia în care
transpătrunderea vizează aspecte afective.
Şi de această dată s-a constatat o modificare consistentă a comportamentului
subiecţilor cu anxietate socială de la o situaţie la alta. Astfel, capacitatea lor de
transpătrundere a fost mai redusă atunci când li s-a solicitat să răspundă cine sunt acele
persoane (colegi de clasă) despre care cred că ar vrea să se asocieze cu ei, dacă ar fi
vorba de o situaţie care le-ar solicita o relaţionare preponderent cognitivă, respectiv una
preponderent afectivă.
În prima situaţie de „alegere cognitivă” capacitatea de transpătrundere a
subiecţilor anxioşi a fost în medie mai mică (2.67), spre deosebire de cea de-a doua

59
situaţie de „alegere afectivă”, în care media transpătrunderilor realizate de subiecţii
anxioşi a fost mai mare (3.33). Ca atare, şi această ipoteză de cercetare s-a confirmat.
Una din interpretările care ar putea fi avansate este aceea că, la subiecţii anxioşi
o mare problemă o constituie subestimarea valorii personale prin prisma/ percepţia
socială a grupului, mai ales sub aspectul aportului şi eficienţei cognitive în rezolvarea
unor sarcini (ipotetice) de grup. Altfel spus, anxioşii tind în mod constant să se
subestimeze în raport cu ceilalţi membrii ai grupului mai ales sub aspectul neadecvării
lor cognitive la situaţii. Temerile lor sunt legate în principal de incapacitatea cognitivă
autoreflectată.
O altă ipoteză, cea de-a treia, a urmărit, să verifice dacă există diferenţe în
capacitatea de transpătrundere a subiecţilor anxioşi în situaţia în care obiectul
transpătrunderii se schimbă. Datele obţinute în prelucrarea datelor ne permit
confirmarea acestui fapt ipotetic. Acest fapt ar putea fi pus pe seama faptului că
subiecţii anxioşi au dificultăţi în perceperea corectă a propriei imagini (valori) pe care o
lasă la nivelul grupului de apartenenţă. Astfel ei sunt într-o măsură mai mare apţi să
identifice corect relaţiile socioafective care se instalează între membrii grupului. Acest
lucru nu se întâmplă însă şi în ceea ce priveşte autoevaluarea poziţiei proprii în cadrul
grupului de colegi. Ei au tendinţa de a se considera în mod sistematic « mai puţin
agreaţi » de colegii lor atunci când se pune problema alegerii interpersonale. Ca atare
putem afirma că la subiecţii anxioşi este afectată capacitatea de autoevaluare prin
prisma grupului (ceea ce am putea identifica cu eul reflectat al persoanei), şi mai puţin
sau poate nesemnificativ, capacitatea de evaluare anticipativă a dinamicii grupului
considerat ca « alter-ego » . Desigur, acest lucru ar putea să ne apară cel puţin curios.
Totuşi, în esenţă, interpretarea rezultatelor nu diferă mult de cea obţinută la ipoteza
anterioară. Probabil că una din cauzele anxietăţii ar putea fi o imagine de sine
distorsionată în sens negativ, însă neconştientizată de către subiectul în cauză. Această
interpretare ar fi oarecum similară cu explicaţiile psihanalitice ale nevrozei. Totuşi, în
lipsa unor investigaţii mai specifice nu putem să avansăm alte ipoteze explicative ale
fenomenului fără a greşim.
Pe baza calculului analizei univariate, in ipoteza a patra, am încercat să
verificăm dacă apar diferenţe în conduita subiecţilor de sex feminin, distincte de cele ale
subiecţilor de sex masculin în contextele precizate de ipotezele anterior cercetate.
Ipoteza se confirmă doar parţial, adică, într-o singură situaţie putem să vorbim
de diferenţe de comportament între subiecţii de sex masculin şi cei de sex feminin.

60
Aceasta este situaţia a treia, respectiv cea în care subiecţii trebuiau să realizeze
transpătrundereea alegerilor grupului în raport cu propria persoană. Se pare că subiecţii
de sex masculin sunt mai aproape de adevăr decât subiecţii de sex feminin, întrucât ei au
identificat în mod corect un număr mai mare de alegeri. Altfel spus, ei deţin un grad mai
mare de obiectivitate în evaluarea propriilor şanse de a fi aleşi (datorită valorii lor
pentru grup) de către colegi în acest context. Totuşi, pentru celelalte situaţii nu s-au
obţinut diferenţe semnificative de manifestare, fapt ce ne obligă să considerăm că
subiecţii de sex feminin nu diferă considerabil sub aceste conduite considerate.
În cadrul ultimei noastre ipoteze am încercat să verifică dacă cele două
categorii de subiecţi luate în considerare (cu anxietate socială şi fără anxietate socială),
comparativă, de-a lungul a şase factori pe care noi i-am socotit relevanţi, există
configurări specifice sau patternuri de personalitate distincte. Inregistrările obţinute de
la aceşti subiecţi şi calculele efectuate au atins praguri semnificative pentru 4 din cei 6
factori luaţi în studiu. De aceea putem afirma că există diferenţe semnificative sub
aspectul factorului C (instabilitate emoţională), F (expansivitate), H (threctia) şi O
(încredere) între subiecţii anxioşi şi cei fără manifestări marcate de
Subiecţii care au fost identificaţi ca având un grad ridicat de anxietate se
caracterizează în mod constant printr-o stabilitate emoţională scazută, hipersensibilitate,
versatilitate, iritabilitate, lipsa de toleranta la frustrare, eu slab (valoare scăzută G) ;
moderaţie, prudenţă, caracter taciturn, rezervă (valoare scăzută F) ; timiditate, timorare,
suspiciozitate, prudenţă extremă, exteriorizare dificila, sentimente de inferioritate (H
scăzut) şi anxietate, depresie cu sentimente de culpabilitate (O ridicat).
In contrast cu aceştia, subiecţii normali se caracterizează prin : stabilitate
emotională, realism, calm, echilibru, eu puternic (G ridicat) ; impulsivitate, entuziasm,
expansivitate, veselie, vitalitate (F ridicat) ; îndrăzneală, sociabilitate, spirit
întreprinzator, spontaneitate, cu rezonantă emoţionala bogată (H ridicat) şi calm,
incredere în sine, seninătate (O scăzut). Factorii E (submisivitate) şi G (supraeu) nu au
întrunit praguri statistic semnificative, fapt ce ne arată că ei nu sunt factori sensibili în
diferenţierea celor două grupuri de subiecţi.

61
 BIBLIOGRAFIE 

Cretu, T., (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, București;

Chelcea S. (1996), Comportamentul prosocial. În Psihologie socială, Neculau A.
(coord.), Editura Polirom, Iaşi;
Christensen L.B.(1991), Experimental methodology, Allyn and Bacon, Boston;
Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex,
București;
Cloniger S.C. (1996), Personality. Description, dynamics and development, Freeman
and Co., New York;
Cristea D., (2000), Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania;
Doise W, Deschamp JC, Mugny G. (1996), Psihologie socială experimentală, Editura
Polirom, Iaşi;
Ferreol G. (1998), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi;
Gavreliuc, A., (2002), O călătorie alături de celălalt, Editura Universităţii deVest,
Timişoara;
Gavreliuc, A., (2006), De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Editura
Polirom, Iaşi;
Golu P.(1974), Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Golu P. (1988), Orientări şi tendinţe în psihologia contemporană, Editura Politică,
Bucureşti;
Golu P. (1989), Fenomene şi procese psihosociale, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
Golu P. (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex Ponto, Constanţa;
Hohn, M., (2007), Metodologia cercetării în psihologie, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest;
Ionescu G. (1999), Tulburările de personalitate, Editura Asklepios, Bucureşti;
Larousse (1994), Vocabular de psihanaliză, Editura Humanitas, Bucureşti;
Larousse (1997), Dicţionar de psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
Larousse (1997), Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
Macsinga, I., (2000), Psihologia diferenţială a personalităţii, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara;

62
Macsinga, I., (2007), Raţionamentul deductiv. Mecanisme cognitive şi analiză de erori.
Editura Universităţii de Vest, Timişoara;
Maisonneuve J.(1996), Roluri şi conflicte de roluri. În Psihologie socială, Neculau A.
(coord.), Editura Polirom, Iaşi;
Mitrofan I., Ciupercă C., (2002), Psihologia vieții de cuplu, Editura Sper, București;
Mitrofan. I., (1989), Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie. Editura Ştiinţifică,
Bucureşti;
Neculau A. (coord.) (1997), Reprezentările sociale, Editura Polirom, Iaşi;
Neculau, A., (coord.), (2003), Manual de psihologie socială, Editura
Polirom, Iaşi;
Rădulescu S. (1998), Sociologia devianţei, Editura Victor, Bucureşti;
Senkowska E.D. (2000), Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iaşi;
Yela, C., Sangrador, J.L., (2001), ,,Perception of psysical attractiveness through out
loving relationship”, Current Research in Social Psychology, 6, pp. 57-76;
Zlate M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi;
Zlate M., (2001), Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitas, Bucureşti.

63