Sunteți pe pagina 1din 26

Luna noua

Din perspectiva lui Edward


Capitolul 6 – Iadul meu personal
- Oh haide, Edward. Nu mai fa mutra asta. E doar liceul,
spuse Alice iritata in timp ce mergeam toti spre Volvo-ul
meu.
Liceul.
Alice nici n-avea idee de cat este de rau sa poti citi gandurile,
mai ales adolescentilor care umplu o scoala. Liceele si elevii lor
erau intotdeauna la fel. Niste mentalitati atat de superficiale...
Un singur liceu a fost diferit. O singura fiinta pe care am intalnit-
o a depasit limitele normalului. Unica fiinta care putea fi atat de
diferita de ceilalti, atat de frumoasa. Unica si prin faptul ca
numai pe ea o iubesc.
Mai mult decat orice.
Dar imensul gol din piept, si agonia imi reaminteau ca o
pierdusem. Expresia mi se schimba, contorsionandu-se intr-o
grimasa de durere...
Cum aveam sa traiesc fara ea? Cum voi supravietui primei zile
la liceu astazi? Am sa ma blestem tot restul eternitatii pentru ca
am acceptat sa ma intorc.
Hei. Am o idee.
Singura metoda de a supravietui este... sa nu infrunt un nou
liceul ci sa fug undeva ca lasul ce sunt si sa ma inchid in ochii
Bellei.
Am asteptat ca ceilalti s-o ia putin inainte si m-am intors sa-mi
fac evadarea...
- Edward!!!
Alice imi vazuse decizia, fulgerandu-ma cu niste ochi de gheata.
Am oftat. Clarvazatorii pot fi foarte enervanti.
- Vin acum, am raspuns absent, facand pe prostul si
urcandu-ma in masina.
Ceilalti deja intrasera, asa ca Alice, care stia drumul, porni
motorul si conduse spre scoala.
Am blocat gandurile tuturor si am privit absent pe geam.
Ningea cu fulgi mari si albi.
Privelistea era uimitoare daca as fi putut sa observ. Caci in fata
ochilor aveam intotdeauna chipul Bellei, care are un suflet mai
pur decat zapada care cade acum.
Dar cand atingeau geamul masinii, se topeau si se prelingeau
pe sticla ca niste lacrimi. Lacrimile pe care nu voi putea
niciodata sa le vars.
Sunt sigur ca daca as fi putut plange, as face-o tot timpul.
Trebuia sa fie atat de bine, sa-ti eliberezi chinul in lacrimi calde,
care sa ti se scurga usor pe obraji...
Erau atatea experiente umane pe care nu le avusesem. Sau
poate le-am avut, dar nu-mi amintesc, desi ma indoiesc. Cand
eram uman tot ce-mi doream era glorie in armata. Acum mi se
pare extrem de prostesc si copilaros. La ce folosea gloria?
- Pamantul catre Edward, chicoti Alice pe un ton ridicat.
Oh. Am tresarit.
- Scuze, eram prins in ganduri. Ce spuneai? am murmurat,
ridicandu-mi privirea spre ea.
- Spuneam ca am ajuns. Si Edward, un sfat, ai face bine sa
afisezi alta expresie decat tristetea asta, inconfundabila
pentru o fata, stiu ca te pricepi la asta, zise Alice, scotand
cheile si strambandu-se usor.
Mi-am privit expresia din cele 4 puncte de vedere ale celor de
langa mine. Chiar era o expresie trista, nu, Alice nu spusese tot
ca sa nu ma deranjeze. Era o expresie disperata. Ochii pareau
ca-mi ard.
In ultimul timp, adica in ultimele 3 luni nu mi-am mai ascuns
emotiile. Eram singur, nu era nevoie s-o fac. Plus ca durerea era
mai usor de suportat cand o lasam sa iasa.
Era greu sa iau toata prefacatoria de la inceput.
- Bine, ce zici de asta? am spus si am luat o expresie fara
nicio emotie, banala.
- Destul de bine. Vezi ce faci cu privirea, spuse Rosalie,
criticandu-ma in continuare, doar ca mental.
Am ascultat ce gandea si mi-am privit si eu chipul. Nu mai era
disperare, era un fel de... amaraciune.
- Eh, se pare ca atata pot, am spus strambandu-ma.
Ceilalti dadura din cap si am iesit in masina. Eu am luat o gura
mare de aer si m-am pregatit pentru...
„OMG!! Cine e el? E nou? Doamne, e atat de dragut! Trebuie
neaparat sa-i dau numarul meu...”
„Arata ca un fotomodel. De fapt, asa arata toti, dar el parca e
mai dragut. E mai tanar. Dar de ce pare... trist?”
„In clanul Ciudatilor a mai venit unul. Pacat ca sunt atat de
retrasi. Mi-ar placea sa-l cunosc....”
Arghh!
Era mai rau decat crezusem. Imi venea sa-i omor pe toti, numai
sa scap de gandurile lor, caci cu mirosul nu aveam probleme
prea mari. Vanasem noaptea trecuta.
Oricum, liceul de aici din Alaska nu era prea diferit. Doar ca
arata mai bine, intr-o vopsea de un albastru palid. Iar in parcare
nu era nici-o masina gen camioneta Bellei, peste care sa ploua.
Aici ningea.
Dar in acel moment, din masina parcata de langa noi iesira un
baiat si o fata, tinandu-se de mana, zambind...
Bella. Imaginea celor doi straini parca imi scrise cu litere de foc
in minte numele ei, amintindu-mi ca acum un timp eram ca ei...
Fericiti.
Bella. Tot ce vreau e ea.
Ma simteam rupt in bucati de o durere insuportabila, o invidie
peste inchipuire, cum ii priveam iesind si indreptandu-se spre
cladirea scolii.
Ca atunci cand eram cu Bella mea, cand ii deschideam portiera
masinii si ne tineam de mana pana inauntrul clasei, caci aveam
toate orele impreuna...
Mi-am simtit genunchii tremurand.
Suspinele se zbateau salbatic in piept vrand sa evadeze, iar
ochii mi se umplusera de lacrimile pe care nu aveau sa curga
niciodata.
Jasper ma privi ingrijorat, gandurile luandui-o razna. El putea sa
manipuleze emotiile celor din jur, dar partea proasta la puterea
lui era ca si traia in acelasi timp emotiile cu care lucra.
Jasper nu putea suporta ce simteam. Imi trimise multe valuri de
calm. Am simtit cum focul ce ma mistuia se stingea incet, dar
nu definitiv.
Izbucnirea mea nu durase mult, dar destul, caci cativa oameni
observasera.
Ce e cu el? Probabil l-a parasit prietena sau ceva de genul...
gandea o fata de pe-aproape.
Parea atat de trist... Ma intreb daca are prietena. Probabil s-a
intamplat ceva intre ei daca are. Oricum, eu sunt gata sa
consolez...
Ok. Oficial am gasit cea mai enervanta fata din scoala.
Gandurile ei ma enervau cel mai rau.
Mi-am urmat familia spre secretariat, ignorand toate privirile, a
carui proprietari sunt sigur ca nu mai aveau mult si le ieseau
ochii din orbite. E ceva ce urasc. Holbatul.
Bella ura sa fie centrul atentiei. Opusul oricarui adolescent pe
care l-am intalnit.
Bella. Si numele ei durea, mai ales aici, intr-un liceu plin de...
cupluri fericite.
- Buna ziua, doamna Kensington, spuse Alice prietenoasa
secretarei din biroul mic, trezindu-ma din reverie.
- Oh salut Alice, spuse femeia slabuta, cu parul vopsit in
negru si cu ochii de o nuanta spalacita de albastru.
Cine este el? Cred ca e cel mai frumos baiat din cati am vazut!
Mai dragut decat Jasper si Emmet Culleni – la numele lui Emmet
se stramba. Oh, dar Kelsie, te rog, e prea tanar, gandea ea in
timp ce se holba la mine, amintindu-mi dureros de mult de
Doamna Cope.
La naiba cu viata asta.
Totul doare. Totul imi aminteste de Bella. De ce am pierdut.
Pana si padurea... locul in care eu i-am spus ca...
Am incercat sa nu ma crispez si sa afisez o expresia apropiata
unui zambet. De un zambet chiar nu eram capabil.
- Dar Alice, cine este tanarul domn de acolo? Este cumva
noul elev?
- Dap. Este fratele nostru, Edward Cullen.
Mi-am controlat o alta strambatura.
- Buna Edward, sper ca iti place aici, spuse doamna
Kensington in timp ce flutura din genele ei date din greu cu
mascara.
Neplacut.
- Buna ziua doamna Kensington, am spus rece.
Chiar nu aveam nevoie de o repetitie a fiecarui moment trait in
Forks. Parca viata care o lasasem acolo ma bantuia, dar luand
alte nume si forme. Tot ce mai lipsea era sa repete la nesfarsit
prea tanar. Aproape ca mi-am dat ochii peste cap.
Aproape. Deoarece mi-am adus aminte ca atunci, in camera
calda si mica, intrase fiinta cu cea mai delicioasa savoare
existenta...
Si cea mai extraordinara fata pe care am cunoscut-o.
Era ciudat sa realizez ca, desi eram departe de ea, curiozitatea
in legatura cu gandurile ei era inca acolo. Era o parte din mine.
- Aici este orarul tau si uite si o harta, continua ea, la fel de
rece.
- Nu este nevoie de o harta. Ii vom arata noi unde sa se
duca, o intrerupse Emmet, nerabdator sa iasa.
Se pare ca Emmet n-o agrea deloc pe doamna secretara.
Aproape am pufnit. Gandurile lui erau atat de tipic Emmet.
- Bine, spuse ea uitandu-se urat la el - se pare ca nici ea nu-l
place, asta explica strambatura de dinainte - oricum,
poftim acest formular, trebuie sa-l dai sa fie semnat de
fiecare profesor, apoi sa mi-l aduci mie.
M-am aplecat peste birou sa iau hartiile.
- Multumesc doamna Kensington, am spus si m-am intors sa
plec.
Inima ei incepuse sa bata mai repede. Ce? O speriasem?
- La revedere, Edward, spuse ea si-si baga nasul in
hartoagele de pe masa.
In timp ce ieseam, i-am ascultat gandurile cu atentie.
Ce ochi are... Atat de calzi, aurii, ce culoare frumoasa. Pareau
ca ard sau ceva de genul, de o durere ascunsa. Arata atat de...
Acum, ca s-o citez pe Bella, o ametisem fara sa am nici cea mai
mica intentie. Dar receptivitatea secretarei ma surprinse.
Gandurile nu-i erau atat de triviale ca la inceput.
- Ok, frate, deci ce ora ai acum? intreba Emmet.
Am tresarit, smuls din reveria mea in care retraiam prima mea
cina cu Bella la restaurantul din Seattle, dupa ce o salvasem de
nenorocitii aia... Ea imi spusese atunci ca nu e corect ce fac,
ametind oamenii. Si apoi a avut dreptate din nou, spunand ca
nu ma pot opri.
Dar la amintirea monstrului ala de Lonnie, un sentiment de furie
care ma uimi ma cuprinse. Dupa atata timp...
- Hei!
- Ah, Engleza, cred.
Toti isi verificara orarele.
- Eu am Engleza! tipa Alice vesela.
Ceilalti mormaira putin. Era singura care venea cu mine.
Se pare ca am mai mult ghinion decat credeam.
- Ok, deci, ne vedem la cantina, spuse Jasper, ca apoi sa se
intoarca si sa se indrepte spre o alta cladire, dupa ce ii
murmurase ceva lui Alice...
Am ignorat, sau am incercat sa ignor sentimentul care ma
cuprindea. Doar este familia mea, ar trebui sa fiu fericit pentru
ei!
- In directia asta, spuse Alice tragandu-ma dupa ea.
Oamenii inca se holbau, gandurile fiind cam aceleasi : vai, ce
dragut e, omg, etc. Baietii erau invidiosi si enervati de faptul ca
fetele se uitau asa la noi. Foarte normal.
Cand am intrat in clasa, elevele respectabilului liceu aveau o
mutra care sugera ca eu urma sa fiu o victima nefericita,
acompaniata de batai de inimi cam grabite. Daca-r sti ce sunt -
orice inafara de victima nefericita - ar face altceva. Oricum,
dupa ce ma voi purta cum trebuie, adica ciudat, voi scapa de
toate. Dar gandul la reactia lor aproape ma facu sa zambesc.
- Buna! Eu sunt Jennifer! Esti elevul nou, nu? Imi pare atat
de bine sa te cunosc! Sunteti frati toti cinci? Ce bine ca ai
venit si tu la noi. Sper ca iti place aici...
Era vreun mod sa oprim moara asta stricata?
Si nici macar nu era prea draguta. Nu era pe gustul meu.
Am pufnit. Exista numai o singura fata pe gustul meu, care nu
mai este langa mine...
Ai pierdut-o.
Stiu ca am pierdut-o.
Atunci de ce trebuie sa-ti reamintesti asta constant?!
Pentru ca ii simt lipsa al naibii de mult.
Ok, termin-o cu vorbitul cu tine insuti. Si cu injuratul. Ma
ingrijorezi Edward.
- Oh, salut, am spus in sfarsit, rece si neprietenos blondei.
Eu sunt Edward.
Dar nu i-am dat mana. Ea ma privi descumpanita, putin iritata
apoi isi lasa mana sa cada.
I-am aruncat o privire „stai departe de mine”, si am dat din cap
satisfacut.
- Imi pare bine de cunostinta, spuse ea de-a binelea speriata
de acum. Instinctele de auto-conservare isi faceau in
sfarsit datoria.
- Um, cred ca ma duc de acum. Ne vedem la pranz! tipa ea
in drum spre banca ei, de undeva pe-aproape.
Alice chicoti la mutra mea de martir.
Urmatoarea conversatie fu cam la fel, Maya plecand la fel de
contrariata ca Jennifer. Dar dupa ce le-am indurat pe Carmen si
Christina, aproape am explodat. De ce nu ma lasau in pace??
Trebuie sa marai si sa le atac ca sa inteleaga?
Dar macar reactionau, nu ca Bella. Lipsita total de instinctele
care ii alerteaza pe oameni de natura noastra, desi inconstient.
Dar nu ma plang. Multumita lipsei, putusem s-o cunosc si s-o
iubesc. Putusem sa fiu cu ea.
Bravo Edward. Macar de data asta ai reusit sa folosesti timpul
trecut.
Alice radea de-a binelea, cu sughituri.
- Nu ESTE amuzant! i-am spus enervat.
- Ba este foarte amuzant! Ce fetze fac cand le respingi si eu
totusi vad ca au decis sa te atace in cantina...
Asta auzisem si eu din gandurile lor.
Liceul e pur si simplu IADUL pe pamant la inceput, ca apoi sa
devina un fel de purgatoriu.
Noroc ca profesorul de Engleza, domnul Butcher, a intrat, ca
probabil mai erau cateva sa ma atace. Si chiar ma simteam ca o
victima neajutorata, stiind ca nu pot sa le fac nimic.
Dar puteam. Desi nu in realitate, desigur.
Asa ca, in timpul lectiei, ca sa nu ma cufund in disperare, mi-am
imaginat cum le trantesc de pereti, si tot felul de chestii nu prea
dragute.
Dar asta imi aduse aminte de gelozia fata de Mike si de fata
care provocase acea gelozie...
Si care nu era cu mine.
Care probabil acum este fericita in bratele altuia.
Durerea se accentua, la imaginea Bellei din viziunea lui Alice...
Si atunci, mi-am adus aminte.
- Alice? am spus prea repede si pe un ton prea jos ca sa fiu
auzit de urechile umane.
Da, gandi ea tinandu-si privirea inainte, de altfel la fel ca mine.
- Ai avut vreo viziune a Bellei in ultimul timp?
Ma temeam ca are sa intrebe asta... Oh... Da, numai cateva,
dar cateodata viitorul ei... e in ceata. Nu prea inteleg ce se
intampla. Ceva ma blocheaza si numai in anumite momente nu
vad, altadata vad.
- Arata-mi viziunile pe care le-ai vazut pana acum.
Daca as fi avut inima, ar fi batut mai tare.
Catelus cu parul cret
Fura rata din cotet
Si se jura ca nu fura
Dar l-am prin cu rata-n gura...
- Alice! ce faci? de ce ma blochezi? m-am scapat eu putin
prea tare.
Domnul Butcher se uita in directia noastra. I-am dat o privire de
ingeras uimit.
Ceva rau i se intampla Bellei? De ce nu voia Alice sa-mi arate?
Am privit-o speriat.
In sfarsit o alta expresie pe fata lui inafara de... lipsit de viata.
Disperare. Oups. Scuze. Revin imediat la subiect. Deci, te
blochez pentru ca nu vreau sa ti le arat. Evident. Nu are sa-ti
faca bine. Ea e in regula, dar... nu cred ca vrei sa le vezi. Asa
ca...
2+2=4+4=8+8=16+16=32+...
Am oftat. Alice era atat de... geniala cu chestia asta cu blocatul.
Va trebui sa-i multumesc altadata pentru ajutorul care mi l-a dat
inconstient cu ideile astea in care iti distragi mintea, atunci
cand jucam un rol... dureros.
Dar cand se suna, am tasnit amandoi cat de repede puteam, ea
ca sa scape de intrebarile mele, eu ca sa scap de populatia
feminina a liceului, desigur ca uman vorbind, nu cu viteza de
naluca, si aproape am dat–o jos pe Rosalie, care se supara
putin.
Si ca sa-mi faca ziua si mai rea, Alice se tinu tare si nu scapa
nimic in gandurile ei desi am pisat-o, am tocat-o si am rasbatut-
o la cap sa-mi spuna.
Urmatoarele ore decursera la fel. Fete respinse, suferinta,
plictiseala... Urasc plictiseala.
Dar acum o urasc din mai multe motive. Iar cel care se
adaugase de curand era cel mai solid: faptul ca atunci cand ma
plictiseam mintea imi aluneca inevitabil la Bella si la viziunile
secrete ale lui Alice de altfel, iar suferinta indurata ma rupea in
bucati. Aveam nevoie atunci sa fiu singur si sa ma ghemuiesc,
incercand sa ma tin intreg...
Dar in timp ce mergeam la cantina, aproape imi venea s-o iau la
fuga. Alice stia si ma tinea strans, iar Emmet radea amuzat de
mutra mea martirica. Jasper incerca sa ma calmeze.
Dar asta nu-mi imbunatatea situatia.
Cand am intrat inauntru m-am uitat drept inainte, fara sa
privesc pe nimeni, mi-am luat putina mancare, care oricum
avea sa se intoarca neatinsa, si m-am asezat cat de repede am
putut cu familia mea.
Le auzeam codindu-se daca sa vina la mine sau nu, iar tot ce
ma rugam este sa nu.
Am sa va fiu recunoscator o mie de ani si mai mult daca nu
veniti... Promit sa nu mai beau sange de puma 10 ani daca nu
veniti.
Dar Cea-Mai-Enervanta-Fata-Din-Scoala, care, cum naiba o
chema... Jessica, nu, ea e din Forks... Jane, nu, ceva cu f pe la
sfarsit... ah, Jennifer, nu avea de gand sa renunte asa ca veni
spre mine.
Era enervant de asemanatoare cu Jessica Stanley. Numai ca
parul diferea. Era blonda. Blondele aveau reputatia proastelor,
nu?
Oups. Noroc ca Rosalie nu citeste ganduri. Oricum, numai unele
blonde sunt lipsite de un anumit organ care ajuta la gandire.
Dar ma saturasem pana-n gat de toata mascarada.
- Salut! Imi pare bine sa te vad din nou. Si ce zici, iti place
aici? incepu ea, dar am intrerupt-o scurt si rece.
- Imi pare rau, Jennifer, dar nu ma simt chiar bine. Am putea
vorbi mai tarziu?
Am incercat sa zambesc smecher, cum ii placea Bellei, ca s-o
consolez putin, dar m-am oprit. Acel zambet ii apartinea ei. Nu
aveam sa-l dau altcuiva. Asa cum si eu ii apartineam Bellei
pentru totdeauna.
M-am simtit de parca am tradat-o pe Bella mea.
Nu. Nu este a ta, nu mai e. Din cauza ta. Si desi doare, nu poti
face nimic in legatura cu asta.
Dar ochii lui Jennifer isi pierdura concentrarea, la fel ca
gandurile ei, la jumatatea zambetului.
- Uh, bine. Vorbim mai tarziu atunci.
Am incercat sa ignor soaptele contrariate si furioase pe un
asemenea comportament care barfeau mai rau ca niste babe.
Vorbe rele despre Ciudatii Culleni deja ne formau reputatia. M-
am simtit usurat ca aveam sa fim izolati de acum.
Am stat si m-am holbat la tava cu mancare in timp ce ceilalti
discutau. Nu, nu, nu... Nu ma plictisesc.
Am inchis ochii, pierzandu-ma in amintiri. Stiam ca urma sa
sufar ca un blestemat ca de obicei dupa, dar macar acolo, in
imaginatia mea, eu si Bella eram impreuna. Nu despartiti din
cauza a ceea ce sunt. Din cauza ca eu ii puneam in pericol viata
in fiecare secunda. Pentru ca eu ii adusesem pe toti vampirii
aceia pe urmele ei.
Pur si simplu nu mergea. Vanator si prada. Leu si miel.
Desi leul il iubea pe miel mai mult decat propria viata, in orice
clipa il putea ispiti prea tare si putea... sa cedeze. Iar pentru
miel era foarte, foarte periculos sa fie iubit de insusi pericolul.
Probabil pericol e un termen prea bland. Rectific, pentru Bella
era foarte periculos sa fie iubita de un cosmar coborat din
paginile unui roman de groaza gen Anne Rice.
Dar cred ca cel mai mult ma doare faptul ca eu puteam s-o
omor.
Eu. Eu eram pericolul principal. Eu eram personajul negativ in
toata povestea asta.
Daca o iubeam, trebuia s-o tin departe de mine. Ceea ce am
facut, desi ma distrusese complet. Ireparabil. Nu aveam sa mai
fiu eu decat prin ea. Ma lasasem acolo, in Forks.
- Helloo!
Vocea lui Alice era ridicata vreo doua octave mai sus,
spargandu-mi timpanele. Asta insemna ca ma chemase de vreo
trei ori si nu raspunsesem.
- Tot timpul esti atat de absent, fara viata, Edward. Stiu ca e
din... Alice isi drese vocea, lasand propozitia in aer. Dar,
incearca macar sa-ti distragi atentia pe altceva, continua
ea trista. Vrem sa te ajutam, dar n-avem nicio sansa daca
tu nu cooperezi putin.
- Iarta-ma. Am sa incerc. Deci, ce spuneai? am spus
simtindu-ma vinovat si strangandu-mi mainile pe masa.
- Voiam sa te intreb daca vrei sa vii cu mine la vanatoare in
seara asta. Dupa scoala, desigur.
Ochii lui Rosalie se ingustara.
- De ce nu ma iei pe mine? N-am vanat dar el da intreba ea
brusc, acuzator.
Ochii lui Alice o fulgerara, furiosi.
E atat de insensibila cateodata. Nu vede in ce stare este
Edward? Oricum Rosalie vine cu mine la decorat. Trebuia sa fac
ceva, sa-l distrag pe Edward.. Nu mai am mult si chem un
psiholog.
Aratam chiar atat de rau pe dinafara? La fel de rau cum ma
simteam pe dinauntru? Nu prea cred, dar oricum, Alice este o
sora atat de buna... Nu o merit. Dar ma indoiesc ca eforturile ei
vor avea vreun efect.
- Deci Edward, vii?
Planuisem sa ma duc in padure si sa stau acolo pana a doua zi
dimineata, cand calvarul scolii incepea din nou. Dar daca Alice
insista si nu voiam s-o ranesc...
- Am vanat deja Alice, am oftat.
- Doar sa-mi tii companie atunci, te rog... pleda ea facand
mutra aceea irezistibila de catelus.
Incepeam sa cedez.
- Grozav, canta Alice vesela, foindu-se pe scaun.
Vazuse ca am acceptat. Mi-am usor dat ochii peste cap.
Nu peste mult timp incepura cursurile din nou. Ne-am ridicat si
am plecat spre sala fiecaruia. Aveam biologia acum.
Biologia...
M-am scuturat de amintirea mirosului care si acum, cu Bella
departe de mine, imi punea gatul pe foc.
Dar noroc ca toti aveau parteneri si eu am nimerit la o masa
goala, din spate. Am ignorat toate privirile si gaturile intoarse
spre mine cu un unghi de 180 de grade.
Am facut experimentul absent, repede iar Doamna Cornwall
veni sa ma verifice, sceptica.
- Wow. Erai intr-o clasa avansata in Forks?
- Da, am raspuns ignorand amintirea in legatura ca
intrebarea asta.
Orice detaliu din orice intalnire cu Bella imi era adanc intiparit
in memorie. Si vorbeam serios cand am spus ca amintirile ma
bantuiesc aici. Noroc ca este o profesoara si nu un profesor.
Asta chiar ca ar fi fost ultima picatura.
- Impresionant, murmura ea incet in timp ce se indeparta.
La urmatoarele ore nu fu mai bine. Noroc ca le aveam cu cate
un membru al familiei, asa ca macar nu am fost atacat atat de
des. Dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit mai bine cand am
facut cunostinta cu Andrew, un baiat surprinzator de bun la
suflet. Semana atat de bine cu Angela, pana si numele. Macar
mi-am tinut atentia concentrata pe gandurile lui. In ultimul
timp, asta faceam. Pur si simplu stateam in capul cuiva,
imaginandu-mi ca sunt acea persoana, ascultand, ca sa-mi uit
propriile... probleme. Dar in nici un caz la indragostiti. Lui
Andrew nu-i placea de nimeni.
Si dupa ce am predat formularul doamnei Ken (Kensington suna
prea lung, asa ca l-am prescurtat) in sfarsit am fugit spre Volvo-
ul meu. Ma simteam foarte bine ca scapasem de tot calvarul.
Dar nu scapasem. Trebuia sa ma duc cu Alice la vanatoare.
Ceilalti isi dadeau ochii peste cap si se strambau la reactia mea.
Lor le placuse.
A fost tacere in masina in timp ce mergeam spre casa clanului
Denali. Inafara de niste ganduri foarte superficiale, cred ca inca
incercau sa-si tina gandurile departe de mine. Mai ales Alice,
aduna si scadea si recita Catelus cu parul cret ca nebuna.
Incepea sa ma calce pe nervi.
Dar cand am iesit din masina, dinauntrul casei se auzeau 5
minti. Nu numai Carlisle si Esme erau acasa. Kate, Irina si Tanya
se intorsesera.
M-am pregatit pentru gandurile si intrebarile lor, luand o gura
de aer si intrand in casa odata cu ceilalti.
Tanya, Kate si Irina stateau pe canapea, langa Carlisle si Esme,
privindu-ma ca pe un extraterestru.
Indragostit de un om... wow. Si oricum, a facut o gres... Oups.
Am uitat ca citeste gandurile, gandea Tanya.
Pare atat de trist. Inteleg... Oricum, sper sa-ti revii, gandea Kate
amintindu-si de enervantul meu talent.
Deci el este. Este atat de trist. Si din cauza... Oh, am uitat ca
citeste ganduri. Enervanta putere, da-mi oleaca de intimitate,
gandi Irina. Am pufnit.
- Salut, am spus eu impreuna cu ceilalti.
- Buna, zisera si ele, holbandu-se mai departe la mine,
facandu-ma sa ma simt foarte incomfortabil.
De fapt, ma faceau sa ma simt ca un cobai de laborator, sau ca
un extraterestru cazut de pe Marte.
- Sunteti atat de amabile sa ne gazduiti aici pentru atata
timp, am spus din nou, politicos.
- Nu este nici o problema, zambi Tanya.
Ne-am asezat si noi, Alice incepand sa discute cu Kate despre
haine, evident. Un subiect care ma lasa rece.
Esme ma intreba:
- Si cum a fost la scoala, dragul meu?
- Bine, am spus fara entuziasm.
- Poate nu a fost o idee chiar asa de rea sa incepi liceul din
nou, nu? interveni si Carlisle zambind.
Se bucura si el crezand ca incep sa-mi revin.
Mi-am inabusit un oftat. Nu era nici pe departe asa.
- Nu, am raspuns din nou mintind de cred ca a inghetat
Oceanul Arctic.
- Sper ca nu te simti obligat sa treci prin toate astea, spuse
Esme luandu-mi mana si privindu-ma ingrijorata.
- Nu, nu-i nici o problema.
Acum probabil a inghetat Oceanul Pacific.
Carlisle dadu din cap si incepu o conversatie cu Irina. Mie nu-mi
ramasese decat Tanya, deoarece Emmet si Jasper jucau ceva,
iar Rosalie ii asista dandu-le sfaturi.
- Deci, dupa cate imi dau seama, Carlisle v-a spus povestea,
i-am spus lui Tanya brusc.
Ea tresari si raspunse putin stanjenita:
- Da... Imi pare rau pentru tine, Edward. Sper sa treci peste
asta. Acum imi dau seama de ce ai venit atunci la noi.
- Da, a fost din cauza...
M-am oprit, privind pe geam. Am lasat propozitia neterminata.
Se intelegea care era cauza.
Si imi marea durerea care oricum ma chinuia in fiecare clipa
daca explicam si povesteam. Era intr-un fel ciudat ca mintea sa-
mi fie impartita pe trei categorii: durere, Bella si exterior. Desi
parea altfel: pe fondul unei dureri de nesuportat rationam si
actionam, gandindu-ma la Bella.
Creier ciudat de vampir.
- Deci, iti place la liceul de aici? intreba ea, schimband
subiectul, vazand ca ma cufundasem in ganduri.
- Da, este frumos, am raspuns, doar de dragul ei.
- Imi pare bine ca iti place.
Si asa am continuat o conversatie de complezenta, cu o Tanye
foarte atenta la propriile ganduri.
Dar dupa catva timp, Alice se ridica spunand:
- Ok, eu si Edward ne ducem sa vanam un pic. Nu stam
mult, pa, zambi ea la toata lumea si ma trase afara inainte
sa pot spune si un la revedere ca lumea.
Cand am ajuns afara, m-am smucit si am icnit:
- Alice, nu vin decat...
- Oh mai lasa-ma. Nu si iar nu. Tot ce trebuie sa stii este ca e
in siguranta...
Mdeah, dar dupa cum arata in viziune...
- Ce vrei sa spui cu asta? am intrebat-o ingrozit.
Totusi, s-a scapat pana la urma. Alice arata de parca ii venea sa-
si traga o palma.
Eh, doar ca... arata foarte deprimata. Exista un singur termen
de comparatie. La fel de deprimata ca tine. Dar imagini nu-ti
arat. Ma indoiesc ca vrei sa le vezi.
- Ba vreau.
Tu oi fi vrand, dar eu nu vreau sa ti le arat. Acum taci din gura
si multumeste-te cu cat ti-am spus. Nu ma fa sa recit Catelus cu
parul cret.
M-am strambat la auzul numelui acelei poezii blestemate. De
unde o stia Alice oricum?
Acum, nu ma enerva si hai la vanatoare, mai gandi ea inainte
de a o lua la fuga inainte.
Am urmat-o de aproape, atat de repede incat nu lasam urme in
zapada. Macar acum Alice nu recita Catelus cu... ma rog, ci
facea inventarul tuturor hainelor din garderoba ei. Asta avea sa
dureze ceva timp.
Dar nu ma concentram deloc pe unde mergem sau la gandurile
ei.
Ma gandeam la cuvintele lui Alice.
Bella imi duce dorul al fel de mult cum il duc eu. Desi stiam ca
nu poate sa ma iubeasca la fel de mult cum o iubesc eu, si in
loc sa-mi para foarte, foarte rau ca ii provocam atata durere,
ceea ce imi parea pe de-o parte, ma simteam... bine in legatura
cu asta. Ca Bella inca nu avea pe altcineva. Ca inca ma iubea,
ca ma voia inapoi. In secunda aceea, am simtit un val de durere
agonizanta mai insuportabila decat toate durerile insuportabile
de pana acum.
Aveam nevoie sa ma intorc si s-o alin...
- Edward!!
Alice se oprise brusc, privindu-ma cu un amestec de teama si
bucurie. Am urmarit socat odata cu ea o viziune cu mine fugind
spre Forks.
Era tot ce voiam. Sa ma intorc. Si daca tot era in viitor... viitorul
trebuie sa se intample, nu?
Dar m-am controlat, repetandu-mi in cap toata chestia cu
siguranta Bellei.
- Wow. Nu mi-am dat seama ca eram asa de aproape, am
murmurat.
- Sa stii ca mie nu mi-ar fi parut rau totusi, ofta ea in timp ce
viziunea se schimba, acum aratandu-ma pe mine si Alice
vanand.
- Oricum, nu cred ca m-as fi dus. Probabil m-as fi oprit pe
undeva in Seattle si m-as fi intors aici, am spus in timp ce
ne continuam goana in pustiul alb.
- Nu stii niciodata, se auzi vocea lui Alice, pe cand oprea
langa o padurice facand o mica groapa in zapada.
Se intoarse spre mine, cu ingrijorare in ochii ei aurii, rezultat al
alegerii noastre...
M-am scuturat de gandurile astea, inainte sa ma adancesc in
meditatii despre alegeri si sa cad fara speranta de intoarcere in
abisul intunecat al ochilor unei anumite persoane care imi era
prezenta in minte mereu.
Acum, Alice, la treaba gandi sora mea pentru sine.
Lua mirosul unui urs si nu dupa mult timp, il gasi si il ataca.
Eu am stat pe margine si am privit. Vanasem alaltaieri.
Dar imaginea lui Alice... omorand animalul ma cutremura.
Desi o mai vazusem pe Alice vanand de un milion de ori.
Imagini de la ziua Bellei mi se perindau in minte, cum s-a taiat,
mirosul, cum am aparat-o de un monstru...
Am tresarit, cuvantul izbindu-ma cu putere.
Monstru.
Asta era si Alice, asta eram si eu si Jasper. Si nu puteam face
nimic sa schimbam asta.
Si asa, ma intrebam cum a iubit Bella un monstru. Era ceva atat
de impotriva firii, nu puteam intelege. De ce ma iubea?
Daca mi-ar fi pus intrebarea asta cineva mie, as fi raspuns ca o
iubesc din cauza ca este frumoasa, buna, extraordinara,
perfecta...
- Ok, cred ca m-am saturat, zambi Alice trezindu-ma. Emmet
o sa crape de nervi cand o sa afle ca am gasit un urs asa
de mare si frumos.
- Am gasit si eu unul.
- La fel de suculent? ma tachina ea.
- Pe-aproape, am raspuns oftand.
Toate discutiile astea... liceul, activitatile noastre... Imi pareau
acum fara nici un rost. Pierdere de timp. Nu ma puteam bucura
de nimic.
Si cum nu-mi place sa te mint Edward, asta este evident din
cauza ca Bella nu este cu tine.
Stiu.
Atunci de ce o faci pe prostul?
- Ce ai spus?
- Am spus ceva? am intrebat mirat.
- Ceva cu prost... spuse Alice, asezandu-se pe trunchiul
copacului langa mine si privindu-ma patrunzator.
Oups. Vorbisem cu voce tare?
Ok. Trebuie sa termin cu vorbitul cu mine insumi. Desi ma ajuta,
ma simt de parca am pe cineva care ma intelege, am sa termin
cu chestia asta ciudata. Acum inteleg de ce oamenii o fac destul
de des.
- Deci? spuse Alice, ridicand o spranceana.
- Nimic.
- Dar...
Am ridicat o mana.
- Nu insista. Nu ma fa sa recit Catelus cu parul cret, am
incercat sa zambesc, imitandu-i tonul mental.
Ea se stramba.
- Nici macar nu stii poezia.
Fu randul meu sa ma stramb.
Alice se ridica si spuse:
- Cred ca ar fi timpul sa ne intoarcem. Eu am de impachetat
caci ne mutam maine in noua noastra casa. Si plus ca
trebuie sa redecorez casa impreuna cu Rose, totul intr-o
noapte, incerca Alice sa para enervata si obosita, dar nu
era nevoie sa citesc ganduri ca sa-mi dau seama cat de
incantata era.
- Noroc, i-am spus in timp ce fugeam spre casa.
Ea zambi.
Cand am intrat, toti erau la activitatile lor obisnuite. Tanya, Kate
si Irina erau cu Rosalie in fata computerului. Alice se repezi spre
ele, deschizand folderul cu designuri si lasandu-le sa admire si
apoi fugind pe scari ca sa impacheteze.
Si daca trebuie sa joc un rol de vampir normal, trebuie, nu?
Da, trebuie, m-am gandit in timp ce ma asezam in fata unui
pian micut, negru.
Mi-am plimbat mana pe clape. Era bine acordat, iar sunetele
frumoase parca ma trezira. Imi era dor de muzica.
Dar cand degetele mi se plimbara singure pe clapele de fildes,
interpretand Cantecul de leagan dedicat Bellei, toata casa
deveni tacuta.
I se potrivea atat de bine acest cantec, atat de dulce si bland,
frumos... Notele usoare parca mi-o conturau in minte trasatura
cu trasatura. Parca o vedeam langa mine si-mi doream sa intind
mana dupa a ei, dar stiam ca nu era decat o iluzie...
Dar durerea ma strapunse mai tare ca inainte la sfarsitul
melodiei.
Un sfarsit atat de previzibil. Trist.
Asa trebuia sa se termine totul. Nu a fost sa fie. Pentru mine,
fiind sfarsitul lumii.
Cantecul atat de familiar imi invadase mintea, aducand valuri
de amintiri despre Bella dormind... in bratele mele. Caldura ei.
Am simtit cum suspinele incercau sa evadeze si am intepenit pe
scaun, oprindu-ma din cantat.
Privind in gol.
Traind in gol.
Simtindu-ma gol.
Inainte ca familia mea sa reactioneze, am sarit de pe taburet si
am tasnit afara, pe geamul deschis.
Fugind, alergand fara tinta, cat de repede puteam.
Dar acum nu ma inconjura ceata verde a padurii. Ma inconjura
un alb imaculat. Dar nu conta. Tot ce conta era sa scap numai...
Fugind.
Evadand... din durerea agonizanta.
Dar soarele rasarea de acum. Trecusera cateva ore. M-am oprit
si am privit curcubeiele colorate aruncate de pielea mea pe
zapada si am marait salbatic. Daca as fi aruncat pur si simplu o
umbra pe pamant, daca nu as fi fost un monstru...
M-am lasat sa cad pe patura moale si rece, plangand fara
lacrimi.

Capitolul 7 – Viziuni
Left alone with empty hands
Losing you is more than i can stand, i can't mend
Close my eyes, and made a wish
To lose myself so I'll forget about you it's no use

Swore to never ever leave you


To never let you out of my hands
Nothing here could ever change this
A promise til the living end
I swore i'd never stray from you

Broken bones, broken in half


I've come too far to start again
But I'm trying, I am trying
I'm sick of this , I'm sick of hurt
Shame is such a dirty word
I'm trying, I'm still trying
Swore to never leave you
To never let you out of my hands
Nothing here could ever change this
A promise til the living end
I never meant to be a liar
The shame is cutting into my skin
I'd rather die on my feet
Than live here on my knees again
I swore I'd never stray from you

Swore I'd never stray from you...

- Edward! Pentru numele lui Dumnezeu, scoate naibii castile


alea si asculta!
Vocea ascutita a lui Alice aproape imi sparse timpanele.Nu ma
indoiesc ca s-a auzit din casa noastra noua pana la cea a
clanului Denali.
- Ce este, Alice? am spus incet, fara sa deschid ochii si fara
sa-mi schimb pozitia.
Dar la auzul maraiturii lui Alice am pus pauza la Stray de The
Exies, o melodie care mi se potrivea atat de bine.
- Voiam sa te anunt ca mergi cu mine la vanatoare in seara
asta. Nu ai dreptul la protest, este o hotarare deja luata.Nu
ai mai vanat de o luna si ceva, iar de fiecare data ne spui
ca te duci la vanatoare, dar cand te intorci ochii iti sunt la
fel de negri ca inainte.
Am deschis ochii surprins. Lumina ma izbi, iar ochii ma usturau
usor. Iar imaginea lui Alice cu o expresie nu prea vesela nu ajuta
cu nimic.
Era adevarat ca nu vanam. Imi spuneam hotarat ca de data
asta voi vana, dar cand ajungeam in pustiul alb, singur si
inconjurat de puritatea zapezii, durerea pe care incercam s-o
ascund cat de cat evada si ma prabuseam pe patura rece si
plangeam fara lacrimi...
Crezusem ca durerea se va estompa cu trecerea timpului.
Crezusem ca totusi timpul imi va vindeca ranile.
Dar, ca de obicei, ma inselam.
Cu fiecare secunda care trece, simt cum cate o parte din mine
se rupe din fiinta mea si disperarea o macina si o calca in
picioare la fel de ireversibil cum este si inima mea, sau, mai
precis, bucatile ramase din ea.
Am privit din nou dezorientat si confuz in jur.
Uram sa ies din intunericul familiar in care chipul Bellei
stralucea si ma mangaia ca un soare.
Cateodata am impresia ca traiesc intr-o lume paralela cu
realitatea, un fir desprins dintr-un rau urias. Coexist intr-un
Univers in care totul se invarte in jurul Bellei, mentinut de o
permantenta disperare, si o lume in care toti sunt fericiti prin
altii. Dragostea este ca un puzzle, piesele imbinandu-se si
creand perfectiunea lumii pentru fiecare. Dar eu imi pierdusem
piesa, iar lumea se scufundase intr-un intuneric fara margini.
Lumea din care eu n-am sa mai fac parte niciodata, fericit si
traind prin persoana iubita.
Nu ma pot exclude din aceasta ecuatie, totusi. Eu traiesc prin
Bella, dar nu sunt fericit. Gustasem raiul, gustasem fructul
interzis, dar in povestea asta nu Dumnezeu il alunga pe Adam.
Adam se condamna singur.
In concluzie. traiesc in gol. Dar cred ca nu am folosit termenul
potrivit.
Rectifiv, exist. De trait am trait numai o data, cand eram cu
Bella.
Acum, pana si numele... Bellei durea acum, cand soarele
apusese si totul isi pierduse importanta.
De fapt, pe cine pacalesc. Totul doare. Totul imi aduce inevitabil
aminte de ce am pierdut. Inca ma bantuie, ma chinuie durerea
din ochii ei cand i-am spus ca... nu o mai iubesc, calmul ei...
intrebari la care nu am sa am niciodata raspuns.
Ma intreb cum Pamantul nu s-a prabusit de pe orbita la
minciunile pe care nici nu stiu cum i le-am debitat.
- Edward! Incearca sa fii atent putin! Mai iesi din lumea ta si
exploreaza exteriorul! Stiu care este cauza, dar devine...
foarte ingrijorator. Au trecut patru luni si ceva, dar tu inca
te porti ca un mort viu!
Alice era suparata rau. Avea o voce de soprana care-ti ranea
urechile.
Of, vreau sa fac ceva, sa-l ajut... Dar pur si simplu zace aici. A
renuntat aproape la tot ce facea inainte. Nu mai canta la pian,
nu mai citeste, ci pur si simplu sta si asculta muzica. Chiar nu
este ceva imbucurator. Credeam toti ca isi va reveni daca il
vom lasa in pace, dar devine si mai rau.
Am oftat din nou. Mi-am dorit pentru a mia oara sa fi murit in
1918, atunci cand ar fi trebuit, necauzand atunci atata durere si
bataie de cap celor pe care ii iubesc.
Si mort viu oricum eram si inainte de asta. Strigoii, vampirii si
zombi fac parte din categoria mortilor vii, nu?
- Bine, vin cu tine la vanatoare.
Chiar imi parea rau ca le provocam atatea dureri de cap, dar nu
puteam sa fac nimic. Si daca tot vorbeam de nimic, nu puteam
sa spun nimic impotriva vanatorii de diseara.
Am oftat a treia oara.
Acum ca au trecut patru luni... probabil a trecut peste mine.
Poate este fericita. Blestemata de viziune a lui Alice iesi din
cutia in care o incuiasem si aproape ma facu sa marai. Gelozia
se amesteca cu disperarea, iesind o mixtura foarte dureroasa,
destul de arzatoare ca sa-mi faca inima sa-mi sara din piept,
sau bucatile ei.
Dar n-am putut sa nu ma mir. Trecuse o luna?!
Nu simteam timpul trecand. Parca aluneca pe langa mine, nu
constientizam schimbarile din jur sau nevoile mele. Cum
spusese Alice, probabil era timpul sa fac un efort si sa mai bag
putin control si in incercarea sa-mi revin, pe langa restul din el
care era concentrat pe a nu ma duce la Bella si a-i cere iertare,
o dorinta ce ma tortura tot timpul. Dar era greu sa ma trezesc
din lumea mea.
Nu. Nu lumea mea. Ci din fosta mea lume, caci eu traiam din
amintiri. Ma hraneam cu amintiri de ea, cand durerea devenea
mai acuta si simteam ca nu mai pot continua...
- Bine, am spus in sfarsit, vazand ca Alice era pe punctul de
a se isteriza din nou.
Si mi-am luat castile care imi cazusera de pe canapea si am
vrut sa mi le pun la urechi, dar Alice imi lua repede Ipodul
repede si se infipse hotarata in fata mea.
- Dami-le inapoi, Alice, am spus fara vlaga. Doar am fost de
acord cu vanatoarea.
- Nu asculti muzica. Tu vii cu mine in salon, o chestie care n-
ai mai facut-o de ceva timp, ci stai inchis in camera ta ca
intr-un mormant.
Arata foarte decisa si autoritara. Ochii ei ma fixau cu insistenta,
in timp ce se gandea ca ar trebui sa ma schimb. Purtasem
hainele de doua zile.
Dar deodata ma apuca repede de mana, si ma trase in jos pe
scari.
- Dar, dar...
Inainte sa reusesc macar sa ma gandesc la o scuza buna ma
aflam in sufragerie. M-am crispat cand am ajuns jos. Toti se
ridicara de la activitatile lor, privindu-ma ca pe o fantoma.
- Edward! exclama Esme, imbratisandu-ma.
Toti incepura sa ma salute si sa ma imbratiseze de parca un
mort se sculase din mormant, sau de parca fusesem plecat o
decada. Mort sunt, practic, dar camera mea... nu-i destul de
groteasca ca sa sugereze un mormant.
Nu am putut sa nu oberv cat de tristi aratau toti inainte de a
intra... Emmet si Jasper jucau sah plictisiti, Carlisle isi sprijinea
capul in maini in fata TV-ului langa o Esme distrasa. Rosalie se
gandea, evident, la sine insasi.
- Frate, ce zici de un meci de wrestling in seara asta? zambi
Emmet larg.
Nu ma simteam in stare de asa ceva. De fapt, nu ma simteam
in stare de nimic inafara de suferinta. Era ciudat sa ma aflu aici,
cu ei.
- Nu, Edward merge cu mine la vanatoare, spuse Alice
vesela. Deja m-am inscris pe lista de asteptari.
Sper ca Alice nu l-a fortat prea tare... Oricum, eu i-am dat ideea
de a-l supraveghea in timpul vanatorii. Edward ma ingrijoreaza
atat de tare. Nu si-a revenit aproape deloc. A fost prima data
cand am fost cheamt la scoala din cauza ca Edward pur si
simplu nu raspunde la ore! Pierdut in ganduri, spun profesorii.
Oricum...
Deci Carlisle era Evil MasterMind in treaba asta, dar ultima
parte ma uimi. L-au chemat la scoala din cauza ca nu eram
atent?! Nici nu observasem.
Hei, am o idee! gandi Alice tare si se repezi la mine.
- Edward, hai sa jucam sah! spuse ea si ma tranti pe scaunul
din fata mesei ca o hiperactiva ce e si se aseza si ea pe cel
din fata mea.
- Bine, m-am strambat eu si am inceput sa aranjez piesele,
deja anticipand remiza ce urma.
Ma rog, ce altceva putea sa iasa daca eu ii citeam intentiile in
ganduri iar ea imi vedea miscarile in viitor, decat o remiza?
Am ales negrele, ca ochii Bellei...
- Eu le iau pe cele albe! tipa Alice oprindu-mi caderea intr-o
mare de ganduri.
Am inceput eu primul, fara sa ma gandesc prea bine. Eram
absent, dar nu destul de absent ca sa renunt la demnitatea mea
si sa ma dau batut. Dar in timp ce jocul avansa, am inceput sa
ma implic si era cat pe ce sa-i iau lui Alice regina. La naiba!
- Nu te pune niciodata cu clarvazatoarea, spuse Alice
zambind.
- Nu te pune niciodata cu cititorul de ganduri, i-am intors-o
ironic.
Si daca tot era vorba de ganduri, Esme exulta de bucurie
vazand ca imi uitasem partial durerea, iar ceilalti aveau ganduri
la fel de incantate. Lasati-ma sa repet, de ce ma iubesc toti atat
de mult?
Atunci am realizat ca...
- Jasper!
- Oups... spuse el zambind larg, dar nu inceta sa ma
calmeze.
Nu pot suporta durerea care o simti tu, Edward. Am nevoie de
putina pauza. Oricum, cred ca-ti face si tie bine, gandi el.
Am dat din cap si am continuat jocul, facand tot felul de
manevre pentru regina. Incercam sa nu ma hotarasc, dar Alice
isi dadea seama si era in garda.
Dar deodata am realizat ca Nebunul era in raza de actiune a
Calului...
- Ha! am spus trimfator si i-am luat Nebunul, punandu-l in
partea mea de masa.
Dar mi-am ridicat privirea spre ea, uimit ca pierduse. Alice
incremenise cu expresia aceea „am o viziune nu ma deranjati
ca va bat”. I-am ascultat gandurile curios de sa aflu ce era atat
de important de o facuse sa piarda.
Dar am incremenit asemenea ei.
O femeie cu parul ca focul alerga cu o viteza uimitoare printr-o
padure familiara, dintre copaci zarindu-se o casa...
Viitorul lua alte forme, din ceata cristalizandu-se o alta
imagine...
Aceeasi femeie, cu o expresie furioasa, trece granita Statelor
Unite...
Am realizat uimit ca masa tremura, dar am realizat ca era din
cauza mainilor mele care o zguduiau incontrolabil.
Victoria fugea spre casa Bellei. Nu exista decat o singura
explicatie. Voia s-o ucida pe Bella, astfel razbunandu-se pe
mine. Nu-mi dadusem seama ca este atat de atasata de James,
incat sa-si doreasca razbunare atat de tare. Banuisem ca va
veni dupa mine, si nu ma ingrijorasem, dar...
Daca o omora pe Bella ma omora pe mine.
Nu exista o razbunare mai groaznica.
Dar nu avea s-o aiba pe Bella decat peste cenusa mea.
Dar uimirea si confuzia imi erau amplificate, cand ma gandeam
la a doua viziune. Ce putea s-o faca pe Victoria sa se intoarca
inapoi, sa renunte? Dupa expresia pe care o avea in imagine, nu
parea s-o fi facut de bunavoie. Dar cine ar fi putut sa-i stea
impotriva?
- Putem veni si noi? intreba Alice, dupa ce socul ii pali putin
si avu o a doua viziune cu mine fugind spre... Texas?
Chiar daca Victoria urma sa plece, eu trebuia sa ma asigur ca
Bella este in siguranta. Dar disperarea se mari, pulsandu-mi
prin minte, amestecata cu un vechi sentiment, dar mult mai
puternic.
Vina.
Era vina mea.
Pentru a mia oara, este vina mea ca un vampir sadic o cauta ca
sa-i faca rau.
Voia s-o raneasca pentru ca o iubesc. Cate nenorociri ii va mai
aduce Bellei dragostea mea?
Simteam ca ma rup in bucati, suspine salbatice incercau sa
iasa, caci realizam din nou cate prostii facusem... De ce naiba n-
am plecat cand trebuia? Inainte sa-i complic viata si s-o pun in
pericol...
- Hei!
Alice astepta un raspuns, dar am stiut ca vazuse care era
decizia mea.
Eu sunt motivul problemei, eu voi rezolva problema. Pot s ma
descurc cu Victoria singur.
- Ne spune si noua cineva despre ce naiba este vorba?
intreba Emmet enervat. Ura cand eu si Alice aveam
conversatii private
- Am vazut-o pe Victoria ducandu-se dupa Bella, dar apoi
am avut o alta viziune in care ea renuntase si se intorcea,
spuse Alice simplu.
Nici daca ar fi aruncat o bomba atomica, sau daca ar fi spus ca
uraste shoppingul nu i-ar fi socat mai rau.
Am lasat-o sa se lupte cu intrebarile celorlalti si m-am strecurat
in camera mea, aruncandu-mi Ipodul in sfrasit recuperat si
cateva haine intr-o valiza. Este o parte buna in a fi vampir
totusi. Nu ai nevoie de pachete nesfarsite de mancare, hrana
noastra se gaseste oriunde... este o padure sau gradina
zoologica, desigur.
Cand am coborat jos, stiam ca nu va fi usor.
- Edward, nu te putem lasa sa te duci singur, pleda Esme.
- O sa am si eu putina distractie, ia-ma si pe mine, te rooog,
spunea Emmet.
- Fiule, este periculos. Ai nevoie de noi, argumenta Carlisle.
- Frate, n-am sa te las la nevoie, vreau sa ajut, spuse si
Jasper.
- M-am saturat sa stau degeaba, vreau sa fac si eu ceva
pentru tine, spunea Rosalie, privind jenata in jos.
- Edward, de mine ai nevoie. Ai nevoie de viziunile mele,
spunea Alice.
- Va rog, liniste! am spus enervat. Ma duc singur si nu puteti
face nimic sa ma opriti. Nu primesc argumente sau alte
incercari de convingere.
Stiam ca ii ranisem, dar nu era alt mod de ai face sa accepte.
Tacura toti, in timp ce eu imi doream cu disperare sa intru in
pamant.
- Imi pare rau pentru asta, am murmurat.
Dadura din cap.
- Atunci... banuiesc ca ne vedem mai tarziu atunci... spuse
Emmet nelinistit, imbratisandu-ma. Noroc, frate.
- O sa-mi fie dor de tine, Edward sopri Esme in timp ce ma
imbratisa.
Jasper, Rosalie si Carlisle imi urara noroc, luandu-si tristi ramas-
bun. M-am intors s-o infrunt pe Alice.
Nu arata atat de suparata cum ma asteptasem.
- Edward, ams a te sun cand am vreo viziune, spuse ea
incet.
Nu-i placea faptul ca ii respingeam pe toti, ca o refuzam si pe
ea. Se simtea... ranita ca nu-i acordam incredere.
- Am incredere in tine Alice, i-am spus imbratisand-o. E doar
ca este vina mea in toata treaba – m-am crispat – si nu
vreau ca sa fie si altii raniti in caz de se intampla ceva...
Texas. Acolo sa cauti prima data, gandi ea oftand.
- Mersi, i-am spus zambind.
Carlisle ma privea ingrijorat.
- Fiule, ne suni daca ai nevoie de ajutor, spuse el.
- Cu siguranta.
Le-am mai facut odata cu mana dupa ce am iesit din casa si am
luat-o la fuga spre Texas...
O sa-mi fie dor de pustiul asta, chiar daca era atat de trist in
ultima vreme... gandea Emmet.
Oh dragul meu fiu. Ce n-as da sa fii si tu fericit, gandea Esme.
Si cand ma gandesc ca, orice spune el, este tot vina mea.
Jasper inca se credea responsabil pentru ceea ce induram.
Dar atunci ma izbira toate deodata.
Durere, furie, disperare, vina.
Am realizat ca Jasper ma calmase in tot timpul acesta, dar eu
nu ii dadusem atentie.
M-am oprit daramand un copac, si m-am ghemuit jos, ca o
minge, incercand sa lupt...
Sa lupt cu dorinta care ma chinuie tot timpul, dar care o
ingropam si nu voiam sub niciun chip s-o recunosc.
Voiam cu disperare sa ma intorc la Bella. Daca tot urma s-o
protejez, va trebui sa ma duc la ea, nu? Sa o astept pe Victoria
pe langa casa. Scuza perfecta se contura...
Stii ca nu este asa. E mai bine daca o prinzi din timp, inceteaza
cu scuzele! Edward, esti cel mai patetic!
Simteam mereu o forta magnetica ce ma tragea spre ea. Eram
intr-un fel conectati unul cu altul, si imi doream atat de tare s-o
tin in brate, s-o simt langa mine...
Dar ea este fericita fara mine. Va fi fericita fara mine. Va avea
pe altcineva care sa o tina in brate si s-o aline. Viziunea
blestemata cu ea si inca cineva, ma facu sa marai incontrolat.
Il urasc!
O iubesc!
Vreau sa fie totul simplu!
Simteam cum explodez, nu intelegeam cum puteam simti
atata... agonie. Suspinele ieseau intretaiate, si am realizat ca
sparsesem stanca de langa mine. Cu o sfortare
supraom...vampireasca, m-am ridicat si am continuat goana. Ma
simteam mult mai bine asa, ghemuit. Puteam sa tin golul din
piept sub control, iar nu parea ca rup in bucati, dizolvandu-ma
in nefiinta care insemna iad, fara Bella.
Macar acum aveam un scop nobil. Ma simteam mai bine acum,
dupa ce lasasem totul sa iasa. Ca atunci cand eram in camera
mea, dupa prima zi de scoala, durerea se ameliorase putin.
In timp ce ceata dansa in jurul meu, am lasat un oftat.
Ei bine Bella, totdeauna ziceai ca sunt bun la orice. Sa vedem
cat sunt de bun la urmarit.

by Andru

Ok. M-ati convins sa scriu mai departe. Sper sa va placa si


scuzati-ma ca a durat atata timp. Mama si tata ma calca pe
nervi cu temele pe vacanta care oricum nu am sa le fac:P:P...
Scuzati-mi greselile de scriere.

S-ar putea să vă placă și