DIRIJORUL

o ficţiune de Radu Pintea

Da. Ca o lungă respiraţie trecuseră douăzecişicinci de ani fără ca în tot acest

timp Marc Etola să-şi vadă băiatul, pentru ca în urmă cu şase zile să primească o
scrisoare care-l anunţa :

Dacă vrei să-ţi vezi copilul, vino la Filarmonică vineri, 27 iunie , orele 18:00.
S.

În plic se mai afla un bilet de intrare la concert.

Dacă Suzana se recăsătorise ? Desigur că se recăsătorise. O femeie frumoasă

ca ea nu putea fi lăsată în pace de bărbaţi nici chiar dacă ar fi avut zece copii după ea,
or la vremea aceea ea nu-l avea decât pe ...
... oare cum îl chema ?

Când s-au despărţit Suzana era gravidă. Şi atunci şi acum şi mereu când se
gândea la asta Marc Etola îşi spunea că rostul întâlnirii lor a fost -- fără ca ei să-şi fi
dat seama la vremea respectiva , or cel puţin în ce-l privea pe el aşa era -- doar să-l
conceapă pe cel care avea să-l vadă din clipă în clipă.

Il faut couper net, a fost poziţia ei, şi cum a vrut ea aşa au făcut, fără supărare
şi fără ranchiună, ca două fiinţe destul de mature ca să-şi dea seama că odată cu
naşterea acelui copil rostul lor comun se încheiase şi -- ca la scorpioni -- drumul lor
împreună nu-şi mai avea nici un rost. Ea care dăduse viaţă considerase astfel şi era cu
neputinţă ca Suzana să nu fi luat cea mai justă decizie.
Dreptatea e de partea celui ce creează, iar femeia când e pe cale de a zămisli
are dreptate; şi cine are dreptate în clipa aceea, are întotdeauna dreptate.
La început Marc Etola s-a simţit frustrat, dar imediat l-a cuprins o pace ciudată
- imediat însemnând cam zece ani - ca atunci când simţi în străfundul tău că există
justiţie şi că justiţia şi-a spus cuvântul. Nu trebuia să fie nici o durere în faptul că
două comete s-au întâlnit întâmplător în Cosmos ,după care drumurile lor s-au
despărţit pentru totdeauna.
Scoase scrisoarea din buzunar şi o privi multă vreme. Desenul prelung şi
dezlânat al literelor scrise de mână, cu cerneală îi era necunoscut. Nu avuseseră ragaz
să se cunoasca unul pe altul. Totuşi ea era, era stilul ei imposibil de abrupt, aproape
eliptic. Întotdeauna îl mirase pasiunea ei pentru muzica simfonică; asta era toata
slabiciunea ei, în rest numai tărie şi muchii ascuţite. Era o fată robustă şi tare, iar el nu
regretase nici o clipă ce se întâmplase între ei, şi bine (puţin) şi rău (mult) doar că se
trezea uneori cu o uşoară mâhnire că legătura n-a durat ceva mai mult.
Şi-acum, după atâta vreme, când totul între ei doi intrase demult în acalmia ce
face deja preludiul trecerii într-un alt regn, iată că Suzana orchestrase întâlnirea la
Filarmonica.

1
 Marc Etola se întreba cum avea să-l recunoască pe fiul lui. Scrisoarea era
laconică, şi totuşi ex-soţia lui nu se putea să nu se fi asigurat că tată şi fiu aveau să se
vadă şi să se recunoască.
Oare cum se vor recunoaşte ?
Marc Etola se foi în scaun. Recunoştea deschis că îl tulburase atât de mult
scrisoarea, încât emoţia ce-l inundase împiedicase cu începere din clipa primirii
scrisorii şi până la ora intrării la concert orice altă manifestare raţională sau măcar
perceptivă a creierului şi simţurilor sale. Fusese obturată până şi curiozitatea de a şti
programul de concert şi cine îl dirijează.
Trecuse grăbit pe sub un afiş mare, lipit pe zidul exterior al Filarmonicii care
anunţa dirijorul, solistul şi programul, însă din cauza emoţiei şi întunericului nu-l
observă.
Poate că era instrumentistul fiul lui, un bun instrumentist, poate chiar solistul
din acea seară al concerto-ului pentru vioară şi orchestră de Araam Haciaturian.
Făcuse semn plasatoarei şi cumpără un program de sală. Îl despături cu
mişcări tremurate şi se uită lung la fotografia violonistului.
Numele nu-i spunea nimic şi era bătrân.
Nu putea fi violonistul.
Privi apoi fotografia dirijorului şi înainte de a citi dedesubt numele lui ,inima
prinse să-i bată mai tare decât de obicei; fără să ştie de ce - ca şi cu afişul de pe zidul
Filarmonicii - evită să citească numele.
Cum de nu-i trecuse prin cap? Desigur, el trebuia să fie copilul său. S-ar fi
potrivit ca o mănuşă cu ambiţia Suzanei.
Privi împrejur şi dintr-odată se simţi bine. Toţi acei oameni eleganţi şi distinşi
care începeau să umple sala de concert aveau să-l vadă, să-l admire, să-l aplaude pe
fiul său. Ce confortabil era să se ştie tatăl unui asemenea băiat celebru fără discuţie în
lumea muzicală şi pe care doar ignoranţa lui desăvârşită în materie i-l făcea
necunoscut; cine ştie de câtă vreme fiul său se înfrupta din mierea dulce a renumelui,
şi numai acest gând singur îi umplea cavitatea toracică de aer, plus încă ceva fierbinte
ce nu ştia cum se cheamă. Se foi pe scaun şi privi îngâmfat la bărbaţii şi femeile ce
etalau toalete elegante şi vorbeau cu glas scăzut în jurul lui; majoritatea ţineau în
mâini programe de sală, citeau în ele - biografia artistică pesemne - şi priveau
fotografia sobra a fiului său pe care îl vor vedea şi admira cu toţii în Daphnis si Chloe
mai întâi.
Fiul lui, dirijorul.
Încercă să se obişnuiască cu gândul că fiul lui e dirijorul celebru iar că el e
tatăl dirijorului celebru căruia de-acum înainte îi va cumpăra toate discurile şi-i va
urmări toate concertele, el care nu putuse suferi muzica simfonică. Se pomeni
întrebându-se dacă nu cumva tocmai această silă nenaturală era cauza despărţirii de
melomana Suzana. Privind în urmă însă îl cuprinse ruşinea în faţa şubrezeniei unui
asemenea motiv, în eventualitatea că aşa ar fi fost.
Tresări când publicul începu să aplaude intrarea în scenă a instrumentiştilor.
Contribui şi el din tot sufletul la aceste aplauze.
Marc Etola îşi spuse că fosta lui soţie dorise să-i facă o surpriză placută
lăsându-l să descopere singur care era fiul său; pentru această surpriză Marc îi era
recunoscător Suzanei. Raritatea surprizei intensifica şocul, iar acum el, în fotoliul de
catifea se trezi iertând mai multe dect ar fi crezut de dragul acelei senzaţii de
împlinire neaşteptată ce venea să răsplătească trăsnet din senin atâta amar de
singuratate presurizată de probabilitatea unei asemenea întâlniri şi dragostea capsulată

2
pâna azi, niciodată manifestată faţă de copilul lui care, iată, tânăr, blond şi surâzător
intra îmbrăcat într-un impecabil smoking negru, gata să dirijeze o orchestră întreagă,
şi o sală gata să-l asculte vrăjită, răpită, adoratoare - o sală arhiplină după cum putea
el să constate - mai puţin un singur loc aflat chiar în stanga locului ocupat de el.
Era prima oara când băga de seamă lipsa acelui meloman întârziat la concertul
dirijat de gloriosul său fiu; nu şi-ar fi putut închipui că un scaun gol - şi încă unul lipit
de-al său - e în stare să-l înfioare până-n măduvă, în sala aceea plină de lume.
Aplauda într-una, cu frenezie indusă, şi în curând fiorii se topiră sub căldura
iubitorilor de muzică şi a privirilor blânde ale tânărului dirijor care acum, iată,
răspundea prin reverenţe aplauzelor auditoriului.
În lumina candelabrelor părul lui lins, o şuviţă subţire îi atârna peste frunte cu
o cochetarie nestudiată, accentuând anticipat şi nemăsurat de mult amploarea frunţii
ce se ridica încetul cu încetul, şi odată cu ea ochii apărură spre sală, şi un surâs potolit
şi modest ce se putea desluşi uimitor de limpede ca însemnând “Mulţumesc, dar
deocamdată nu e nevoie de acest răsfăţ; o să facem ce putem.”
Ce băiat ! Ce mai băiat ! gândi Marc Etola şi nu se putu abţine să nu clatine
capul dintr-o parte în alta, demonstrativ, ca şi cum ar fi simţit privirile admirative ale
publicului îndreptate asupra lui, ca şi cum ar fi auzit comentariile lor şoptite, “Îl vezi
?” “Cine ?” “Bărbatul de colo, cel între două vârste cu tâmple încărunţite şi scobite,
cu un nas mare şi costum de stofuliţă cenuşie, şi cu ochii umezi şi alunecoşi.” “Îl văd.
Cel de lângă singurul scaun liber, nu ?” “Ăla. Ei, ăla e tatăl dirijorului.” “Nu zău ?”
“Da.” “Are distincţie.” “Are.” “Ce visător se uită, nu ?” “Îmh. Să ştii ...”
Pentru prima dată după mulţi ani cunoscu senzaţia de a se umfla în pene.
Acum îşi amintea când se mai încrezuse aşa: după prima noapte de dragoste cu
Suzana. Acum se simţea bine. La urma urmei viaţa făcuse dreptate în felul cum face
ea de obicei, fără părtinire, fără plăcere, fără desgust şi fără să ceară nimănui păreri.
Dintr-odată găsi scaunul pluşat moale de tot, cald de tot, şi cât se poate de
confortabil. Huzurea. Iar mintea lui de fericire zumzăia ca o tipografie. Neapărat că
Suzana îl prevenie pe fiul său asupra rândului şi locului pe care avea să-l ocupe el,
tatăl lui, şi bineînţeles că atunci când dirijorul făcea reverenţe publicului, privirea lui
cătă cu precizie într-o unică direcţie ... mai mult ca sigur că aşa trebuia să fie. Oare
era şi el emoţionat să-şi vadă tatăl ? Ori cel puţin curios? se pomeni întrebându-se
Marc Etola. Oare emoţia lui va avea efect asupra felului cum va dirija orchestra?
Oare toţi oamenii aceia eleganţi, inteligenţi şi stilaţi din sală vor resimţi în interpretare
efectul acestei noi şi non-artistice emoţii ? Îi vor cunoaşte ei cauza pentru a fi la fel de
emoţionaţi pe cât de emoţionat era el, Marc Etola, tatăl dirijorului ce pentru prima
dată după mai bine de douăzeci de ani îşi vedea fiul prin bunavoinţa aceleiaşi femei
care avusese bunăvoinţa să obţină de la el un copil ?
Acest lucru era cel mai important, restul -- când privea în urmă -- părea a fi
minuscul şi derizoriu.
Dirijorul acesta frumos, graţios şi celebru era garanţia că trăise cu cineva, deci
că trăise, era efectul unei întâlniri incontestabile cu o femeie, o femeie pe nume
Suzana.
Atâta mândrie şi măreţie înfloriseră dintr-odată în sufletul lui Marc Etola,
încât acesta nu numai că desconsideră până şi posibilitatea ca băiatul să nu fie al lui,
întrucât Suzana plecase pe când era gravidă, şi în nişte condiţii cam nebuloase, ci
chiar o iertă pe Suzana şi era fericit iertând pentru gresală.
Nu găsi ceva mai mişcător decât concerto-ul pentru violină al lui Araam
Haciaturian.

3
 Marc Etola se pomeni surâzând de uşurinţa cu care se şi vedea invitat de fiul
lui la un restaurant de lux, apoi cum fiul său -- fiindcă, desigur, trebuia să plece în
turnee -- îi va propune să-l urmeze, iar el va fi prezent de-acum înainte cât îi va
permite sănătatea şi vârsta la toate repetiţiile şi concertele, va avea loja lui rezervată,
va cina şi va discuta cu fiul lui pentru a recupera toţi aceşti ani de despărţire forţată;
prin fiul său va deveni un fin cunoscător de muzică aşa cum odată râvnise şi Suzana
fără să izbutească ....
Şi când Daphnis si Chloe se termină şi toţi oamenii izbucniră în aplauze,
ocupantul locului 17, rândul 14 pe nume Marc Etola, aplaudând laolaltă cu ei îşi simţi
ochii umezi, bărbia cum îi tremură şi sala întreagă cum vibrează alături de el, simţi
sala plină, plin chiar şi locul 16 -- gol pană atunci -- ocupat de cineva -- un întârziat --
care-l privise tot timpul concertului -- îşi simţea tâmpla sfredelită de o privire care-i
tulbura minţile deja tulburate de înfăţişarea şi prestanţa fiului său, dirijorul, şi când
Marc Etola tocmai îşi formă vag în cap primele cuvinte pe care le va spune la cabină
fiului sau, din stânga sa, dinspre locul 16 gol până atunci al acelui întârziat, în toată
sala plină a Filarmonicii, urechea stângă a lui Marc Etola privind înlăcrimat dirijorul
ce făcea reverenţa, distinse clar printre aplauzele ce se stingeau pentru bis :
-- Tu eşti, tată ?

Mamaia,4 septembrie 1988