Bricele de Alecu Donici Eram n hotrre de fabuli s m las, E grea aceast cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care

strnge nepotului avere, Ce vrea de la el cere. Aa un unchi al meu, Uoar s-i stea rna i sufletul ferice, Prin testamentul su M leag ca s public o fabul de brice; Plinesc a lui voin ca sfnt datorie. El mi spunea c-odat, ntr-o cltorie, Stnd sara la popas, Gsi un vechi prieten, cu care a i mas. Ei de cu sear-n vorbe de rs, de desftare, Cu pace-au adormit. A doua zi, cnd unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul su prieten vzu n alt stare. Acesta la o mas-n oglind se uita i-aa de greu ofta, C i venea a crede C-n ea pieirea-i vede. - Ce-i este, frate drag - i zise unchiul meu Au nu cumva i-e ru?

- Oh, nu - rspunse cela - sunt sntos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai trist pentru mine, C trebuie s m rad i barba mi-e ghimpoas ca frunza cea de brad. - Atta-i tot, se vede c brice ai tmpite? - E prea adevrat, Eu unul m tem, frate, de brice ascuite. - Apoi nu-i de mirat, Tu nsui i faci rul. ntreab i-i vor spune Toi cei ce se rad singuri: c tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne i mai nevtmat Dect cu cuitoaie Ce pielea i-o despoaie. A unchiului idee ca s v-o lmuresc, Rog s luai aminte: C unii se feresc De oamenii cu minte i sunt mai bucuroi De cei la cap cam groi.