Radu Pintea________________________________________Acatist pentru o cutie de conserve

ACATIST PENTRU O CUTIE DE CONSERVE

de Radu Pintea

L ipi degetul cel mare de buton, aşteptă un pic până când bolovanul ăla nerod de
stâncă stearpă intră în careul verzui al vizorului şi apăsă scurt şi decis, observând
cu satisfacţie cum încărcătura de xplode 021 plecată din lansatorul lui cu o dâră
lungă şi subţire de nuanţa lavandei pulverizează instantaneu asteroidul. În cursa lui
absurdă şi înfricoşător de rapidă prin spaţiul întunecat acesta ar fi constituit un pericol de
moarte pentru orice navă cu oameni la bord.
Surâse. Strămoşii lui se delectaseră cu asemenea jocuri virtuale pe calculator. El
tocmai se pregătea să iasă la pensie din aplicaţia reală la scară cosmică.
De la asemenea ciocniri nu existau supravieţuitori. Doar legende. Ele circulau
prin spaţiu ca şi asteroizii, ca şi oamenii închişi în bietele şi fragilele lor cutii de conserve
(aşa îi plăcea să le numească în momentele lui de singurătate şi duioşie.)
Ca şi el, Gunoierul sau Vânătorul, sau Curăţitorul.
În ultima vreme erau din ce în ce mai dese aceste clipe, semn că poate îmbătrânise
şi era de-acum timpul să se retragă.
Rânji la acest gând fără a îndrăzni să zăbovească mai mult asupra lui de teamă să
nu cumva acesta să se transforme într-un organ fizic de-al său, ca de exemplu degetul cel
mare.
Până şi nava lui era la mâna a doua…
Sigur, ar fi putut şi chiar ar fi avut dreptul la unul dintre modernele interceptoare
cu acţiune la comanda gândului, dar el preferase vechea metodă, în care interfaţa
gândului care comanda execuţia trebuia să fie un organ fizic de-al său – degetul cel mare,
un fel de ultimă cenzură hard în caz că soft-ul său o lua rana – niciodată nu avusese
încredere totală în gânduri. Terenul lor “solid” era înşelător, chiar dacă – recunoştea el –
fusese dintotdeauna temelia tuturor marilor realizări umane culminate cu invadarea
spaţiului cosmic de către oameni.
Îşi trecu drăgăstos degetul cel mare de la mâna dreaptă peste butonul cu care
spulberase mii şi mii de ameninţări la siguranţa circulaţiei în spaţiu indiferent că pe acolo
avea să treacă cineva sau nu. De atâtea mângâieri butonul cel alb odiniară se şlefuise şi
căpătase un luciu sidefat, ba chiar şi o uşoară adâncitură în mijloc; semăna foarte bine cu
unul dintre acele dropsuri de contrabandă aduse de pe Pământ şi făcute din zahăr (zahăr
adevărat) într-un loc numit Cuba.
Sistemul (cu “S” mare) decretase că datoria faţă de sistemul (cu “s” mic) avea
prioritate – oricare ar fi fost acesta. De aceea trebuia ca mai întâi omul să muncească
până la 28 de ani, după care urma pensionarea iar el se putea căsători sau să facă ce voia
cu viaţa ce o mai avea de trăit.
Toată fizica şi astronomia îi învăţau că forma de bază a cosmosului este sfera. El
zâmbea cu subînţeles. Dibacii Sistemului credeau altfel. Locul lui de muncă era un cub cu
latura de 10 ani lumină.
Desigur o stea materializa referinţa “0”, o alta direcţia X, o alta direcţia Y şi o a
alta direcţia Z. Iar treaba lui era să menţină curăţenia în acest cub, ceea ce însemna cât
mai puţini asteroizi mari vagabonzi. Probabil că, lipite de cubul său mai existau şi alte

1
Radu Pintea________________________________________Acatist pentru o cutie de conserve

cuburi asemănătoare, controlate şi “măturate” de alţi colegi de-ai lui pe care Sistemul îi
distribuise acolo să facă ceea ce făcea şi el, dar pe care nu-i cunoştea şi care mai mult ca
sigur că nu-l cunoşteau.
În afară de bomboana cubaneză, de pe Pământ mai păstra o singură amintire: o
carte de bucate procurată prin contrabandă, cu multe greutăţi şi riscuri. Era destul de
groasă, plină de reţete cum se prepara odată demult mâncarea şi era scrisă într-o limbă
necunoscută. Era, bineînţeles, complet inutilă, însă de multe ori când înghiţea pe gură
pasta nutritivă albă cu gust uşor mentolat, sau când, dimpotrivă, scotea pe fund tot o
pastă, cenuşie mirosind, plictisitor, tot a mentă, el se pomenea imaginându-şi cu efort
considerabil cum trebuie să fi arătat, mirosit şi ce gust trebuie să fi avut aceleaşi două
tipuri de pastă pe timpurile când toată omenirea viermuia înghesuită doar pe planeta
Pământ.
Acolo tânjea să se retragă după pensionare, într-un loc numit Magnolia sau
Mangalia, port şi plajă la o mare mică şi fără rechini sau fregate portugheze, unde să stea
lungit la soare cât e ziua de lungă, un soare adevărat (soarele lui), şi când se plictisea de
stat pe o parte să se răsucească pe partea cealaltă.
Tresări şi scutură din cap pentru a alunga holograma dragă din minte, dar abia din
câteva încercări izbuti să o stingă şi să revină în actual. Bifă mental faptul divers că din
ce în ce mai greu revenea din visare.
Parametrul era critic şi trebuia atent supravegheat. Din cauza lui putea reacţiona
cu întârziere la schimbarea traiectoriei vreunui asteroid de impuls letal şi într-o câtime
infinitesimală de timp ar fi devenit mai întâi din vânător vânat, pentru ca în următoarea
câtime să devină o halcă de carne moartă într-o conservă turtită rătăcind fără nici o noimă
prin beznă de care nimeni nu mai are nevoie.
Mângâie din nou butonul de foc cu buricul degetului mare de la mâna dreaptă.
Până şi amprenta se ştersese de atâta acţiune câtă angajase în ultimii ani de servici pe care
îi avea.
Cu siguranţă vreunul din anticii şi veneraţii părinţi din zorii îndepărtaţi ai erei
computerelor fusese îndrăgostit de haiku. Această patimă era cum nu se poate mai
manifestă în comunicare, reflectă el, la un mileniu cât trecuse de atunci ca o singură clipă.
Sistemul sclipea prin tăcere. Toate schimburile de informaţii se făceau în pachete
puţine şi cât mai sever şi multiplu arhivate, fapt ce nu era ilogic având în vedere
distanţele uriaşe pe care acestea trebuiau să le parcurgă între punctul de plecare şi cel de
sosire şi implicit costurile fabuloase ale unui astfel de voiaj în care în mod evident
pierderile trebuiau să fie zero.
Comunicarea era un text – lapidaritatea era premiată – comprimat cu mai multe
motoare de arhivare până la volumul minuscul al unui simbol pur propagat prin spaţiu la
viteze luminice. Erau timpuri din care dispăruse proza şi totul părea că făcuse implozie
către simbolul pur.
El avusese în vedere toate aceste lucruri atunci când în urmă cu aproape 10 ani
trimisese primul mesaj astfel capsulat, în care-şi exprima doleanţa de a fi pensionat
undeva pe Pământ, după terminarea serviciului activ, într-un mic port şi plajă pe nume
Mangalia.
Primul răspuns sosise în urmă cu aproape 2 ani iar al doilea un an (lumină) mai
târziu. Ambele fuseseră exemplar de concise: “Cel mai apropiat loc de cel dorit:Luna”
Asta era tot ce-i putea oferi sistemului Sistemul.

2
Radu Pintea________________________________________Acatist pentru o cutie de conserve

Poate şi ăsta era unul dintre motivele pentru care resimţea o puternică senzaţie de
frustrare şi mânie personificate chiar într-o clonă a lui însuşi ce-i plutea pe dinaintea
ochilor oriunde s-ar fi aflat.

Acum aşteptă iar cu înfrigurare dezarhivarea ultimului răspuns de pe Pământ

referitor la cererea sa. Urmărirea grafică pe monitor a progresului realizat de codecuri
avea ca întotdeauna ceva mistic; erau ca nişte boboci care înfloreau din alţi şi alţi boboci.
Întreaga sa fiinţă era fascinată de acest proces, ca şi de reversul acestuia – compresia
datelor într-un nanosarcofag ondulator pregătit în vederea voiajului cosmic.
Era un mister cum toate astfel de lucruri se puteau întâmpla.
În cele din urmă mesajul apăru lapidar şi crud în doar două silabe scurte şi
năpraznice ca un haiku bine făcut şi strâns în menghină care răspundeau celor 12 ani de
aşteptare:

“Luna”

Într-o clipită holograma dragă a Mangaliei din mintea lui se spulberă lăsând în loc o
durere surdă, pulsatorie. Îşi simţi cerul gurii de iască. Simţi o revoltă violentă care dură o
nanosecundă în apusul acelei ere a nanotehnologiei. După acea fracţională orbire i se
instală la loc lucididatea.
Îşi ridică ochii şi văzu venind spre el unul dintre acele cataroaie absurde rotindu-
se lent în jurul axei, gonind absolut fără nici un rost prin hăul fără de sus şi fără de jos.De
câte ori nu văzuse imagine asta.
Brusc atinse cu vârful degetelor cartea de bucate străveche de pe pământ şi o
deschise la un loc în care era următorul şir de caractere de nedesluşit:

Tochitură de carne de porc cu ciuperci şi mămăliguţă

Se frig bine jumările într-o tigaie şi se adaugă ciupercile tăiate cuburi, după care se
adaugă o mână de pătrunjel tăiat mărunt şi carnea de porc tăiată cuburi …

Cu mulţi ani în urmă îl fascinaseră caracterele “tigaie” . Făcuse cerecetări

aprofundate ca să afle că “tigaie” însemna o rasă de oi cu păr creţ şi lucios din care
oamenii din vechime îşi confecţionau haine de lux care să le ţină de cald. Doar “cuburi”
avea vaga impresie că le recunoaşte deşi n-ar fi putut spune exact de unde anume. În rest
totul îi era complet exotic şi necunoscut.
Mira din centrul vizorului sub formă de “X” înclinat făcut declic în amintirile lui
despre un bărbos din vechime care iubise oamenii şi se lăsase ucis din dragoste pentru ei
– fusese un automatism al creierului pe care Gunoierul nu şi-o putea explica în nici un
fel. El nu-i iubea pe oameni, el îi ura pe oameni pentru că chiar şi după pensie îi
interziseseră accesul la Pământ de unde simţea că trebuie să fi început odată totul;
tochituri, bărbos, haiku, magnolie, xplode 021.
Luna nu era o opţiune acceptabilă. Vidul – da. Era foarte atrăgător din actuala şi
probabil definitiva lui perspectivă.
Dezactivă cu un simplu gest Evitarea Automată a Coliziunii, funcţie vitală în
spaţiul cosmic care, luând deciziile vitale de capul ei pentru a feri nava de impactele

3
Radu Pintea________________________________________Acatist pentru o cutie de conserve

nimicitoare ale asteroizilor o făcuse de nenumărate ori să ţopăie câteodată vreme

îndelungată.
Urmări în vizor cum asteroidul se măreşte tot mai mult şi mai rapid şi resimţi
senzaţia arhaică dată de percepţia iminenţei morţii ca act personal.
Maşinal,fulgerător se uită la spectroscop şi ca un autentic cititor de coda de bare
înregistră automat compoziţia chimică a giganticului cataroi ce se învârtea lent în jurul
unei axe dictate de precise legi ale fizicii pe care el le cunoştea în detaliu.

Titan, Niobiu, Wolfram, Zirconiu, Mangan

Încărcăturile de xplode 021 aveau probabil să-i dezintegreze nava odată cu

bolovan cu tot. În miliardele şi miliardele de scânteieri ale cosmosului întunecat nimeni
nu va băga de seamă încă o mică licărire în plus, mai ales că, lipsită de combustie
autogeneratoare şi de masa unei stele adevărate, tăcuta deflagraţie avea să se consume
optic în mai puţin de 10 secunde de la iniţiere. Şi ce înseamnă 10 secunde la scara uriaşă
a cosmosului pe care între limitele lui îl apărase până atunci? Dar amprenta spectrală a
izvorului de lumină nu ar fi dat nici un fel de mărturie despre a sa prezenţă sau a vechii
sale maşini zburătoare destinată curăţeniei; şi el şi conserva sa erau făcuţi din aceleaşi
elemente.
Dezactivă cu un gest reflex Armarea Xplode 021. Fără iniţiator, sarcinile de la
bordul Curăţătorului nu erau decât tot atâtea bucăţi de plastilină inertă ca mămăliga din
textul apocrif al obiceiurilor culinare din paleolitic. Ceva îi şoptea că n-avea rost să facă
lumină degeaba – ar fi însemnat un orgoliu gratuit. Oricum nu era nimeni să-l audă,
atunci de ce l-ar mai vedea?
Nimic nu însemna. Cum nici el însuşi nu însemnase nici măcar pentru eprubeta
din maternitatea virtuală de pe Pluton unde venise pe lume ... mă rog, una dintre ele …

Lumină la lumină, nimic la nimic …

După impact cataroiul rotindu-se lent în jurul axei, gonind absolut fără nici un rost prin
hăul fără de sus şi fără de jos îşi văzu mai departe de drum. Ceva ricoşă din scoarţa lui
dură sub un unghi obtuz – o bucată de tinichea turtită dincolo de orice posibilitate de
recunoaştere. Ea se îndepărtă pentru totdeauna cu viteză şi impuls dictate de legile
imuabile ale conservării masei şi energiei.

WWW  XXX