Chinezăria

de Radu Pintea

Pentru Anton Petrescu revoluţia din iarna lui ’89 i-a adus eliberarea. Era student
la inginerie în anul doi şi fiindcă nu s-a lăsat împuşcat în Piaţa Universităţii, s-a grăbit
să-şi manifeste libertatea în cel mai satisfăcător mod cu putinţă : spre disperarea părinţilor
care-l obligaseră să facă politehnica, el abandonă studiul oţelurilor, maşinăriilor şi al
semnelor matematice pe care în străfundul sufletului nu le putea suferi, pentru a da
imediat şi cu succes examan la facultatea de istorie.
Marea lui pasiunea era istoria străveche, şi din marea istorie străveche China îl
atrăgea cel mai mult – datinile, obiceiurile ei complicate şi misterioase ce dăinuiesc şi
azi, mai ales la munte, pe Acoperişul Lumii, în Tibet, acolo unde de mic copil râvnise să
ajungă odată.
Şi într-o bună zi, visul i se împlini.
China oferea generoasă burse gratuite tuturor străinilor care doreau să-i
aprofundeze cultura, istoria, etnografia, artele marţiale.
Şi el asemenea multor altor tineri din toată lumea şi-a luat într-o bună zi adio de la
părinţi şi cei dragi şi, ca Brad Pitt din Şapte ani în Tibet , s-a îmbarcat cu destinaţia
Cheng’du ca să-şi urmeze menirea şi să facă ceva semnificativ din viaţa sa.
Avea centura verde la kung fu când a părăsit România – verde ca şi peisajul ţării
ce se vedea ca un timbru mic alunecând sub aripile avionului şi pe care nu spera s-o mai
vadă.

Şi din ziua când fără să-şi dea seama a fost selectat printre cei cărora li s-a
îngăduit să urce muntele, Anton Petrescu a numărat fulgii de zăpadă care au căzut timp
de o zi pe o păpădie uscată, cinci ore s-a târât paralel cu un melc prin frunzele căzute
imitând-ul la perfecţie, a îngenuncheat un iac cu o singură lovitură de pumn,a stat într-un
picior o noapte pe un pisc izolat.
Laolaltă cu mii şi mii de exerciţii pentru întărirea încheieturilor şi a auto-
controlului – toate simple etape în drumul către marea temă, nevăzută dar prezentă şi
copleştitoare.

Era o zi de marţi, în zori, opt ani mai târziu. Coţofenele alb cu negru croncăneau
prin brazii înmiresmaţi cu vârfuri pierdute în valuri de ceaţă străvezie, când deodată, fără
motiv, unul dintre vasele de cult din porţelan vechi, decorat cu tigri de jad, dragoni auriţi
şi crapi de opal se făcu ţăndări.
Încă de pe vremea dinastiei Ming se ardeau în el beţişoare parfumate de santal,
cuişoare, sau scorţişoară, iar acum, scrumul atâtor amar de ani de meditaţii, amestecat cu
cioburile străvechi şi tăioase ca briciul zăcea împrăştiat direct pe podeaua curată şi
perfect lustruită a templului shaolin, sub privirile consternate ale celor mai aleşi
discipoli.

1
 Păreau toţi transformaţi în nişte statui ale deznădejdii pe care diferiţi sculptori
dăltuiseră tot atâtea nuanţe ale celei mai adânci nedumeriri.

Trecuseră opt ani şi în sinea lui fiecare aştepta promovarea pe ultima treaptă a
iluminării şi excelenţei spirituale dintre care cea mai ieftină achiziţie era tehnica kung fu
şi făcea sensibili şi gingaşi ca florile de lotus plutind pe iazul sub clar de lună.
- Ce vă spun vouă aceste cioburi ?
îi întrebă într-un târziu maestrul pe acelaşi ton plin de blândeţe şi de smerenie.
Toţi învăţăceii şi-au dat imediat seama că nu era o simplă întrebare retorică
adresată prunului înflorit sau vreunei gâze poposită pentru scurt răgaz pe un fir de salcie
clătinat de adierea unui zefir.
Fiecare dintre ei se simţea impulsionat fără voie să răspundă aşa cum şade bine
unor elevi cuminţi în aşteptarea lucrării de control ce avea să vină odată şi odată.
Unii o aşteptau de un an, alţii de cinci, alţii de zece cu aceeaşi bine disimulată nerăbdare.
Se temeau de acel moment şi în acelaşi timp râvneau la el cu răbdare de luni şi ani
de zile petrecuţi în antrenamente aspre care să le fortifice trupul şi să le limpezească
mintea.
Răbdarea lor nu avea egal, de aceea erau şi sus, acolo, în Tibet, departe de
şmecheria halucinantă a oraşelor, cei aleşi dintre aleşi, cei care se aflau cel mai aproape
de nivelul de mare onoare de păstrător al celor mai pure datine chinezeşti, cele pe care
nimeni şi nimic, nici imperialismul, nici comunismul, nici taoismul nici internetul n-au
putut să-l distrugă sau să-l deformeze.

Nu avea nici o importanţă de unde plecaseră, sau ce naţionalitate erau. În

aspiraţia lor către acea ultimă desăvârşire pe care şi-o asumaseră erau cu toţii la fel.
Oricum atunci când făcuseră acea ascensiune în Tibet fiecare dintre ei simţise că era
ultima – că retezaseră în mod profund lucid toate legăturile cu restul lumii, sacrificând pe
altarul invizibil pentru alţi ochi tot ce se poate sacrifica în viaţă în afară de viaţa însăşi.

Primul răspunse un american în dialectul mandarin:

- E spiritul lui Buddha prezent cu noi. A venit să ne ţină companie.
Americanul era discipol de nouă ani al maestrului shaolin.
Un rus vorbi zece minute despre Shakiamuni într-o chineză sacadată şi
bolovănoasă.
- Semn rău, mormăi japonezul, unul dintre maeştri kung fu a cărui rapiditate în
mişcări o egala pe cea a fulgerului.
Vorbiră şi ceilalţi şapte, şi ultimul vorbi Anton Petrescu.
Vorbiră o oră încheiată despre lucruri frumoase, adânci, elgante, subtile, poetice.
Maestrul shaolin îi ascultă pe toţi fără să întrerupă, fără grabă, fără patimă. La
urmă le spuse pe tonul lui blajin la care nu renunţa niciodată:
- Că trebuie să aducă cineva o mătură şi un făraş şi să arunce cioburile afară, la
gunoi.

Examenul fusese dat şi picat într-o clipită.

Singur pe podeaua proaspăt măturată, maestrul shaolin rămase liniştit, ascultând
coţofana cea gureşă undeva, departe, prin brazii cu vârfuri abia întrezărite prin dantelăria

2
de ceaţă. În primăvară, odată cu apele pârâiaşelor avea să se scoboare iar la şes pentru a
încerca să aleagă alţi elevi buni şi sârguincioşi şi mai ales doritori să înveţe cum trebuie
umplută o cană cu apă şi cum trebuie golită.

L-am reîntâlnit pe Anton Petrescu în Piaţa Universităţii, lângă ceas, pe vremea

când ceasul mai era. Un tânăr bătrân cu haine prăfuite şi privire şovăielnică ; vindea
mărţişoare dintr-o valiză de lemn – mărţişoarele altuia.
Pe urmă ceasul din Piaţa Universităţii a dispărut, şi la următorul 8 martie, alţi
bărbaţi cu alte geamantane de lemn vindeau aceleaşi mărţişoare dar pe Anton Petrescu nu
l-am mai văzut. Poate şi-a reluat iar ingineria şi – cu puţin noroc – îşi plimbă agale
bebeluşul prin parcul Herăstrău, în landou, iar când aude ciocănitoarea dând glas, sau
vede lacul scânteind în depărtare, poate îşi aduce aminte iar de Tibet, însă fad şi încâlcit,
ca o ideogramă minunat caligrafiată, însă prea obositor de descifrat.

Sfârşit