bemol

bEMOL

un roman

de Radu Pintea

Bucureşti 2010

1
bemol

Epilog
Începând de la sfârşitul lui martie poţi să prinzi gărgăuni. În arătură sunt nişte
găuri largi ca pe deget şi-n ele sunt gărgăuni.
Poţi să te păcăleşti şi să fie de greier, numai că cele de greier sunt oarecum
înclinate şi se întâlnesc mai ales în denivelările terenului, în vreme ce găurile de
gărgăuni se pot întâlni numai în arătura plană, şi sunt verticale la început cam pe
lungimea unui deget, apoi cotesc, dar nu trebuie vârât degetul într-o gaură de gărgăune.
Gărgăunii se scot din pământ cum se pescuiesc peştii din apă. Unei bucăţi de
sfoară i se face nod la unul dintre capete şi nodul se acoperă cu o bilă mică şi moale, de
smoală. Bilei i se dă drumul în gaură şi ai smuls gărgăunele cât ai zice “peşte. ”
E mare, negru şi-l găseşti cu făălcile înfipte în mica bilă de smoală.
O mie de gărgăuni poţi să scoţi dacă vrei la lumina zilei începând din martie.
Noapte dacă te prinde adormit pe câmp, fălcile lui nu te iartă, şi poţi să ajungi la cuţit -
uneori cât o conopidă se umflă locul muşcăturii. Cu gărgăunii nu-i de glumit, de aceea,
când îl prinzi la lumina zilei, pune-i să se lupte.
Cu un băţ de chibrit îi antrenezi puţin, îi enervezi, îi asmuţi şi arunci unul peste
altul. Nu există luptă care să te umple de satisfacţie mai mare.
Lupta durează până când unul îl dezmembrează pe celălalt, în vreme ce din
amândoi curge un fel de puroi cenuşiu-gălbui şi cleios. Sunt atât de scârboşi gărgăunii,
încât mai totdeauna după spectacol îţi vine să-l striveşti cu călcâiul şi pe învingător, să te
ridici de pe vine apoi, să scuipi şi să-ţi vezi de altă treabă. Ai putea, din contra, cu
băţul de chibrit să arunci învingătorul hărtănit la loc în gaura lui, şi după el o muscă
albastru-verzuie, coprofagă, fără aripi, ca să-l răsplăteşti într-un fel până se reface. Dar
când te gândeşti la conopidă şi cuţit, te curentează pe şira spinării. Îţi pui călcâiul peste
învins şi învingător.
Mii poţi să prinzi cu o sfoară şi puţină smoală începând din martie şi până cade
zăpada.
Dacă le dai drumul într-un borcan, lucrurile se schimbă total. Oricât de mult i-ai
enerva şi i-ai asmuţi unul împotriva celuilalt, ei nu manifestă nici cel mai slab interes
pentru încăierare. Poţi să-i străpungi cu băţul de chibrit şi tot n-ai să reuşeşti să obţii de
la ei nişte mişcări belicoase mai vioaie. Ce-ncearcă ei să facă, leneş, ca să nu bagi de
seamă, e să se caţere cu cele şase picioare ale lor pe pereţii borcanului. Nici cu o muscă
mare, vivace, cu o aripă ruptă dacă o arunci peste ei n-ai să obţii o înfruntare pentru
pradă, ci aceleaşi mişcări leneşe şi zadarnice de aburcare pe sticla alunecoasă uluitoare
pentru ei a borcanului.
Răstoarnă-l şi asmute-i - să vezi atunci încăierare !
Bagă-i la loc în borcan şi parcă nici nu s-ar mai cunoaşte.
Vor sus. Înainte de toate, sus. După aceea ură, după aceea mâncare, după aceea
împerechere. Până când nu sunt afară din borcan nici nu se mai numesc gărgăuni. Totul
e amânat. Funcţiile vitale sunt suspendate până când vor depăşi substanţa aceea oribilă şi
de neânţeles prin care lumina şi căldura trec, dar picioarele segmentate şi articulate nu.
Nici fălcile lor puternice, nici trupul lor umflat ca un mic rucsac. Câtă vreme se simt
captivi în sticlă, gărgăunii nu se-ncaieră, nu mănâncă, nu se-mperechează.

2
bemol

În timpul acestei veri, aerul încins şi prăfos la amiază seamănă cu o sticlă

murdară, şi-n ea, oamenii, ca nişte gărgăuni închişi , nu mai par să simtă deloc gustul
vieţii. Fumează, oftează, îşi muşcă buzele prin interior, trec unii pe lângă alţii fără a se
lua în seamă.
Şi toţi privesc uneori în sus, ca şi cum ar aştepta să se spargă odată borcanul,
sau cineva să-l răstoarne.

Prolog

Ploaia cade ca şi cum n-ar mai avea de gând a se opri vreodată. În jur e o staţie
de autobuz. La ora aceasta e destul de aglomerată. Nu stau chiar în mijlocul ei, ori spre
bordură, ci mai la o parte, ca un om care are o întâlnire şi a sosit prea devreme.
Ploile, indiferent cât de cald ar fi afară, poartă în ele o răcoare anumită,
inconfundabilă. Pentru asta ţin mâinile înfundate în buzunarele fulgarinului şi ceafa
încordată, astfel încât ploaia să cadă perpendicular pe borurile pălăriei de borsalină
neagră, model Lipscani 1944.
Stau drept ca un gnomon, puţin mai la o parte de mulţimea înghesuită înspre
bordură, nerăbdătoare să vină mai curând autobuzul care-i va duce acasă ori în alte locuri
de întâlnire calde. Este un ceas public în apropiere, are cadranul luminat, dar el se află
în dreapta mult, şi prefer să-mi privesc ceasul de mână ducând încheietura până în
drepetul ochilor decât să răsucesc capul în direcţia aceea şi să-mi defocalizez privirea de
pe distanţă apropiată pe depărtare. Acest efort ar accentua senzaţia de frig, şi aşa destul
de sâcâitoare. ŞI apoi, o asemenea mişcare ar determina apa adunată sub streaşina
pălăriei de borsalină neagră să se prelingă în picături reci va gheaţa pe după guler, pe
ceafă, de-a lungul şirei spinării, ceea ce ar spori şi mai mult senzaţia de frig.
Aşa că prefer să aduc în faţa ochilor încheietura mâinii cu ceas. Pentru moment
însă nu prefer să fac gestul, fiindcă, neaşteptând pe nimeni, nu se poate apropia nici o
oră anumită de care să-mi leg speranţele. Ar fi fost caraghios să-mi scot de pomană mâna
din căldura buzunarului doar pentru a constata o abstracţie în stare pură. Nu urma să mă
întâlnesc cu nimeni, şi nimeni nu-şi propusese să se întâlnească cu mine. Stăteam pur şi
simplu în staţie , mai la o parte din drumul pietonilor, drept şi rigid, şi ascultam
pocnetele picăturilor de ploaie pe materialul sintetic al fulgarinului şi pe borurile pălăriei.
Din când în când îmi refocalizam privirea şi urmăream picăturile cum alergau pe
extremitatea ca o streaşină a pălăriei, cum se îngroşau până nu mai puteau să se ţină şi
cum cădeau apoi în mica băltoacă formată deja în jurul pantofilor mei.
Umbrele grăbite ale pietonilor ţâşneau din când în când spre autobuzele ce opreau
lîngă rigolă, îşi deschideau uşile, plecau.

3
bemol

Norii atenuează contrastul dintre noapte şi zi, prelungindu-le existenţa în ceva ce

nu mai aparţine propriuzis nici nopţii nici zilei. Doar apa rece, de sus, care îndeamnă la
adăpost, căldură, intimitate. Pentru că tot n-am altceva mai bun de făcut, aşa îmi
închipui eu mesajul discret al ploii reci şi verticale ce nu pare a avea de gând să se mai
termine.
“Trăieşte şi tu şi lasă şi pe alţii să trăiască, ” sună o lozincă scornită de una dintre
umbrelele ce se grăbesc în jurul meu către ţintele lor calde şi intime.
“Nu trăi tu ca să-i laşi pe alţii să trăiască, ” îmi şopteşte logica. Şi într-adevăr, nu
înseamnă oare a încurca pe cineva propunându-i o întâlnire undeva în mijlocul oraşului ?
— oricine a fi , de orice sex şi pentru orice motiv ar fi fost întâlnirea !
Şi pentru că sunt la logică, ajng curând la analiza matematică : în staţia
autobuzelor ea se traduce prin stabilirea domeniului de definiţie şi a domeniului în care
funcţia ia valori.
Extremele primului interval sunt ; cea inferioară : un grup de securişti îmbrăcaţi
exact ca şi mine (raglan de culoara untului şi pălărie de borsalină model Lipscani 1944)
coboară din autobuz, mă împresoară, mă imobilizează şi din motive care îmi scapă mă
bat până îmi pierd cunoştinţa; cea superioară : o fată de vreo şaptesprezece ani frumoasă
şi goală coboară, vine la mine, mă ia de braţ, mă urcă într-un alt autobuz, mă duce la
apartamentul ei cu trei camere din Aleea Privighetorilor unde ea mă dezbacă şi pe mine şi
mă invită peste ea; sau încă : din autobuz coboară un domn bine îmbrăcat, sobru. Se
apropie de mine, se uită într-un buletin de identitate sau paşaport, mă recunoaşte, vine
spre mine şi-mi întinde actul respectiv, mă uit la el, e un paşaport diplomatic pe termen
nelimitat. Omul sobru îmi zâmbeşte şi se urcă din nou în următorul autobuz împreună cu
suita.
Mai puţin ori mai mult decât atât nu are ce să mi se întâmple.
Între timp vine un autobuz adevărat.
Unele siluete urcă, altele coboară. Cele care coboară deschid umbrele colorate
ori negre şi se îndepărtează repede spre treburile lor, ori rămân în staţie ca să ia alt
autobuz spre ţintele lor calde şi intime.
Unele autobuze au început să circule cu farurile aprinse, semn că întunericul
oficial a venit peste oraş şi el ; se datoreşte mai puţin norilor de nuanţa plumbului şi mai
mult timpului legal, pesemne destul de înaintat.
Simt transpiraţia în pumni. Trebuie să-i scot la aer, altfel încep să devină curând
scârboşi, mai scârboşi chiar decât răcoarea frisonantă a ploii.
Într-adevăr e seară.
Neonul din faţă s-a aprins şi împrăştie o lumină roşiatică. Raglanul meu e
complet ud, şi de atât stat în ploaie încep să sclipesc ca un acoperiş de tablă sub neonul
din faţa mea ce pare a străluci el însuşi din ce în ce mai puternic. Când o să mă cuprindă
bine de tot oboseala iar frigul o să mă pătrundă, frigul de acasă va fi o recompensă
blândă pe lângă frigul de aici, din staţia de autobuz.
Mulţimea s-a mai rărit, dar nu mult. Nu e semn că autobuzele vin din ce în ce
mai rar, însă adevărul e că nu mai e aceeaşi aglomeraţie înăuntrul lor. Prin geamurile
ude se poate vedea că majoritatea stau pe scauna, numai câteva persoane, cu intenţia să
coboare la următoarea staţie stau drept, în picioare, în faţa uşilor, lăsând umbre nete în
conul de lumină al becului de scară ce se aprinde numai la deschiderea uşilor în staţii.

4
bemol

Sunt oameni prelungi, ori numai siluetele lor văzute de la distanţă, prin ploaie,
par prelungi. Se cocoşează puţin ca şi cum are vrea de sus, din autobuzul ce se
pregăteşte de plecare să vadă încă odată, mai bine, ceva ce nu au distins prea clar şi care
se află pe direcţia mea.
O adiere de colonie urmată imediat de una de ţigară îşi face loc printre vaporii de
apă din aer. Nu-mi mişc capul la fel cum nu-l mişc pentru a vedea ceasul de mână, ci-l
aduc pe acesta în faţa ochilor mei încremeniţi într-o direcţie unică înainte.
Îmi imaginez însă scena un bărbat şi o femeie, înalţi, frumoşi, supli,
superficiali— mai ales bărbatul. El fumează, ca să se , mai înalţe parcă şi mai mult în
faţa ei, din când în când îşi îndreaptă spinarea, aducăndu-şi totodată cu aceeaşi mişcare
capul pe spate, privind în jur, încruntându-se masculin cum a văzut de nenumărate ori
prin filme ori în revistele de modă ale ei, paginile pentru El.
Nu se uită la ea, căci asta, în moda al cărei algoritm îl adoptă şi el şi ea ar fi
privit ca un semn de slăbiciune, or lor le pasă foarte mult de ceea ce spun oamenii
necunoscuţi din staţie care se uită la ei şi care, fără îndoială, le admiră plini de invidie
linia, rasa, carura.
Ea răspândeşte mirosul de parfum, trebuie să fie Balenciaga, sau în orice caz
ceva pe bază de mosc, greu, de seară, apres coït.
Apoi tot ce-i posibil ca adierile să ia autobuzul.
Nu mai mult de o clipă îmi imaginez cum ar fi staul meu sub neonul aprins într-o
noapte senină. Uşor de anticipat, mai ales la adăpostul pălăriei de borsalină, că dacă ar
ninge m-aş fi gândit la o noapte cu vânt, dacă ar sufla vântul m-aş gândi la zăpadă, dacå
cerul ar fi spuzit de stele mi-aş fi închipuit o noapte ploioasă, ca aceasta în care stau
acum înţepenit şi drept ca un gnomon sub becul cu neon din staţia de autobuz.
Traficul automobilelor ce trec prin dreptul meu s-a rărit considerabil, dar ploaia
cade, armonizându-se atât de bine cu toate modificările de decor, ca sunetul emis de
instrumentul numit continuo folosit în adolescenţa muzicii instrumentale.
Asaltul străluceşte lins şi prelung, ca o eşarfă de catifea udă. În ea strălucesc
luminile bulevardului şi ferestrele hotelului de vis-à-vis.
Anvelopele băşicate, ude şi alunecoase, sfârâie pe suprafaţa de asfalt :
“Trrranzzzit . . . trranzzit . . . ”
şi siluete rare se mişcă la intrarea slab luminată a hotelului şi la unele dintre
ferestrele lui.
În automobilele acelea trebuie să fie cald. În autobuz e la fel. Nu mai vorbesc de
ţintele spre care merg pietonii aceştia nerăbdători să prindă autobuzul mai repede.
O oboseală dulceagă îmi încearcă oasele sub forma unor frisoane de frig. La un
asemenea punct intimitatea în situaţia mea se poate obţine foarte uşor, închizând pur şi
simplu pleoapele. Printr-un mecanism implacabil, ele oricum sunt îngrenunate de
conjugarea tuturor acestor condiţii în care stau drept, sub neonul roşiatic plantat în staţia
de autobuz, în ploaia ce cade vertical şi în care nu aştept pe nimeni.
Borsalina s-a îmbibat bine de tot cu apă, ca şi fulgrinul, văd asta după streaşina
lichidă ce se scurge pe borul din faţå al pălăriei răsucit puţin în jos la început, pleoştit
acum.
Nu mi-e teamă că ar putea fi luată o simplă speculaţie afirmaţia pe care o fac în ce
priveşte pacea de a nu aştepta pe nimeni, mai ales atunci când totul pare să semne atât de
mult cu o întâlnire. Cum poate un adevăr exista exact pe jumătate ! ŞI cum fidelitatea se

5
bemol

poate spulbera într-o asemenea gratuitate caraghioasă care e lipsa oricărei persoane
dispusă coincident să se întâlnească şi ea cu nimeni la aceeaşi staţie de autobuz ca şi tine
!
Noaptea, sub ploaie, în staţia de autobuz se petrece sub semnul unui preludiu
fără punct culminant şi încheiere, e ca într-o fugă de Bach pe care din orice parte ai
începe-o , senzaţia de plenitudine, de pace şi armonie ar fi aceeaşi. Exerciţiul pur al
formelor perfecte, când şirul zerourilor după virgulă sunt imaginea în oglindă a celui
dinainte de virgulă, iar aşteptarea nu e decât un ritual iniţiatic al întâlnirii sacramentale,
în veci de neântâmplat în realitatea profană a staţiei de autobuz, sub neonul roşiatic, sub
ploaia rece, densă şi verticală , aanotimpală , sub noaptea într-un oraş cu străzi pe care
anvelopele automobilelor rare şi grăbite spre locuri calde şi intime fluieră,
“Trrranzzit . . . trrranzzit . . . ”
Oboseala începe când în staţie n-a mai rămas nici un pieton, iar autobuzele de
noapte circulă în viteză mare şi opresc fantomatic, doar ca să coboare câte-o siluetă cu
umbrela gata desfăcută aruncând în stânga şi-n dreapta priviri furişe ca şi cum i-ar fi
teamă să nu fie acostată de vagabonzi. Bocăneşte cu tocurile de-a dreptul prin bălţi ca
să-şi dea curaj, cât mai iute şi mai tare, pe drumul cel mai scurt, spre casă, căldură şi
intimitate — pat.
La un moment dat aud cum una dintre siluetele rare şi grăbite, sperioase, cu
umbrela pe cap, încetineşte paşii, la un moment dat chiar se opreşte, mă scrutează, mă
adulmecă, şovăie pesemne să mă întrebe , resimt aproape fizic încordarea siluetei ( nu
ştiu dacă ea aparţine unui bărbat sau unei femei ), apoi aud iar zgomotul tocurilorlovind
asfaltul cu o frecvenţă din ce în ce mai mare, şi silueta s-a topit spre universul ei intim şi
cald.
M-am temut că mă va întreba, că-mi va spune ceva, că mă va acosta într-un fel
sau altul — vraja neaşteptării mele pe nimeni în miez de noapte s-ar fi destrămat dacă m-
aş fi văzut obligat să răspund siluetei care, poate, n-avea ceas şi dorea să ştie cât e ora.
Suspiciunea sau nehotărârea siluetei a salvat de la un lamentabil naufragiu
nefericirea mea catatonică ce mă ţine înşurubat şi înţepenit în staţia de autobuz la această
oră târzie (deja începe să devină devreme )pentru o consecventă şi fidelă întâlnire cu
nimeni, a cărui permanentă preznţă în jurul meu se dovedeşte la fel de consecventă şi de
fidelă ca şi a mea, cel care aştept cu pumnii transpiraţi înfundaţi în buzunarele
impermeabile ale fulgarinului.
Ploaia cade vertical, o verticalitate perfectă şi atât de idiosincratică, încât pare ca
apa să seducă lumina roşcată a neonului din vârful stâlpului până la osmoză, dizolvare şi
antrenarea ei în jos, din vârful stâlpului, pentru a se impregna apoi, fosforescentă în
pălăria mea, în şosetele mele.
Băltoaca din jurul pantofilor mei şi-a sporit mult dimensiunile şi ma simt îngheţat
ca un cotor de varză după o noapte de brumă pe câmp. Ajung la concluzia că e groaznic
să n-ai ceva cu ce să-ţi petreci timpul în afară de a te contempla pe tine însuţi în tentativa
de a vedea cum arăţi pe dinăuntru, mai ales când singurul articol din inventarul de
decoraţiune interioară e vidul, iar unica stare de graţie e această veşnic asimptotică
aşteptare a rezolvării tuturor problemelor printr-o blajină exhibiţie tandră, intimistă.
Alţi paşi s-au oprit şovăitori în apropierea mea, în afara conului meu de percepţie
oculară ( poate că sunt aceeaşi paşi care au mai şovăit odată . . .

6
bemol

Pare absurdă această posibilitate, fiindcă de la prima senzaţie de acest fel s-au
scurs cel puţin două ore, ori cel puţin acesta e primul termen de comparaţie care mi-a
venit în minte.
Nu mai sunt atât de tensioant ca prima dată, continui să privesc orizontal sub apa
verticală, linia vederii mi se îngroapă într-un punct situat în dreptul mezaninului de la
hotelul de pe cealaltă parte a bulevardului şi ale cărui ferestre nu mai sunt luminate cam
de tot atâta vreme. Prin dreptul liniei vederii trec rapid şi rar automobile cu anvelopele
fâşâind :
“Trrranzzit . . . ”
Farurile lor orizontale fac cu ploaia verticală o rezultantă optică întrucâtva oblică.
N-au nici un reflex în mine în afară de gândul că ele se grăbesc spre universul lor intim şi
cald, unde la energie potenţială minimă şi nuditate maximă urmează să se trăiască
singura experienţă ce merită cu adevărat să fie trăită.
Paşii din apropiere şovăie de o bucată de timp enormă — or fi plecat ? — dar
fără să-i fi auzit. Sau pur şi simplu s-au topit ca o linguriţă de zahăr în aerul saturat cu
vapori de apă?
Ori poate mai sunt încă acolo, studiindu-mă dintr-o zonă ce-ai asigură
invizibilitatea ? ŞI chiar în cazul ca umbra m-ar întreba,
“Bună seara. Cât e ceasul, vă rog, că al meu a stat ?”
n-aş avea ce să-i spun. Mi-ar fi prea frig şi aş fi prea ud la picioare ca să mai scot
mâna din buzunar şi să duc încheietura ei cu ceasul arătător în dreptul ochilor, doar ca
să-i răspund,
“Două şi şapte, ”
apoi să-mi vâr mâna la loc în buzunarul impremeabil şi să tac în continuare ca un
ins obişnuit care are o întâlnire şi e ambarasat de orice altă persoană intempestivă.
ŞI silueta umană, fie ea bărbat sau femeie, nu mai avea nimic altceva de făcut
decât s-o întindă.
Trei şi un sfert şi nici urmă de zori.
M-a lovit un somn cumplit prin modul perfid cum îşi face simţită apropierea. E
atât de afurisit, încât abia îmi mai pot ţine verticalitatea. Nu mai resimt frigul ca pe un
astringent, ci ca pe ceva blând şi învăluitor — o plapumă.
A mai venit un autobuz. Uşa de la mijloc s-a deschis şi în conul de lumină emanat
de becul de scară ce se aprinde numai când autobuzul opreşte în staţii zăresc clar în
mijlocul oboselii ce m-a cuprins o siluetă ce se uită cu atenţie, dă să coboare, apoi pare
că se răzgândeşte.
Uşile se închid şi autobuzul porneşte exact în clipa când silueta cu mâinile puse
pe geamul aburit pare că s-a răzgândit din nou. Autobuzul a luat multă viteză şi a ieşit cu
un huruit neplăcut din conul meu de percepţie.
N-am auzit în fond nici un toc-toc. Ar fi penibil ca după atâta aşteptare, privirea
mea orizontală să facă scurtcircuit cu a cuiva care aşteaptă autobuzul de noapte, şi,
atavic, ca să-i treacă timpul mai uşor, abia aşteaptă să să se agaţe cu ochii de ce pare mai
viu prin vecinătate, gata să intre-n vorbă nu contează cum, numai timpul să treacă.
S-ar putea să fac un torticolis în toată regula cu toate că am gulerul ridicat şi port
eşarfă. Neonul roşiatic dizolvat în apa verticală e mai rece decât cala vapoarelor
frigorifice.

7
bemol

Puseul de somn a trecut. Mă simt mult mai bine ; dacă n-ar fi înţepenirea din
cerbice . . .
Reuşesc cu mare greutate să mă uit în stânga, apoi în dreapta. O fac după infinit
mai torturante şovăieli şi scrupule, ca un hoţ în clipa când fură un obiect ce simte că-i va
purta ghinion.
Hoţii sunt nişte inşi foarte sensibili. Răsuflu uşurat. Nu e nimeni nici în stânga,
nici în dreapta. Nu m-a spionat nimeni, slavă cerului ! Sunt cu desăvârşire singur în
staţia de autobuz în noaptea ploioasă, neagră şi aspră, suspendată deasupra clopotului
roşiatic al neonului.
Revin la azimut zero şi-mi spun pentru a nu mai ţin minte câta oară că aştept pe
nimeni, şi că la urma urmei nu pot decât să fiu mulşumit de faptul că în staţia de autobuz
la această oră am rămas într-adeavăr numai noi doi.
Ar fi cazul să zâmbesc la gândul că întâlnire a avut loc, dacă el nu mi-ar fi părut
imediat simptomul unui cretinism clinic, aşa încât mi-am reprimat fără milă dismorfia
facială, mulţumindu-mă să trag o dată sau de două ori aer curat în plămâni mai profund,
pentru ca apoi să revin la starea catatonică de mai înainte, şi la contemplarea în plan
defocalizat pe distanţă scurtă a şiragului de picături ce se scurg pe borul din faţă al
pălăriei îmbibate cu apă.
E cinci şi jumătate când mă uit din nou la ceasul meu de mână. Plouă în acelaşi
ritm ca la vremea când am coborât în staţie, şi lumina lăptoasă a zorilor nu cred că poate
să treacă printre nori. Lumina trebuie să emane din lucruri ; ele se aşteaptă ca la o
anumită oră să fie lumină, şi-atunci când ele se aşteaptă la aşa ceva, chiar dacă dintr-un
motiv tot atât de natural cum e cerul înnorat, nu se întâmplă să fie lumină, ele însele o
emană. Nevoia le face să strălucească pentru a mai fi ceea ce sunt, şi a urma o socoteală
a firii în rangul dimineţii.
Dintr-un motiv necunoscut am avut o clipă senzaţia că totul e gata abia să
înceapă, că eu abia am coborât din autobuz, şi că sunt perfect odihnit pentru întâlnirea
cu Nimeni, că ploaia verticală nu a făcut o băltoacă în jurul pantofilor mei, că pălăria
ema de borsalină neagră , model Lipscani 1944 nu e îmbibată de apă, că primii oameni
ce coboară înfriguraţi din autobuzul de dimineaţă pentru a se duce la slujbă, fără
îndoială, sunt aceeaşi de aseară, că nimic nu s-a petrecut între aşteptarea mea fizică şi
Întâlnire.
Chiar luminozitatea atmosferică a ajuns pe la ora nouă şi jumătate la formula
zilei de ieri.
În clipa când refugiul staţiei era la fel de plin de pietoni, n-a mai fost nici o
diferenţă între amintirea începutului şi terminarea lui.
Aceleaşi motive care făceau ca lumina zorilor să ţîşnească victorios , ca o
emanaţie a lor, din chiar lucrurile pământului atunci când cerul era indisponibil, mă
făceau să mă simt odihnit după această aşteptare, şi puteam să cred cu toată francheţea că
altcuiva s-a întâmplat onirica şi nemaiauzita întâmplare de a se fi întâlnit cu Nimeni.
Am ieşit din nemişcare şi m-am suit într-unul dintre autobuze.
Pot spune doar că eram cel mai ud pieton dinăuntru, şi probabil ceilalţi pietoni
care se îndreptau spre interesele lor matinale îşi puneau întrebarea ce-am făct de-am
reuşit să mă ud într-un asemenea hal.
Priveam la orizontală, drept , prin micile geamuri de deasupra şi mă ţineam de o
bară din aluminiu, uzată de atâta frecat. O bară caldă.

8
bemol

Era cald în casă, în orice caz aşa părea în comparaţie cu vrmea de afară.
M-am dezbrăcat şi fără să mai mănânc m-am băgat în pat unde m-am întors cu
faţa la perete. Nu după mult m-a toropit o căldură animală emanată chiar de propriul meu
corp, împiedicată de plapumă să se piardă fără rost prin camera îngheţată.

Bãrbatul

“Te cheama şefu’. ”

Săbiescu Gheorghe tresare violent şi revine în prezent într-un mod dureros de
accelerat, ca un scufundător care s-a apropiat de suprafaţă fără nici o etapă
intermediară de decomprimare.
“Poftim ? Bine, mă duc, ”
Îşi trage turul pantalonilor dintre fesele turtite, se ridică de pe scaunul cu
perniţă şi îşi târăşte paşii către uşa capitonată lăsând în urmă o dâră aproape tangibilă
de durere abstractă, purificată parcă de orice contingenţă lumească.

Gheorghe Săbiescu s-a îndrăgostit peste fire într-o marţi la orele cincisprezece,
când un tranzistor mic, cu bateria aproape epuizată transmitea operă.
În încăperea largă, semănată în tot locul cu tăbliile acoperite de vrafuri de dosare,
scaune, şi colegi zumzăitori şi indiscreţi, o supraacută a Mirellei Freni se căzni să
străpungă rumoarea abulică de sfârşit de program, şi, cu ajutorul atenţiei brusc vigilente
a lui Gheorghe Săbiescu ea reuşi în cele din urmă să părăsească difuzorul tranzistorului
cu bateria aproape epuizată şi să strecoare amperi buni de curent electric în şira spinării
funcţionarului, încovoiată până atunci ca un dos de lingură.
Pe dată deveni erectă în scaunul al cărui scrâşnet de protest la o mişcare atât de
bruscă Gheorghe Săbiescu nici nu-l auzi.
Toată fiinţa lui se adunase în jurul micii carcase din plastic în dorinţa de a se
îmbiba cât se putea mai mult de vocea cristalină care se stingea puţin câte puţin într-o
suită de pârâituri tot mai numeroase, prevestitoare că bateria e pe ducă.
Şi cu atât mai abitir se lăcomea Gheorghe Săbiescu de glasul cântăreţei, cu cât
acesta, slăbind, părea că-i mai puternic decât fatalele ravagii ale ştiinţei, tehnicii, zilei
şi plictisului omenesc.
Vocea cânta într-o limbă străină — italiană sau spaniolă — pe care Gheorghe
Săbiescu n-o înţelegea pe de o parte fiindcă sunetul ajunsese la limita unei păreri, pe de
altă parte fiindcă el nu cunoştea nici una nici alta. El nu vorbea decât româna, şi pe
aceasta doar între limitele strictului necesar.

9
bemol

Deşi nu lucra de multă vreme în birou, prezenţa zilnică şi masivă a cifrelor îi

lăsase nespus de fine buricele degetelor ce-i drept, însă îi sărăcise pe nesimţite
vocabularul, făcându-l să uite şi cele câteva cuvinte în limba franceză pe care le ştia din
şcoală. Îi zădărnicise până şi cea mai nevinovată pasiune de teama că atunci meseria nu
va mai putea beneficia de perfecta exactitate şi impozanţă ale şirurilor de cifre cu care el,
Gheorghe Săbiescu , asemeni tuturor colegilor săi de birou umplea trei sau patru, uneori
chiar cinci foi pe zi.
Cât de superb putea fi, de exemplu, numărul 358203 ! Ce pasiune fluşturatică,
nebunatică, fragilă şi capricioasă şi-ar fi putut compara precizia cu aceea a numărului
358203, ori aceea a oricărui alt şir de cifre pictat pe o foaie cu antet ministerial ?
Niciuna, desigur !
Aşsa se face că, neâncurajată de nimic, nici o pasiune, cât de mică nu se
încumetă să răsară în toţi aceşti ani în sufletul funcţionarului Gheorghe Săbiescu de frică
să nu devină cumva ridicol.
Pentru ca dintr-odată, glasul acelei cântăreţe să îl subjuge fără putinţă de
împotrivire.
Cineva cânta !
În tot marasmul acela cotidian, cineva cânta undeva — o voce omenească. Pur şi
simplu Gheorghe Săbiescu fusese atât de răpit de această descoperire, încât se îndrăgosti
pe dată de vocea acelei femei.
— Gigi, schimbă, dragă, postuă!
Îndemnul venise de la pupitrul vecin.
Luat pe neaşteptate, funcţionarul tresări la această recomandare. Când se
întoarse ca să răspundă, chipul lui strălucea luminat de un triumf răutăcios.
— Tocmai s-a terminat bateria, spuse el.
Femeia din spatele pupitrului, cocoşată deasupra propriei manichiuri pe care o
cerceta cu n-ai fi zis cât de multă atenţie vorbise ca în vis, iar acum o făcu la fel :
— Da ? Hârâie, sau nu’ş ce naiba are.
— S-a dus bateria, repetă în clar Gheorghe Săbiescu .
— Ei, dacă s-a dus, s-a dus, făcu manichiurista cea cocoşată.
Lui Săbiescu Gigi i-ar fi fost tare scârbă de ea dacă în clipa aceea glasul Mirellei
Freni nu s-ar fi stins odată cu urtima rămăşiţă de potenţial a minusculei pile electrice ce
însufleţise până atunci măruntaiele micului aparat, şi dacă întreaga lui atenţie nu s-ar fi
concentrat asupra acelui cântec omenesc, izvorât parcă în ciuda durerii şi a fericirii
deopotrivă asemenea unui tril de pasăre diurnă căreia muritorii de rând nu-i pot descoperi
nici un defect.
Cineva cântase în birou şi, pentru prima dată, Săbiescu Gigi era conştient de
asta, fermecat şi îndrăgostit de vocea aceea — o voce omenească îndepărtată şi
chemătoare, ca un vis ce plutise doar atât cât să-l tulbure pe el în incinta unde toată ziua
nu se vorbea decât de cifre, boli, morţi, şi nunţi.
Atât de îndrăgostit se dezmetici Gheorghe Săbiescu când tranzistorul îşi dădu
duhul, încât nici nu mai luă în seamă strigătul tare, lansat de la distanţa de douăzeci de
centimetri de ceafa lui de o funcţionară bătrână :
— Vai, cine şi-a permis să-mi fure mie perniţa de şezut ?

10
bemol

Şi pentru prima dată, funcţionarul îndrăgostit nutri un gând de sinceră

compătimire pentru biata femeie. Cine să-i fi furat perniţa de şezut când toţi aveau cel
puţin câte una pe scaunele lor ? Doar din glumă, poate, cineva. . .
Se trezi că-l zgâlţâie cineva de umăr :
— Hei, Gigi, deşteptarea ! Gata pe azi ! Acas’ !
Cocoşata manichiuristă stătea acum în picioare, lângă el, gata îmbrăcată de oraş,
cu poşeta pe umăr, pălăria pe cap şi unghiile făcute.
— Într-adevăr, doamnă, ce-a mai trecut timpu’, observă el automatic, însă din
convingere.
Se ridică cu oarecare greutate de la birou ; în ciuda perniţei, îşi simţea fundul
plat.
— Ce-i cu tine dragă ? se interesă funcţionara cu unghii bine dichisite.
— Nimic, spuse Gheorghe Săbiescu roşind însă ca un şcolar prins cu mâţa-n sac.
N-ar fi fost imposibil să-i scape roşeaţa ce-i împurpurase obrajii, şi, cu siguranţă vârful
urechilor.
Obişnuită cu oja roşu-aprins, rozul ar fi fost posibil să-l treacă cu vederea,
luîndu-l drept alb de ten.
— Atât de mult am aşteptat să se termine ziua asta, nici nu-ţi închipui, spuse
Gheorghe Săbiescu .
În timp ce păşea către uşă, femeia pufni :
— Parcă numai tu ?

Cineva cântase. Habar n-avea Gheorghe Săbiescu cine cântase, ce cântase şi în

ce limbă, însă cineva cântase cu adevărat în acea după amiază ; ca o pasăre, şi era totuşi
om — o femeie cu voce armonioasă şi îndepărtată, venită parcă numai pentru a se topi în
chiar clipa când Gheorghe Săbiescu se înţepenise în concluzia că viaţa era plină doar de
perni-e de şezut şi de cifre.
Ţâşni pe uşa biroului gol pentru ca în ziua aceea să dea târcoale Operei Române.
Trebuia să cânte cineva în toată clădirea aceea mare !

Şeful îl bălăcăreşte fără ifos şi fără prea mare chef în legătură cu nişte cârnaţi de
cifre care nu se potrivesc la adunare.
“Şi ce dacă ?” pufneşte el cu mare blândeţe, de parca ar fi spus “Ne-am cununat
într-o joi. ”
Şeful rămâne perplex pentru câteva clipe. Până să-şi revină, Săbiescu Gheorghe
continuă pe acelaşi ton cu influenţă aproape narcotică asupra lui dom şef care nu mai
ştie ce să zică.

Mai târziu, Săbiescu Gheorghe, aparent din senin îşi aduce aminte de o impresie
puternică pe care i-a făcut-o cândva lacul toamna.

Joi dimineaţă, de cum intră în birou, Gheorghe Săbiescu se înfiinţă la colega lui
pentru a scoate din buzunar o baterie pătrată, nouă, şi a i-o întinde.
— Pentru tranzistorul tău, spuse el.

11
bemol

Femeiea dădu un ţipăt scurt, de plăcere, şi se bucură apoi ca un copil.

Funcţionarul o privi mulţumit, apoi, sub impulsul aceleiaşi mulţumiri se adresă
celeilalte colege :
— V-aţi făcut frumoasă azi, doamna Moga. V-aţi găsit, văd, până la urmă
perniţa de şezut.
— Vai, mersi dragă Gigi, eşti un drăguţ. Parcă ce, poţi să ştii cine face
asemenea glume ?
Colega Lăcustescu tocmai scotea din sertar tranzistorul când o simplă chelie se
vârâ la iuţeală pe uşă, iar gura cu care era prevăzută chelia strigå :
— Săbiescu la dom’ contabil ! Săbiescu la dom’ contabil ! Săbiescu, unde eşti ?
Ah, aici erai ? — la dom’ contabil fuguţa, după care chelia dispăru ca şi când ar fi fost
un simplu truc de iluzionist.
Gheorghe Săbiescu se deplasă de lângă pupitrul doamnei Moga şi deschise uşa.
În spatele lui doamna Lăcustescu tocmai izbutise să facă legătura tranzistorului la baterie,
pe care o fixase de micul aparat cu o jartieră din elastic roz pe care încă se mai puteau
recunoaşte nişte rămăşiţe de dantelă.
O vorbăraie cam tare şi foarte veselă izbucni deodată din micul paralelipiped de
plastic, şi, pe când ieşea, Gheorghe Săbiescu îşi aduse aminte că el răsucise ultimul
butonul de volum la maximum în ziua precedentă.
Pe când închidea uşa, Gheorghe Săbiescu se simţi cuprins de o căldură şi o
simpatie neobişnuite pentru colegii lui de birou. O generozitate venită cine ştie de undeîl
împingea să le ierte toate păcatele, să închidă ochii la toate micile lor răutăţi şi orgolii, să
le înţeleagă ca nimeni altul plictiseala cronică şi imperiala lor inerţie.
Prin uşa întredeschisă către interiorul paralelipipedic al încăperii unde micul
paralelipiped de plastic al tranzistorului urla vesel şi cu forţă de pe tablia încă goală de
dosare, creioane şi radiere ale unei doamne Lăcustescu ce nici măcar nu apucase să-şi dea
jos pardesiul pentru a-l agăţa în cuierul-pom din colţul biroului, funcţionarul văzu şi pe
doamna Lăcustescu şi pe doamna Colcoază, şi pe doamna Moga, şi pe domnul
Superprepuciu, şi pe domnul Gâbea ca pentru întâia oară.
Îl vedea pe fiecare în parte cum se pregăteşte în felul său pentru o nouă zi de
muncă : cum doamna Lăcustescu îşi netezeşte cu palmele părul, apoi hainele, apoi se
cocoşează asupra manichiurii ei — Săbiescu Gigi era convins că nu poate exista o
manichiură la fel de grozavă ca a doamnei Lăcustescu în toată Europa — cum bătrîna şi
întotdeauna abundent fardata doamnă Moga îşi aranjează meticulos sub şezut perniţ de
şezut, apoi creioanele colorate pe pupitru într-o parte, iar dosarele şi colile în cealaltă,
cum îşi vâră domnul Superprepuciu degetul mic în urechi şi cum lucrează acolo extrem
de energic cu el, şi după ce s-a aşezat cum priveşte visător pe fereastră exact cinci
minute, după care se pune pe treabă plin de avânt, un avânt ce nu-i mai divaă pace până
la un sfert de oră înaintea sfârşitului de program, cum domnul Gâbea îşi suflă nasul
palpându-l, masându-l, şi cercetându-l îndelung, cu o grijă obstetrică.
Toate acestea, ciudat, deşi le vedea ca pentru prima oară când totuşi era atât de
familiarizat cu ele, nu-l mai făceau pe funcţionarul Gheorghe Săbiescu să zâmbească —
de unde să ştie că şi el avea — poate — dimineaţa, înainte de a se azvârli în telefoane şi
cifre, nişte ticuri şi mai caraghioase ? ci să se înduioşeze cum nu-şi amintea să i se mai fi
întâmplat până atunci în toţi anii trecuţi ce-i sterilizaseră simţurile.

12
bemol

Pomenindu-se oprit în prag pentru a privi prin uşa întredeschisă, se pomeni

iubind fără motiv gestul exasperat al doamnei Lăcustescu de a face volumul tranzistorului
mai mic, şi i se înmuie sufletul să-l vadă pe slabul domn Superprepuciu întinzându-şi
oasele şi mai mult în spatele biroului său, ca un om abia sculat din pat.
În acel moment de drastică vigilenţă a observaţiei, Gheorghe Săbiescu găsi că
tranzistorul cu emanaţia veselă şi continuă a vorbăriei unor domni invizibii era cauza
acelei îngustări a opticii sale în ce priveşte încăperea, zorii de zi, colegii, viaţa însăşi în
toţi aceşti ani. Părea că dintr-odată, în chiar mijlocul existenţei lor, cineva azvârlise un
etalon al condiţiei umane şi că rezultatul comparaţiei îndemna la credinţa că existenţa
aceea a lor nu era la urma urmelor chiar atâd de nenorocită, că merita totuşi să fie
împinsă mai departe.
Recunoştea acest optimism ca fiind acelaşi cu cel generat de plimbarea într-o
parte şi altaa scalei aparatului său de radio de cameră când în cameră e întuneric şi doar
beculeţul de scală împrăştie lumina lui gălbuie, de lumânare printre posturile emiţând în
toate limbile pământului accesibile în virtutea unică şi tangibilă a micului bec de scală ca
un virtual Turn Babel în camera pustie şi întunecată de la un singur buton ce se lăsa
răsucit cu uşurinţă într-o parte sau alta.
Atâta putere la îndemâna lui îl înflăcăra şi-l hipnotiza în acelaşi timp,
paralizându-i judecata şi raţiunea. Se mulţumea doar să privească scala luminată de
becul de scală, să răsucescă butonul şi să audă fără să asculte emanaţia atâtor fiinţe
umane ce răspândeau în eter vocile lor.
Teama îl oprise întotdeauna să încerce să înţeleagă mai mult decât de la sine
înţelegea, şi, cu toate că butonul de plastic al sculei sub degetele lui îl făceau câteodată,
în momente de dispoziţie destul de rare, să se simtå într-un fel confuz, zeu, Gheorghe
Săbiescu resimţise în mai multe rânduri , ritmic, teama hidoasă că existenţa acelor voci
ar putea fi mai puţin importantă decât ceea ce înseamnă.
Micul tranzistor făcuse toate acestea, cu vocile sale, cu verva lui necontenită, cu
sunetul acela inconfundabil al bateriei pe moarte.
Alta e camera aşa cum o vezi din exterior, alta e muzica pe care o asculţi pentru a
mia oară, dar pentru prima dată de peste prag, şi prin uşa întredeschisă a acelei încăperi
— cu totul altele, aşa cum ele ar putea să pară cuiva care pentru prima dată vine — unui
străin — de departe, unui duh de veghe lângă hornul casei, unui zeu de sus.
De sus parcă privea Gheorghe Săbiescu toată încăperea umplută de flecăreala
tranzistorului, toţi oamenii din ea, când privea peste prag, din uşa întredeschisă.
Parcă vedea Piaţa Aviatorilor în urmă cu mulţi ani, când prietena lui nu venise.
Era ceaţă la sfârşitul lui februarie şi el a aşteptat-o degeaba în staţia troleibuzului,
privind în toate direcţiile, aşteptând ca ea să apară. În jur treceau automobile,
troleibuze, oameni, îndrăgostiţi, copii — ea nu.

Era în Herăstrău pentru nici un motiv anume, în afară de cel că s-a trezit
plimbându-se acolo.
Ploua mărunt şi rece, prefigurând burniţa şi cea dintâi ninsoare a iernii.
Se oprise pe malul pustiu al lacului şi privea pe întinsul său mătuit de picături.
Apa clipocea hipnotic, aproape obscen, şi dinspre debarcaderul Pescăruş se
auzeau când şi când zgomotele carenelor ce se loveau uşor unele de altele, ori de
bordura de beton masiv a cheului.

13
bemol

Lanţul lung, de fier ce le lega pe toate la un loc de ponton zornăia sinistru din
timp în timp.
Şi-atunci a zărit-o.
O barcă singură alunecând fără rost, ca o uriaşă păstaie goală tot mai mult
către mijlocul lacului.
Scăpase de lanţ şi de cheu unde erau oarecum la adăpost, iar acum se
aventurase fără s-o vadă nimeni şi fără să-i pese nimănui spre locul unde cu siguranţă
avea în cele din urmă să se umple de apă şi să se scufunde.
O amintire fulgurantă şi totuşi persistentă poate prin misterul stârnit şi încă
nedescifrat.
“Care-i problema, Săbiescule ? Pentru ce eşti distrat ?”
“Distrat, dom’şef ? Eu aş zice dimpotrivă, concentrat. ”
Şeful reflectă un pic asupra vehemenţei cu care subalternul său rostise antonimul.
“Oh, sigur că da, concentrat da, numai că în altă direcţie decât cea în care ar
trebui. Nu ţi-e capul la ce faci, Săbiescule. Am găsit greşeli de adunare în repertoarul
cu bugete pe luna curentă. ”
Săbiescu Gheorghe tăcea.
Şeful de birou continuă.
“Nu e prima dată, ştii bine. ”

Când într-un târziu s-a hotărât să plece, a mai aruncat o ultimă privire asupra
Pieţii Aviatorilor scunfundată în ceaţă pe care dealtmineri o iubea şi din cauza mâhnirii
se trezi dintr-odată ridicându-se parcă în aer deasupra Pieţii pentru a contempla de acolo
mai cum se cuvine automobilele şi troleibuzele, oamenii şi îndrăgostiţii şi copiii, şi de
undeva de sus, de deasupra ceţii, el părăsi Piaţa Aviatorilor într-un târziu, descoprind
atunci că iubea şi mai mult tumultul înconjurător în care mâhnirea sa nu mai puea să
conteze.
Pregătindu-se fiecare în felul lui să înceapă ziua de muncă, funcţionarilor din
biroul “Balanţe” nici prin cap nu le trecea cât puteau fi de iubiţi în clipa aceea de cineva
care tocmai închidea uşa după el.
Gheorghe Săbiescu se afla într-o dispoziţie atât de bună, încât atunci când ciocăni
la uşa contabilului iar acesta îi ceru nişte lămuriri cu privire la nişte cifre, el oferi cele
mai convingătoare explicaţii pe care le putea oferi cineva despre ceva ce habar n-are de
fapt, şi cu aşa o putere de convingere o făcu, încât contabilul rămase încântat mai
departe în biroul său, iar Gheorghe Săbiescu părăsi incinta zâmbind pe jumătate doar,
uimit el însuşi de ce fusese în stare şi nu se crezuse pânå atunci, pe jumătate încrezător.
Trăia iar, după mulţi ani, acea după amiază ceţoasă, de februarie, se afla iar
deasupra unei Pieţa Aviatorilor de unde iubea fără discernământ tot ce-l înconjura cu un
fel de iubire nătângă, confuză şi inexplicabilă, de care el însuşi avea habar doar în parte.
Fiindcă funcţionarul de la “Balanţe” , în dimineaţa aceea, iubea. Totul era
obiectul dragostei sale şi nimic anume.
Sâsâi puţin pe culuar dar se gândi imediat că e ridicol să sâsâie. Dacă l-ar fi auzit
cineva ? N-ar fi zis că a-nnebunit ? Ba da. Şi n-ar fi avut dreptate ? Ba nu. Era doar
fericit. şi aşa ceva nu poţi lăsa să se înţeleagă de către altcineva fără să rişti cel mai
radical invers.

14
bemol

De acee, când se întoarse la biroul “Balanţe”, el se îndreptă către biroul său

tăcut, cu privirea în jos şi faţa nemişcată şi se afundă imediat în hârtii şi dosare pentru ca
nu cumva cineva, doamna Moga, ori doamna Colcoază, ori doamna Lăcustescu cu
vederea lor extrem de pătrunzătoare să bage de seamă că în el se petrecuse ceva de care
lui însuşi îi era pur şi simplu ruşine.

Îi plăcuse în mod deosebit o arie a eroului împuşcat până la urmă din Tosca şi
acum o fredona binedispus. Nu cunoştea cuvintele, dar făcea mmm-mmm. Ştia că
mmm-mmm-ie îngrozitor de fals, dar în staţie nu se afla decât el, şi-n plus era noapte.
În picioare, drept şi cu mîinile în buzunare, nici o clipă nu trăia falsitatea a ceea
ce fredona, ci amintirea încă vie în creier a acelei alcătuiri divine pe care se străduia în
legea lui s-o imite.
— Bună seaRa. Aşteptaţi de mult ? Tramvaiul tRei a tRecut ?
Gheorghe Săbiescu tresări. Vocea îl luase pe neaşteptate. Simţea cum inima îi
bate după un ritm nou, dar ştia că nu trebuie să arate asta, mai ales că în faţa lui se afla o
femeie. Ei îi aparţinea vocea.
— Nu cunosc, duduie. Abia am picat şi eu, dar cred că de la ora asta încep să
treacă tramvaiele de noapte, spuse el mândru în sinea lui că făcuse faţă acelui atac brusc
venit dintr-un întuneric în care, fără să ştie prea bine de ce, întotdeauna se simţise
comod şi sigur şi, mai ales în cel din urmă însemna confort.
Îl bucura mai cu seamă constatarea că folosise termenul “duduie”, unul cum nu
se poate mai potrivit, dată fiind bruscheţea cu care se trezise pus în faţa unei femei
despre care habar nu avea dacă era o doamnă sau o domnişoară . Doar ascultându-le
glasul niciodată n-ai putea să juri dacă e una sau dacă e cealaltă şi, oricare ar fi greşala,
ea ar fi avut consecinţe extrem de grave pentru liniştea masculină şi într-un caz şi în
celălalt.
“Duduie” se dovedea salvator prin faptul că plutea undeva la jumătatea distanţei
dintre “domnişoară” şi “doamnă” şi nu însemna altceva decât o imprecizie politicoasă ea
nu băga în priză în nici un fel pe bărbatul ce-l folosea.
Duduia nu se sfii să scoată o exclamaţie zgomotoasă de dezamăgire.
Gheorghe Săbiescu o primi respectuos, în linişte. Acum stăta drept, în picioare,
cu mâinile în buzunare şi nu mai mmm-mmm-ia aria favorită. Acum nu mai era singur
şi nu trebuia cu nici un preţ să se facă de râs — şi asta cu atât mai puţin în faţa unei femei
mmm-mmm-ind într-un hal atât de fals ceva altminteri impresionant şi frumos.
Toc-toc-toc făcură tocurile-cui ale duduiei şi Gheorghe Săbiescu o văzu
proţăpindu-se între şine, scrutând distanţa. De la tocuri, privirea lui Gheorghe Săbiescu
se mută la glezne, apoi la clădirea din faţa lui. Se scurseră mai bine de două minute de
linişte. Tocmai se întreba dacă duduia aceea nu găsea plictisitor privitul în zare, după
tramvai.
El unul avea o părere clară despre o asemenea obişnuinţă. I se părea cum nu se
poate mai absurdă, şi asta mai ales în condiţiile când tramvaiul urma să apară deodată
chiar în coama înclinată a străzii Berzei colţ cu Ştirbey Vodă. Indiferent dacă te uiţi după
un asemenea tramvai pe care-l aştepţi să vină oarecum de dincolo de vârful unui deal, el
tot brusc îţi va apărea în faţă, aşa că, practic, nu are nici un rost să te consumi.

15
bemol

Toc-toc-toc şi duduia se apropie iar.

— Şi tRamvaiul acesta de noapte ciRculă pe linia lui tRei, nu ştiţi ?
— Desigur. Circulă şi pe linia lui trei. Circulă pe toate liniile. Doar că vine rar.
Duduia oftă din nou.
— CaRe o fi tRecut ?
Gheorghe Săbiescu ridică din umeri. Privea în jos. În lumina spectrală a becului
cu vapori de neon din staţia ITB “Transilvania” putea să observe că duduia purta ciorapi
de culoare închisă, cu dungă.
— Poate să fi trecut, poate că nu, făcu Gheorghe Săbiescu şi-şi mută privirile din
nou pe faţada cu varul scorojit a casei din faţă, de peste drum. Gheorghe Săbiescu ştia
că nu e indicat să te uiţi la picioarele unei femei în prezenţa acesteia. Se scurseră două
minute în care toc-toc-ul se repetă de câteva ori nerăbdător în sus şi-n jos.
— Îmi puteţi vinde un bilet ?
— De tramvai, duduie ?
— Da.
Gheorghe Săbiescu se strâmbă.
— De la ora aceasta nu mai vin controlorii. Serios, puteţi face economie. Hm !
făcu Gheorghe Săbiescu continuân să privească drept înainte casa cu faţada scorojită.
— PaRdon ? făcu duduia prompt.
— Semănaţi cu Tosca.
— I-auzi!
— Serios. O fată frumoasă şi tristă. O tragedie. S-a întâmplat fetii ăşteia. Lu’
Tosca adică. Puccini a compus-o. Acum, când v-am văzut, mi s-a părut aşa, că
aduceţi cu, hm, ea. Ea era parcă mai solidă, nu ştiu cum. Mai înaltă vreau să zic.
Poate e o prostie ce zic, dar noaptea, sub luminile astea înşelătoare, oricine poate lua
orice drept orice — oricine pe oricine drept oricine. În orice caz, eu dacă aş fi
cleştoman, n-aş alerga prin tramvaie după orele zece noaptea.
Gheorghe Săbiescu clătină încet capul dintr-o parte în alta, continuând să
vorbească zidului scorojit de peste linii.
— Noaptea parcå nu mai există realitate. Noaptea se întâmplă toate bazaconiile,
şi totuşi, hm, doar noaptea e cu adevărat a noastră. Ce e caraghios e că din ea trebuie să
dormim o parte — cea mai mare. Şi mai rămâne din toată viaţa asta doar o fereastră. Ba
nu, o ferestruică în care oamenii să se întâlnească, să se întrebe dacă tramvaiul a trecut
sau nu . . .
Gheorghe Săbiescu întoarse capul, ca să exclame : Iată-l
Tramvaiul apăruse brusc în intersecţia Berzei cu Ştirbey Vodă. Lama de contact a
pantografului alunecând pe cablul aerian produse o uriaşă scânteie verde ce inflamă
temporar întunericul.
— Sunteţi poet ? întrebă duduia.
— Nu. Bucureştean, răspunse Gheorghe Săbiescu, fără nici o intenţie de a face
pe deşteptul.
Tramvaiul opri la macazul ce ramifica linia către Gara de Nord, Basarab,
Orhideelor una, celaltă spre Buzeşti, Titulescu, 1 Mai, Caşin, Piaţa Scânteii.
Vatmanul coborâ. Se putea vedea cum trece prin dreptul farului stâng al
vagonului, şi zgomotul înfundat al acului acţionat se propagă până la staţia ITB
“Transilvania”.

16
bemol

Când tramvaiul frână lângă ei, Gheorghe Săbiescu spuse cu un glas ceva mai
tare, pentru a acoperi zumzetul compresorului de aer al vehiculului :
— Aveţi ceva împotrivă dacă folosesc şi eu tramvaiul acesta ? La care duduia
întoarse către el o figură mirată.
— Nu, de ce ? Urcaţi. DoaR meRgem în aceeaşi diRecţie.
În staţia ITB “Transilvania” acum nu mai era nimeni care să contemple peretele
de vis-à-vis. Din cauza vântului, a ploii, şi mai ales a timpului, nu numai că se spălase
tot varul, dar ici-colo se puteau vedea găuri în tencuiala măcinată, şi, prin găurile acelea
— cărămizile. Vechi şi solide.

— Să ne inteResăm mai bine dacă meRge la staţia "Mărăşti”. Nu pRea obişnuiesc

să circul cu tRamvaie.
— Imediat, duduie, zise Gheorghe Săbiescu şi se duse în faţă. În afară de ei doi şi
vatmanul nu mai era nimeni în vagon.
Când reveni, Gheorghe Săbiescu îi făcu femeii un semn de liniştire : tramvaiul
trecea prin staţia ITB “Mărăşti”.
Abia atunci ea se aşeză pe scaun.
— Puteţi să-mi vindeţi şi mie un bilet ? Dacă nu obişnuiesc să umblu cu
tRamvaiul . . .
Gheorghe Săbiescu luase loc în scaunul din faţa ei şi stătea întors. El aruncă o
privire în jur, apoi zise :
— Nici o grijă. După orele douăzecişidouă nu mai umblă cleştomanii.
— Vai, se amuză duduia, ce-nseamnă cleştoman — contRoloR ?
Bărbatul dădu din cap în sus şi-n jos, apoi adăugă :
— Şi pe urmă, duduie, tramvaiele de noapte sunt în solda statului. Credeţi-mă,
n-are nici un rost să perforăm.
— Domnule, sunteţi sigur ? Să nu ne tRezim cu vReo amendă, că spun că
dumneata eşti de vină, îl ameninţă ea mai în glumă mai în serios.
Cu un aer indiferent Gheorghe Săbiescu scoase în cele din urmă două bilete, însă
nu se grăbi să le perforeze.
— Le ţin în mână gata pregătite pentru orice eventualitate, şi ca să fiţi liniştită,
deşi, după cum v-am spus, tramvaiele de noapte sunt în solda statului. Eu unul dacă aş
fi cleştoman, n-aş umbla după zece seara. Oricum în caz că se suie cineva dubios, le
perforez imediat, nici o grijă. Oricine îi poate mirosi de la o poştă pe cleştomani mai
ales când tramvaiul e gol. Ei umblă câte doi sau câte trei şi se urcă pe toate uşile deodată.
Nu se poate să nu-i miroşi ! Oricine poate dacă-i atent. Şi când i-ai mirosit, perforezi
fără să intri în panică. Aveţi încredere în mine, o implora el pe când tramvaiul frâna în
Piaţa Matache.
O singură femeie se urcă, una bătrână. Ea se duse şi ocupă un loc în faţă.
Gheorghe Săbiescu o filă jumătate de staţie, după care întoarse capul pentru a o linişti pe
duduie printr-un semn discret din cap.
— Nu-i, zise el în şoaptă. Umblă câte doi, cum v-am spus. Sau trei. Doi sau
trei. Acu’ s-au hoţit. Nu mai intră toţi deodată, ci pe rând, fiecare de la câte o staţie şi
pe cel care n-a perforat îl prind ca pe un peşte, făcu el şi schiţă un gest pe cât de simplu,
pe atât de semnificativ. Când femeia deschise poşeta, Gheorghe Săbiescu se grăbi să-i
spună :

17
bemol

— Nu e nevoie să-mi plătiţi biletul.

Asta nu însemna însă că perforase biletele, nici la ITB “Buzeşti”, unde se suiră
doi bărbaţi şi o femeie, fiecare pe câte o uşă, fapt ce monopoliză pentru încă jumătate de
staţie şi mai bine către ITB “Titulescu”întreaga putere de observaţie a lui Gheorghe
Săbiescu. După ce se asigură că erau inofensivi cei trei pasageri urcaţi la ITB “Buzeşti”,
Gheorghe Săbiescu reveni.
Duduia îi zâmbea şi îi întindea o pungă mică şi albă, de hârtie.
— SeRviţi, spuse ea şi, după ce prima oară refuză, la a doua el vârâ două degete
şi extrase o bomboană mare, un paralelipiped turtit de ciocolată pentru care mulţumi,
apoi îl băgă în gură.
— Aveţi gRijă, îl avertiză femeia văzându-i umbra de îngrijorare ivită pe faţă.
Conţinutul ei e taRe. DaR mai încolo e bun, o să vedeţi. E susan.
Gheorghe Săbiescu mulţumi încă odată pentru indicaţie, chiar dacă ea s-ar fi
dovedit la o adică tardivă. Ronţăi o vreme la ea şi fu de acord că era bun conţinutul, la
fel de bun ca glazura de ciocolată de deasupra.
— Dacă v-aţi fi văzut cum vă uitaţi adineaoRi la oamenii ăştia, aţi fi jurat că
sunteţi un maRe spion, bRRR ! spuse ea amuzată în continuare.
— Adevărat ? spuse el între două clefetiri. Nu poţi să ştii ce-i în om. Nu poţi să
ai încredere în nimeni, trebuie să fii mereu cu ochii în patru. Şi mai ales noaptea.
Noaptea parcă nici nu există realitate — Foarte bună bomboană, exclamă el abrupt,
după o ultimă clefetire. Femeia încă nu o terminase pe a ei. Ea sugea. Zise :
— Nougat gRillé.
— Franţuzeşti, făcu el nespus de bucuros.
— Româneşti, îl dezamăgi ea cu simplitate şi naturaleţe. De la cofetăRia Capşa.
Ştiţi unde vine ? Lângă RRomaRta CopiiloR. Acolo e o stRăduţă chiaR pe paRtea
lateRală a magazinului şi o fiRmă discRetă a laboRatoRului de cofetăRie Capşa. Vă
place ?
“Ce părere aveţi despre picăturile de noroi ?” întrebă el deodată, straniu ca o
bucată de şpan de oţel 12MoCr10 într-un val de soie ecrue. Instantaneu el reflectă , o să
mă creadă într-o dungă, şi pe bună dreptate. Însă nu-şi putu reprima imboldul puternic
de a pune această întrebare atât de ciudată , şi care odată lipsită de cheia pe care doar
el o ştia, friza absurdul.

“Şi ce dacă? Un manipulant de tramvai când greşeşte tamponează un tramvai.

Un lăcătuş când greşeşte îşi dă cu ciocanul peste degete. Un doctor când greşeşte îşi
omoară pacientul iar un marinar se omoară pe el însuşi. Tot aşa stau lucrurile cu unul
ca mine, care trăieşte de pe urma adunării unor lungi cârnaţi de cifre. Când greşeşte . .
. efectele în cazul că există, deşi eu unul mira-m-aş să existe, sunt pentru moment
insesizabile. ”
“Ai să simţi efectele când ai să rămâi pe drumuri şi ai să faci foamea. ”
Săbiescu Gheorghe râse încetişor, ca şi când o asemenea alternativă i se părea o
simplă ficţiune şi nimic mai mult.
“Să nu exagerăm, domnul meu. ”
“Poftim ? Cum indrăzneşti ?”

18
bemol

“Iartaţi-mă. Nu la sensul respectiv mă gândeam, ci la altceva, mai presus de

voinţa noastră, cum ar fi de pildă a mea, ori - iertaţi-mă - a dumneavoastra. Oh,
desigur că îmi puteţi trage un şut în fund chiar azi, acum, în acest minut. ”
Şeful contabil continuă să-l privească perplex.
“Tu ştii ce vorbeşti ? Acum ?”
“Nu. De ce ?”
Şeful contabil dădu să spună ceva dar se opri, nesigur pe sensul comentariului.
Stupoarea se distila în enervare.
“Cred . . . cred că eşti deranjat. ”
“Depinde de punctul de vedere. Întotdeauna, totul depinde de punctul de vedere.
”
“Am impresia că eşti imatur. Va trebui să vezi un doctor. ”
Săbiescu Gheorghe arbora o mină ermetică pe măsură ce surâsul îi devenea tot
mai fad.
“Ca să-mi spună ce ? Că din punctul lui de vedere . . . care e, vai, atât de
personal şi subiectiv dom’ şef, ca şi părerea dumneavoastră asupra gradului de
relevanţă a erorii mele de aritmetică faţă de soarta omenirii în general. Oamenii fac
mereu greşeli, zig-zag-uri, şi nu e cinism ce spun eu acum, ci un simplu fapt de viaţă.
Întrebarea e de fapt nu dacă să mă daţi pe mine afară sau nu, asta are mai puţină
importanţă pentru viaţă în general, cât faptul dacă aţi sesizat şi dumneavoastră ori nu
cele ce am încercat să vă spun. ”

El dădu din cap.

— Atunci mai seRviţi una, îl îmbie ea. Atenţie, s-au uRcat doi tipi, îl anunţă
duduia coborând dintr-odată vocea.
Gheorghe Săbiescu oftă şi se dădu bătut.
— Cred că e mai bine să le perforez. S-aR putea să mai existe — nu zic — şi unii
la care conştiinţa li se scoală abia după orele douăzecişidouă în sus.
— Aşa e mai bine, zise ea.
Din cele două bilete, compostorul decupă şase cobfetti ce fulguiră pe covorul de
cauciuc striat al tramvaiului.
— Aşa, acum suntem în Regulă, spuse ea.
Avea ochi frumoşi, o culoare între verde, albastru, indigo, galben şi maro cum
nu mai văzuse niciodată Gheorghe Săbiescu şi, băgă el de seamă, nu prea clipea această
duduie. În orice caz nu clipea prea des.
O frumuseţe care nu clipeşte de obicei pune pe gânduri.
— Nu există mai în regulă ca noi. Cum ziceţi că se numesc bomboanele acestea ?
— Nougat Grillé.
Tramvaiul acceleră.
— Sună frumos, spuse el admirativ. Când o mănânci, nu ştiu cum, dar parcă te
simţi şi în Franţa.
Făcu o pauză, neştiind cum să-şi brodească vorbele. Dumneavoastră sunteţi atât
de drăguţă şi la o distanţă atât de mică de mine, încât, nu ştiu cum, dar chiar că mă simt
în Franţa.

19
bemol

— Oh ! E un compliment dRăguţ şi vă mulţumesc, domnule. VoRbeaţi

adineaoRi de . . . o fată, Tosca, paRe-mi-se. Ziceaţi că i s-aR fi întâmplat o tRagedie.
Ce tRagedie ? Dacă se poate . . .
Gheorghe Săbiescu îşi ţuguie buzele şi trase aer în piept.
— Ah, da. N-am înţeles cuvintele.
Femeia repetă accentuând şi mai mult R-urile :
— V-am întrebat ce tRagedie a păţit fata accea, Tosca, dacă nu sunt indiscRetă ?
— Cine, Tosca ? Am înţeles întrebarea dumneavoastră. Ce zicea ea n-am înţeles.
— Ce zicea cine ?
— Tosca.

Îl cuprinse o senzaţie uşor glacială pe care şi-o explica rapid prin lipsa unei
compatibilităţi de înţelegere de dată veche de la şef la subaltern, dar îşi dădu imediat
seama că era neputincios în a ameliora această situaţie istorică. Simţea în mod obscen
totodată că sensul comun, microscopic al vieţii celor două categorii , şefi şi subalterni
nu era identic oricât de absurd ar fi părut aceasta la un moment dat ; sensul
macroscopic al relaţiei, da, desigur, susţinea sus şi tare comuniunea de sens şi
aspiraţii - era chiar făcută slogan sub formă mai mult ori mai puţin inspirată, însă în
aceste momente de profundă periclitate a viitorului bietului său post de contabil din acea
clădire de lângă parc, odată somptuoasă dar acum dărăpănată, neîngrijită şi fisurată
sever de ultimele două cutremure, Săbiescu Gheorghe întrezări zădărnicia oricărei
tentative de conversaţie -- oricât de unilateral onestă şi bine intenţionată s-ar fi dovedit
ea la un moment dat. În mod lăuntric există o barieră între şefi şi restul lumii care
convertea orice mesaj venit “de jos” în semnal nul; iar el era în acel moment un
generator de semnal nul şi acuitatea cu care percepu această impresie îl îneca,
băgându-i la loc vorbele pe gâtlej. Zădărnicia părea a face risipă de imaginaţie, era
polimorfă asemenea anotimpurilor care colorau Parcul Cişmigiu într-o cadenţă tot mai
accelerată pe măsură ce percepţia lui contabiliza etatea pe care-o avea şi a cărei
succesiune numerică liniar crescătoare părea a fi cu totul străină de scala logaritmică a
decrepitudinii ce-o adulmeca infiltrându-i-se în măduvă şi în creier.

Femeia îl privi lung o vreme ca pe o ciudăţenie de talcioc şi izbucni într-un râs

care atrase atenţia tuturor pasagerilor din tramvai de noapte. O bătrână cu un bidon de
gaz lângă ea şi pe care-l ţinea strâns de mâner se uita cu înţeles la pasagerul vecin.
Curios, acesta întoarse capul să vadă cine izbutise să râdă în hohote în halul acela de
ascuţit în tramvai, şi, eventual, de ce, apoi şi unul şi celălalt se întoarseră la loc.
— De ce râdeţi ? întrebă senin Gheorghe Săbiescu . Întreaga lui făptură exprima
o sinceră curiozitate, ceea ce avu darul să sporească buna dispoziţie a femeii.
— N-aţi înţeles cuvintele ? silabisi ea când se mai potoli din râs.
— Nu. Tosca asta cânta, şi pe deasupra şi în italiană. E o operă. Puccini a
compus-o. Dar chiar dacă ar fi cântat în româneşte, tot nu cred că aş fi înţeles mare lucru
din ce zicea, fiindcă eu am fost atent numai la sunetul operei.
— E o opeRă, Tosca ? întrebă copilăreşte duduia, străduindu-se vizibil să o facă
într-un mod cât de cât serios, însă nările palpitânde trădau pofta nebună de râs.

20
bemol

— Da. Puccini a compus-o, repetă el. Din cântec mi-am dat seama că totul nu
era decât o tragedie. Mă întreb cum o femeie atât de frumoasă a putut să fie atât de
nefericită ?
— Sunetul opeRei, murmură ea pentru sine, apoi tare : Ai fost la opeRă deci ?
— Da. Tocmai picasem de la spectacol când m-aţi întrebat dacă tramvaiul trei a
trecut. Puccini a compus-o. Nu mai ştia ce să spună şi Gheorghe Săbiescu îşi dădu
seama din ce în ce mai clar că tăcerea scursă de la ultima staţie devenea tot mai jenantă.
— Eu cRedeam că Tosca e soţia ta . . . murmură ea. Dacă Gheorghe Săbiescu s-
ar fi priceput cât de cât la sufletul femeiesc şi-ar fi dat seama că drăguţa persoană avea
toate antenele întinse la pândă.
— Da’ de unde ! E doar o opera Tosca . . .
— . . . Puccini a compus-o, îl imită ea şi izbucni în hohote, antrenându-l până la
urmă şi pe el din impas, însă nu mai departe de un zâmbet de complezenţă şi prea puţin
inteligent — cât să n-o facă să se simtå că râde de una singură.
— Da, aprobă el în clipa când avu conştinţa clară că staţia ei se apropia repede.
Auzind râsetele, bătrânica ce ţinea de toartă bidonul de gaz se întoarse către
bătrânul domn şi, după ce scrută semnificativ fundul vagonului de unde veneau ele,
ridică din umeri cu ostentaţie în faţa domnului al cărui cap cu pălărie neagră se balansă
de două ori într-o parte şi alta în semn de “n-ai ce-i face” ca răspuns mut la muta
întrebare “ce să-i faci ?” gesticulată de bătrână.
— Îţi place opeRa ? îl întrebă duduia, iar Gheorghe Săbiescu îşi ridică privirea
spre ea. Zise :
— Doar sunetul ei.
Tramvaiul frână şi, din cauză că au o lungă cale liberă, tramvaiele de noapte şi
mai ales motoarele cehoslovace de pe linia trei, frânează brusc.
— Mi se paRe că uRmătoaRea staţie e “Mărăşti”, zise ea, şi el înţelese că s-a
terminat călătoria lor. Tocmai asta-l făcu să aibă curajul de a întreba cu o voce care i se
părea străină de gâtul său :
— Nu, răspunse ea la fel de natural. În acelaşi timp se ridică.
Gheorghe Săbiescu răsuflă uşurat şi o imită complet prostit de răspunsul ei ; tot
din cauza stângăciei lui de a-i adresa două propoziţii dubitative, răspunsul ei putea
constitui o soluţie dublă, enigmatică prin urmare, şi deci dureroasă. Gheorghe Săbiescu
înţelese atunci că prostia bărbatului e cauza nefericirii sale, dar nu mai avea nimic
altceva de făcut decât să-şi muşte buza pe dinăuntru şi să dea ca berbecul tot înainte :
— Nu sunt adică derbedei? făcu el pe când tramvaiul încremenea în faţa
refugiului pentru pietoni — pustiu la acea oră târzie.
— Nu. Nu mă incomodează, spuse ea, iar el :
— Mulţumesc, apoi sări afară şi-i oferi mâna pentru a o ajuta la coborâre.
— N-o să mai găsinţi tRamvai, îl preveni ea după ce traversară bulevardul ca să
intre pe una dintre străzile lăturalnice pe care becurile rare, cu lumina lor spectrală
dezveleau case vechi, împodobite cu stucaturi frumoase, pe alocuri mâncate de timp.
— Nici o problemă. Oricum am să vin pe jos. Nu stau chiar departe.
În spatele lor, silueta întunecată a mânăstirii Caşin era alăturată de perspectivă de
Arcul de Triumf, alb sclipitor în lumina reflectoarelor.
— Spuneţi-mi, ce alte opeRe aţi mai văzut ? vru să ştie duduia.
— Niciuna.

21
bemol

— Femeia se opri şi se uită la el.

— Cum, asta e pRima ?
— Da.
— Şi dacă spuneţi că nu aţi înţeles-o, o să mai veniţi la opeRă ? întrebă ea
deodată, după ce minute întregi, sub stele şi sub becurile rare nu se auziră decât toc-toc-
urile pantofilor ei.
— Câtă vreme va exista cineva să cânte în clădirea aia mare, zise el, şi, fără
veste, ea îi apucă mâna pe întuneric şi i-o strânse uşor şi puţin, apoi tot aşa de iute îi
dădu drumul. Îşi reluară mersul.
— Puţină lume azi, spuse ea, şi nu făcuse decât să gândească cu glas tare.
Însoţitorul ei tresări.
— Aşa e, de unde ştiţi ? exclamă Gheorghe Săbiescu .
Femeia zâmbi.
— Am fost şi eu acolo.
Gheorghe Săbiescu frisonă de uluire.
— Aţi fost şi dumneavoastră ? Cum de nu v-am văzut că doar de văzut, slavă
Domnului văd mai afurisit decât o fată bătrână şi erau atât de puţin c-ai fi putut să-i
numeri pe degete ?
— Doar sunetul ei, murmură ea oprindu-se, dar de astădată nu mai gândise cu
glas tare. Apoi : aici stau eu. Mi-a păRut bine. Atunci mai veni-i la opeRă ?
— Cât timp o să existe casa aia mare şi gri, o asigură el. Ea îi zâmbi cu ochii,
dar în faţa casei era prea întuneric, şi din zâmbet, Gheorghe Săbiescu nu se alese decât
cu două sclipiri binevoitoare.
— Atunci noapte bună şi la RevedeRe, domnule . . .
— . . . Gheorghe Săbiescu mă cheamă, spuse el în timp ce apuca mâna mică şi
moale ce până atunci plonjase într-o mănuşă de dantelă albă, parfumată. Pielea de pe
dosul mâinii ei era parfumată, noaptea întreagă era parfumată.
— La revedere, duduie . . . şopti el după ce-şi dezlipi buzele de pe mâna ei. În
gură simţea gust de susan şi ciocolată, în nări parfumul acela necunoscut până atunci, în
inimă pâlpâind o arteră necunoscută de medicină.
— . . . Tosca, spuse ea. Din nou două sclipiri în ochi îi răsplătirea politeţea şi-i
strecurară curent electric în şira spinării.
Duduia îşi desprinse leneş mâna fără mănuşă dintre mâinile bărbatului şi începu
să alunece către întunericul umbros şi familiar al curţii casei ei.
— La revedere, . . . unde ? strigă deznădăjduit Gheorghe Săbiescu , mirat în
acelaşi timp de propria lui îndrăzneală.
— La casa aia mare şi gri, răspunse ea alunecând tot mai mult către interior în
chiar momentul când Gheorghe Săbiescu pierduse speranţa s-o mai audă vorbind,
străfulgerat de bănuiala că s-ar fi comportat cum nu se poate mai obraznic când emisese
fără să vrea o asemenea întrebare ; pur şi simplu nu făcuse decât să gândească cu voce
tare. Atât de des i se întâmplase în seara aceea !
— Când ?
— Oricând. Pa !
Şi duduia se topi în întunericul umbros şi familiar al curţii, şi de acolo în casa cu
stucaturi vechi, ascunse de noapte.

22
bemol

Un rest de susan rămas printre dinţi şi un rest de parfum de damă rămas pe degete
îi amintiră lui Gheorghe Săbiescu că viaţa nu e făcută doar din perniţe de şezut şi coloane
de cifre.
Şi atât de mult avusese nevoie ca să-i aducă aminte cineva lucrul acesta !

VÂNTUL ªI IARBA

Diva întinse mâna şi-l atinse într-un loc situat între mandibulă şi gât.
“Te-ai Ras pRost. ”
“Da. M-am grăbit. ”
“De ce ?”
“Ca sa nu întârzii. Pentru mine tot ce-i frumos vine din sens opus. ”
“Nu pRicep pRea bine ce vRei să spui cu asta, însă în oRice caz mi-aduc aminte
că şi data tRecută eRai băRbieRit tot atât de gRoaznic. ”
“E atât de puţin timp. ”
“Când stau şi te-ascult am câteodată impResia că voRbeşti algebRic. ”
“Intuiţia dumneavoastră s-ar putea să nu fie deloc atât de departe de adevăr. La
urma urmelor toată viaţa mea n-am făcut altceva decât să adun cifre. Lungi coloane de
cifre din groase bibiliorafturi burduşite cu groase repertoare. La urma urmei între
carnea viermelui de măr şi pulpa mărului nu e cine ştie ce mare diferenţă. Toată viaţa
mea e un biblioraft burduşit cu lungi şiruri de cifre. Când la dumneavoastră e un lung
şir de . . . “
“ . . . tuRnee, ” exclamă diva cu teatral dezgust, dar Săbiescu Gheorghe nu luă
în seamă nuanţa, prea absorbit să ghicească în geamurile aburite ale tramvaiului de
noapte , gol, contururile caselor şi configuraţia dinamică a luminilor ce stârneau galaxii
multicolore la refracţia în minusculele picături de condens.
Erau ca nişte uriaşe timbre mişcătoare înşirate ordonat pe un rând de clasor a
cărui bandă întinsă de celofan transparent sclipea când şi când deasupra unor peisaje
dominate de gri - petrol şi ultramarin. Toamna înaintată şi amurgul târziu se dovedeau
nişte pictori maniacal de zgârciţi cu paleta , iar seria de macroreproduceri vivante
configurată de ferestrele tramvaiului clănţănind anacronic , frizând suprarealismul în
lungul Bulevardului Mărăşti reprezenta în continuu aceleaşi variaţiuni cromatice
cvasimonotone ale unei serii filatelice dinamice atât de familiară.
Cineva ştersese condensul de pe unul dintre geamuri , şi prin acea regiune
clarificatoare , păstrând încă dârele degetelor , Săbiescu Gheorghe zări siluetele albă
şi neagră ale Arcului de Triumf şi ale Bisericii Caşin alăturate de perspectivă.
Arcul de Triumf aduce cu Poarta Sărutului a lui Brâncuşi gândi el automat
pentru a mia oara ; ori poate că Poarta Sărutului aduce a Arc de Triumf. Biserica nu
aduce a nimic altceva decât a biserica.
“Trebuie să coboram, ” spuse el.

O imagine revenea periodic în visurile de burlac ale funcţionarului Gheorghe

Săbiescu . Nu în fiecare noapte, însă frecvenţa acestei imagini faţă de aleatoriul
celorlalte configurări eidetice-onirice era statistic semnificativă.

23
bemol

La început nu-i era foarte clar cine era persoana şi de ce tocmai ea apărea în
aceste visuri. Feţele persoanelor visate, oarecum fluide şi aglutinate, se uită mult mai
repede decât împrejurările de asemenea fantastice în care ele apar, ca şi cum
împrejurările sunt pentru vis mai importante, mai umplute de semnificaţii arhetipale, ele
purtând de fapt până la urmă marca specifică a nopţii petrecută în subteranele conştiinţei
amorţite.
În treisteţea metasexuală stârnită de deziluzia dimineţii, tristeţe ce nu se poate
compara decât poate cu acea mizerie resimţită ca şoc după un examen ratat la conducerea
auto, figurile distribuţiei onirice se destrămau cele dintâi în ciuda disperării
neputincioase a memoriei de a le fixa, compara şi recunoaşte.
Figura aparţinea unei femei de un blond artificial, murdar şi neuniform. Femeia
era la etatea complicată, când pretenţiile de aspect sunt în echilibru absolut cu
decrepitudinea biologică.
Această luptă apărea deschisă şi conferea fiinţei un aspect general jalnic. Ea
stătea în cadrul unei uşi date veşnic de perete, în lumina tare, solidă, rece, mortuară a
unor becuri cu neon. Folosea pentru aceasta un scaun înalt şi fără spătar pe care îşi
cocoţase picioarele astfel încât fusta era perfect întinsă, acoperind totuşi genunchii
desfăcuţi cât permitea materialul. În poale, această femeie ţinea cu ambele mâini un
dosar. Împrejur nu se mai afla nimic altceva, pentru ca lumina să cadă din belşug numai
pe ea, decupând-o net în ambrazura acelei uşi lipsă. Femeia avea părul oxigenat şi era
abundent rujată.
Faţa ei nu se putea ţine minte cu toate că motivul pentru care era prezenţa ei
bântuia alcătuirile friabile ale închipuirii era o expresie suspectă de fals ca şi stratul de ruj
unsuros de buze, ca şi nuanţa galben insalubră a părului aranjat cu un fel de cochetărie
incapabilă de a masca o anumită disperare.
Femeia îi zâmbea în timp ce privea drept înainte, fix, iar ochii ei erau scăldaţi
vizibil în lacrimile ce apar de obicei pe muchia de articulaţie a culmii plăcerii oestrale cu
depresiunea sinucigaşă.
Fardul acestui pachet de aşteptare cocoţat în cadrul uşii scăldată în razele
sterilizante ale neonului îl constituia un surâs dezamorsat ce se vroia seducător. Efectul
stârnit, de milă faţă de o femeie în starea ei, era accentuat până la jenă de o tremurătură
patologică într-o parte şi alta a întregului cap asortată cu o semiconştientă şi şovăitoare
dilatare a buzelor. Impresia pe care ar fi vrut s-o lase trebuia să fie una de vampă, cea pe
care o izbutea era de biată fosilă suferindă de torticolis — une femme manqée.
O zi care începea cu destrămarea unei asemenea imagini nu se putea numi
agreabilă. Deşi expresia acelei feţe apărea fără identitate, Gheorghe Săbiescu bănuia că
era doamna Moga.
Pe ea o observase în câteva rânduri cum se fardează şi se rujează şi chiar se
surprinsese cu gura căscată la încheierea nevinovatului său spionaj şi impropriu numit
astfel încât operaţiunile respective erau făcute în public. Se admitea în general că aceasta
înseamnă o înfrumuseţare. Dar cine putea şti ce însemna acel lucru pentru doamna Moga
şi numai pentru ea ? Fiindcă în mod sigur însemna altceva decât o mascare în vederea
înfrumuseţării—poate o sinceră şi cu totul opusă exhibiţie a realei lipse de armonii în
liniile de al căror raport doar capriciul naturii poate fi răspunzător. Toate se fardau şi se
rujau, aşa că se făcea ca impunătoarea clădire a Ministerului, pe multiplele sale etaje,
departamente şi compartimente, să pară din cauza personalului feminin o uriaşă scenă de

24
bemol

kabuki. De aceea n-ar fi putut spune cu precizie dacă era vorba de doamna Moga în acel
vis frustrant, de doamna Colcoază ori Lăcustescu, ori de femei în general.
Despre una dintre aceste femei îi vorbi ca un naş veritabil contabilul-şef într-una
din zile, când se-ntâlniră faţă-n faţă în semiîntunericul coridorului.
— Vreau să stăm puţin de vorbă, Săbiescu.
— Vă ascult. Funcţionarul tresări când se trezi dintr-odată cu trunchiul suferind
de elefantiazis al şefului la foarte mică distanţă de nasul lui.
— Ca între bărbaţi, Săbiescu—de ce nu te însori ?
— Fiindcă nu mi se întâmplă, domnule contabil-şef. Unora li se întâmplă,
mie—nu. Căsătoria înseamnă iubire împărtăşită, indiferent dacă ea trece sau nu pe lângâ
sfatul popular, iar mie nu mi s-a întâmplat încă să stârnesc în altcineva ceva care să
semene a iubire. E simplu, conchise funcţionarul. Atât de puţin se aşteptasesă se vadă
dând asemenea explicaţii, încât îl cuprinse sila în faţa cuvintelor ce păreau a se înlanţui
autonom pentru a alcătui o cadenţă clară şi străină complet de voinţa şi întreaga lui
dispoziţie din momentele acelea.
— Nu e frumos. Nu e omeneşte, făcu şeful-contabil cel gros. E cineva care
oftează după tine, iar tu nici măcar nu ai habar. Doar dacă nu cumva faci pe neştiutorul
ca să mă laşi pe mine acum în rolul unui codoş. Să ştii că nu e gentil.
Dimpotrivă, lui Gheorghe Săbiescu i se părea că omul arăta cum nu se poate mai
potrivit pentru un codoş, însă îşi păstră părerea. Asemenea lucruri nu se spun şefilor.
— Sunt uluit, zise S. G. cu voce tare. Cine ?
— Cine, Sorina ?
Gheorghe Săbiescu se încruntă şi apoi ridică din umeri. Nu ştia să existe cineva
cu numele ăsta.
— Îţi spun, e o fată bună, Săbiescu. Ce-i drept, are douăzecişiopt de ani, dar e
cuminte, gospodină, are casa ei cumpărată de părinţi, unde stă singură, face zacuscă
singură şi în timpul liber nu umblă ca altele să bată bulevardul sau la bârfă, ca altele, ci
îşi ia copii de şcoală şi le predă meditaţii la franceză, stă acasă singură şi se uită la
televizor şi croşetează sau coase. Tot ce-i pe ea e făcut de mâinile ei. Nu mai e chiar aşa
de tânără şi nu e extraordinar de frumoasă, dar are un corp frumos, e curată şi sănătoasă,
dar are un corp frumos, e curată şi sănătoasă, respectuoasă şi modestă şi nu-i eşti
indiferent — mi-a spus ea mine. De ce nu încerci să intri în vorbă cu ea ?
Gheorghe Săbiescu îl privea uluit. Contabilul ăsta şef cunoştea exact până şi ce
avea el nevoie şi ce nu. Ştia că fata era sănătoasă, curată, şi că are corpul frumos ; că e
cuminte. Cum naiba putea el să ştie toate astea despre o femeie ? Şi mai cu seamă că
avea corpul frumos ! Nu cumva îl şi văzuse în anumite împrejurări fără nici un echivoc.
Şefii, chiar şi când sunt pociţi de Dumnezeu vizibil sunt, desigur, în stare să convingă
la orice dacă au ei chef, o subalternă, în virtutea acelei inflexibile şi invizibile legături
cazone de strictă şi complexă subordonare ce face din viaţa laică o armată fără uniformă.
Ori să fi luat aminte la ea prin intermediul îmbrăcăminţii ajustate strâns pe corp ? Dar
nu, aşa ceva nu se putea pur şi simplu fiindcă funcţionarilor li se interzicea subânţeles
să se prezinte în incinta Ministerului indecent îmbrăcaţi, or această modă a maximei
relevanţe a corporalităţii chiar şi în anotimpul de iarnă, era privită de înalţii funcţionari
ai absurdelor cifre drept indecentă. Gheorghe Săbiescu n-avea nimic împotriva bietelor
femei. Ele încercau prin toate mijloacele să sporească presiunea interesului masculilor
asupra lor — alte biete fiinţe care n-aveu la rândul lor nici o vină dacă mergeau şi ele în

25
bemol

turmă după principiul suveran al minimei rezistenţe. Moda era modă, iar tiparul nicăieri
şi totuşi prezent în capul fiecărui a — un memento abreviat al întregii lumi şi al direcţiei
înspre care se îndreaptă ea. Nimeni nu era de blamat.
Şi-apoi tonul în care-i vorbea contabilul-şef şi întunericul de pe coridorul unde
încerca, aflat totodată pe picior de plecare, să-i cumetrească pe acea Sorina ţâşnită din
ceaţă, de care până atunci habar n-avusese că există concret şi nu doar plasmatic—cum i
se părea uneori că există în jurul lui femeile. Şi era cu atât mai perplex de existenţa
acestei fiinţe, cu cât tonul contabilului suna mai conspirativ, ca şi cum ar fi fost vorba
despre ceva interzis. O clipă lui Gheorghe Săbiescu îi trecu prin minte că s-ar putea
totuşi să fie cu adevărat interzis dacă oameni atât de mari cum e contabilul vorbesc în
şoaptă despre aşa ceva. În ce priveşte amănuntele despre Sorina, i se părură paralizant
de multe şi de minuţioase pentru a mai fi şi adevărate în totalitatea lor.
— Vorbiţi serios ? întrebă Gheorghe Săbiescu . El împrumută fără să vrea
intonaţia celuilalt.
— Desigur.
— Şi în ce birou ziceaţi că e ?
— Chiar în ăsta, arătă contabilul-şef spre uşa pe care tocmai se pregătea să intre.
Ei, ce faci, nu intri ? spuse şeful şi-l scutură de mânecă, fără să bănuiască măcar că prin
gestul acesta năruia ca într-o descărcare electrică toată curiozitatea şi energia hotărârii
pusă până în acel moment în mişcare de ea.
— Nu acum, altădată, şopti Gheorghe Săbiescu .
— Cum vrei. Odată şi odată va trebui şi tu să iei taurul de coarne. Aşa e legea
pământului . E o faptă bună, îţi spun.
— În ce parte a biroului ziceţi că lucrează ?
— Cum intri pe uşă primul pe dreapta. Hai, curaj !
— Nu.
Gheorghe Săbiescu se trase înapoi ca un copil speriat iar contabilul nu mai insistă.
— Cum vrei, dar să ştii că e o fată bună. Nu e beţivă, nu fumează, ştie să facă
zacuscă, dă medidaţii de franceză la şcolari, croşetează în toate modelele posibile. Nu e
o curvă. E numai bună pentru tine, şi ţin la tine, şi nu vreau să dau de tine întărindu-ţi
nasturii la veceu şi că vii vara cu pullover pe gât ca să nu se vadă jegul pe gulerul
cămăşii. Eu ţin la tine şi vreau să fii un om. un om adevărat. Ascultă sfatul meu : treci
într-o zi pe laea şi ia-o la un film. Du-o la “Cinemateca”—e-aproape. Du-o la un film
vechi, ascultă-mă pe mine. Dă-i o îngheţată. O gogoaşă. Pe urmă, . . . în fine, vedeţi
voi. Eşti bărbat. Nu există o fată mai bună ca ea. Să nu mă faci de râs , Săbiescu, mai
adăugă omul gigantic înainte să intre, în sfârşit, pe uşa pe care avusese de gând încă de
la bun început să intre. Ea nu se închise bine din cauza faptului că, pradă unui impuls
subit, Gheorghe Săbiescu îşi împinse bombeul pantofului câţiva centimetri în faţă, astfel
că zăvorul acţionat de drucker nu mai intră în locaşul său, iar rezultatul era că uşa rămase
întredeschisă.
Era ziua surprizelor ; niciodată nu şi-ar fi putut închipui că cineva în tot
Ministerul acela îmbibat până la refuz de cifre şi telefoane cu capsule defecte i-ar putea
vorbi aşa, şi cu atât mai puţin i-ar fi trecut prin minte ca omul să fie masivul şi obtuzul
său şef. Se simţea topit, odată de faptul că cineva se interesa de el, a doua oară pentru
faptul că acest cineva nu era altul decât şeful lui, a treia oară că reuşise—după câte
spunea contabilul—să stârnească interesul unei femei care, cu siguranţă, îl spionase

26
bemol

îndelung—poate chiar la veceu ?—fără ca el să bănuiască, şi astfel ajunsese desigur să

ştie despre el probabil tot atât de multe amănunte câte îi inşirase dintr-o răsuflare
hipopotamul despre ea însăşi. Totul i se părea imbecilizant de înduioşător, şi un
rudiment de recunoştinţă pâlpâi în el pentru Ministerul pe care în adâncul sufletului său îl
dispreţuia ca pe creaţia cea mai odioasă şi mai absurdă de pe pământ.
Prin fanta produsă de uşa rămasă întredeschisă îşi plimbă ochiul într-o parte şi
alta, încercând să repereze în zona din dreapta, după indicaţiile contabilului-şef, femeia
despre care îi vorbise în şoaptă cu un minut în urmă. La un moment dat o zări,
recunoaşterea ei ca fiind Sorina fiind oarecum confuză, încredinţată instinctului.
Ştia că spionează dar nu se ruşina. El găsea că e perfect îndreptăţit să procedeze
aşa cum proceda şi avu atunci cea de-a patra surpriză : deşi nu era blondă, femeia care
trebuie să fi fost Sorina, se ruja !
Se cocoşa peste oglinjoara de poşetă pusă la rându-i peste hârţoagele de pe birou
şi-şi plimba într-o parte şi alta peste buze vârful rotunjit al unui cilindru de ruj. Nu atât
forma micului cilindru, culoarea lui carmin şi caracterul lui unsuros îl făcură pe
Gheorghe Săbiescu să se gândească la o reprezentare falică, cât mai ales insistenţa cu
care Sorina îşi plimba pe buzele ei rotunjite în toate direcţiile rujul, părând a da o atenţie
diferenţiată anumitor direcţii ce-i procurau probabil o plăcere mai rafinată.
În timp ce executa complet absorbită această operaţiune, faţa ei nu era vizibilă
pentru Gheorghe Săbiescu , aşa că el nu putea să-şi dea seama dacă şeful contabil
avusese dreptate să se declare rezervat de nurii ei. Oricum, exact aşa cum se afla,
Sorina—dacă ea era—semăna prin nederminarea generatoare de turburări cu acea
configuraţie eidetică plăsmuită de oneiros-ul matinal ce-l umilea sistematic de la o vreme
pe Gheorghe Săbiescu , cu toate că ambrazura largă a uşii din vis nu-şi găsea
corespodentul în realitate decât aproximativ, în fanta discretă ce decupa din plin
întuneric o şuviţă doar, dar semnificativă din întregul purtând numele obsesiei.
Deci femeia care-şi făcea buzele fuma puţin şi făcea zacuscă. O chema Sorina pe
femeia aceasta ale cărei aceste două calităţi îi sunară deodată lui Gheorghe Săbiescu ca
find ridicole prin pregnanţa şi conjugarea lor faţă de o mâncare servită în atari condiţii şi
o repulsie în faţa unei creaturi în starede a fuma — puţin — şi în acelaşi timp de a avea
abilitatea să compună o asemenea specialitate ce presupune prăjeli savant dozate şi ulei
mult. Monştri extratereştri puteau avea simultan aceste calităţi. Un monstru extraterestru
îşi făcea buzele dincolo de uşa întredeschisă.
Îşi dădu seama de avantajul enorm de a vedea fără să fi fost văzut. Îngheţă ;
însemna că şi ea îl văzuse pe el fără să se lase văzută. Oare el cum arătase privit din
afară ? Ce ticuri putea să aibă de care era imposibil să fie conştient ? Poate că la anumite
intervale de timp se scobea în nas, ori îşi sălta pantalonii, ori îşi netezea părul la ceafă
— totul era posibil, iar Sorina ştia fiindcă îl spionase iar acum se ruja fără grijă şi fără
să-i dea prin cap că el o spiona şi că ştia la rândul lui totul !

Săbiescu Gheorghe se deplasa în dreptul uşii cu deschidere pneumatică iar când

tramvaiul opri şi aerul comprimat fâsâi, el coborî şi întinse mâna pentru a o ajuta pe
diva.
Scena era desuetă şi puternic neverosimilă şi pe când surâdea, Săbiescu
Gheorghe avu convingerea ca de fapt călătoria - toată călătoria - se terminase chiar
atunci şi acolo. Era o perfectă aberaţie să-ţi imaginezi măcar că o persoană ale cărei

27
bemol

fotografii făcute în toate colţurile lumii şi rulate în toate ziarele şi toate afişele de opera
din oraşele mari ale globului pământesc preferă să se plimbe într-un tramvai de noapte
cu geamuri aburite lângă un bărbat tăcut , ciudat şi “gRRoaznic” de prost bărbierit.
Totuşi, de la o anumita vârstă femeile virează brusc, gândi el instantaneu şi
incongruent, fără ca abasolut nimic în anterioarele sale experienţe sentimentale să
îndreptăţească temeinicia unui asemenea diagnostic. Ori mai bine zis odată cu vârsta se
accentuează tendinţa lor de a vira brusc. Dar la urma urmei şi cu bărbaţii se întâmplă
la fel. Toţi virează brusc -- din când în când -- cu consecinţe distructive sau
autodistructive, conchise el printr-o extrapolare care în ultimul moment i se păru a fi un
milimetru mai aproape de dreptate decât prima concluzie, cea unilaterală.
Se pomeni întrebându-se cu o curiozitate academică în ce moment femeia de
lângă el avea să vireze de fapt, şi -- din spirit justiţiar -- în ce moment avea s-o facă el
însui.
Şi se pomeni anticipând cele două schimbări de atitudine prezumtivă cu o plăcere
masochistă , curios să afle cam ce nou peisaj s-ar putea aştepta să vadă urmare a celor
două prezumtive perspective prin incongruenţă ce neîndoios că îl aşteptau la cotitură.
Pereţii antreului erau într-adevăr plini cu fotografii înrămate ale divei în
diversele ei turnee prin lume şi tăieturi din ziare în toate limbile pământului - elogii,
fără îndoială : un întreg mausoleu.
Săbiescu Gheorghe simţi cum i se sbârleşte părul. Resimţea cu acuitate şi
repulsie densitatea apăsătoare a informaţiei ca pe un memento al morţii. Într-un fel diva
era probabil deja prea celebră pentru ca în ochii ei - şi-acum şi ai lui - să mai fie şi vie.
Probabil că trupul ei nu fusese decât remorca unui talent hipertrofiat, târât peste
tot şi fulgurant măruntul contabil din clădirea de lângă Parcul Cişmigiu avariată de
cutremur îşi imagina viaţa pe care trebuie s-o fi dus femeia care tocmai dispăruse
undeva - ca să-i aducă o farfurioară cu o linguriţă de dulceaţă probabil, ori o ceaşcă
de cafea, ori un pahar de vin.
Pesemne că s-a culcat cu bărbaţi doar pentru simplul motiv că la un moment dat
ei s-au aflat aproape de ea, iar ea era prea beată de succes ca să mai ştie sau să-i mai
pese de cine era persoana care gâfâia între picioarele ei - cu siguranţă cineva din
cortegiul admiratorilor care prizau arta cântului.

Prin ce-ar fi putut el s-o atragă ? era următoarea întrebare. Ce majestate să fi găsit
ea irezistibilă într-un bărbat perfect şters din toate punctele de vedere ? Privea din ce în
ce mai concentrat fiinţa ce se ruja, încercând să ghicească metodologia obscură a alegerii
ei. Începuse să-l calce pe nervi insistenţ ei în manevrarea cilindrului grăsos în jurul
buzelor. Simţi impulsul de a intra şi de a o băga în mă-sa cu glas tare, însă funcţionarul
Gheorghe Săbiescu îşi spânzură la timp acest impuls venit — ştia el — din intoleranţa sa
clinică la teatrul kabuki ( în condiţiile nerecunoaşterii lui oficiale ca normă de existenţă
socială curentă ).
Mai mult decât faptul de a se fi ştiut spionat şi plăcut de femeia cocoşată peste
dosarele de pe biroul de dincolo de uşa întredeschisă, Gheorghe Săbiescu se îngrozea
să-şi închipuie că intuiţia ei şi alegerea ar fi fost juste. Simţi cum îi transpiră fruntea
contemplând această alternativă, dar nu schiţă din fericire nici o mişcare ; nu vroia să se
trădeze. Ştia că o deschidere îngustă, cum e o uşă întredeschisă, acţionează ca o lupă
asupra umbrelor ce se mişcă în dreptul lor. Dacă femeia aceea stupidă ce-şi făcea buzele,

28
bemol

împreună cu şeful contabil aveau dreptate în ce priveşte lucrul ce-l mai avea de făcut în
viaţă, atunci situaţia stătea cam prost. Însemna nici mai mult nici mai puţin că el nu
numai că nu izbutise să înţeleagă ceva ce apărea ca esenţial pentru viaţa lui însuşi, dar şi
că tot ce gândise până atunci şi avusese impresia că înţelege, constituise o gravă şi
continuă confuzie. Era stupefiat. Perspectiva era abisală chiar pentru un fatalist injectat
ca Gheorghe Săbiescu ; însemna că trăise până atunci ca un dobitoc, fără să-şi dea
seama câtuşi de puţin pe ce lume trăieşte.
Revelaţia de a vedea un om ca şeful contabil pe care îl detesta din cauza
banalităţii lui impozante având grijă şi fiindu-i milă de el fu al doilea val care şterse
complet impresia înduioşătoare cea dintâi. Se pomeni întrebându-se cu groază unde
trebuia să se afle el pentru a stârni mila unor oameni atât de mărginiţi şi de şterşi, şi pe
care el îi detesta din toată inima . Chiar şi curiozitatea de a le vedea la faţă pe Sorina se
făcu ţăndări iar ţăndările se uniră altfel, alcătuind acum inversul ei.
I se părea inadmisibil ca femeia care se ruja să facă zacuscă.
Îşi restrase bombeul, apoi se retrase cu totul şi el, lăsând mai departe uşa
întredeschisă.
Aruncă în jur priviri furişe. La un moment dat i se păru că îl spionează cineva, şi
când se uită mai atent, desluşi în întunecimea coridorului o siluetă nemişcată.
Îşi dădu seama că a fost observat. Constatarea îl arse ca fierul roşu. Se simţea
transparent ca o bucată de geam. Tot ce era mai jenant în el era de-acum de domeniu
public din cauza acelei siluete, chiar dacă aceasta ieşise din nemişcare, pentru a înşela
aparenţele ce nu mai puteau fi înşelate, şi se scurse în cele din urmă pe una dintre uşile
departamentului.

“Femeia e făcută din puţin ruj, puţin parfum şi multă suferinţă. ”

“Victorie ? Hm. Rugina, moliile, carii şi viermii -- ăştia sunt cu adevărat
victorioşii. ”
* Problema cuburilor = concretizarea până la isterie a abstracţiunilor.

Brusc, creierul lui Săbiescu Gheorghe hăituit de himere configură cafeaua ce

avea să vină ca pe un cub.
Cântecul era un alt cub, fotografiile înrămate de pe pereţi erau alt cub, iar diva
era un alt cub.
El însuşi era un cub.
Şi se pomeni străduindu-se cu disperare să le aşeze unele peste altele pentru a
construi un sens solid şi vizibil întregului eşafodaj de întâmplări ce s-au succedat în
viaţa lui cu viteza unui tren în care se urcase din greşală dar din care îi era frică să sară
întrucât acesta tocmai începuse să accelereze.
“Nu ştiu. Poate că cifrele m-au alterat într-un mod de neiertat. Ele sunt totuşi
singurul mod prin care-mi câstig existenţa - tot aşa cum pentru un profesor sau scriitor
sau politician această substanţă vitală o constituie cuvintele, aranjarea lor de o anumită
manieră semnificativă. Poate că ar trebui să spun altceva dar nu ştiu ce. Nu ştiu. Ceva
e inadecvat în toată povestea asta, ceva nu merge, nu cupleză, îmi pare a aluneca
mereu în gol, a muşca aer. Caut ceva de rigoarea cifrei 4 şi, zău, nu găsesc. ”
“Ce-ai zice despRe cifRa 2 ?”exclamă diva în şoaptă, cu un glas care nu era al
ei.

29
bemol

Oaspetele păru a nu “cupla” pe aluzia transparentă a femeii în capot de casa din

soie ecrue, ci continuă disertaţia.
“Doi e doar o simpla cifră polară. Doi va fi şi va însemna veşnic doar doi
indiferent ce s-ar întampla. ” Apoi făcu o mică pauză şi adăugă cu o cruzime de care nu
e în stare decât o maxima candoare , ”Doi nu va însemna niciodată unu indiferent ce-aţi
gândi dumneavoastră. ”
Diva tresări şi-şi strânse mai bine aripile capotului în jurul trupului.
“CRedeam că 1 plus 1 fac întotdeauna 2, ” murmură ea visătoare.
Oaspetele îi aruncă pe sub gene o căutătură criptică, iar diva, în ciuda
fierbinţelii şi amărăciunii cafelei , simţi cum i se congelează sângele în vine. Regretă
imediat că nu şi-a pus pe ea un capot mai gros.
“Nici nu vă daţi seama câte eforturi fac să scriu “2” atunci când adun 1 şi cu 1
unele sub altele, ” spuse oaspetele, însă fraza trecu prin timpanele hiperacuzice ale
divei ca un supersonic prin bangul sonic. În acea clipă diva era prea preocupată cu
găsirea unei contramăsuri împotriva bruştei senzaţii arctice care pusese stăpânire pe ea.
Undele aluzive ale unui timid şi supercifrat început de intimitate ricoşară în siajul
parfumat Arpège al divei ridicată deja din fotoliu şi plecată ca din puşcă după un halat
mai gros. Unul evident mai puţin transparent, reflectă clarvăzător oaspetele admirând
formele clasice, perfecte şi durdulii evidenţiate de contrejour-ul prestabilit de o veioză
japoneză , şi conturul străveziu al unui minuscul slip de dantelă neagră.
Imaginea zăbovi foarte puţin, dar suficient pentru a se ştampila în toate detaliile
pe creierul ospetelui ca parafa rectangulară cu litere Arial VERIFICAT aplicată în josul
paginii cu extrasuri de cont sau balanţe semestriale; ori trimestriale.
Iar când reveni, diva purta pe ea un halat de prosop bleumarin foncé iar vârsta
ei înregistră un salt major în defavoarea ei cu toate că lipsise doar câteva clipe din
încăpere. Era doar o femeie mai imbrăcată . Şi alta - cu tot ce însemna acest lucru.
“Ce stRaniu, domnule GheoRghe. Zău aşa, cRedeam că adunăRile se fac peste
tot cu calculatoRul, ” obiectă diva cu bunsimţ.
Oaspetele îşi păstra relicva unui surâs ce-i împrumută temporar aerul unui
flamingo stingher şi debil stând într-un picior la ţărmul unui lac poluat cu ţiţei.

La fel procedă şi silueta funcţionarului Săbiescu Gheorghe pe când experimenta o

ură sclipitoare împotriva siluetei ce-l spionase atât de stângaci, şi cu o intoleranţă
fanatică faţă de îndemânarea la zacuscă a acelei funcţionare numită Sorina.

Din fosa unde clipeau discret camuflate becurile ce luminau ştimele

instrumentiştilor ţîşniră la un moment dat sunetele care conduseră pe femeia de pe scenă
să-şi facă harakiri şi imediat cortina grena , de pluş, începu să coboare încet pentru a se
interpune parcă pe coroana de finale con tutti între drama desăvârşită ce se desfăşura pe
scândura scenei şi aplauzele puţinilor spectatori risipiţi ici-colo orin stal.
— Păcat . Şi n-am cântat prost, îi şopti Pinkerton lui Butterfly în timp ce făcea la
rampă o reverenţă de o amabilitate tragică puţinelor dar statornic aceloraşi feţe pe care le
vedeau mereu în aceleaşi locuri.
Suzuki văzu clar o bătrânică ştergându-şi ochii cu un colţ de batistă discret
împăturită în pumnul micuţ şi stafidit, şi spre ea se îndoi atunci de mijloc, cuprinsă

30
bemol

parcă de o vâlvătaie nesănătoasă a unei bucurii sălbatice şi rare ce răsare uneori în acel
tărâm unde nu mai există nici o speranţă.
Ochii bătrânicii străluceau în lumina policandrului a cărui puzderie de becuri se
aprindea treptat. Ea nu bănuia câtă bucurie făceau lacrimile ei artiştilor ce salutau graţios
din înaltul scenei ca şi cum întreaga sală ar fi fost plină şi ar fi aplaudat din toată inima.

— Sunteţi mai frumoasă nemachiată decât machiată, acum îmi dau seama.
— SeRios ? Eşti un dRăguţ, meRçi.
— De ce simţiţi nevoia să vă pictaţi în halul ăsta nu pricep.
Diva se uită la el cu toată atenţia întrerupându-şi o clipă orice mişcare.
— Tu n-ai mai fost la opeRă niciodată ?
— Nu, doamnă.
Diva se uită la el ca la un şobolan de culoarea zebrei.
— Dacă nu te machiezei cât de cât, nu pRinde lumina pe tine, pRicepi ?
— Da.
— Te vezi ca o umbră pe scenă, oR acolo, pe scenă, tRebuie mai ales să ţi se
vadă expResia. Publicul tRebuie să înţeleagă şi din mimică ceea ce vRei să-i comunici,
pRicepi ?
— Da. De ce vorbiţi cu “R” ? Am observat că vorbiţi cu un foarte pronunţat “R”.
Diva surâse încurcată şi zise :
— Ca să fiu înţeleasă claR. O cântăReaţă ca să cânte bine, tRebuie ca înainte de
toate să cânte claR. De aceea voRbesc cu R. Este o ceRinţă a claRităţii.
Continuând s-o privească fix, Gheorghe Săbiescu spuse :
— Pare ciudat. Când cântaţi nu mi se mai pare ciudat că vorbiţi aşa. Parcă nici n-
aţi vorbi. Eu aud doar cântecul.
Diva surâse iar.
— Atunci “R”-ul meu e o defoRmaţie pRofesională. VoRbeşte-mi despRe tine.
Cine eşti ? Ce faci ?
Gheorghe Săbiescu îi imită surâsul şi-şi pocni palmele una de alta ca un tăietor de
lemne înainte să apuce coada toporului. Se aşteptase mai demult la această întrebare. Îşi
ţuguie buzele şi spuse :
— Funcţionar. Surâse vinovat şi după aceea tăcu lăsându-se studiat în oglinda cu
becuri de către diva demachiată. Demachiat total, curăţit de carne şi de suflet se simţea
şi el când pronunţase “Funcţionar” pentru prima dată în faţa unei femei. Îi era nespus de
ruşine şi-şi plecă privirea.
“FuncţionaR ? Şi . . . mai depaRte ?” — îl scrutau privirile ei întoarse de oglinda
cu becuri.
— FuncţionaR ? Şi, mai depaRte ?
Gheorghe Săbiescu ridică din umeri.
— Am sărit peste treizeci de ani. Necăsătorit. Iar ridică din umeri. V-am spus :
funcţionar, exclamă el dorind ca felul cum pronunţase cuvântul să spună totul, scutindu-
l de alte explicaţii.
— NecăsătoRit ? Şi cum de nu te-ai căsătoRit până la vârsta asta ? se interesă ea.
Îşi acoperi totodată pulpa cu aripa halatului ce până atunci lăsase o privelişte foarte
atrăgătoare bărbatului ce şedea cu genunchii lipiţi pe canapeaua alăturată. Acest bărbat
ridică iar din umeri.

31
bemol

— Asta se întâmplă sau nu se întâmplă. Mie nu mi s-a întâmplat.

Diva ridică o sprânceană.
— Nici măcaR o pRietenă ?
— Nu.
— Nici pRieteni ?
— Ce-i aia ?
— Dumnezeule, ce singuR poţi să fii !
— De ce vă miraţi aşa ? Nu v-aţi fi gândit că pot exista asemenea oameni în
realitate ?
— Nu, recunoscu ea.
— Iertaţi-mă, văd că nici dumneavoastră nu sunteţi căsătorită. În orice caz nu
aveţi o verighetă pe deget.
— Nu, nu sunt. Vezi tu, în meseria mea umbli mult, şi . . .
— Vedeţi ? Şi ar fi putut de atâtea ori să vi se întâmple.
— Să mi se întâmple ce ? făcu ea cu o curiozitate stăpânită.
— Să vă îndrăgostiţi şi să vă căsătoriţi. Ce şi-ar putea dori mai mult decât atât o
femeie frumoasă ?
Diva zâmbi.
— În felul tău ai dReptate, şi totuşi nu te-ai gândit că pot exista asemenea femei
în Realitate.
— Prieteni ? O mulţime cred că aveţi. Toţi cei ce vă ascultă şi vă iubesc.
— Oh, da, răspunse ea în prima clipă, pentru ca întâlnind în oglinda de machiaj
privirea lui să revină repede : de fapt, numai colegi. În lumea noastRă nu pot exista
pRietenii. Arta, pasiunile, oRgoliile sunt mult pRea maRi pentRu ca să existe o
pRietenie Reală, şi sunt momente când simţi că ai avea atâta nevoie de ea ! Rrealmente
sunt momente dintR-astea. Te supeRi dacă te Rog să stai cu spatele ? Vreau să fac un
duş şi să mă schimb.
— Dacă vreţi pot să ies.
— Dacă te întoRci numai, nu e nevoie să ieşi.
Săbiescu cedă imediat. Se întoarse cu faţa la perete şi spuse :
— Aveţi dreptate. Prietenia reală nu există. Ştiu mai demult asta. Fiindcă pur şi
simplu realitatea nu există. Mi se pare prea urâtă ca să existe.
Gheorghe Săbiescu auzi fru-fru-ul unor materiale textile, apoi pocnetul unui
drucker, apoi fsss-itul duşului. Îşi sugrumă impresiile, după ce încercă zadarnic să le
facă mai docile sugerate de aceste sunete atât de blânde. Le considera de fapt în sinea lui
prea blânde şi rare pentru a fi adevărate. Spuse :
— Sunt doar impresii.
— Spune-mi, Gheorghe Săbiescu , ce faci la biRou ? ţipă ea vesel de sub ploaia
artificială mică, abundentă, fierbinte şi parfumată de la şampon. Cu clăbucul în ochi şi
mai ales cu bărbatul întors cu spatele la ea, femeia nu avea cum să vadă zâmbetul
acestuia.
— Nimic real, doamnă. Sunt un funcţionar, v-am mai spus.
Aburi parfumaţi îl înconjurară îl înconjurară pe omul întors cu faţa la perete,
împrumutându-i ceva din căldura lor umedă şi sugestivă hărţuindu-i mirosul şi
pervertindu-i celelalte simţuri.

32
bemol

Vorbi în continuare : dimineaţa când ajung, scot perniţa din dulap, o pun pe
scaun—avem scaune cu tablia tare—îmi pun în faţă teancuri de hârtii şi aştept telefoanele
de la oameni pe care nu i-am văzut şi nu m-au văzut în viaţa mea, dar îi cunosc după
voce, şi ei pe mine la fel. Habar n-am cu arată, însă de telefonat telefonează minute în
şir, ore, zile întregi cârnaţi de cifre pe care le aştern sârguincios pe hârtiile din faţa mea.
Când se adună mai multe astfel de hârtii, le capsez. Când s-au capsat mai multe
asemenea grupuri, alcătuiesc cu ele un dosar. S-au adunat mai multe asemenea dosare ?
— caut un biblioraft. Cu mai multe bibliorafturi umpli uşor un fişet metalic. O
bibliotecă întreagă. Un perete. O cameră. O clădire. Viaţa —
— ScRii înseamnă ! ţipă diva de sub duş. Trebuie să însemne ceva cifRele acelea
pe caRe le scRii !
— Desigur că da ! ţipă bărbatul întors cu faţa la perete, numai că habar n-am ce !
Eu numai le scriu. Şi toţi colegii mei din birou fac la fel. Cu toţii făcem acelaşi lucru.
— Dacă vă plătesc Regulat, înseamnă că aRe o impoRtanţă ceea ce făceţi voi
acolo, strigă ea.
— Probabil. Nu ştiu dacă-i vorba de tone de oţel, kilometri de fire sintetice,
nounăscuţi sau mortalitatea şeptelului. Doar cifre care nu ştiu ce-nseamnă, pe care mi le
dictează regulat telefonic oameni care habar n-au cum arăt, deşi-mi cunosc vocea şi eu
pe-a lor.
— În fiecaRe zi asta ?
— Da, doamnă. În fiecare zi. Şi când se termină ziua, ne vârâm la loc în dulap
perniţele de şezut, altfel se fură, preciză el tot cu faţa la perete.
— Mda, nu sună pRea vesel, fu în cele din urmă de acord femeia pe pielea căreia
apa victorioasă îndepărta ultimele rămăşiţe ale lui Cio-cio-san.
— În fiecare zi—perniţele de şezut—telefoanele—cifrele. Zeci. Sute. Milioane
de cifre. Sună asta vesel ?
— Poftim ?
— Am spus : “Sună asta vesel ?” asta am spus. Nu sună, doamnă. Şi când am
auzit în marţea aia cântând la tranzistorul cu baterie aproape consumată . . . miroase
frumos aici.
— Nu te aud ! se auzi de sub duşul care făcea acum zgomot straşnic, ca pentru
clădire.
— Am spus: “Miroase frumos aici, ” asta am spus.
— Lancôme, ţipă femeia. Sefricţiona, fără îndoială, şi se bălăcea. Pe măsuţă e
un flacon. Dacă-ţi face plăceRe, poţi să pulveRizezi puţin în aeR şi să miRoşi.
Într-adevăr, printre alte ustensile femeieşti, cutii cu cremă de toate culorile,
pensule, foarfeci, rujuri, tampoane, se afla o sticluţă, o ampulă cu dopul sub formă de
buton, umplută pe jumătate cu un lichid de culoarea limonadei.
Gheorghe Săbiescu , tot cu spatele la uşa deschisă a separeului de baie, se
apropie de măsuţă, luă flaconul şi după ce îl cercetă puţin în tăcere, apăsă butonul din
dopul său.
Un tsss, şi aburul ce umplea separeul de baie al cântăreţei se parfumă şi mai mult.
— Miroase frumos Lancôme. Era o mare fericire şi o mare pace în glasul său. Ar
fi vrut într-un fel pe care nu-l ştia deocamdată ca tânăra aceea frumoasă şi bună să afle
cât de recunoscător îi era pentru clipele de paradis ce cu generozitate şi risipă aproape i le

33
bemol

dăruia. Fără să fie văzut, Gheorghe Săbiescu închise ochii şi strigă, închipuindu-şi că ar
fi şi el sub duş—alt duş, separat de cel al divei :
— Vă spuneam de tranzistorul cu bateria aproape consumată !
— Da, ce-i cu el ?
— Am auzit la el voce aceea. În tot rahatul ăla de perniţe de şezut şi de cifre, am
auzit vocea accea. Ca şi cu cifrele—cum vă spuneam—ca şi cu oamenii care le tot
telefonează în fiecare zi, habar n-aveam a cui era. Nici ce spunea. Nici ce-ar fi trebuit
să înţeleg ori se putea înţelege, dar am înţeles chiar când bateria murea . . .
— Cine murea ?
Adevărat, glasul lui scăzuse de la sine, reflectă Gheorghe Săbiescu . Oare de ce
? — apoi strigă din nou :
— Bateria ! Am înţeles că cineva cânta!
— Ce opeRă ?
— Era trei după-amiază.
— Ce OPERR~ ? repetă diva . “R”-ul ei ieşea şi mai mult în evidenţă,
amuzându-l pe Gheorghe Săbiescu .
— Habar n-am ce operă — “Ce operă ?” aţi întrebat ? Nu ştiu. Ştiu că cineva
cânta şi cântând se stinse. Aş fi vrut să-l urmez, să mă duc acolo unde s-a stins, şi iată-
mă ! Mi s-a părut un miracol că cineva mai poate să cânte în vremea asta.
Duşul tăcea de o bună bucată de timp. Se auziră iar foşnetele de textile, după
care diva îi îngădui să se întoarcă.
O tocă micå, de astrahan brumariu pe cap, un jerse de aceeaşi nuanţă, o fustă
neagră cu fante laterale, ciorapi de mătase fumé, pantofi negri, de lac, cu toc-cui. O
broşă mare şi rotundă, de strassuri arunca scăpărări de sub buzunarul de la piept al
taiorului ei de jerse executat într-o croială bărbătească, revere late şi ascuţite, “creastă
de cocoş, ” evident intenţionat demodate. Părea mai mică, şi în nici un caz o japoneză
sinucigaşă. Îi trecu prin cap că arta dilată doar realitatea după cum îi convine şi, cum
realitatea nu există, ea , arta n-ar mai fi deci decât exagerarea unei minciuni. A unei
simple impresii. A unei amăgiri.
Nu era deloc fardată, iar Gheorghe Săbiescu o găsea minunat de frumoasă. I-o
spuse ca şi cum i-ar fi adus la cunoştinţă că are o scamă pe taior. Ea păru să fie încântată
când îl întrebă :
— MeRgem ? privindu-l ca un copil, deşi nu mai era demult, şi asta se vedea cel
mai bine la coada ochiului. Gheorghe Săbiescu o privi drept acolo, fix, şi spuse :
— N-aş vrea, dar dacă vreţi, bineînţeles. Nimeni nu te întreabă dacă-ţi convine
ca visul să se termine. Gheorghe Săbiescu părăsi cabina.
Înainte de a ieşi, diva apucă flaconul de Lancôme şi două tsss-uri umeziră pielea
din spatele cerceilor.
— Stingi tu, Rodica, se adresă ea cameristei de pe culoar.
— Da, domnişoară Violeta, spuse camerista, lăsaţi că deretic io, şi-apăi stâng.
— Bine, dRagă, atunci pa !
— La revedere, domnişoară Violeta, spuse camerista, şi schiţă un mic semn în
direcţia cântăreţei.
Diva se alătură bărbatului ce-o aştepta cu capul în jos într-o zonă coborâtă în
întuneric de iluminatul economicos. Amândoi porniră pe coridor unul lângă celălalt,
Gheorghe Săbiescu o jumătate de pas în spatele ei. La un moment dat, uşa unei cabine

34
bemol

se deschise şi pe ea ieşi un tânăr cuplu. Ea aproape goală, el — la fel. El îşi puse un braţ
pe după gâtul ei. El spuse ceva iar ea râse ascuţit. Când trecură pe lângă cei doi balerini,
fata o recunoscu pe prima donna şi o saltă deferent.
— Bonsoir, păpuşă, spuse diva Violeta şi trecu mai departe. Balerinul se
mulţumi să încline doar capul şi o făcu cu toată graţia profesională de care era în stare.
Se uită apoi lung după artistă şi, fără să-şi ia braţul după gâtul fetei, îi şopti ceva la
ureche. Balerina zâmbi criptic şi întoarse capul şi ea. Dar diva şi cu admiratorul ei
dispăruseră în întuneric.
Diva Violeta privea drept înainte chiar şi când coborâră scările. Gheorghe
Săbiescu o urmări crispat, gata în orice moment s-o prindă şi s-o sprijine dacă ar fi greşit
treapta, ceea ce nu fu până la urmă cazul spre uşurarea lui. În schimb el era gata-gata
să-şi scrântească glezna. Diva privea înainte cu o înverşunare aproape nesănătoasă, ca şi
cum ar fi văzut ceva foarte interesant.
În întreaga esplanadă din spatele clădirii Operei Române nu ardea nici un bec în
afara celui de la intrarea artiştilor. El arunca o lumină mortuară, rapid vibratorie peste
asfalt şi boscheţii de mierea-ursului şi lămâiţă, anulând printr-un efect ciudat sclipirea
stelelor ce totuşi ar fi trebuit să se vadă pe cerul senin al nopţii înaintate.
— Neon, sparse el tăcerea. Au pus peste tot neon. Nociv pentru rădăcina părului
şi pentru ochi — nervi, şi tot au băgat peste tot neon. Ca şi cum şi-ar fi pus cineva în
minte să devenim cu toţii ochelarişti şi chelioşi.
— AdevăRat ? spuse ea tresărind. Continua să privească înainte.
— Aşa am constatat. Cine ştie ce-i adevărat şi ce nu ? Pentru mine vocea aceea
care se stingea mi-a apărut ca adevărată. Mi-aţi spus că a fost Mirella Freni, că e o
femeie vie şi adevărată, şi că ea cânta la radio în ziua aceea de marţi, şi totuşi mie mi s-a
părut un miracol că cineva mai era în stare să cânte. Un înger chema din ceruri.
— Îţi place opeRa ? şopti diva. Îşi strângea cochet cu mâna înmănuşată reverele
taiorului peste eşarfa de mătase înfăşurată de mai multe ori în jurul gâtului.
Gheorghe Săbiescu făcu o strâmbătură de neputinţă de care artista nu putu să-şi
dea seama decât cu coada ochiului.
— Nu. Toate-s tragedii, doamnă, răspunse Gheorghe Săbiescu , iar eu m-am
săturat de tragedii. Toate au nume de femei, doamnă : Aida, Carmen, Tosca, Madame
Butterfly, Manon Lescaut, ca şi cum din femei ar ţâşni toate tragediile, şi din tragedii
— cântecul. Nu, doamnă, nu-mi place opera, numai că e singurul fel înc care se poate
auzi cântecul, altfel se pare că nu. De ce mi-ar plăcea când ştiu că doar tragedii sunt
ascunse acolo unde se aude cântecul, tragedii mai mari de multe ori decât le pot descrie
cuvintele ? Cred că sunt atât de mari, încât pe cel ce le aude ar trebui mai curând să-l
apuce veselia că nu el e cel căruia i se-ntâmplă !
— NaşteRea tRagediei din spiRitul muzicii . . . Nietzsche ?
— Poftim ?
— Nietzsche, ziceam.
— Cine-i ăsta ?
— N-ai auzit de el ? Un filozoff după caRe se zicea că s-aR fi luat fasciştii.
— Spion comunist ? îşi dădu imediat cu părerea Gheorghe Săbiescu, bucuros să
facă conversaţie cu femeia aceea minunată care-i permitea să meargă alături de ea. Din
cuvinte dacă nu din cântec venea salvarea.
Diva Violeta izbucni în râs.

35
bemol

— Dumnezeule, nu !S-aR fi luat după filozofia lui, nu după el !

— Zău ? Habar n-aveam. Nu sunt fascist. Sunt funcţionar.
Diva zâmbea acum şi tot privea înainte. Zise :
— Numai că el nu voRbea de tRagedie ca ţâşnită din femei, cum susţii tu, oRi
numai din femei . . .
— El era fascist.
— PentRu dumneata Nu ! Era filozof.
Gheorghe Săbiescu se uită la el şi ridică din umeri. Spuse :
— Tot cu “f” începe. Ca şi “funcţionar”. Şi ăsta tot cu “f” începe, hm ! Diva îl
privi iar, şi de astădată izbucni într-un râs vesel de tot.
— Hai că m-ai făcut să Râd. Demult n-am mai Râs aşa.
— Din tRamvai, spuse el şi-şi vârâ o mână în buzunar.
— Ah, da. Când te uitai după cleştomani şi tu ai început să-mi spui despRe
tRagedia fetei ăleia—Tosca—Doamne, ce-am mai Râs ! Credeam că-mi vine leşin . . .
Puccini a compus-o . . .
În întunericul de la mijlocul esplanadei ce dădea în Calea Plevnei, faţa lui
Gheorghe Săbiescu se lumină şi ea de zâmbet, invizibil însă pentru diva.
— Iar eu n-am trăit niciodată ce m-ai făcut tu să trăiesc astăseară, în cabină,
când ţi-ai dat cu Lancôme şi când . . .
— Şi când ?. . . spuse diva Violeta plină de curiozitate inocentă.
— Oh, nu, nu, se scutură bărbatul, apoi cu o surpriză ce păru că l-a congelat
într-o fracţiune de clipă : ah, ţi-am spus “tu”, nu-i aşa ? Doamnă, vă rog, iertaţi-mă,
mi-a scăpat.
— Eu ? spuse mirată diva. De ce să te ieRt ? DoaR popa te iaRtă când te duce la
gRoapă. Eu n-am de ce să te ieRt. Poţi să-mi spui cum îţi place. Tu m-ai făcut să Râd,
iaR asta înseamnă pentRu mine mai mult decât îţi poţi închipui.
— Adevărat ? exclamă bărbatul străbătut deodată de fiorii nopţii ce-i înconjura pe
amândoi deopotrivă.
— Cine ştie ce-i adevăRat şi ce nu ? Tu spuneai asta. Aşa mi s-a părut mie. Mi-e
deajuns.
— Eu când nu zâmbesc multă vreme, simt cum parcă mi se depune o coajă — ai
văzut cum arată coaja de mămăligă ?
Femeia făcu semn din cap că nu. El continuă :
— Da’ “mămăligă” ştii ce e ?
De astădată femeia făcu semn că da. Gheorghe Săbiescu zise : După ce o trânteşti
afară din ceaun, rămâbe o coajă tare. Poţi s-o ronţăi. E bună. O coajă ca asta mi se pare
că mi se desprinde de pe obraji când nu zâmbesc multă vreme, şi când uite-aşa, nu ştiu
cum , îmi vine să zâmbesc, deodată simt cum crapă coaja asta pe obraji, şi parcă mă
doare. Acum câteva minute în cabină, simţind parfumul dumneavoastră şi văzând
becurile din jurul oglinzii, şi auzind duşul în spatele meu . . . iertaţi-mi neruşinarea.
— Eu nu văd nimic neRuşinat, exclamă ea, iar bărbatul continuă :
— Atunci am simţit cum îmi crapă coaja de pe obraji, şi m-a durut, şi mi-a
plăcut ca refrenul lui Madame Butterfly.
— Aceea e tema, nu RefRen, îl corectă ea, iar el îşi însuşi pe dată corectura.
Ahh, uite un taxi ! Hei ! strigă ea alergând în Calea Plevnei.

36
bemol

Şoferul o văzu în ultima clipă şi lanternele roşii ale stopurilor pe spate se

aprinseră. Diva urmată de Gheorghe Săbiescu alergă până acolo.
— Taxiul e mania mea, spuse diva întinzându-i mâna bărbatului ce-o însoţise.
— Sărut mâna, doamnă, şi vă mulţumesc.
— N-ai pentru ce. Te las. Atunci mai vii pe la OpeRă, da ? Şi poţi să aduci şi
colegi dacă vRei.
Şoferul deschise portiera şi dădu semne că o cunoştea pe diva ; şi ea îl recunoscu.
Schiţă un zâmbet în direcţia lui şi zise :
— Tu eşti, Paul ? BonsoiR, dRagă.
— Sărut mâna, don’şoară Violeta, strigă şoferul. Diva se întoarse apoi către
Gheorghe Săbiescu şi faţa ei împrumută ceva din luminozitatea plafonierei
automobilului, numai că, lipsit de fard, tenul ei părea că se sustrage luminii , devenind
mai grav decât ar fi putut să fie. Gheorghe Săbiescu îi ţinea încă mâna între mâinile lui.
— Am să vin, doamnă. Câtă vreme are să cânte cineva în casa asta mare.
Femeia clipi, îşi retrase mâna, intră în automobil, portiera se închise.
Semnalizatorul-stânga pâlpâi, lanternele de poziţie şi imaginea lor în macadamul
şoselei se micşorară tot mai mult pe Plevnei înspre Splaiul Independenţei.
Puţin timp după ce automobilul nu se mai văzu, zăbovi în jurul lui Gheorghe
Săbiescu o undă de parfum Lancôme, apoi aceasta se diluă definitiv în aerul nopţii.
Siluete duble se scurgeau pe uşile casei de cultură a studenţilor odată cu
zvâcnirile isterice ale unei orgi de lumină şi canonada nemiloasă în rubato necontrolat a
bateriei. Siluetele fumau şi se sărutau, scoţând nişte sunete asemănătoare cu cele
produse de ventuza de destupat chiuvete.
Cu capul în pământ, Gheorghe Săbiescu plecă din Calea Plevnei pe jos, către
casă ; era mai ieftin.

— Sandu Aldea, Paul. Şi iute, sunt moaRtă de oboseală. Ce întâmplare să te

opResc tocmai pe tine. Spune-mi, Rogu-te, aveţi anumite zone pe caRe le seRviţi ?
— S-ar zice că da — în principiu. Eu de exemplu mă învârtesc pe la Universitate,
da’ tocmai ce adusesem un client de la Favorit şi mă întorceam când m-aţi văzut şi mi-aţi
făcut semn. Au rămas şi mai puţine maşini, de aceea şansa era, oricum, mai mare.
Oamenii nu mai au bani.
— Spune-mi, Paul, voi cum lucRaţi ?
— Douăsprezece cu douăzecişipatru, răspunse şoferul. Aruncă o privire scurtă în
oglinda retrovizoare şi întrebă într-o doară :
— Domnul era . . . o rudă de-a dumneavoastră ?
În întuneric, diva îi găsi ochii în micul dreptunghi reflectorizant din partea de sus
a parbrizului.
— Nu.
Diva zâmbea, şi asta inhibă comentariul pe care şoferul ar fi avut de gând să-l
facă. Cântăreaţa zâmbea într-un fel ce nici o oglindă retrovizoare nu ar fi putut să-l
reflecte vreodată cu adevărat onest.
Era mai mulţumită că în seara aceea abuzase de flaconul Lancôme, decât de felul
cum cântase.
— Ai spus ceva, Paul ? IaRtă-mă . . .

37
bemol

Impresia fulgurantă se risipi în neant, fără consecinţe, aproape ca un clip

comercial cu termenul de valabilitate demult expirat.
“Majoritatea o şi fac, stimată maestră, indubitabil. O şi fac, da, da. La urma
urmei aşa e mult mai facil şi mai rapid, iar şefii se racordează -- sau dacă vreţi
acordează -- pronto la tot ce-nseamnă moda, ori, mă rog, standard acceptat în materie
de productivitate. Puţini însă personalizează calculul. Umila mea părere în materie e că
viteza de lucru dezumanizează orice calcul; algebric vreau să zic. Acesta ar fi trebuit să
fie făcut de om ca să fie uman. ”
“AR însemna că nimeni nu mai judecă uman în zilele noastRe, ” murmură diva,
”dacă e să luăm de bună ceea ce ai spus. ”
“E o simplă părere iar nu o judecată; dealtminteri am motive temeinice să cred
nu prea populară, astfel încât nu cred să fie cine ştie ce relevantă. ”
Diva simţi uşoara senzaţie de ameţeala accentuându-se.
“Mă doaRe capul, ” spuse ea începând să-şi fricţioneze tâmplele, aşteptând
instinctiv din partea celuilalt o încercare de apropiere, oricât de stângace ori de fugară;
ori s-o ia în braţe şi s-o mângâie, s-o aline ori s-o seducă de-a binelea. ”
Jocul începea s-o obosească, rafinamentele începură s-o enerveze mai mult decât
îşi imagina.
Săbiescu Gheorghe continua să stea ţeapăn în scaun ca un martor incomod şi
vexat într-un proces vechi şi întortocheat în a cărui istorie şi desfăşurare s-au perindat
mai multe generaţii de judecători şi avocaţi fără însă a-i da de cap.

— Ştii ce m-a întrebat ieri fiu-miu ? spuse doamna Moga adresându-se doamnei
Lăcustescu aflată tocmai în celălalt colţ al biroului “Balanţe”. “Cum de ştie Dumnezeu
să facă jumătate dintre oameni femei şi jumătate bărbaţi ?” “Miti — i-am răspuns eu —
nu există nici un Dumnezeu care să-i facă pe oameni ; oamenii se fac între ei. Bărbaţii cu
femeile fac nani împreună şi pe urmă apar alţi oameni — bărbaţi şi femei. ” “Adică
visează împreună ?” zice. “Într-un fel, da, ” zic. “Când ai să creşti, ai să descoperi tu
singur în ce fel. ” “Şi când am să descopăr ?” “Când va veni timpul, ” încerc eu să-l
lămuresc. De unde Doamne iartă-mă să ştiu unde-i umblă lui mintea ? “Şi, mami, ” zice,
în sfârşit după aia, “eu sunt visul vostru ? Al tău şi al lu’ tati ?” “Da, Miti. ” “Da’ pe voi
cine v-a visat ?” “Bunici. ” “Da’ pe bunici ?” zice el după o clipă de gândire.
“Străbunici. ” "Da’ pe străbunici ?” “Răstrăbunici, ” mă enervez eu, iar el , “ Da’ pe răs-
străbunicii cei mai de demult ?” “Pe aceia i-a făcut natura, Miti. Natura ne-a făcut pe noi
toţi, pe bărbaţi, pe femei, pe păsări, pe flori, pe copaci — tot ce vezi ea afăcut. ” Stă şi
gândeşte, şi să vezi numai ce e în stare să-mi trântească.
Unul dintre telefoane zbârnâi.
Istorisirea doamnei Moga fu întreruptă. Tuturor le plăcea să audă întâmplări , şi
venea rândul fiecăruia la povestit într-un mod de la sine înţeles, deşi nimeni nu făcuse
nici o tentativă de instituţionalizare a unei reguli de succesiune. Fel de fel de întâmplări
erau.
Fiindcă telefonul care sunase se afla chiar pe biroul doamnei Moga, ea însăşi
ridică receptorul.
— Alo, cine ? Vorbiţi mai TARE ! Nu vă aud. Nu. NU. Vă rog să ţineţi capsula
în drepetul gurii, nu sub bărbie. Aha. Acuma da, vă aud. Ziceţi. Da, La telefon. Bună

38
bemol

ziua. Hollander ? Bine, imediat. Aşteptaţi în telefon puţin, bine ? Mari, dă-mi tu dacă
vrei biblioraftul ăla cu piuliţe, eşti mai aproape . . .
Maria Lăcustescu împinse cu zgomot mare scaunul şi se ridică de la birou. Merse
la unul dintre dulapurile metalice burduşite cu bibliorafturi. Îi deschise uşile şi începu să-
şi plimbe degetele pe ele.
— ~sta ? spuse ea întoarsă către colega Moga cu receptorul la ureche.
— Nu, ălălaltu.
— Care, ăsta ?
Doamna Moga plescăi.
— Nu, dragă, ălălaltu’ de la stânga ta. Al doilea, ăla pătatu’ de cafea, ăla cu
eticheta aia ruptă sus şi pata de ojă ciclamen jos. L-ai văzut ?
— ~sta zici ? Ah, ăsta era, spuse Maria Lăcustescu luminându-se la chip, şi-n
acelaşi timp îl şi smulse uşurată dintre celelalte bibliorafturi.
— Aşteptaţi în telefon ? îşi undui brusc buzele rujate şi vocea dintre ele doamna
Moga.
Unul dintre dosarele adunate în biblioraftul cu eticheta ruptă, scos cu prea multă
rapiditate de doamna Lăcustescu pesemne nu fusese agăţat cum trebuie de mecanismul
respectiv cu care sunt prevăzute astfel de cartoane, şi alunecă pe neaşteptate exact
deasupra biroului domnului Superprepuciu, ca să-i verse cafeaua peste hârtii şi peste
haine.
Din poziţia sa, domnul Superprepuciu se trezi ajungând în picioare cu viteza unui
hopa-mitică. El strigă în gura mare :
— Asta-i culmea ! şi repetă de mai multe ori expresia în vreme ce-şi făcea de
lucru, fără prea mare succes cu petele mari cât nişte hărţi de pe hainele sale.
Maria Lăcustescu nu reşi decât să ducă mâna la gură şi să scoată un “Hiii
!”prelung, apoi azvârli biblioraftul pe biroul doamnei Moga ce aştepta cuminte cu
capsula în dreptul gurii ei rujate pe care şi-o umezea din când în când, ca întotdeauna
când se întîmpla să devină nerăbdătoare. Limba ei era de o nuanţă ceva mai palidă decât
a rujului. Doamna Moga se şi înfipse în vraful de dosare, fără să mai dea nici un fel de
atenţie Mariei Lăcustescu şi incidentului stârnit la biroul domnului Superprepuciu din
vina nimănui la urma urmei. Doamna Lăcustescu se retrase dealtfel imediat pentru a-i
acorda întreaga ei atenţie ghinionistului domn Superprepuciu.
— Un moment, tovarăşu’ exclamă doamna Moga. Da. Le am chiar în faţă. Un
moment. Hollendere aţi spus ? Unde Dumnezeu e, fir-ar al dracului de dosar ! Vezi tu,
Gigi, n-o fi tocmai ăla de jos ?
Gheorghe Săbiescu se aplecă, luă dosarul şi-l înmână doamnei Moga. Aceasta
răsuflă uşurată, iar această răsuflare mirosea a ruj.
— ~sta-i, fir-ar el să fie ! spuse ea. Da, spuneţi. Stoc : optsprezece mii
cincisuteoptzecişitrei la categoria întâi coloana a doua. Din mijloc. Da, la categoria a
doua la mine figurează din cele nichelate la preţul de optsprezece bucata. Da. Nichelate.
Nu. Cincimiinouăsutecincizeci. Nouăzecişitrei treisutecincizecişidoi, zero şi zero peste
tot. Da. Bine. Doamna Moga dădu drumul receptorului în furcă şi continuă mai departe
fără nici un fel de pauză :
— Da. Unde rămăsesem ? Ah, da. Miti. Şi-mi zice Miti : “Da’ de unde ştie
natura să facă jumătate de oameni bărbaţi şi jumătate femei ?” — în fine, am rămas cu
gura căscată. “Nu ştiu, mamă” a trebuit să-i răspund până la urmă, ce mai era să-i zic ?

39
bemol

“Atunci de unde ştii că nu Dumnezeu i-a făcut pe bărbaţi şi pe femei dacă nu ştii de ce
natura a făcut jumătate bărbaţi jumătate femei ? Ce încredere mai pot eu să am în tine
dacă nici la o întrebare ca asta nu poţi să-mi răspunzi ? Ce fel de oameni mari mai sunteţi
dacă nu ştiţi să răspundeţi la întrebărllor mici ? Sunteţi cu toţii nişte mincinoşi, asta
sunteţi ! Şi nici barem nu ştiţi ce sex are Dumnezeu. ” Şi a zbughit-o afară. A zis că el
începe deja să se îndoiască de faptul că oamenii mari sunt cu aevărat mari. Se teme ca nu
cumva — zice — să fie o păcăleală, iar el — tot el zice — nu vrea să fie cel păcălit.
Între timp domnul Superprepuciu îşi dezbrăcase haina şi o încredinţse doamnei
Lăcustescu la insistenţele acesteia. Cu ea în braţe, doamna Lăcustescu Maria ieşise
pentru a spăla local cu apă curentă şi săpun la toaleta damelor. Rămas în vestă în biroul
“Balanţe”, domnul Superprepuciu se interesă unde ar putea fi reşoul.
— Într-adevăr, mda, mormăi domnul Gâbea într-un târziu şi-şi îndepărtă cu un
gest pe care-l dorea cât mai distins ochelarii de pe nas. Ce vârstă ziceţi că are, doamnă ?
făcu el deşi fusese numai urechi la ce spusese colega lui de birou. Domnul Gâbea era
întotdeauna numai urechi la indiferent ce s-ar fi discutat. Chiar dacă avea el o vedere mai
slabă, vârsta şi neonul îşi spuneau cuvântul, auzul îi funcţiona mulţumitor într-o destul
de bună măsură datoriă pensării grijulii a smocurilor de păr ce-i năvăleau periodic în cele
două canale auditive.
— Şapte, zise doamna Moga peste spinarea domnului Superprepuciu.
Domnul Gâbea se juca cu creionul pe blatul pupitrului său plin de creioane,
ascuţitori şi radiere. Când se juca în felul acesta cu un creion, era semn că gândesc, iar
domnul Gâbea se juca astfel într-una.
— Mda, şapte, pufni el. Şapte ani, într-adevăr, fiul dumneavoastră avea
dreptate să întrebe ce spuneţi că v-a întrebat, doamnă Moga. De fapt, la urma urmei, de
ce printr-un accident nu s-ar naşte începând de la un moment dat numai bărbaţi sau numai
femei ? Trebuie să recunoaşteţi că ar fi un accident să se nască numai de unii, ori numai
de alţii. Băiatul dumneavoastră de şapte ani are dreptate. De ce oare am fi juma-juma ?
Copiii şi nebunii nu se sfiesc să spună adevărul, decretă domnul Gâbea, şi creionul lui
făcu “toc” pe pupitru.
Uşa se deschise şi intră o burtă mai întâi, apoi un cap de perfecţiunea formală a
unei bile de rulment.
— Ce-i cu dumneata ? guiţă bila de rulment când perechea ei de ochi mici dădu
de vesta domnului Superprepuciu aplecat dasupra reşoului. Nu reşoul îl electrocută pe
domnul Superprepuciu când acesta luă poziţia de drepţi şi înţepeni în ea fără să mai
scoată nici un cuvânt.
— Ce-i, v-au apucat căldurile ? Pune-ţi domnule haina pe dumneata. La birou nu
se cade să umbli în vestă şi mai ales în faţa sexului frumos.
— Domnule contabil-şef . . . încercă domnul Superprepuciu.
Burta cu bilă nu vru să ştie.
— Mă vezi pe mine că umblu în vestă la birou ? Te rog să-ţi pui imediat haina pe
dumneata.
Tot biroul “Balanţe” nu făcea nici o mişcare, aşezat pe perniţele lui de şezut.
Păru de mare mirare că un telefon începu chiar atunci să zbârnâie în tăcerea ce se lăsase
grea şi penibilă peste pupitrele şi capetele funcţionarilor.
Lui Gheorghe Săbiescu îi veni să râdă. Ce impretinent telefon !Auzi, să sune
tocmai când e contabilul-şef în inspecţie !

40
bemol

Funcţionarul Gheorghe Săbiescu izbucni în râs, dar spre norocul lui burta cu bilă
se afla cu spatele în clipa aceea, iar telefonul, căruia nu-i păsa deloc, se încăpăţâna să
zbârnâie. Nimeni nu îndrăznea să-l ridice.
Gheorghe Săbiescu nu se mai putu abţine şi izbucni în râs.
Burta cu cap de bilă se răsuci sprinţar, dovedind că are un control al momentului
de rotaţie considerabil.
— Poftim ? spuse führerul cifrelor, al perniţelor de şezut, al pupitrelor şi al
tuturor bibliorafturilor, creioanelor şi radierelor.
Gheorghe Săbiescu îşi înghiţi râsul fără probleme de deglutiţie.
— Două turturele stăteau adineaori una peste alta, explică el.
Din mici, ochii bilei se făcură şi mai mici.
— Două turturele, zici, tov. Săbiescu !
— Două, tovarăşe contabil-şef. Lor puţin le pasă.
În fereastră nu era nici unul nici doi porumbei sălbatici. E drept, ei aterizau pe
pervaz doar la ore de masă foarte precise, cu care funcţionarii biroului “Balanţe” îi
obişnuiseră, numai că nu era o asemenea oră, şi tocmai din această cauză atunci când
contabilul-şef avu curiozitatea să vadă şi el cu ochii lui cum se descurcă porumbeii
sălbatici în asemenea situaţii, nu văzu altceva decât trei perechi de chiloţi de trei culori
diferite aşezaţi la uscat în balconul de la etajul cinci al clădirii de peste drum.
Ochii mici se mutară lent şi speculativ pe funcţionar.
— Unde sunt porumbeii, tov. Săbiescu ? întrebă contabilul-şef cu un asemenea
ton încât domnul Superprepuciu izbucni într-un hohot de râs pe care se strădui din toate
puterile să-l facă să sune a tuşit sau strănut, fără să izbutească decât un hibrid caraghios
între toate trei. Gheorghe Săbiescu îi aruncă o privire scurtă, complice, apoi răspunse
omului-cel-mult :
— Au zburat.
— Au zburat ?
— Da. Sunt ruşinoase. Uneori. Au fost ruşinoase de astădată, bănuiesc. În tot
cazu’ asta era ce făceau ele pe pervaz — doamna Moga poate confirma.
— Puţin le pasă anume de ce, tov. Săbiescu ? îşi micşoră şi mai mult ochii bila
aşezată exact pe zenitul burţii, la verticala locului.
— De toate. De asta m-a pufnit râsul. Sună. . .
Şi pentru că organul vorbirii amplasat în partea de sus a celui mai important
contabil nu scotea nici un sunet, funcţionarul Gheorghe Săbiescu de la “Balanţe” adăugă
— şi doar amabilitate era :
— . . . sună. Telefonul sună, tov. contabil-şef.
Unul dintre braţele cu care era prevăzut cel mai mare funcţionar smulse receptorul
obraznicului instrument şi, după ce-l duse la ureche, îl întinse funcţionarului din faţa sa.
— Mulţumesc, tov. contabil-şef, spuse Gheorghe Săbiescu mândru de micul
triumf, dar în gând mulţumea unui contabil cu mult mai mare decât orice muritor pentru
faptul că trimisese telefonul acela providenţial care-l smulsese exact la vreme din faţa
unui rinocer turbat naiba ştie de ce.
Niciodată până în ziua aceea Gheorghe Săbiescu n-a cerut mai bucuros un
biblioraft din fişier, şi niciodată până în ziua aceea nu-i întorsese pur şi simplu dosul
contabilului-şef care începuse iar să zbiere. La domnul Superprepuciu de astădată :
— |i-am spus să-ţi pui haina pe dumneata ! De ce nu-ţi pui haina pe dumneata ?

41
bemol

În vreme ce-i aducea repede biblioraftul cu şaibe Grower, doamna Moga mulţumi
în sinea ei aceluiaşi contabil suprem pentru faptul că i se oferea un motiv de a ieşi într-un
fel justificat din paralizia aceea, temporară, ce-i drept, însă atât de jenantă.
— Poftim biblioraftul cu şaibe Grower, tov. Săbiescu, şi odată cu biblioraftul
însuşi, madam Moga îi mai dădu şi o clipire din ochi, în semn de victorie.
Pe Gheorghe Săbiescu îl cuprinse ameţeala. Nu atât din cauza succesului, cât să
constate acea solidaritate colegială la mica tâmpenie pe care o comisese fără să ştie de
ce. Pur şi simplu asta-i inspirase contabilul-şef când intrase în biroul “Balanţe”. Un
rinocer într-o vitrină de cristal.
— Ce-i mizeria asta pe parchet ? zbieră contabilul-şef.
— Cincimiitreisuteşaptezecişidoi ! zbieră la telefon Gheorghe Săbiescu cu gura în
capsula telefonică şi ochii în ceafa bilei de rulment ce se răsucise fulgerător către el. De
şaibe Grower, explică el — nu capsulei. Apoi ei : Nu v-am auzit. Trec tramvaie. Da.
Nu. Pe coloana a doua. Dictaţi. Zece mii . . .
— Am să vă pun să spălaţi pe jos şi să daţi cu ceară ! zbieră iar contabilul. Ce
mizerie ! Ce dezordine ! Şi cu reşoul ăsta ce-i ? Vreţi să daţi de naiba ? Să nu-l mai văd.
Şi mai stingeţi dinbecurile astea. Eu atâta vă întreb : vreţi să daţi de de naiba ? Dacă
vreţi, bine . . . Eu nu vă zic decât bine . . .
— Nu se vede, zise domnul Gâbea, şi fu nespus de mulţumit că scoase cele trei
cuvinte, în acea împrejurare mai ales.
— O să vedeţi ! strigă contabilul-şef şi stinse el însuşi singurul tub cu neon.
Dezgustat, se afla pe picior de plecare.
— La televizor zice că nu consumă nimic, prinse curaj funcţionarul Gâbea.
— Ce-i asta ? Mă înfrunţi ? S-ar fi zis că şefului contabil îi vine să plângă.
— Aşa zicea la televizor, domnule contabil-şef, am auzit şi eu, susţinu doamna
Colcoază ieşind din starea de perplexitate în care o scufundase intrarea personajului
principal.
— Nu, nu vă înfruntă, tov. contabil-şef. Zice şi el ce zice la televizor în fiecare
seară, îi sări în apărare şi doamna Moga.
— Oh ! făcu din ce în ce mai uluit contabilul-şef. Dar văd că-i un complot în
toată regula.
Madame Moga zise cât putu de calm :
— Nu-i nici un boicot, tov. contabil-şef. Pur şi simplu dacă stigem şi ultimul
neon care a mai rămas, care ne lasă cheli şi ne pune ochelari, atunci n-o să mai vedem să
scriem.
— O să vedeţi ! zbieră contabilul-şef.
— Numai cu vorba nu se face ciorba, mârâi domnul Superprepuciu.
— O să vedem, admise erou domnul Gâbea, fiindcă promptitudinea lui era prea
entuziastă pentru a nu fi suspectă de bătaiede joc. Nimeni de la “Balanţe” nu putea să
bănuiască cât de mult crescuse el însuşi în propriii lui ochi.
Doamna Lăcustescu Maria, cu haina umezită a domnului Superprepuciu în mâini
avu proasta inspiraţie de a vrea să intre pe uşă exact când contabilul-şef ar fi vrut să iasă.
Contabilul-şef se dădu la o parte, lăsând-o să treacă prima. Nimerind brusc în
biroul cufundat în întuneric, prima acţiune a doamnei Lăcustescu fu exclamaţia :
— Au luat iar curentul ?

42
bemol

Apoi îl salută pe şef, a cărui umbră era inconfudabilă chiar şi în condiţii de

semiobscuritate, după care acţionă întreruptorul singurului neon, care se aprinse.
Şi aprins rămase, fiindcă mai întâi burta, apoi bila şefului contabil ieşiră pe uşă
fără să îndrăznească să contreze sexul slab.
Prea ocupată cu haina umedă a domnului Superprepuciu, doamna Lăcustescu
Maria habar n-avea ce război câştigase.
— N-o să rămână nici o pată, domnule Superprepuciu, zise ea, apoi se interesă
unde era reşoul.
Doamna Moga îl scoase din sertar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi i-l dădu.
Doamna Lăcustescu Maria îl băgă în priză şi apoi, cu multă grijă se puse să
usuce porţiunile umezite ale hainei colegului Superprepuciu.
Telefoanele începură să sune în cadenţa lor obişnuită, minele creioanelor
începură să hârşâie, cifrele să umple dosarele, dosarele bibliorafturile rafturile, fişetele,
fişetele viaţa funcţionarilor de la “Balanţe”.
— Dar ce s-a întâmplat ? se interesă doamna Lăcustescu Maria când haina era
uscată de-acum. A făcut urât ?
— Dracu’ ştie ce l-a apucat, zise domnul Superprepuciu, şi-i mulţumi colegei
sale pentru serviciul instantaneu de curăţătorie, spălătorie şi călcătorie.
— Gigi l-a făcut tramvai , spuse madame Moga rotunjindu-şi buzele.
— Pe cine, pe tov. contabil-şef ? spuse doamna Lăcustescu Maria. Nu-i venea
să-şi creadă urechilor. Îl privi pe colegul ei ca şi când i s-ar fi spus despre el că urmează
să plece la Ruse şi să nu se mai întoarcă.
— Tu ? L-ai făcut tramvai ?
Gheorghe Săbiescu nu ştia cum suporte în ochii celorlalţi o faptă atât de eroică,
şi se juca cu creionul pe o hârtie aşa cum proceda şi domnul Gâbea când medita. Numai
că el nu medita, ci pur şi simplu se simţea penibil să se vadă crescut atât de brusc şi fără
vreun efort deosebit în stima colegilor săi de birou.
— Să vezi ce i-a ventilat, strigă de-a dreptul entuziasmată doamna Moga, uitând
că doamna Lăcustescu îi purta pică deoarece din cauza ei se grăbise şi scăpase dosarul
peste cafeaua domnului Superprepuciu. Că doi porumbei făceau dragoste pe pervaz, şi de
aia l-a pufnit râsul.
— Zău ? făcu încă şi mai incredulă doamna Lăcustescu. Uitase manichiura.
Zbârnâitul telefoanelor din toate colţurile ţării anesteziase orice accident al sensibilităţii,
mai ales într-un birou cum e cel al “Balanţelor”, unde vrând - nevrând te întâlneşti cu
aceiaşi colegi toată viaţa. Ca să vieţuieşti şi pe viitor trebuie să-ţi anesteziezi câte ceva în
fiecare zi de fiecare dată când te întâlneşti cu aceiaşi oameni.
Gheorghe Săbiescu resimţi deodată mai puternic decât jena de a suporta un
asemenea eroism de cameră miza sa ridicol de mică în ciuda faptului că toţi colegii, pe
care-i iubea în felul lui, îl considerau ca fiind demn de aprecierea lor. Brusc îl încercă
reculul puternic şi de neconfundat de greaţă. De teamă că ar fi putut vărsa pe birou, ceea
ce trebuie să fi fost doar o simplă şi oarecare variaţie în absoluta monotonie a orelor de
serviciu, Gheorghe Săbiescu sări de pe scaun.
— Când eram mic tata avea o scroafă, începu domnul Gâbea, şi, mă rog, a venit
vremea s-o ducem la vier, la montă, şi vieru’ era la un vecin cam peste drum de casa
noastră. Cum s-o ducem noi ? — că era afurisit de grea de nici pe picioarele ei nu se
putea ţine. Am pus-o într-o roabă şi-am cărat-o, în fine, la sfredel. A doua zi la fel, a

43
bemol

treia zi la fel. Să fi văzut cum clipea din ochi de plăcere. A fătat scroafa noastră atunci,
—ţin minte—nouă, doi au murit dar şapte au trăit, şi după— să fi tot fost vreo trei sau
patru luni—tata, nu mai ştiu ce trebuia să care, cărămidă, ciment, în fine, şi a scos
roaba prin curte, după care s-a dus să închidă uşa de la şopron. Când s-a întors , ce să
vezi ? Scroafa noastră se aşezase în roabă şi clipea din ochi. Credea că tata a scos roaba
ca s-o ducă pe ea la vier.
— Domnu’ Gâbea, ne crezi copii ? N-ai spus tot dumneata că de grea ce era nu se
putea nici măcar ţine pe picioare ? Ca acu să vii să zici către noi că s-a mai şi urcat
singură în roabă ? obiectă domnul Superprepuciu.
— Dacă vă spun ! Ce-i drept, şedea rezemată doar de roabă şi clipea din ochi,
cum v-am mai spus : “Haidem, nu mergem ?” explică domnul Gâbea. Slăbise, nu mai
era aşa de grea c-o supseseră godacii. N-am tăiat-o anu’ ăla. . . Aveam un consătean,
reluă el, dar telefonul sună pentru el.
După zece minute de caligrafiat cifre în dosarul cu bolţuri şi garnituri de etanşare,
reveni şi continuă de unde îşi retezase fraza : noi aveam un consătean glumeţ tare. Era
vecinul nostru şi popa satului. Şi unul şi altul era vecinul nostru, şi-ntr-o bună zi, ce-i
dă prin cap nebunului ? Când popa cu preoteasa nu erau acasă, le ia caprele din curte —
popa avea două capre —, le tunde cu maşina de tuns şi le vopseşte. Pe înserat, când s-
au întors popa cu preoteasa lui, pişicheru’ le-a slobozit pe capre, iar caprele, ca orice
animal domestic, au tras la gospodăria de unde se ştiau. Noi ne uitam pe geam. Or fi
auzit ei zgomot în bătătură— popa s-o fi uitat pe geam. A ieşit în curte—noi îl vedeam
pe geam—şi-odată auzim un răcnet : “Ptiu, ucigă-l toaca !” Dăduse cu ochii de caprele
lui tunse ca-n palmă şi vopsite una-n roşu, cealaltă-n verde, şi nu le-a recunoscut popa.
Ce-o fi zis, că-l are pe necuratu’ în tindă. Caprele ce, erau ele proaste să plece ? Doar
era ograda lor. Şi iar popa “Ptiu, ucigă-l toaca !”— caprele nimic. Şi dacă vede el că nu
dispare satana din curte—noi îl vedeam pe geam—, unde nu ia popa un par, şi pune-te
la ciomăgit caprele neică ! Da’ şi capre mai proaste nici c-am văzut. Nici gând să plece !
Mai bine se lăsau ciomăgite, deh ! |ipa şi preoteasa, ţipa şi popa, şi noi ne stricam de râs
în casă. În fine, până la urmă le articulează popa câte una în numele Tatălui de le-a
omorât şi basta. Dacă nu ne-am stricat de râs.
Domnul Gâbea se scărpină în urechea stângă, îşi reluă imediat figura gravă şi
începu jocul său cu păcănitul creionului în pupitru. La început enervase pe toată lumea,
acum— pe nimeni.
— Şi eu ştiu una cu caprele, făcu mult mai destins domnul Superprepuciu.
— |ineţi-vă vorba, se băgă pe fir doamna Moga, să vă zic eu una pe care-am
auzit-o când am fost la Urziceni, cu gâştele—de capre vroiaţi să ziceţi ceva, domnule
Superprepuciu ?
— De capre, doamnă, admise cel întrebat.
— Era toamnă, mă rog, spre toamnă. Lumea făcea ţuică, vin, cum e toamna.
Şi un om dintr-un sat—nu mai ştiu care sat că sunt o mulţime—după ce şi-a scos omu’
ţuica, fruntea, a doua mână, a aruncat boasca la şanţ. Omu’ ăsta mai avea nişte gâşte la
păscut, singure, ca orice orătanie domestică, cum zice adineaori domnu’ Gâbea cu
caprele. Ei, şi cum vă spuneam, aşteaptă omu’, aşteaptă caprele—ptiu!gâştele, nu
caprele !—mă luai după domnu’ Gâbea; aş! gâştele nici pomeneală să mai vie. “Măi ce
s-o fi întâmplat ?” şi iese omu’ şi unde credeţi că le găseşte pe toate ?
— La şanţu’ cu boască ! strigă excitată la culme doamna Lăcustescu.

44
bemol

Doamna Moga încuviinţă din buzele ei rujate :

— Bete ! Bete de ziceai că-s moarte, ce mai ! Acu’, deh, dac-au murit, ce şi-a
zis omu’? “Măcar fulgii să le iau. ” O aduce şi pe nevastă-sa şi toată seara au jumulit
toate gâştele.
— De ce, dacă tot erau moarte ?
— De ce ! Fulgii de gâscă sunt cei mai buni pentru umplut perne, de aia, îl
lămuri doamna Lăcustescu, iar madame Moga :
— Pufu’, nu fulgii, dragă. Costă o grămadă de bani o pernă din puf de gâscă. Şi
cum vă spuneam, au jumulit amândoi toate gâştele. Şi nu ziceţi că s-au trezit gâştele din
beţie a doua zi dimineaţă şi-au venit prin sat în pielea goală până-n bătătura omului, că
omu’ le-azvârlise ca pe nişte stârvuri la marginea satului. Să nu vă uitaţi vorba, domnule
Superprepuciu.
Funcţionarul se lăsă cu toată greutatea pe spătarul scaunului său şi spuse :
— Da. Asta s-a întâmplat de-adevărat pe undeva tot prin jurul Urzicenilor—
Coşăreni, pare-mi-se. Sau să fi fost Borăneşti, Bărcăneşti, dracu’ să le ieie.
— Scuzaţi-mă că vă întrerup, domnule Superprepuciu, dar ce are Urzicenii ăştia
că totul pare că se întâmplă numai în jurul lui ? se pomeniră întrebându-se cu voce tare
buzele gros rujate ale doamnei Moga.
— Parcă, ce, numai în Urziceni se-ntâmplă astea ? Toate satele seamănă între
ele, şi dacă stăm să ne gândim, orice sat sau oraş are aceleaşi vecinătăţi cu ale oricărui
sat sau oraş, aşa încât folclorul nu poate fi decât unul şi acelaşi.
Savantlâcul domnului Gâbea ţinând foarte mult de teoria matematică a şirurilor
trecu neobservat printre funcţionarii biroului “Balanţe”.
— Să zicem că s-a întâmplat unde-am zis. O femeie avea capre. Într-o seară
vede că nu-i mai sunt caprele în bătătură. Iese să le caute în uliţă, în sat. Lângă sat.
Lângă sat era un cimitir fără gard. Într-un loc tocmai se săpase o groapă a cuiva care
dorea să-şi construiască un cavou. Femeia, tot orbecăind pe întuneric, a auzit un fel de
chelălăieli pe care le-a luat drept caprele ei. Mă rog, a fost bucuroasă că le-a găsit vii.
Nu i-a fost frică fiindcă era într-o groapă de cimitir la vreme de noapte. Tare-n vrej
muiere. A coborât în groapă, şi-a îmbrăţişat caprele de bucurie şi ca să se încălzească,
şi a aşteptat zorii.
Groapa era adâncă şi nu putea să iasă singură de acolo. Când se crăpa de ziuă şi
a auzit ea scârţâit de căruţă, ar fi început să strige după ajutor.
Căruţaşul, om tot de la ei din sat care se ducea în treaba lui, ar fi auzit-o. Ar fi
recunoscut-o. Ar fi venit lângă groapă cu un felinar şi-ar fi întrebat fără să se uite într-
acolo, “Cine-i ?”
Femeia i-ar fi spus : “Uite mă, nea cutare, io îs cutărică din Coşăreni, sau
Borăneşti, sau Bărcăneşti, sau dracu’ mai ştiu ce sat, şi-am căzut acilea în groapă.
Aruncă-mi nişte hamuri să ies. ”
Căruţaşul zice c-ar fi recunoscut-o după voce c-ar fi fost femeia lu’un vecin de-al
lui, din sat, cu care se cunoştea bine, şi s-ar fi dus la căruţă, ar fi adus un ham şi i l-ar fi
aruncat.
Acu’ femeia a vrut să trimiţă sus mai întâi caprele, dar fără să-i mai spuie omului
ce are de gând. Şi căruţaşu când a tras sus hamu’ şi-a văzut la lumina felinarului mutra
oarecum obraznică şi cam râzătoare a caprei în locul femeii care-i vorbise până atunci, a
crăpat pe loc. I-a pleznit inima, zice.

45
bemol

Unul după altul cele două telefoane sunară, primul semnal al celui de-al doilea
telefon începând chiar din momentul epuizării primului semnal al primului telefon, şi-
apoi iar se-nnodară semnalele, rezultatul global fiind un zgomot neântrerupt.
Gheorghe Săbiescu sări în picioare cu o asemenea energie încât izbi scaunul de
perete. O durere ascuţită îl fulgeră în şoldul drept.
“Doamne, ce-o mai fi şi asta ?” se întrebă. Nu era pentru prima oară când i se
întâmpla. După aceste şocuri de durere urmau de obicei valuri de amorţeală a căror
radianţă din articulaţia şoldului îi înţepeneau temporar piciorul : cinci minute, zece
minute. Ore.
Degetele domnului Superprepuciu se agăţară brutal de hainele lui, iar glasul lui
coborât îi şuieră :
— Nu fii Iuda printre Iude, bine, Gigi ?
— De fapt, chiar aşa, ce sex ar putea avea Dumnezeu ?
— Hai c-ai fost tare cu tramvaiu’ tău! mai apucă să audă Gheorghe Săbiescu
înainte de a se smulge din gheara lui Superprepuciu şi de a ţâşni ca din puşcă pe uşa
biroului.
Se opri numai deasupra lavoarului de la toaleta “Bărbaţi”, unde lăsă să i se scurgă
din gât un lichid gălbui urât mirositor. Îşi ridică privirea aburită de lacrimi pentru a şi-o
întâlni în oglinda cu argintul mâncat de infiltraţii. Ochii-l usturau de scremut. Atât de
mult ar fi dorit să aibă ce să vomite în clipa aceea ! Efortul nu-i aduse însă decât o
usturime intensă în cerul gurii şi un nod în vidul din maţe.
Din fericire dorinţa îşi găsi debuşeul în reacţia peristaltică specifică excreţiei
intestinale, ori la simpla ei părere. Şi ea fu deajuns pentru ca funcţionarul să se întoarcă
şi să intre în cabinetul de o singură persoană.
Catarama de la curea scoase un clinchet care printr-un efect obscur mai alină
suferinţa funcţionarului. Dar, pe când cecul debita rectal cu multă caznă o compoziţie
apoasă, gălbuie, din ochii aburiţi ai lui Gheorghe Săbiescu se scurseră pe obraz două
lacrimi de umilinţă. Iar buzele lui implorau în legea lor independentă de orice voinţă,
“Oh, Dumnezeule ! Nu plâng. Nu trebuie să plâng. Doar ştiu bine că bărbaţii nu plâng
decât în closete cu zăvoare reparate. ”

— Spune-mi, Gigi, acum că ai văzut şi ai ascultat atâtea spectacole, mă Rog, că

mă cunoşti, când ai aflat câte ceva din viaţa ce cuRge cu valuRi mai fuRioase sau mai
liniştite îndăRătul ziduRilor acestei case maRi, ce aştepţi acum să se întâmple ?
Funcţionarul se ridică de pe canapeaua de pluş şi veni în spatele ei. Se priveau
unul pe altul în oglindă. Gheorghe Săbiescu îşi puse palmele pe spătarul scaunului şi
spuse :
— Aşa trebuie să fi încercat sfinxul să-l ucidă pe Oedipe.
Diva făcu ochii mari.
— Te RefeRi la întRebaRea mea ?
— Oh ! exclamă bărbatul, şi ridică ochii în tavan.
— Atunci poate la felul cum te pRivesc ? încercă iar cântăraţa.
— Nici vorbă, Violeta. Ai ochi prea frumoşi pentru ca ei să poată ucide, şi chiar
presupunând că aşa ar fi, nu ştiu, zău, ce victimă, privindu-te, n-ar sfârşi până la urmă
prin a se împăca cu soarta ei.

46
bemol

Gheorghe Săbiescu făcu o pauză, apoi reluă : mai degrabă cred că absenţa lor ar
putea să facă destul rău cuiva care a stat în lumina lor o bucată de timp.
— S-o iau ca pe un compliment ?
— Sfinxul se întreabă ? spuse Gheorghe Săbiescu oarecum amuzat. Îşi repezi
ochii în sus, dar amuzamentul lui suna fabricat.
— VoRbeşti ciudat în seara asta, dRagă Gigi. Nu era un reproş în glasul ei, ci
doar o simplă constatare.
— Adevărat ? exclamă el. Nu mi-am dat seama. Nu-mi închipuiam că un
funcţionar ar putea să vorbească, şi, ciudat, încă unei cântăreţe frumoase care mănâncă
oricând pofteşte nougat grillé, care se parfumează cu Lancôme şi Estée Lauder
Distillerie, şi care se duce la Paris sau Rio de Janeiro cum m-aş duce eu până la Matache.
— Taci, pentru Dumnezeu, dacă nu eşti în staRe să spui ceva mai dRăguţ, spuse
furioasă diva Violeta.
Degetele lui strânseră mai tare decât până atunci lemnul curbat al scaunului.
— Poate că ai dreptate. Poate că am devenit ciudat. Înseamnă că e pe-aproape
coda. Ar trebui să-ţi fiu recunoscător fiindcă dintr-un funcţionar asexuat ai izbutit să faci
un bărbat fără însă ca nici tu nici eu să bănuim că animalul ăsta de bărbat s-ar putea, ca
să zic aşa, îndrăgosti — iartă-mi stupizenia.
Ea ciuli urechile.
— Îndrăgostit ? De cine, dacă nu sunt indiscRetă ?
— De tine, strigă Gheorghe Săbiescu , şi împunse cu degetul în oglinda de unde-
l privea mirat şi abia demachiat chipul divei.
— Oh, de mine ! exclamă femeia, pentru ca imediat să adauge, bine dRagă,
daR nu poate fi voRba de iubiRe, pe un ton de parcă ar fi fost vorba despre tromboflebită
varicoasă.
De o bună bucată de timp Gheorghe Săbiescu o privea drept în ochi prin
intermediul sticlei argintate. Spuse :
— Desigur că nu. Uită-te numai la mine. Mai e bărbatul ăsta în costum nou şi
cămaşă albă, proaspăt bărbieit, pieptănat cu cărare, papion de mătase albă la gât şi
pantofi de lac acelaşi cu funcţionarul care-a fost în urmă cu doar câteva ore ? Mai poate fi
bărbatul ăsta care ronţăie nougat grillé, care trage pe nări parfum Lancôme emanat de o
fiinţă încântătoare— cu atât mai mult cu cât ea nu e machiată— cu atât mai mult cu cât în
cabina ei se desfăşoară toate astea, acelaşi cu bărbatul care a fost până acum câteva ore,
ori care va fi neapărat peste alte câteva ore ? Poate fi unul şi acelaşi bărbatul cu turul
pantalonilor lustruiţi de perniţa de şezut şi mintea umplută de şiruri de cifre pe cât de
uriaşe, pe atât de lipsite de sens, cu cel care stă acum în compania unei femei care a
văzut toată lumea şi a cântat în ea ? Mai poate fi , Violeta, bărbatul acela, acelaşi cu cel
care acum stă lângă o femeie adevărată—cu tine, Violeta—una singură, capricioasă,
parfumată şi atât de frumoasă ? Şi mai presus de toate adevărată ! Nu, desigur, nu poate
fi. Ar putea el să nu se îndrăgostească ? Fără să ştiu nimic de dragoste, pot spune de
asemenea că nu. Uită-te numai la turul pantalonilor mei cei noi ! Nici urmă de lustru,
dar când am să văd Tosca de o mie de ori, Butterfly de mii de ori, Aida de mii de ori
atras pe scaunele de pluş roşu ale clădirii ăşteia mari doar de simplul drag al acelui zeu ce
se bucură în vocea oricărei fiinţe cântătoare, turul pantalonilor mei se va lustrui ca atunci
când aş merge la birou pentru ca să înşir opt ore pe zi şiruri nesfârşite de cifre fără sens,
şi aşa ceva nu vreau să se întâmple cu nici un preţ, Violeta. Cu nici un preţ. Tu ai să

47
bemol

ronţăi nougat grillé, ai să te parfumezi şi ai să pleci ca să cânţi undeva pe glob, şi oricât

de singură te-ai simţi, adoratorii vor roi în jurul tău şi te vor face cel puţin să uiţi : vei
cânta în locuri unde oameni ca mine nu vor ajunge în toată viaţa lor nici măcar cu gândul,
te vei plictisi, şi cuibărită în plictiseala ta vei tânji la nişte visuri pe care unul ca mine
nici măcar nu le-ar putea concepe. Ştiam însă de la început că iubirea mi-e interzisă,
ştiam că nu puteai fi decât întruparea unui vis de neatins, cel mai îndrăzneţ şi mai
minunat pe care îl putea plăsmui unul ca mine, un vis care mă chema totuşi tainic în
negura nopţii. Parcă şi-acum aud o voce dintr-un tranzistor cu bateria aproape consumată
. . . . Nu te teme, Violeta, îţi promit că n-am să-mi lustruiesc turul pantalonilor în
preajma ta, oricât de tare ar striga hoitul din mine, “Du-te la ea La ea să te duci ! Acum !
ACUM ! La ea!” Visurile mele cele mai intime , pentru tine, Violeta, nu sunt decât
pământ tare pe care-l calci, aerul adevărat pe care-l respiri, Lancôme, nougat grillé,
Parisul cu care te scalzi, pe care-l ronţăi şi-n care exişti. Oameni ca mine trăiesc toată
viaţa în . . .
Brusc lumina se stinse. Violeta se grăbi să-l lămurească. Portarii au primit
indicaţii precise să acţioneze întreruptorul general la o anumită oră şi, cu siguranţă, acea
oră venie. Gheorghe Săbiescu îşi aminti că în jurul oglinzii de la micuţa masă de machiaj
nici nu se mai aflau în soclurile lor decât două becuri chioare, iar plafoniera împrăştia
aceeaşi lumnă searbădă ca şi într-un compartiment de tren.
Auzi pe Violeta trăgând unul dintre sertarele măsuţei de machiaj, hârşâind un
chibrit care-şi dădu duhul fără rost într-o emanaţie puturoasă de sulf şi oxid de fosfor,
emiţând totodată o scânteie verzuie, anemică.
Un al doilea hârşâit. Şi un al treilea.
Şapte scântei verzui umplură cabina cu duhoarea chimică înainte ca lumânarea
albă dată la iveală de diva, ajutată de imaginea în oglindă a flăcării ei prelungi şi liniştite
să depună pe feţele celor doi o rază de taină.
Tot timpul cât dură acest ritual nici el nici ea nu vorbi. Abia când lumânarea şi
imaginea ei îşi găsiră liniştea, funcţionarul Gheorghe Săbiescu continuă de acolo de unde
se oprise.
— Oameni ca mine trăiesc toată viaţa lor în sucul visurilor lor. Hrană le e
zădărnicia. Nu pot să iasă şi să şi le împlinească oricât de tare s-ar zbate, ba, cu cât se
zbat mai mult, cu atât se afundă mai adânc în propria lor emanaţie de dor şi de speranţă.
Oameni ca mine, Violeta, sunt invizibili. Nici anuarele statistice nu-i iau în seamă. Ei
sunt parcă născuţi într-un fel de sac de celofan în care vor umbla toată viaţa. Milioane
de astfel de saci de celofan sunt umpluţi cu zvâcniri, gemete, scrâşnete, lacrimi, dor şi
speranţă — visuri, şi ele nu vor ieşi afară de acolo niciodată. Şi-abia acolo unde sacii de
celofan se termină, deasupra lor începe viaţa celor ca tine, norocoşi. Liberi să se
parfumeze cât poftesc cu Lancôme şi să ronţăie tone de nougat grillé, să plece când au
chef la Paris, Londra, New York, liberi să respire, să zâmbească — liberi să cânte.
Globii oculari ai lui Gheorghe Săbiescu , fiind suprafeţe convexe, ar fi trebuit ca
reflexul celor două lumânări în ei să fie mult mai puţin luminos, şi totuşi există un
moment ceea ce prescrie teoria opticii.
Gheorghe Săbiescu continuă :
— . . . şi să se plictisească uneori. Făcu iar o scurtă pauză, după care urmă. Mi
s-a întâmplat să aud un asemenea cântec — cântecul din afară — abia pătruns prin sacul
meu de celofan, şi, simţind că vine de sus, am vrut doar să mă apropii de el, nu să-l

48
bemol

ating. Aşa ceva ştiam încă de la bun început că e imposibil. Şi s-a întâmplat tot ce s-a
întâmplat.
— Ce s-a întâmplat, Gigi ? şopti diva. Se apropie de el şi numai pentru o clipă şi
ochii ei violară legile reflexiei luminii într-o suprafaţă convexă. Încă nu s-a întâmplat
nimic . . .
— Desigur că nu, spuse funcţionarul, scuturat de un frison de emoţie. El se
ridică în picioare şi strigă : cum să ştii ce s-a întâmplat când nimeni nu poate sfâşia sacul
de celofan, şi poate că nici nu trebuie ? Tu ai dreptate când spui că nu s-a întâmplat
nimic. Tu trăieşti. Respiri. Cânţi. Viaţa ta e o gamă majoră, urcătoare, plină şi
luminoasă. A mea— una minoră, cu bemol la armură, coborâtoare . . . nimic din sacul
de celofan, nimic nu va ajunge la împlinire, oricât de sălbatică ar fi zvârcolirea
dinăuntru. Da, Violeta, viaţa unuia ca mine, cum sunt milioane acolo, afară, e sortită
să fie un etern bemol ce numai foarte rar, în momente privilegiate, de capriciu poate
auzi cântecul divin al unei alte game cu sunet împlinit şi ademenitor. Sunetul acela . . .
şopti Gheorghe Săbiescu şi puse mâna pe druckerul de la uşa cabinei.
Femeia îi ghici intenţia şi îl opri.
— Mai stai, Gigi, nu pleca. Te Rog. |ie-ţi place opeRa şi ai să mai vii să mă
asculţi şi să mă vezi, nu-i aşa ?
Figura imobilă până atunci a funcţionarului păru să capte o expresie, însă din
cauza umbrelor exagerat de profunde, decupate de cele două flăcări de lumânare,
aceasta părea ori tragică, ori batjocoritoare.
— Eu ? Te înşeli, Violeta. Toate operele nu sunt decât nişte minciuni în care nu
cred nici atât. Toate eroinele, Aida, Cio-cio-san, Lucia, Tosca, toate sunt atât de
frumoase încât mi-e peste putinţă să cred că chiar lor li s-au putut întâmpla asemenea
tragedii oribile. Dacă pentru asemenea femei au compus compozitorii toate dramele
astea lirice, atunci nu pot decât să-i deplâng pentru uriaşa lor stupiditate, ori rea
credinţă. Căci altfel n-am cum să numesc obrăznicia trufaşă cu care încearcă să te
convingă că o femeie atât de frumoasă poate suferi şi chiar muri dintr-o pasiune
imposibilă. Există oare ceva cu adevărat imposibil unei femei frumoase, şi mai ales
când e vorba de propria ei fericire ?
Gheorghe Săbiescu îşi îndulci expresia şi clătină neâncrezător din cap de la stânga
la dreapta, pe cât de lent, pe atât de hotărât. Fiindcă—urmă el—dacă cei frumoşi,
bogaţi şi liberi ar suferi aşa, cum ar trebui să fie viaţa celor urâţi, care nu pot inspira
iubire, afecţiune, milă, şi nici măcar silă ? Cine ştie ce e în sufletul unui asemenea om
cum sunt cei mai mulţi ce umblă pe-afară nefardaţi în sacii lor de celofan de unde nimeni
nu-i va scoate niciodată ? Nu, diva, nu cred în operă, şi cu atât mai puţin în
compozitorii ei. Sunt prea invizibil, prea mic şi prea închircit în sacul meu de celofan ca
să pot lua parte la convenţia acestei minciuni somptuoase care e opera. Să se joace Aida
cu ţigani zlătari şi ursari şi-atunci am s-o cred ! Să se joace Butterfly cu cea mai ieftină
târfă dintr-o leprozerie undeva-n largul insulei Java şi-am să fiu zguduit până la pierderea
minţii. Să se joace Tosca cu tuberculoşi şi canceroşi şi sifilitici şi-am să mor şi eu odată
cu ei. Vreau ca pe Othello să-l mistuie pasiunea şi să-l orbească gelozia pentru o
Desdemonă cu lupus pe obraji şi pe buze, şi-am să căpiez odată cu el ! Dar nu, Verdi,
Puccini, Giordano, Donizetti şi-au ales frumuseţi peste care, ca şi cum n-ar fi fost
deajuns asta, au mai turnat şi machiaj— ca să prindă lumina, tu mi-ai spus-o—de parcă
ar fi vrut să spună, “Vedeţi ce frumoasă e ? Ei, cât o vedeţi de frumoasă, să vedeţi

49
bemol

numai cum o să crape. ” Câtă prostie ! Ori câtă minciună ! se scutură dezgustat
funcţionarul. Ah, niciunul dintre zeii ăştia ai minciunii şi-ai prostiei exhibiţioniste habar
n-au ce drame se petrec în sufletele celor urâţi, pentru feţele cărora nu există nici un fard
care să invite lumina să prindă ! Cine s-a uitat cu adevărat la un urât ? Cine a avut
răbdarea să se uite atât de atent şi să pună lumina în aşa fel pe el încât să apară în toată
splendoarea exact ceea ce face în sufletul lui echilibrul urâţeniei sale exterioare, a pielii
sale devastate de cele mai respingătoare boli ? Nimeni, Violeta, nimeni. Nu cred în
opere. Tocmai pentru că sunt un anonim bemol între atâtea milioane debemoli cărora li
se refuză orice împlinire, nu pot să cred în exhibiţia forţată a frumuseţii şi tragediei.
— Promite-mi că ai să mai vii. Îţi place doaR opeRa. Diva se agăţă de el, dar
Gheorghe Săbiescu acţionase deja druckerul de la uşa cabinei. Gheorghe Săbiescu ridică
din uşă şi spuse :
— Cine ştie, poate că am să mai vin, poate nu.
Flacăra lumânării începu să oscileze, atinsă de curentul de aer stârnit de mişcarea
divei, iar imaginea flăcării în oglindă oscilă exact în acelaşi fel.
— Gigi, mai vino. Ştiu ce-i aceea o coajă de mămăligă, exclamă ea pe
neaşteptate. Ca urmare a ultimelor ei cuvinte, faţa lui se lumină, în ciuda oricăror legi
ale opticii ce-ar fi putut acţiona în obscuritatea parfumată a micii încăperi.
— Ştii, Violeta, ai izbutit acum să faci să-mi crape din nou coaja aceea de
mămăligă de pe faţă, spuse el, însă druckerul îşi continua mişcarea lui în jos.
— Asta înseamnă că zâmbeşti, trase ea o concluzie şi în acelaşi timp se temea să
n-o fi greşit.
— Da, recunoscu el. Şi-ţi mulţumesc.
De data asta druckerul produse un sunet scurt şi uşa se întredeschise.
— Rămâi, Gigi.
Răsuflarea ei se accelerase.
— Oh, exclamă funcţionarul ridicând ochii spre tavan şi încleştându-şi în acelaşi
timp fălcile.
— MăcaR puţin.
— Degeaba, Violeta. Coda se apropie.
— Ai vRea să mă ai ? continuă ea şi deschise picioarele, cum fac balerinele în
toate baletele.
Dar Gheorghe Săbiescu o privi liniştit şi spuse :
— Imposibil. Sacul de celofan nu-mi dă voie.
— Lasă-mă să te scot din el, strigă diva şi se lipi de pieptul lui. Încercă chiar să-i
dea jos haina. El înţepeni, rezistă acestei agresiuni ispititoare. O îndepărtă fără
brutalitate, dar ferm. Clătină capul ca în faţa unui copil greu de cap la toate explicaţiile
de până atunci.
— Am nevoie de tine acum, Gigi.
— Ca pasărea de aer, murmură el.
— Lasă pRostiile şi închide uşa.
— Ba n-ai. Nimeni n-are nevoie cu adevărat de oameni ca mine, Violeta. Ei
sunt buni doar ca să-şi fure în glumă perniţele de şezut şi să dicteze cifre prin telefon.
— Gigi !
— Asta nu-i operă.
— Nici nu jucam opeRă, pRostule !

50
bemol

Ceva în felul cum pronunţase cuvintele îl avertiză pe Gheorghe Săbiescu . Se

apropie, puse degetul arătător pe obrazul divei şi dădu de umezeală.
— Plângi ?
— Ea clătină capul în sus şi-n jos fără să spună nimic.
— Sunt lacrimi adevărate, continuă el. Şi nu mai ai nici un pic de fard pe obraji,
şi nimeni nu pune lumina pe tine. Buzele lui se apropiară la un centimetru de vârful
nasului ei, apoi la un milimetru, apoi îl atinseră.
— Te iubesc, Gigi, şopti diva în întuneric. Ceva mai multă lumină dacă ar fi fost
în jur, n-ar fi avut curajul s-o spună, gândi Gheorghe Săbiescu . Gheorghe Săbiescu
răsuflă îndelung, şi pe măsură ce inspira din nou, se hotărâ :
— Acum chiar că e timpul să plec dacă vreau să nu mă trezesc şi să se strice totul.
— Ai să mai vii ?
— Îţi promit că n-o să-mi lustruiesc turul pantalonilor pe pluşul de pe aici. Cu
siguranţă însă am să fiu undeva, ascultând la un tranzistor mic operă, de dragul acelei
voci omeneşti care cântă chiar şi când nu mai e nimic de făcut, şi-ţi promit, Violeta, că
am să ascult până se va consuma bateria, şi-atunci, indiferent cine-ar cânta, Sutherland,
Freni, Moffo, Callas, am să mă gândesc la tine. Gândeşte-te la mine când se-ntrerupe
curentul.
— Te iubesc.
— Şi eu, dar asta nu mai contează.
Gheorghe Săbiescu vroi să se desprindă de ea, ea însă nu-l lăsă.
— Ştiai că o femeie când e păRăsită în halul în caRe sunt eu acum, blestemă ?
Gheorghe Săbiescu o privi drept în ochi şi spuse :
— Dragă Violeta, nu poţi să mă blestemi mai mult decât sunt blestemat.
Şi de astădată reuşi să se desprindă şi paşii lui se auzeau pe coridor din ce în ce
mai slab.
Un mic curent de aer însufleţi pentru foarte scurtă vreme şi foarte puţin flacăra
lumânării şi imaginea ei în oglinda de machiaj.
Când Gheorghe Săbiescu trecu pe lânga cabina portarului, acesta îl interpelă :
— Au mai rămas sus lumânari aprinse, tovarăşu’ ?
Funcţionarul tresări. Privi la omul cu şapcă din faţa lui. Radiaţia rece, albăstruie
şi pâlpâitoare a neonului imbeciliza şi mai mult trăsăturile celuilalt şi, preţ de o clipă, îi
trecu prin minte că nici cu el lucrurile n-ar fi putut sta altminteri. Rânji.
— De ce ? Mata ţii cumva şi evidenţa economiilor la lumânări ?
Figura paznicului se schimonosi şi se înrăi imediat.
— Este în contraindicat de regulamentu’ de prevenire a incendiilor, to’ar’şu’, şi
intră în atribuţiunile mele să mă interesez dacă a mai rămas lumânări aprinse pe
vreundeva, aşa că ‘mneata să nu vii să-mi faci mie garagaţă acilea când omu’ îţi vorbeşte
serios.
Era urâtă şi rea faţa omului cu şapcă. Arăta încă şi mai urâtă şi mai rea din cauza
radiaţiei sterilizante şi intermitente a acelui neon defect ce lăsa lui Gheorghe Săbiescu
impresia că noaptea din jur, spaţiul , întreaga viaţă nu sunt altceva decât interiorul unui
infinit institut medico-legal.
— Nu cred că mai e nimic care să ardă în toată Opera asta , zise el privindu-l în
ochi pe portar, şi cu impresia că vorbele sale ricoşaseră pentru totdeauna din geamurile
aflate peste tot pentru ca nimic din înţelesul lor să nu ajungă la urechile acelui om-zeu

51
bemol

obtuz şi absolut peste Operă în perioada nopţii, funcţionarul îşi lăsă bărbia în piept, îşi
ridică gulerul pardesiului şi o luă din loc.
O dată umbra i se mai văzu când ajunse în dreptul stâlpului de la mijlocul
esplanadei, şi încă odată când ajunse lângă stâlpul de la capătul ei.
Pe Calea Plevnei făcu apoi la stânga şi nu se mai zări.
Cu un bâzâit uşor, cutia unui troleibuz trecu pe dreapta, transportând spre Piaţa
Kogălniceanu un singur pasager cu tâmpla rezemată de geam. Maşina de noapte trecu
probabil peste o denivelare a macadamului— între troleu şi linia de alimentare aeriană se
produse o mică distanţare. Fiindcă apăru la un moment dat o scânteie electrică mare şi
albă.
Pe urmă troleibuzul trecu de esplanadă, troleul apoi şi scânteia. Doar bâzâitul
motorului electric se mai auzi o vreme în noaptea pe care uneori neoanele iluminatului
public de pe străzi o fac să semene cu un coridor de morga, apoi—nimic.

VÂNTUL ªI IARBA

Diva întinse mâna şi-l atinse într-un loc situat între mandibulă şi gât.
— Te-ai Ras pRost.
— Da. M-am grăbit.
— De ce ?
— Ca să nu întârzii. Pentru mine tot ce-i frumos vine din sens opus.
— Nu pRicep pRea bine ce vRei să spui cu asta, însă în oRice caz mi-aduc aminte
că şi data tRecută eRai băRbieRit tot atât de gRoaznic.
— E atat de putin timp.
— Când stau şi te-ascult am cateodată impResia că voRbeşti algebRic.
— Intuiţia dumneavoastră s-ar putea să nu fie deloc atât de departe de adevăr.
La urma urmelor toată viaţa mea n-am făcut altceva decât să adun cifre. Lungi coloane
de cifre din groase bibliorafturi burduşite cu groase repertoare. La urma urmei între
carnea viermelui de măr şi pulpa mărului nu e cine ştie ce mare diferenţă. Toată viaţa
mea e un biblioraft burduşit cu lungi şiruri de cifre. Când la dumneavoastră e un lung şir
de . . . “
“ . . . tuRnee, ” exclamă diva cu teatral dezgust, dar Săbiescu Gheorghe nu luă
în seamă nuanţa, prea absorbit să ghicească în geamurile aburite ale tramvaiului de
noapte , gol, contururile caselor şi configuraţia dinamică a luminilor ce stârneau galaxii
multicolore la refracţia în minusculele picături de condens.
Erau ca nişte uriaşe timbre mişcătoare înşirate ordonat pe un rând de clasor a
cărui bandă întinsă de celofan transparent sclipea când şi când deasupra unor peisaje
dominate de gri—petrol şi ultramarin. Toamna înaintată şi amurgul târziu se dovedeau
nişte pictori maniacal de zgârciţi cu paleta , iar seria de macroreproduceri vivante
configurată de ferestrele tramvaiului clănţănind anacronic , frizând suprarealismul în
lungul Bulevardului Mărăşti reprezenta în continuu aceleaşi variaţiuni cromatice
cvasimonotone ale unei serii filatelice dinamice atât de familiară.
Cineva ştersese condensul de pe unul dintre geamuri , şi prin acea regiune
clarificatoare , păstrând încă dârele degetelor , Săbiescu Gheorghe zări siluetele albă şi
neagră ale Arcului de Triumf şi ale Bisericii Caşin alăturate de perspectivă.

52
bemol

Arcul de Triumf aduce cu Poarta Sărutului a lui Brâncuşi gândi el automat

pentru a mia oară ; ori poate că Poarta Sărutului aduce a Arc de Triumf. Biserica nu
aduce a nimic altceva decât a biserică.
— Trebuie să coborâm, spuse el.
Săbiescu Gheorghe se deplasă în dreptul uşii cu deschidere pneumatică iar când
tramvaiul opri şi aerul comprimat fâsâi, el coborâ şi întinse mâna pentru a o ajuta pe
diva.
Scena era desuetă şi puternic neverosimilă şi pe când surâdea, Săbiescu
Gheorghe avu convingerea că de fapt călătoria — toată călătoria — se terminase chiar
atunci şi acolo. Era o perfectă aberaţie să-ţi imaginezi măcar ca o persoană ale cărei
fotografii făcute în toate colţurile lumii şi rulate în toate ziarele şi toate afişele de operă
din oraşele mari ale globului pământesc preferă să se plimbe într-un tramvai de noapte
cu geamuri aburite lângă un bărbat tăcut , ciudat şi “gRRoaznic” de prost bărbierit.
Totuşi, de la o anumita vârstă femeile virează brusc , gândi el instantaneu şi
incongruent, fără ca absolut nimic în anterioarele sale experienţe sentimentale să
îndreptăţească temeinicia unui asemenea diagnostic. Ori mai bine zis odată cu vârsta se
accentuează tendinţa lor de a vira brusc. Dar la urma urmei şi cu bărbaţii se întâmplă la
fel. Toţi virează brusc —din când în când—cu consecinţe distructive sau autodistructive,
conchise el printr-o extrapolare care în ultimul moment i se păru a fi un milimetru mai
aproape de dreptate decât prima concluzie, cea unilaterală.
Se pomeni întrebându-se cu o curiozitate academică în ce moment femeia de
lângă el avea să vireze de fapt, şi— din spirit justiţiar— în ce moment avea s-o facă el
însuşi.
Şi se pomeni anticipând cele două schimbari de atitudine prezumtivă cu o plăcere
masochistă, curios să afle cam ce nou peisaj s-ar putea aştepta să vadă urmare a celor
două prezumtive perspective prin incongruenţă ce neândoios că îl aşteptau la cotitură.
Pereţii antreului erau într-adevăr plini cu fotografii înrămate ale divei în
diversele ei turnee prin lume şi tăieturi din ziare în toate limbile pământului — elogii,
fără îndoială : un întreg mausoleu.
Săbiescu Gheorghe simţi cum i se sbârleşte părul. Resimţea cu acuitate şi
repulsie densitatea apăsătoare a informaţiei ca pe un memento al morţii. Într-un fel diva
era probabil deja prea celebră pentru ca în ochii ei şi-acum şi ai lui— să mai fie şi vie.
Probabil că trupul ei nu fusese decât remorca unui talent hipertrofiat, târât peste
tot şi fulgurant măruntul contabil din clădirea de lângă Parcul Cişmigiu avariată de
cutremur îşi imagina viaţa pe care trebuie s-o fi dus femeia care tocmai dispăruse
undeva— ca să-i aducă o farfurioară cu o linguriţă de dulceaţă probabil, ori o ceaşcă
de cafea, ori un pahar de vin.
Pesemne că s-a culcat cu bărbaţi doar pentru simplul motiv că la un moment dat
ei s-au aflat aproape de ea, iar ea era prea beată de succes ca să mai ştie sau să-i mai
pese de cine era persoana care gâfâia între picioarele ei —cu siguranţă cineva din
cortegiul admiratorilor care prizau arta cântului.

SALCIA BÃTUTÃ DE VÂNT

Imaginea ţâşni dintr-odată pe limanul până atunci pustiu al gândurilor şi rămase

acolo cu o persistentă chinuitoare la început, apoi tot mai familiară şi mai caldă până în

53
bemol

clipa când simţi fierbinţeala jilavă a propriilor sale lacrimi de pe obraji şi avu un uşor
recul de indescifrabilă, diafană surpriză.
Un vânt puternic, în rafale zbuciuma pletele verzi şi lungi ale bătrânului copac
ici, resfirându-le colo, împletindu-le parcă, zburătăcind mlădioasă şi bogată coroană.
Cu toate că forţa deplasărilor de aer era considerabilă — şi mărturie despre
gradul de forţă stăteau bucăţile de scândură, cartoane şi praf şi frunze ce se învârteau
într-un iureş nebun pretutindeni, efectul acestei smintite descătuşări de stihie asupra
salciei era contrastant şi la un moment dat chiar hipnotic prin incongruenţa lui.
Fiindcă bătrâna salcie bătută de vânt sugera doar printr-un foarte vechi şi
îndepărtat recul un zbucium codificat într-un regn menit să ascundă privitorului
superficial esenţa şi aroma acelui zbucium.
Era ca o schiţă de zbucium, molatecă, blajină, abia tradată dar poate tocmai
pentru asta cu atât mai încarcată de sugestii grave.
Şi atunci lacrimile ?
Ce mână le-a ridicat zăgazul ? Ce anume s-a întâmplat în străfunduri ?
Ceva se întâmplase.
Pentru ca imaginea salciei bătută de vânt rămânea cu el fidelă ca o foarte veche
marcă poştală în clasorul unui colecţionar cam ageamiu, numai vag de tot conştient de
valoarea acelui minuscul timbru solitar rătăcit printre seriile mai mult ori mai puţin
stereotipe ale trecutului apropiat.
Acel timbru era din trecutul îndepărtat. Atât de îndepărtat încât istoria se
transforma în geografie iar geografia în geologie, geologia în mitologie.
Mitologia — în astrologie.
Salcie putea fi foarte bine zodia după chinezi a unei fete triste a cărei dâră a
intersectat-o în tinereţea lui cuaternară.
Nu ieşise nimic, doar lunga agonie a unei iubiri neâmpărtăşite în lupta cu
salvarea unei jalnice fantome de viaţă în doi. Care s-a destrămat după cinci ani de milă
şi austeritate.
Ea era Salcie - îşi aducea el aminte , şi acuitatea bruscă a convingerii că în cele
din urmă până şi acest aluziv memento despre ea se va destrăma, ca şi relaţia lor pentru
a nu mai rămâne nimic, nici măcar amintirea , îl electrocută. Iar această certitudine
infiltrată adânc ustura ca o arsură cu fierul roşu.
Noroc că omul nu e în stare să facă nimic perfect— nici măcar să uite.

Brusc, creierul lui Săbiescu Gheorghe hăituit de himere configură cafeaua ce avea
să vină ca pe un cub.
Cântecul era un alt cub, fotografiile înrămate de pe pereţi erau alt cub, iar diva era
un alt cub.
El însuşi era un cub.
Şi se pomeni străduindu-se cu disperare să le aşeze unele peste altele pentru a
construi un sens solid şi vizibil întregului eşafodaj de întâmplări ce s-au succedat în viaţa
lui cu viteza unui tren în care se urcase din greşală dar din care îi era frică să sară întrucât
acesta tocmai începuse să accelereze.
— Nu ştiu. Poate că cifrele m-au alterat într-un mod de neiertat. Ele sunt totuşi
singurul mod prin care-mi câştig existenţa— tot aşa cum pentru un profesor sau scriitor
sau politician această substanţă vitală o constituie cuvintele, aranjarea lor de o anumită

54
bemol

manieră semnificativă. Poate că ar trebui să spun altceva dar nu ştiu ce. Nu ştiu. Ceva e
inadecvat în toată povestea asta, ceva nu merge, nu cupleză, îmi pare a aluneca mereu în
gol, a muşca aer. Caut ceva de rigoarea cifrei 4 şi , zău, nu găsesc.
— Ce-ai zice despRe cifRa 2 ? exclamă diva în şoaptă, cu un glas care nu era al
ei.
Oaspetele păru a nu “cupla” pe aluzia transparentă a femeii în capot de casă din
soie ecrue, ci continuă disertaţia.
— Doi e doar o simplă cifră polară. Doi va fi şi va însemna veşnic doar doi
indiferent ce s-ar întâmpla. Apoi făcu o mică pauză şi adăugă cu o cruzime de care nu e
în stare decât o maximă candoare: Doi nu va însemna niciodată unu indiferent ce-aţi
gândi dumneavoastră.
Diva tresări şi-şi strânse mai bine aripile capotului în jurul trupului.
— CRedeam că 1 plus 1 fac întotdeauna 2, murmură ea visătoare.
Oaspetele îi aruncă pe sub gene o căutătură criptică, iar diva, în ciuda fierbinţelii
şi amărăciunii cafelei , simţi cum i se congelează sângele în vine. Regretă imediat că nu
şi-a pus pe ea un capot mai gros.
— Nici nu vă daţi seama câte eforturi fac să scriu “2” atunci când adun 1 şi cu 1
unele sub altele, spuse oaspetele, însă fraza trecu prin timpanele hiperacuzice ale divei
ca un supersonic prin bangul sonic. În acea clipă diva era prea preocupată cu găsirea unei
contramăsuri împotriva bruştei senzaţii arctice care pusese stăpânire pe ea. Undele
aluzive ale unui timid şi supercifrat început de intimitate ricoşară în siajul parfumat
Arpège al divei ridicată deja din fotoliu şi plecată ca din puşcă după un halat mai gros.
Unul evident mai puţin transparent, reflectă clarvăzător oaspetele admirând formele
clasice , perfecte şi durdulii evidenţiate de contrejour-ul prestabilit de o veioză japoneză ,
şi conturul străveziu al unui minuscul slip de dantelă neagră.
Imaginea zăbovi foarte puţin, dar suficient pentru a se ştampila în toate detaliile
pe creierul ospetelui ca parafa rectangulară cu litere Arial VERIFICAT aplicată în josul
paginii cu extrasuri de cont sau balanţe semestriale; ori trimestriale.
Iar când reveni, diva purta pe ea un halat de prosop bleumarin foncé iar vârsta ei
înregistră un salt major în defavoarea ei cu toate că lipsise doar câteva clipe din încăpere.
Era doar o femeie mai îmbrăcată . Şi alta — cu tot ce însemna acest lucru.
— Ce stRaniu, domnule GheoRghe. Zău aşa, cRedeam că adunăRile se fac peste
tot cu calculatoRul, obiectă diva cu bunsimţ.
Oaspetele îşi păstra relicva unui surâs ce-i împrumuta temporar aerul unui
flamingo stingher şi debil stând într-un picior la ţărmul unui lac poluat cu ţiţei.

Impresia fulgurantă se risipi în neant , fără consecinţe, aproape ca un clip

comercial cu termenul de valabilitate demult expirat.
— Majoritatea o şi fac, stimată maestra, indubitabil. O şi fac, da, da. La urma
urmei aşa e mult mai facil şi mai rapid, iar şefii se racordează — sau dacă vreţi
acordează — pronto la tot ce-nseamnă modă, ori, mă rog, standard acceptat în materie
de productivitate. Puţini însă personalizează calculul. Umila mea părere în materie e că
viteza de lucru dezumanizează orice calcul; algebric vreau sa zic. Acesta a trebui făcut de
om ca să fie uman.
— AR însemna că nimeni nu mai judecă uman în zilele noastRe, murmură diva,
dacă e să luăm de bună ceea ce ai spus.

55
bemol

— E o simplă părere iar nu o judecată; dealtminteri am motive temeinice să cred

nu prea populară, astfel încât nu cred să fie cine ştie ce relevantă.
Diva simţi uşoara senzaţie de ameţeală accentuându-se.
— Mă doaRe capul, spuse ea începând să-şi fricţioneze tâmplele, aşteptând
instinctiv din partea celuilalt o încercare de apropiere, oricât de stângace ori de fugară;
ori s-o ia în braţe şi s-o mângâie, s-o alinte ori s-o seducă de-a binelea.
Jocul începea s-o obosească, rafinamentele începură s-o enerveze mai mult decât
îşi imagina.
Săbiescu Gheorghe continua să stea ţeapăn în scaun ca un martor incomod şi
vexat într-un proces vechi şi întortocheat în a cărui istorie şi desfăşurare s-au perindat
mai multe generaţii de judecători şi avocaţi fără însă a-i da de cap.

Metonimia la care se gândea părea a se învârti nehotărâtă în jurul a ceva de genul

: paranoic de atrăgătoare şi de simultan inaccesibilă, ca unul dintre acele superbe mere
Jonathan roşii ca sângele, ori Domneşti galbene şi cerate, pe lângă care trec mulţi
oameni ştirbi sau cu placă dentară, ori care mai-mai că ar muşca dacă nu s-ar teme
cumplit pentru dinţii lor.

Gheorghe Săbiescu o privi pe diva cu un fel de mirare străină de sine, detaşată,

foarte asemănătoare cu cea pe care o resimţise în faţa suprarealistei apariţii a divei în
staţia pustie a tramvaiului 3 şi când o auzise prima oară accetuând într-un mod mişcător
R-urile.
Ca pe un filtru subtil şi puternic simţea tot mai acut convingerea că întâlnirea cu
diva nu era altceva decât anticamera unei iminente şi definitive despărţiri de această
femeie de o natură tulburătoare cu neputinţă de definit şi exprimat.
Incapabil să decidă dacă mişcarea ce-l apropiase de cântăreaţă era centrifugă sau
centripetă, Gheorghe Săbiescu îşi continua traictoria rezultată din compunerea celor doi
vectori antagonici, o rectilinie pe care o bănuia vag paralelă cu a divei pentru a se întâlni
graţie principiilor geometriei clasice într-un punct pe nume infinit.
— Bizar, nu ? gândi el cu voce tare şi o schijă de surâs la fel de bizar îi
schimonosi fulgerător chipul.
— PaRdon ? spuse diva, realizând brusc faptul că până atunci vorbise singură—
că fusese singură !
— Oh, iartă-mă, spuse Gheorghe Săbiescu repede. Mă tem că nu eram atent la
ce spuneai.
O scânteie de mânie luci în ochii divei.
— DaR la ce, mă Rog ?
— Ceva în legătură cu matematica, spuse sobru Gheorghe Săbiescu .
— Aha. Mai precis ?
— Geometrie, bănuiesc.
Diva ridică sprâncenele.
— Doar atât ? Geometrie şi atât ? reluă diva neputându-şi refuza picurarea unei
uşoare urme de sarcasm în voce.
— E . . . mult de atunci, şi mai toate principiile şi analogiile par să prezinte tot
mai multe semne de confuzie în ultima vreme.

56
bemol

Ceaşca de cafea în care linguriţa de frişcă se destrăma sub forma unei galaxii
spiralate nu semăna cu o galaxie, ci chiar era o galaxie, iar ei doi — bărbatul şi femeia
— nişte metafiinţe gigantice cuplate într-un rigodon străvechi, de pe vremea când istoria
era geografie, cântat la nişte instrumente complet necunoscute întrebuinţate de nişte
muzicanţi venind din alt regn.
Ar fi înţeles oare ea dacă el şi-ar fi adunat curajul să-i vorbească despre toate
acestea ?
Dar oare era ceva cu adevărat de înţeles în toate acestea ? Ce era în clar şi ce
codificat în toată existenţa şi în toată întâmplarea care-i adusese atât de aproape unul de
celălalt ?
Cu cât erau privite mai de aproape, particulele de frişcă deveneau tot atâtea stele
şi nebuloase în cosmosul întunecos al cafelei, şi scara odată fluidizată şi scăpată de sub
controlul bunului simţ genera o senzaţie de vertij mescalinian.
— Ce mare eşti . . . şopti Gheorghe Săbiescu , iar diva recepţionă observaţia pe o
altă frecvenţă, neânţelegere de care bărbatul păru a-şi fi dat seama cu o stranie acuitate
temperată oarecum de jenă.
— Ce stRaniu eşti, ce stRaniu voRbeşti.
— Ce straniu e totul, chiar prezenţa mea aici, în acest cavou al gloriei tale
terestre— iartă-mă, dar atâtea poze mă duc cu gândul, fără să vreau la . . . în fine, nu
mai contează.
— Cine eşti tu ? La Urma uRmei oamenii tRebuie să se întâlnească întR-un fel . .
.
Casa avea un miros specific — ca toate casele—de care Gheorghe Săbiescu abia
atunci păru conştient. Majoritatea păstrau un iz de varză, peşte fript, igrasie.
Casa divei mirosea a floare de tei pusă la uscat sus pe şifonieră şi uitată acolo
mai mult de cinci ani.
În rama aurie a unor tablouri mari se puteau zări găuri minuscule de cari, şi o
fracţiune din acest infim rumeguş uscat şi fin până la consistenţa prafului părea a infuza
dintr-odată aerul cu acea pulbere de nuanţa şi aroma scorţişoarei pisate vechi
împrumutând aerului aromat un caracter aproape solid — de anticariat —
— sau muzeu.
Ca muzeul de istorie naturală Grigore Antipa din Piaţa Victoriei copilăriei şi
primilor ani ai tinereţii sale , când s-a îndrăgostit acolo pentru prima dată fără
consecinţe, de o fată necunoscută ; fusese un eveniment nou la vremea respectivă, şi
mult timp după aceea l-a asociat cu floarea de tei scuturată pe asfaltul fierbinte al şoselei
sub ploaia torenţială de vară pentru ca totul să se sedimenteze în amintire ca un uriaş
ceai de tei aburind în întreaga Piaţă a Victoriei şi înspre nord, către Parcul Herăstrău.
Ploile au spălat asfaltul, timpul a evaporat ceaiul amintirilor, şi din şovăielnicele
săruturi ale trecutului n-au mai rămas decât animalele împăiate şi scheletele mirosind a
formol din muzeul de istorie naturală Grigore Antipa.
Încet-încet se developa în mintea lui conceptul că până la urmă, într-un mod
ironic, desigur, supravieţuitorul din tot acest joc va fi iubirea — prezentă probabil pe
vreun piedestal şi ea în muzeul Grigore Antipa la locul ei printre fosile de animale şi
insecte sistematizate într-o limbă străveche—şi ea fosilizată în vreme ce numele celor doi
— el şi ea — erau sortite ştergerii de pe asfaltul din şoseaua vieţii, trecând, desigur, la

57
bemol

început, prin focul pasiunii, către jarul melancoliei, cenuşa uitării, cristalul insensibil al
nemărginirii.
Pentru ca dintr-odată umbrele trecutului său sentimental să înceapă a dănţui o
sarabandă a melancoliei şi restriştei.
Precum negativele unei pelicule cinematografice demult uzate prinseră a se
perinda în fundalul scenei prezente punând aspra întregului decor un aer de vetustă
scenografie verosimilă doar pe durată limitată, după care desigur, orice garanţie înceta
să mai funcţioneze.

— Ce părere aveţi despre picăturile de noroi ?întrebă el deodată, straniu ca o

bucată de şpan de oţel 12MoCr10 într-un val de soie ecrue. Instantaneu el reflectă , o să
mă creadă într-o dungă, şi pe bună dreptate. Însă nu-şi putu reprima imboldul puternic de
a pune această întrebare atât de ciudată , şi care odată lipsită de cheia pe care doar el o
ştia, friza absurdul.
Reveria profund melancolică a contabilului Săbiescu Gheorghe fusese iniţiată
încă din momentul când privind în jos zări picăturile mici de noroi uscat lipite de
manşetele pantalonilor săi şi are pentru prima dată sumbra revelaţie a semnificaţiei lor
morbide. Şi în chiar apexul unuia dintre aceste momente de incandescentă interiorizare a
percepţiei, unul dintre colegi îi pune mâna pe umăr şi îi şopteşte,
— Te cheamă şefu’.
Săbiescu Gheorghe tresare violent şi revine în prezent într-un mod dureros de
accelerat, ca un scufundător care s-a apropiat de suprafaţă fără nici o etapă intermediară
de decomprimare.
— Poftim ? Bine, mă duc.
Îşi trase turul pantalonilor dintre fesele turtite, se ridică de pe scaunul cu perniţă şi
îşi târăşte paşii către uşa capitonată lăsând în urmă o dâră aproape tangibilă de durere
abstractă, purificată parcă de orice contingenţă lumească.

Şeful îl bălăcăreşte fără ifos şi fără prea mare chef în legătura cu nişte cârnaţi de
cifre care nu se potrivesc la adunare.
— Şi ce dacă ? pufneşte el cu mare blândeţe, de parcă ar fi spus “Ne-am cununat
într-o joi. ”
Şeful rămâne perplex pentru câteva clipe. Până să-şi revină, Săbiescu Gheorghe
continuă pe acelaşi ton cu influenţă aproape narcotică asupra lui dom şef care nu mai ştie
ce să zică.

Era în Herăstrău pentru nici un motiv anume, în afară de cel că s-a trezit
plimbându-se acolo.
Plouă mărunt şi rece, prefigurând burniţă şi cea dintâi ninsoare a iernii.
Se oprise pe malul pustiu al lacului şi privea pe întinsul său mătuit de picături.
Apa clipocea hipnotic, aproape obscen, şi dinspre debarcaderul Pescăruş se
auzeau când şi când zgomotele carenelor ce se loveau uşor unele de altele, ori de bordura
de beton masiv a cheului.
Lanţul lung, de fier ce le lega pe toate la un loc de ponton zornăia sinistru din
timp în timp.
Şi-atunci a zărit-o.

58
bemol

O barcă singură alunecând fără rost, ca o uriaşă păstaie goală tot mai mult către
mijlocul lacului.
Scăpase de lanţ şi de cheu unde erau oarecum la adăpost, iar acum se aventurase
fără s-o vadă nimeni şi fără să-i pese nimănui spre locul unde cu siguranţă avea în cele
din urmă să se umple de apă şi să se scufunde.
O amintire fulgurantă şi totuşi persistentă poate prin misterul stârnit şi încă
nedescifrat.
— Care-i problema, Săbiescule ? Pentru ce eşti distrat ?
— Distrat, dom’şef ? Eu aş zice dimpotrivă, concentrat.
—Şeful reflectă un pic asupra vehemenţei cu care subalternul său rostise
antonimul.
—Oh, sigur că da, concentrat da, numai că în altă direcţie decât cea în care ar
trebui. Nu ţi-e capul la ce faci, Săbiescule. Am găsit greşeli de adunare în repertoarul cu
bugete pe luna curentă.
Săbiescu Gheorghe tăcea.
Şeful de birou continua.
— Nu e prima dată, ştii bine.
— Şi ce dacă ? Un manipulant de tramvai când greşeşte tamponează un tramvai.
Un lăcătuş când greşeşte îşi dă cu ciocanul peste degete . Un doctor cand greşeşte îşi
omoara pacientul iar un marinar se omoară pe el însuşi. Tot aşa stau lucrurile cu unul ca
mine, care trăieşte de pe urma adunării unor lungi cârnaţi de cifre. Când greşeşte . . .
efectele în cazul că există, deşi eu unul mira-m-aş să existe, sunt pentru moment
insesizabile.
— Ai să simţi efectele când ai să rămâi pe drumuri şi ai să faci foamea.
Săbiescu Gheorghe râse încetişor, ca şi când o asemenea alternativă i se părea o
simplă ficţiune şi nimic mai mult.
— Să nu exageram, domnul meu.
— Poftim ? Cum îndrăzneşti ?
— Iertaţi-mă. Nu la sensul respectiv mă gândeam, ci la altceva, mai presus de
voinţa noastră, cum ar fi de pildă a mea, ori — iertaţi-mă — a dumneavoastră. Oh,
desigur că îmi puteţi trage un şut un fund chiar azi, acum, în acest minut.
Şeful contabil continua să-l privească perplex.
— Tu ştii ce vorbeşti ? Acum ?
— Nu. De ce ?
Şeful contabil dădu să spună ceva dar se opri, nesigur pe sensul comentariului.
Stupoarea se distila în enervare.
— Cred . . . cred că eşti deranjat.
— Depinde de punctul de vedere. Întotdeauna, totul depinde de punctul de
vedere.
— Am impresia că eşti imatur. Va trebui să vezi un doctor.
Săbiescu Gheorghe arbora o mină ermetică pe măsură ce surâsul îi devenea tot
mai fad.
— Ca să-mi spună ce ? Că din punctul lui de vedere . . . care e, vai, atât de
personal şi subiectiv dom’ şef, ca şi părerea dumneavoastră asupra gradului de relevanţă
a erorii mele de aritmetică faţă de soarta omenirii în general. Oamenii fac mereu greşeli,
zig-zag-uri, şi nu e cinism ce spun eu acum, ci un simplu fapt de viaţă. Întrebarea e de

59
bemol

fapt nu dacă să mă daţi pe mine afară sau nu, asta are mai puţină importanţă pentru viaţă
în general, cât faptul dacă aţi sesizat şi dumneavoastră ori nu cele ce am încercat să vă
spun.

Îl cuprinse o senzaţie uşor glacială pe care şi-o explică rapid prin lipsa unei
compatibilităţi de înţelegere de dată veche de la şef la subaltern, dar îşi dădu imediat
seama că era neputincios în a ameliora această situaţie istorică. Simţea în mod obscen
totodată că sensul comun, microscopic al vieţii celor două categorii, şefi şi subalterni nu
era identic oricât de absurd ar fi părut aceasta la un moment dat ; sensul macroscopic al
relaţiei, da, desigur, susţinea sus şi tare comuniunea de sens şi aspiraţii —era chiar făcută
slogan sub forma mai mult ori mai puţin inspirată, însă în aceste momente de profundă
periclitate a viitorului bietului său post de contabil din acea clădire de lângă parc, odată
somptuoasă dar acum dărăpănată, neângrijită şi fisurată sever de ultimele două
cutremure, Săbiescu Gheorghe întrezări zădărnicia oricărei tentative de conversaţie—
oricât de unilateral onestă şi bine intenţionată s-ar fi dovedit ea la un moment dat. În mod
lăuntric exista o barieră dintre şefi şi restul lumii care convertea orice mesaj venit “de
jos” în semnal nul; iar el era în acel moment un generator de semnal nul şi acuitatea cu
care percepu această impresie îl înecă, băgându-i la loc vorbele pe gâtlej. Zădărnicia
părea a face risipă de imaginaţie, era polimorfă, asemenea anotimpurilor care colorau
Parcul Cişmigiu într-o cadenţă tot mai accelerată pe măsură ce percepţia lui contabiliza
etatea pe care-o avea şi a cărei succesiune numerică liniar crescătoare părea a fi cu totul
străină de scala logaritmică a decrepitudinii ce-o adulmeca infiltrându-i-se în măduvă şi
în creier.

S-au mai văzut odată, la sfârşitul lui august, când Violeta i-a obţinut telefonul de
la birou, prin centrală şi l-a nimerit.
S-au întâlnit în Parcul Cişmigiu.
— Plec, i-a spus ea.
— Şi eu, i-a răspuns el.
— Unde ?
— În concediu.
— Eu plec la PaRis.
— Bravo.
— Am vRut să te mai văd înainte de a pleca.
— Drăguţ din partea dumneavoastră, spuse el, iar ea se impacientă.
— Nu-mi mai voRbi cu dumneavoastRă, te Rog.
— Dar vă respect.
— Ştiu, daR mi se paRe pRea lung cuvântul acesta.
— Drăguţ din partea ta, îi făcu pe plac Gheorghe Săbiescu .
— În clădirea aceasta lucRezi ? se interesă ea.
— La etajul patru—fereastra deschisă.
— CaRe, aceea cu peRRvaz mai albicios ?
— Aceea. Ştii de ce-i mai albicios ?
— Spune-mi tu.

60
bemol

— Se găinăţează turturelele pe el. Madame Moga le pune în fiecare zi mâncare

acolo şi ele vin. Sunt pensionarele noastre vechi. Aşa le-am apucat şi eu. O pereche.
Vin de mulţi ani. Sau vin poate puii puilor puilor primei perechi obişnuite de madame
Moga. Prima pereche eu n-am apucat-o. Habar n-am cât ar putea trăi o turturică. De
asta e pervazul acela mai albicios.
În faţa lor, dintr-un castan se desprinse o frunză. Ea căzu pe trotuar unde mai
erau şi altele.
— Mai voRbeşte-mi, şopti ea şi-şi petrecu braţul pe după braţul lui. El ridică din
umeri şi evită să calce pe frunza proaspăt căzută.
— Ce-aş mai putea să-ţi spun, Violeta ?
— Orice.
O altă frunză căzu, dar în spatele lor, aşa că ea nu fu văzută, iar de aterizat
ateriză atât de uşor încât nici auzită nu fu.
— Ştii cumva vreun leac pentru artrită ? spuse el brusc şi brav. Un zâmbet cinic
îi împodobi pentru scurt timp figura. Ea se cutremură şi-i aruncă o privire plină de
reproş.
— Ce mai e şi asta ?
Gheorghe Săbiescu zâmbi jenat şi ridică iar din umeri. Regretă că vorbise, dar
nu mai avea ce face. Faptul era consumat. Spuse :
— Nu tu m-ai autorizat să vorbesc orice ?
— Ce stRaniu eşti, Gigi. Unde meRgem, Gigi ?
— Drept înainte. Deocamdată, adăugă funcţionarul după o tulburător de lungă
pauză.
În faţa lor se întindea una dintre aleele principale ale Cişmigiului, dreaptă şi
presărată ici-colo cu frunze galben-aurii de castan şi platan. Tânăra femeie îi aruncă o
privire furişă, de sfinx. Spuse :
— Am tRecut pe la cofetăRia Capşa. Am cumpăRat nougat grillé.
— Hm! spuse bărbatul de la baţul ei. Nougat grillé. Cu doi de “l” si accent pe
“e”— ca la PaRis . . . .
— Din păcate nu le am la mine. Le am acasă.
Gheorghe Săbiescu se opri, o apucă de umeri, o răsuci către el, o privi drept în
ochi, şi spuse :
— N-am să vin acasă la tine, Violeta. Nici chiar dacă tu ai să pleci în curând la
Paris, iar eu . . . în concediu. Nu vreau să stricăm tot ce s-a întâmplat de când te-am
cunoscut, şi care pentru mine cel puţin are o importanţă extraordinară, cum nici nu poţi
să-ţi închipui.
Cântăreaţa clătină capul şi recunoscu într-un fel chiar ei jenant de sincer pentru o
femeie,
— DaR nu s-a întâmplat nimic, doaR că ai venit de câteva oRi la cabina mea şi
că m-ai condus după aceea acasă. Ce vezi tu extRaordinaR în toate acestea şi mie îmi
scapă ?
În aceeaşi clipă însă presimţi într-un fel accesibil numai femeilor că numai cu o
privire nu-i poate pompa curaj unui bărbat ca Gheorghe Săbiescu . Şi-n clipa când îşi
apropie faţa de a lui, vrând să facă ceva concret pentru a topi neâncrederea oarbă ce-l
stăpânea cu gheară geloasă, simţindu-se parcă totodată şi ea cuprinsă de răcoarea ei
paralizantă, puse în clipa următoare totul doar pe seama toamnei ce se apropiase.

61
bemol

Imediat Gheorghe Săbiescu îşi plecă privirea sperând dureros ca prin gestul acesta
de pudoare să neutralizeze jignirea pe care-ar fi ptutut-o constitui ezitarea lui ce-a
stimulat-o pe-a ei, când era clar ca lumina zilei că ea ar fi vrut să-l sărute chiar acolo, în
mijlocul aleii principale din Parcul Cişmigiu, unde îngrijitorii începuseră deja să măture
de pe asfalt frunzele căzute.
Degetele lui o strângeau mai tare, ca şi cum ar fi preluat de la ochii lui, a scunşi
de pleoape, o sarcină secretă, apoi, de la o vreme, strânsoarea lor scăzu, dar el nu-i
dădu încă drumul cu totul.
— Ai dreptate, şopti el. Nu s-a întâmplat nimic. Totul n-a fost decât un vis pe
care cel puţin eu l-am trăit, îl trăiesc încă şi nu vreau să mă trezesc din el. E singurul
meu vis frumos de până acum şi nu vreau să mă trezesc din el. Acum înţelegi, Violeta,
de ce nu vin la tine acasă ?
Un elev şi o elevă trecură pe lângă ei. El o ţinea cu braţul pe după gât, ea pe el
pe după mijloc. Amândoi clefeteau gumă de mestecat şi aveaun ţinuta într-o
neorânduială lesne de explicat dat fiind faptul că dintr-un tufiş tocmai apăruseră dintr-
odată în aleea până atunci pustie. Cămaşa lui era desfăcută, cravata bleumarin răsucită,
urme de pământ pe balonzaid, ea cu cordeluţa căzută în jurul gâtului, părul răvăşit şi
buzele foarte roşii nu din cauza rujului de buze— nasturele de la gât nu mai era.
Marticolele atârnau doar într-o singură capsă din patru şi fluturau caraghios , ca două
petice în ritmul sprinţar al mersului lor dealtfel destul de sinuos.
Când ajunseră în dreptul cuplului de adulţi , faţă în faţă chiar în mijlocul aleii,
cei doi elevi deveniră brusc serioşi şi tăcuţi, ocoliră respectuos, dar cum trecură de ei,
băiatul începu să fluiere nu fără ureche muzicală tema sonoră a lui F. Lay din filmul
“Love Story” într-un tempo sensibil denaturat, sugestiv. După care şi el şi prietena lui
izbucniră într-un râs vesel.
— Doamne, cum tRebuie să aRătăm dacă au ajuns copilandri să râdă de noi,
exclamă mai degrabă îngrozită decât preocupată diva fără să întoarcă privirea ceea ce
Gheorghe Săbiescu făcu şi-n aceeaşi clipă şi ştrengarul.
Pentru puţin privirile li se întâlniră peste umărul fetei şi al divei, şi funcţionarul
rămase mişcat să nu descopere în ochii tânărului batjocură, ci mai degrabă o nostalgie
mocnind cu siguranţă sub strălucirea acelei obraznice veselii, ceva tainic ca o parolă
mută şi misterioasă ce n-o pot recunoaşte decât îndrăgostiţii când întâlnesc un alt
îndrăgostit, şi când se întâlnesc simt o nevoie copleşitoare de a-şi manifesta prezenţa
(“Uite-mă, eu sunt, şi ştiu şi eu ce simţi tu !”) de multe ori prin forme de comunicare
ireverenţioase, chiar crude, cum era cea de faţă.
Şi-n cursul unei străfulgerări de priviri pe jumătate sarcastică pe jumătate gavă,
invidia lui Gheorghe Săbiescu pentru precocitatea de cunoaştere a acelei misterioase
parole de către băiatul acela victorios şi obraznic şi atât de tânăr se topi în solidaritate de
clasă şi de profundă simpatie.
Se întoarse apoi către diva şi spuse :
— Eram mic şcolar în clasa întâi şi aveam un coleg, Ioachim. Era grăsuţ, îmi
amintesc, şi, de câte ori îmi aduc mainte de el, mi se pare, nu ştiu cum, că parcă şi văd
un purceluş mic, şi roz, şi bucălat. Mama lui era spălătoreasă, era orfan de tată, stătea
aproape de şcoală şi cânta, îmi amintesc, la vioară. Când veneam spre şcoală mereu
treceam pe la poarta lui să-l iau. La început mă ducea maică-mea de mână, mai târziu
mă lăsa singur. Îl invidiam, ţin minte, că se scula mai târziu decât mine, ori pentru că

62
bemol

n-avea tată— asta trebuie să fi însemnat ceva în ochii mei—ori că mama lui era
spălătoreasă, dar când stau şi mă gândesc mai bine azi, cred că-l invidiam fiindcă se
spunea despre el că era violonist, cânta adică la vioară, cu toate că eu, cel pu-in,
niciodată nu-i văzusem vioara, ci doar cutia ei cum în câteva rânduri o ducea într-o mână
iar ghiozdanul în cealaltă şi de fiecare dată când s-a întâmplat să-l văd ducând cutia, mi-
amintesc că era şi mama lui cu el, spălătoreasa.
Totdeauna avea cu el sandwichuri cu parizer roz şi gustos şi el mânca cu atâta
poftă, încât probabil că-l invidiam şi pentru parizer, care prin culoarea lui roz îmi sugera
nu ştiu de ce un purceluş mic şi nu-mi puteam explica de unde făcea mama lui —care era
spălătoreasă — rost de atâta parizer la vremea aceea. Întotdeauna am asociat de atunci
parizerul cu porcii şi cu Ioachim care cânta la vioară, o vioară pe care eu nu o văzusemci
numai auzisem de ea şi-i văzusem de câteva ori şi cutia, dar doar atât. Îl rugasem de
câteva ori, când eram numai noi doi amândoi, să-mi cânte şi mie ceva la vioara lui, dar
mă refuzase ţin minte, întotdeauna, deşi eram numai noi amândoi, şi m-a mai refuzat şi
atunci când l-am rugat doar să-mi arate şi mie vioara—eu nu ştiam ce-i aia până atunci—
dar el m-a refuzat din nou, aşa că obiectul aela alungit şi ondulat, după cum îmi
putusem eu da seama după forma cutiei, a continua să fie pentru mine ca alcătuire şi
sunet, un mister. Mi-amintesc, m-a durut mult că mie mi-era interzis accesul la el.
După mulţi ani aveam să văd de aproape şi să aud o vioară, dar atunci când
bucălatul de Ioachim m-a refuzat, mi-am dat sema foarte bine că el şi cu mine nu eram la
fel deşi stăteam în aceeaşi bancă şi aveam ghiozdane la fel : mama lui era, mi-amintesc,
maer, blondă şi solidă, a mea era mică, blondă şi subţire, mama lui era spălătoreasă,
ceea ce însemna în mintea mea de atunci că spăla pentru oameni, pentru toţi oamenii pe
care-i cunoşteam eu, a mea spăla doar pentru mine după câte îmi puteam eu da seama pe
atunci. Pe urmă, el nu avea tată, în vreme ce eu aveam, şi cel puţin când mă jucam
afară prin curte, în stradă, şi el venea de la servici, îl recunoşteam tocmai din capătul
străzii : avea un fel numai al lui de a-şi bălăngăni servieta când în faţă când în spate,
cum nu mai observasem la nici un tătic din vecini.
Eu locuiam departe de şcoală, Ioachim—foarte aproape, eu trebuia mereu să mă
scol foarte dvreme, speriat într-un fel care mă tulbură şi acum de zorii ce nici nu apăreau
(mai ales în dimineţile de iarnă) iar el putea să se scoale chiar înainte să intre profesoara,
iar când veneam de la şcoală el era primul la masă şi la joacă şi la somn, el era primul la
tot, şi, ai să zâmbeşti, dar pe atunci puneam faptul că era atât de bucălat şi de roz, ca un
purceluş, după cum spuneam, pe sema faptului că locuia atât de aproape de şcoală. Nu
ştiu ce era în mintea mea de eram pe atunci în stare să cred aşa ceva, dar realitatea era că
aşa credeam. În sfârşit, el cânta la vioară, eu—nu, şi n-aveam să cânt niciodată, ba
chiar să evit aveam, multă vreme după aceea de când m-a refuzat colegul de meu de
bancă, Ioachim bucălatul, să mai aduc măcar vorba despre ea.
Cu mintea mea aia de atunci mi-am dat sema că ceea ce făcea bucălatul de
Ioachim cu vioara era un lucru foarte important, un lucru atât de important, încât nici
chiar taică-meu, care era mecanic-lăcătuş , cu servieta lui bălăngănind în sus şi-n jos
când venea dinspre capul străzii de la servici nu mi-l putea explica, nici maică-mea, care
era casnică şi spăla şi călca numai pentru mine.
Şi-atunci m-am întrăinat de Ioachim. Am mai stat totuşi în aceeaşi bancă, însă nu
mai treceam dimineaţa pe la el să-l iau. Treceam doar prin faţa porţii lui şi-mi vedeam de
treabă.

63
bemol

Pe urmă nici în aceeaşi bancă n-am mai stat. El a trecut în altă clasă. În altă
şcoală. Nu l-am mai văzut de atunci.
Ai să mă întrebi poate, “Bine, şi ce-i cu asta ?” mai zise Gheorghe Săbiescu şi
făcu o pauză care li se păru amândurora stânjenitoare. În cursul acestei pauze zgomotul
tocurilor divei pocnind regulat pe asflat îl făcu pe funcţionar să zâmbească şi să
isprăvească totodată pauza.
— De câte ori aud în noapte tocurile unei femei sunând pe stradă simt , nu ştiu de
ce, că se răstoarnă pământul sub mine. Tic-tacul nici unui ceas nu mi se pare a fi atât de
ucigaş. Parcă-mi urlă-n ureche, “Te duci dracului încet-încet. ” Iartă-mă. Cred că
vorbeam despre altceva.
— Ioachim, şopti femeia.
— De douăzeci de ani n-am mai auzit de el. Nu-ţi închipui cât de mult am dorit
să aud. Cu fiecare an care trecea creştea dorinţa mea şi în acelaşi timp, nu ştiu cum să-ţi
spun, neliniştea mea de a-l vedea ieşind dintr-odată la lumină precum crapul din iaz la
apus de soare încununat de geniul pe care-l merita munca aceea misterioasă pe care-o
făcea el cu vioara lui pe când nu eram amândoi decât nişte copilandri. Îl vedeam
respectat, iubit, adoratca un zeu din cauza acelei munci subterane ce-mi tulburase atât
închipuirea pe când eram şi eu doar un şcolar, şi el la fel. Neştiind cum e să speli rufe
pentru alţi oameni decât pentru ai tăi, şi nici cum arată şi ce cântă vioara lui Ioachim,
mi-i imaginam uneori, când eram furios ca având amândoi o pivniţă sub casă unde
maică-sa spăla într-o albie mare, din tablă galvanizată rufete, iar el, lângă ea cântându-
şi la vioară cântecele despre care habar n-aveam. Tot ce-aş fi putut să spunera că albia ei
semăna foarte bine ca formă cu o cutie de vioară, avea aceleaşi forme dulci, ondulate,
care te invitau parcă să pui mâna şi s-o plimbi încet încoace şi-ncolo. Şi maică-mea avea
o asemenea albie şi de aici cred că mi-a venit ideea. Nu ştiu de ce mi-i imaginam pe
amândoi ascunşi într-o aceeaşi pivniţă ; probabil pentru asemănarea albiei cu o cutie de
vioară, ori poate fiindcă pur şi simplu nici despre unul nici despre altul nu ştiam nimic,
şi prin asta trebuia să fi fost la un loc în faţa mea.
Multă vreme am visat cutii de vioară, noaptea. Se făcea că tot felul de arătări
fără cap mi le întindeau ademenindu-mă să le ating, să le înşfac şi să le deschid numai
eu.
Când le luam în braţe şi le clătinam se făcea prin vis că sună, şi când le
desfăceam capacul găseam întotdeauna în loc de vioară şi arcuş câte o mică mumie
înfăşurată într-o faşă lungă, lungă de tot pe care eu o desfăşuram tot visul, pentru ca la
capătul ei să descopăr cadavrul unui mic copil, rece şi înţepenit a cărui atingere mă
trezea lac de sudoare.
Clătinat de mine în braţe, el clămpănise închis în cutia de vioară-sicriu ce mi-o
întinsese arătarea decapitată.
Peste mulţi ani am crezut că găsesc o explicaţie mai profundă a dorinţei mele de
a-l întâlni celebru : descoperisem după atâta timp un lucru ridicol de elementar. Deşi el
era orfan de tată, iar maică-sa, cum am mai spus, spăla în cartier, în ciuda viorii şi a
faptului că era bucălat şi că locuia în apropierea şcolii, era ca şi mine, fiu de oameni
simpli, muncitori, cum erau şi ai mei. Aş fi simţit o mândrie extraordinară să-l văd mare
odată într-unul din toţi anii ăştia, de parcă ar fi fost vorba de cineva apropiat mie prin
legătură de sânge, ori chiar de mine însumi ! Solidaritate de clasă, ce să-i faci ? Dar ce
tare mai era ! Şi pătrunzătoare, şi penibilă, şi discretă în acelaşi timp. Abia după mult

64
bemol

timp am fost conştient de efectele ei. Şi cât de tare mă temeam că întâlnindu-l, după
cum doream, într-o bună zi, el în culmea gloriei avea să mă întrebe — inevitabil — ce-
am ajuns (oRRibil) ce-am făcut, ce-a ieşit din mine în toţi anii ăştia care au trecut.
Ce să-i fi spus ? Că am manipulat milioane, poate miliarde de hârtii umplute cu
cifre fără rost ? Că vorbesc zilnic la telefon cu oameni despre care habar n-am cum arată
şi despre care nu cunosc nimic altceva decât că ne transmitem unul altuia coloane de cifre
dspre care nu pricepem niciunul nimic ?
Şi cu cât trec anii, cu atât tânjesc tot mai mult să aud că a ajuns mare, şi mă
cuprinde groaza de ce-aş avea eu să-i spun în schimb. Şi—lucru caraghios— odată cu
teroarea, în tot acest timp s-a găsit alături de ea şi un fel de nădejde că într-o bună zi am
să trăiesc şi eu clipa mea grandioasă de care să nu-mi fie ruşine. Nu ştiu cum ar putea ea
apărea, dar sunt atâţia ani de când tot o aştept să apară şi pentru mine, sub orice
închipuire s-o nimeri.
Gheorghe Săbiescu oftă şi zise mai departe : cunoşti cumva vreun violonist pe
nume Ioachim ?
Diva îl privi cu coada ochiului, clătină capul într-o parte şi alta. Tocurile ei
făceau zgomot pe asfaltul acoperit ici şi colo cu frunze moarte.

— IaRtă-mă, daR totul mi se paRe atât de melodRamatic. Diva îl privi iar cu

coada ochiului ca să vadă cum reacţionează tovarăşul ei de plimbare. Fu uimită să
constate că figura lui se transfigură câteva clipe numai într-un rebus fără soluţie, însă
doar pentru câteva clipe.
Apoi trăsăturile se destineră şi deveniră calme şi împăcate ca şi până atunci. El
spuse fără să încerce să o privească :
— Ai dreptate. Şi mie mi se pare că totul se întâmplă altcuiva decât mie, că totul
e deja trăit şi că ar trebui să-mi pese prea puţin. Că, nefiind vorba de mine, în general ar
trebui să-mi pese prea puţin. Până şi tu eşti cântăreaţă, aşa încât totul în mod fatal e
condamnat să fie de la bun început melodramatic . . .
— Nu mai voRbi aşa. Poate că la uRma uRmei nimic nu e gReşit, ci doaR noi
suntem un pic complicaţi, murmură diva .
Funcţionarul negă cu hotărâre.
— Nu. Ai dreptate. Nu vezi ? Până şi afară e toamnă, iar frunzele cad în faţa
noastră şi, cu siguranţă în spatele nostru, şi asta cu atât mai mult îmi ţipă în ureche “Ai
să te duci dracului încet-încet, ” iar eu sunt sigur că mă duc, dar nu-mi pare rău de asta,
sincer. Îmi pare rău, nu mereu, câteodată, că întârzie să apară şi pentru mine odată
clipa aceea grandioasă care să răscumpere tot ce-am trăit până acum. Nu mereu îmi pare
rău , doar câteodată, cum nu mereu, doar câteodată, când mergi cu metroul treci pe
lângă un bec stingher ce izgoneşte dintr-odată în geam, bezna. Ai fost cu metroul ?

— Da.
— Atunci ştii ce vreau să zic, făcu el mulţumit, iar mulţumirea lui era mai
profundă şi mai sinceră decât ar fi putut să ghicească artista.
— Nu te gândeşti la nimic şi mergi multă vreme cu viteză prin întuneric, şi,
deodată—un bec !
După care drumul continuă prin întuneric cu aceeaşi viteză.

65
bemol

Nu mereu îmi pare rău, ci doar din când în când. Slavă Domnului că nu sunt prea
dese becurile astea, altfel ai putea să-ţi pierzi minţile de atâta lumină.
Tânăra femeie rămase multă vreme tăcută, pentru ca în cele din urmă să zică :
— Şi totuşi, oRicât de mult aR semăna cu viaţa altoRa, şi oRicât de
melodRamatică aR păRea, viaţa asta totuşi, e viaţa noastRă şi a nimănui decât numai a
noastRă. Nimeni n-o tRăieşte pentRu noi în afaRa noastRă, iaR fRunzele astea caRe cad
acum, cad pentRu noi, şi-mi amăRăsc sufletul numai—să zicem— mie.
— Ştii de ce cad ?
— Fiindcă e toamnă.
— Aşa se răspunde la şcoală, dar fiindcă sunt ceva mai mare decât un şcolar, am
să-ţi răspund : fiindcă aşa vor ele. Nu vântul le divaă jos, nici ploaia, nici gerul, nici
toamna. Vine o vreme când ele îşi dau seama că nu mai fac faţă şi atunci hotărăsc pentru
un timp, să cadă. Mult după aceea le-a venit oamenilor ideea să numească hotărârea asta
a lor, “toamnă”. Nu frunzele cad toamna. Căderea lor se numeşte “toamnă. ”Căderea
unei singure frunze tot toamnă se cheamă. Concluzia ei că nu mai poate face faţă—aşa s-
a obişnuit să fie numită, “toamnă. ” Oricât de tare soarele ar străluci pe cer.
— Ai dReptate, spuse femeia după ce bărbatul termină. Cad şi în uRma noastRă.
Îmi face nespus de bine plimbaRea cu tine, Gigi.
— Mie nespus de rău, diva.
Ea îl privi surprinsă.
— Dacă vRei, putem să ne despăRţim.
Fără ca nici unul nici celălalt să bage de seamă, diva uită de R-ul ei profesional
ce dădea atâta sonoritate cuvintelor ei.
— Oh, nu ! N-am spus asta. Tu nu trebuie să te simţi jignită de ce-am spus.
Poate că totuşi ar fi trebuit doar să o simt, ca şi până acum şi să nu o spun cu glas tare.
Iartă-mă, diva . M-am dezobişnuit până-ntr-atât de emoţii, încât iartă-mă dacă nu mai
sunt în stare să fac deosebirea între bucurie şi durere.
— A mai căzut una, spuse ea, aparent neatentă.
— Şi încă una, îi arătă el o a doua.
Treceau amândoi pe aleea ce străbătea de la est la vest Parcul Cişmigiu.
— Ascultă, Violeta, n-aş putea îndura să-ţi devin într-o bună zi nesuferit. Mai
bine indiferent. Mai bine indiferent acum.
— De unde ştii tu că-mi eşti indifeRent acum ?
Funcţionarul păru dintr-odată a fi foarte sâcâit.
— Ştiu eu, răspunse el, hotărând cu vizibile eforturi de a o privi drept în lumina
ochilor, ca şi până atunci. Tu n-ai nevoie de mine. Cel puţin nu acum. Nu în aceste
condiţii. Tu pleci la Paris, spuse el şi nu-şi putu înfrâna un ton de reproş pe care diva îl
detectă.
— Iar tu în concediu, o îngână el şi-şi încleştă maxilarele. Nu vezi cât de
contrasens e totul ? Noi nu ne-am întâlnit doar ca să ne despărţim, Violeta. Noi nici
măcar nu ne-am întâlnit şi nu ne vom întâlni vreodată.
— PentRu că nu vRei tu.
— Pentru că nu se poate. Tu trebuie să cânţi la PaRis.
— FoaRte bine, daR am să mă întoRc. Era foaRte înţelegătoaRe. El—la fel
când îi spuse :

66
bemol

— Desigur. Ca să pleci la Rio de Janeiro, tot ca să cânţi—pentru ce altceva ?

Ne-am vedea ca marinarii, şi n-aş putea suporta o astfel de viaţă. Şi-n plus, tu n-ai
nevoie de mine. N-am nimic ce să-ţi ofer decât amintirile mele din copilărie şi probabil
nasturi la cusut.
Îşi reluară mersul unul lângă altul. În spatele lor se auzeau săruturile zgomotoase
ale elevilor şi fâşâitul măturilor de nuiele pe asfalt.
— De unde ştii, Gigi ? făcu enigmatic diva.
— Nici o femeie n-are într-adevăr—dacă ar vrea—nevoie de bărbat. Gheorghe
Săbiescu vorbea calm. Făcea eforturi să-şi liniştească vocea şi să sune profesoral,
neutru.
Diva Violeta îl privea stupefiată.
— Ce pRostie mai e şi asta ? Sunt femeie şi îţi spun că oRice femeie aRe nevoie
de un băRbat în anumite clipe. Şi ca să fiu cât se poate de sinceRă cu tine, uneoRi de cel
puţin unul. Bărbaţii au nevoie de femei. Aşa a fost lăsată lumea, spuse ea uluită încât şi
mai mult de truismul ce putuse să-i iasă din gură aproape fără voia ei. Dar Gheorghe
Săbiescu clătină din cap încrezător şi spuse :
— Bărbaţii, uneori, poate au nevoie, nu zic, de femei. Femeile. . . hm. Femeile
de bărbaţi—nu.
Diva îşi reluă mersul. Umbra enigmatică a unui surâs bântui o clipă faţa ei.
— Şi-atunci cum s-aR mai naşte copii ? întrebă ea şi, întrebând, din uluirea ei nu
mia rămase practic nimic.
— Ar fi deajuns ca ele să se gândească la copii ca ei să se şi nască. Când natura
începe să se gândească primăvara, copacii înverzesc şi din pământ ies flori pe care până
atunci nici nu le-ai fi bănuit. Când se gândeşte natura vara, din flori încep deodată să se
umfle fructe dulci şi colorate care mai înainte nu erau. Tu ai auzit de bărbatul naturii ?
Eu—nu. N-are nevoie de nici un bărbat pentru ca gândindu-se la toate câte există, ele să
şi înceapă a exista. E-ntreagă natura redusă la scară femeia, iar pentru a naşte ea n-are
nevoie de nici un bărbat. El nu e decât un capriciu în viaţa ei. O părere. Un tampon
igienic.
Ea deschise gura să spună ceva, dar funcţionarul îi tăie avântul :
— Ai dreptate orice-ai fi vrut să spui. Femeile au întotdeauna dreptate, chiar şi
atunci când nu au.
— Atunci, eu ce-aş mai putea să spun ? se întrebă ea cu glas tare. Să tac—tot ea-
şi răspunse.
Merseră o vreme în tăcere prin Cişmigiul scufundat în căldura toamnei care nu
seamănă cu nici o altă căldură.
— Nu mi-ai spus unde te-ai gândit să-ţi faci concediul, zise ea bucuroasă că
găsise ceva care să nu apară ridicol, în orice caz nu chiar atât de ridicol în locul acelei
pauze lungi ce urmase mărturisirii funcţionarului.
— La mare, spuse el destul de târziu pentru ca femeia să nu aibă presimţirea unei
elaborări , deci a unei note false în răspunsul lui. Privindu-l din profil, diva cochetă cu
impresia că bărbatul urmărise în mod deliberat acest negoţ subtil cu o minciună
convenţională a cărei etichetă destul de vizibilă o desfiinţa ca atare, transformând-o într-
o simplă mărturie a pudorii. Nici plescăiturile de la masajul gură la gură al celor doi
elevi, nici fâşâitul ritmic al măturilor pe asfaltul pătat ici-colo cu frunze de nuanţa
sulfului şi a piritei, nu se mai auzeau.

67
bemol

Când îşi dădu seama că era privit şi analizat, Gheorghe Săbiescu întoarse capul.
Încercă fără să izbutească, un zâmbet. Unul brav.
— Cred, spuse el. Eforie. Da. Eforie — poate.
Diva încercă, fără să izbutească, să descifreze expresia feţei lui, şi atunci surâse.
Brav.
— Ce misteRios eşti ! Aş fi vRut să . . .
Gheorghe Săbiescu n-o lăsă să termine. O apucă iar de umeri şi-i spuse :
— N-are nici un rost, Violeta.
— N-aRe nici un Rost ce ? Tu care ştii atât de bine cum e lumea maRe, nu ştii
atâta lucRu : că e nepoliticos să întReRupi o femeie cănd aRe ceva de spus, chiaR în
situaţia când i-ai dat dinainte dReptate ?
— Iartă-mă. Mi-am închipuit că ai fi vrut să vii tu la mine.
— Cum să vin ? exclamă ea şi impresia ei nouă era că până atunci stătuse de
vorbă cu un copil. DoaR ţi-am spus că plec la PaRis !
— Ah ! DaR uite, un taxi .
— Şi ce dacă ? Avion am peste tRei zile. Te gRăbeşti ? Dacă te gRăbeşti . . . .
— Deloc. Intru-n concediu peste două zile.
— FoaRte bine. Asta înseamnă că ai putea să mă conduci la aeRopoRt.
Gheorghe Săbiescu arăta foarte stânjenit.
— Violeta, ascultă-mă. Toată povestea asta nu se poate sfârşi bine. N-are nici
un viitor. De ce te încăpăţânezi să faci frecţii cu spirt la un picior de lemn ? Şi nu ştiu
nimic despre lumea mare şi, poate fiindcă n-o înţeleg, ori înţeleg prea puţin din ea, o
urăsc. Ea aşează între, mă rog, între noi o imposibilitate, un celofan care nu se poate
rupe, oh da, asta o ştiu.
Se aflau acum în bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej amândoi, unul lângă altul
pe rigola trotuarului.
— Îţi promit să nu mă îndrăgostesc niciodată de o brunetă şi să urăsc veşnic
arhitecţii.
Diva zâmbi auzind jurământul, dar la fel de bine s-ar fi putut să se strâmbe
numai.
— De ce, fiindcă ţi-am povestit că un aRhitect m-a defloRat ?
— Da.
— DaR aR fi putut fi oRicine oRice, spuse ea într-un mod enigmatic pentru
funcţionarul ministerial acum crispat. Cineva tot aR fi fost până la uRmă, nu cRezi ?
Gheorghe Săbiescu acceptă cu greutate vorbele ei pe care tot el le stârnise. Îi
făcea bine suferinţa asta într-un fel cum nu-şi dădea prea bine seama.
— Da, acceptă el. Dar el a făcut-o şi, după cum se vede, te-a lăsat.
— Dacă aR fi fost un doctoR ? făcu ea nemiloasă.
— Aş fi uRât doctoRii, răspunse sec, fără să ezite nici un pic Gheorghe
Săbiescu.
Diva Violeta îl privi şi apoi spuse :
— Cât de simplu este pentRu tine ! ca şi cum n-ar fi făcut nimic altceva decât să
gândească cu glas tare. Şi dacă, să zicem, eu l-aş fi lăsat pe el ? După . . .
Gheorghe Săbiescu îi aruncă o privire speriată, totuşi răspunse.
— În acest caz ai fi avut, desigur, dreptate, toată dreptatea s-o faci. Tu ai
întotdeauna dreptate.

68
bemol

— DaR nu tRebuie să uRăşti pentRu atâta lucRu chiaR toţi aRhitecţii din lume.
O contrazise printr-o simplă mişcare din cap Gheorghe Săbiescu şi zise :
— Chiar şi pe cei care nu s-au născut încă !
— La ce hotel ai să stai ? Fii liniştit, n-am să-ţi pic pe cap. Vreau doaR să-ţi
tRimit o vedeRe de la PaRis. Am de gând s-o iscălesc “O lume mică. ” Gheorghe
Săbiescu se strâmbă iar la ea.
— “O natură redusă la scară, ” vrei să spui, o corectă el.
— Aşa ? “O natuRă redusă la scaRă” nu “O lume mică, ” de ce-oi fi spus “O lume
mică” ? Chiar, de ce ?
Gheorghe Săbiescu o ajută.
— Poate fiindcă te-ai gândit la noi şi ţi-ai spus că amândoi alcătuim un fel lume
minusculă, microscopică, o lume mică, într-adevăr.
Din şuvoiul de maşini ce alunecau nervoase pe bulevard se desprinse un taxi care
se angajă pe banda dinspre rigolă. Nici nu frână bine când şoferul deschise portiera şi
porunci :
— Repede, că n-am voie. Dacă mă vede vreun glu-glu-glu, m-am fript !
Ea intră şi apucă să mai strige,
— Vii la aeRopoRt , nu-i aşa ? Să vii ! Pa !
— La revedere, Violeta.
Portiera se trânti iar taxiul luă viteză repede, urmărit din priviri de Gheorghe
Săbiescu. Dar nu apucă să se înscrie în trafic, când funcţionarul îi văzu stopurile din
spate aprinzându-se pe când iar se apropia de rigolă. Portiera se deschise şi ieşi din taxi
diva Violeta. Taxiul plecă şi de astădată se înscrise pentru totdeauna în trafic. Tânăra
femeie privea spre Gheorghe Săbiescu şi Gheorghe Săbiescu se grăbi să-i iasă în
întâmpinare.
— Mă conduci la tRamvai ? spuse ea când funcţionarul se afla chiar lângă ea.
— Violeta, se învoi el, ce s-a întâmplat ?
— Nu ştiu, spuse femeia ridicând din umeri. N-am mai vRut să meRg cu taxiul.
Am vRut să meRg cu tRamvaiul şi am spus şofeRului să opRească. De ce fugi de mine,
Gigi, acum când abia am început să ne cunoaştem ?
Gheorghe Săbiescu oftă şi zise,
— Tocmai de aceea, Violeta, din cauza acelui “abia” pe care vreau să-l păstrez
aşa cum e, fiindcă el e singurul autentic. Ai bilet ? Bineînţeles că nu—ce întrebare !
Aşteaptă-mă puţin, bine ? zise el şi alergă până la ghereta ITB de unde cumpără două
bilete de tramvai.
“3” tocmai venea.
Urcau scara în timp ce el vorbea mai departe :
— Suntem unul visul de disperare al celuilalt—cel puţin pentru mine e valabil,
poate pentru tine—nu, dar pentru mine . . . eu sunt un om de afară, un cetăţean care are
nevoie de cîntecul tău sau al alteia ca tine pentru ca să supravieţuiască acestei înlănţuiri
de cauzalităţi înjositoare prin nuditatea lor, care e viaţa rală ! Asta eşti tu pentru mine,
Violeta. Părerea supravieţuirii mele. Eu pentru tine ce sunt ? Mă hazardez să spun
raţiunea însăşi a căntecului tău de a exista. Ştiu ce se petrece în sufletul tău când te
sinucizi în Butterfly în faţa unei săli goale sau aproape goale, ştiu că atunci faci tu
întuneric între tine şi sala pustie ori cu doar doi-trei schizofrenici maniaci şi snobi şi-ţi
imaginezi că dincolo de el, dincolo de întunericul oribil se află cineva pentru care vocea

69
bemol

ta înseamnă nu doar o biată operă tâmpită a lui Puccini, ci totul. Trebuie, Violeta, să fie
pe lumea asta pentru fiecare cineva care să însemne totul. Dacă totuşi se întâmplă să nu
fie, atunci trebuie să-l inventezi—pentru Dumnezeu— ca să supravieţuieşti. Căci asta
faci când pui cortina de întuneric între tine şi sala goală şi-ţi imaginezi că dincolo de ea
trebuie—observi ?trebuie—să existe cineva pentru care vocea ta este totul. Inventezi.
Eu, Violeta, sunt invenţia ta. Visezi. Eu sunt visul tău ţâşnit ca puroiul dintr-un fel de
exasperare a zădărniciei. Lumea asta mică, redusă la scară, ce-o alcătuim doar tu şi cu
mine nu cunoaşte decât disperaţi şi, în ciuda tuturor motivelor ce-ar trebui să ne apropie
şi cu adevărat să ne facă solidari în mâhnirea noastră, tocmai visurile, invenţiile unuia
despre celălalt, închipuirea celuilalt aşa cum ai vrea să fie sunt cele ce se împotrivesc
acestei apropieri creând între noi o zonă . . .
— . . . celofanul, murmură ea cu ochii pierduţi înainte.
Elanul lui se prăbuşi retezat pe scara tramvaiului.
— Da. Peste care nu se poate trece decât cu preţul năruirii invenţiilor noastre,
ale unuia despre celălalt. Văd că te uiţi la mine mirată. Am să-ţi explic. Timp de o
staţie, poate de două, am să-ţi explic. Timp de o staţie, poate de două, am să încerc să-
ţi explic, după aceea am să cobor şi am să iau următorul tramvai ori am să merg pe jos.
Ai putea să supravieţuieşti năruirii visului de a fi cea mai importantă fiinţă din viaţa cuiva
ascuns dincolo de cortina de întuneric, cineva care odată cu întunericul tot tu l-ai
inventat pentru cazul când un asemenea cineva n-ar exista ?
Nu, Violeta, n-ai putea supravieţui ! Ai descoperi că distanţa dintre plăsmuirea ta
şi adevăr e atât de uriaşă, încât dezamăgirea te-ar ucide prin înec. Or eu. Eu crezi că aş
supravieţui descoperirii unei diva supusă celor mai banale deşertăciuni omeneşti, pe
când vocea ei care mi-a fost deajuns m-a putut smulge din realitatea la scară mare pe care
n-o înţeleg deloc pentru a mă ridica în ceruri, în corul îngerilor ? Dar văd că nu mă
înţelegi, diva. Cum să-ţi spun, tu nu mai poţi să-mi dărui mai mult decât ai făcut-o deja.
Vocea ta despre care-mi pot închipui tot ce vreau eu, iar eu cu adevărat nu pot să mă
ridic la înălţimea celor mai ambiţioase aşteptări ale tale, pe care le meriţi şi la care ai tot
dreptul ! Tu-nsemni foarte mult pentru mine, diva , şi mă tem că n-aş reuşi să-ţi spun
asta mai bine cu alte cuvinte nici într-o staţie, nici în două, nici în nouă !
Nici în trei, nici în cinci. Nici în opt, şi în ITB “Mărăşti” au coborât iar
împreună. El a însoţit-o până în poarta casei împodobită cu stucatură şi iederă, şi acolo
s-au oprit.
— La scară mică înţeleg lumea, atât cât îmi trebuie, şi o tolerez. Poate chiar o
iubesc. La scară mare, lucrurile se schimbă. Deşi tot el sunt ăla care priveşte, încep să
n-o mai înţeleg şi s-o urăsc. Încă nu ştiu dacă o urăsc, fiindcă nu mă duce pe mine
mintea s-o înţeleg, ori dacă n-o înţeleg fiindcă pur şi simplu o urăsc. Aici ai să mă-ntrebi
“De ce ?” şi-am să-ţi spun că eşti al doilea care pune întrebarea asta. Primul am fost eu.
Închipuieşte-ţi doar că treci pe lângă o clădire mică — un singur cat şi-o cruce mare,
roşie, pictată pe faţadă. Treci şi-ţi vezi de drum, când, auzi că te strigă cineva, nu pe
nume, ci doar : “Hei, tu, omule !” şi când întorci capul, vezi o tânără drăguţă şi tristă,
cu boneţică albă. Tânăra asta te cheamă înăuntru făcându-ţi semne cu mâna de la
fereastra căsuţei mici cu cruce roşie mare şi un singur cat. Tu eşti un trecător şi n-o
cunoşti. În plus, te grăbeşti că ai întâlnire cu iubita ta cu care urmează 100 % să faci
dragoste pe un pat întreg numai al vostru. Eşti un simplu trecător şi ai putea foarte uşor
să treci mai departe făcându-i sau nu semn cu mâna în semn de răspuns tinerei cu

70
bemol

boneţică albă de prim ajutor. Dar nu-i faci semn, şi nici nu treci mai departe. E prea
tristă pentru ca să vrea doar atât de la tine—un trecător, un necunoscut. Intri să vezi ce
vrea şi bănuieşti că de vrerea ta depinde îndepărtarea tristeţii ei. Şi vrea să-i dai sânge ca
să-l salvezi pe un accidentat palid, întins pe targă alături de tine, unul care n-a avut altă
treabă decât să-şi prindă mâna într-o chestie rotitoare plină de cuţite. Tipul a pierdut o
găleată de sânge şi tu trebuie să-i dai de la tine un ţoi. Tânăra tristă cu boneţică albă îţi
şopteşte că şi un ţoi din sângele tău l-ar salva. E limpede ca lumina zilei că ea te roagă în
numele lui, fiindcă nenorocitul e galben ca paiul, nemişcat şi rece. E pe ducă. Dacă
vrei, poţi să te convingi singur. E galben, ţeapăn şi rece ca o păpuşă mare, din
plastilină. Din cauza dezinfectantelor, chiar miroase a plastilină. Poţi să-l pipăi, să-i iei
pulsul, să-i ridici pleoapeleca să te convingi că e dincolo sau dincoace, poţi să-l măsori
cât pofteşti, poţi să-i iei temperatura. E doar o păpuşă de plastilină sub degetele tale.
Tânăra îţi va spune fără menajamente că dacă vrei să donezi sânge, trebuia să te hotărăşti
repede, altfel va fi în zadar, dar tu poţi, dacă vrei, s-o întrebi cum o cheamă pe păpuşa
de plastilină întinsă lângă voi şi ea-ţi va spune , “Constantin Popescu. ” Şi-atunci tu zici,
“Ia să-i dau eu lui Constantin Popescu ăsta întins aici, sub ochii mei, gata de colivă, un
ţoi de sânge de-al meu şi să fac mortăciunea de colea, de sub ochii mei şi de sub mâna
mea un Constantin Popescu care să facă plajă la vară pe un ştrand şi să bea acolo o bere
sau două. ” Odată vezi că tânăra cu boneţică albă se luminează la faţă şi-o rază—poate
mai multe—te-atinge şi pe tine. Îţi spune unde să te-ntinzi lângă targă şi să te deschizi la
cămaşă în loc să te întinzi pe un pat şi să te deschizi la pantaloni. Şi fericită, tânăra cu
boneţică albă îţi suge ţoiul de sânge ca să-l pompeze imediat în constantinul popescul din
plastilină de lângă tine, în loc ca iubita ta să fie aceea care să te sugă cu folos. Şi când
totul s-a terminat, eşti deja stors şi ai depăşit cu două ore ora de întâlnire. Te bâţâi pe
picioare, îţi dansează în faţă peisajul, o vreme n-ai să mai fi bun nici de doi bani,
darămite s-o întinzi pe iubita ta în patul întreg numai al vostru. Şi poate cu chestia asta,
poate are să te scoată nu prea bun pentru ea, fiindcă tu ştii că o iubită tânără vrea fără
discuţie totul din tine—e tânără şi nu e vina ei că vrea totul din tine numai pentru ea, asta
poate, dar sigur vara viitoare nu cel puţin unu, ci cel puţin doi vor sta întinşi la soare pe
ştrand ca să bea o halbă de bere sau două, şi tocmai siguranţa asta, ca o băutură
afrodisiacă te ţine să nu cazi pe asfalt când nu mai e nimeni şi nimic să te susţină, fiindcă
ţoiul acela de sânge valorează tot atât de mult pentru cel care-l dăruieşte cât şi pentru
păpuşa de plastilină aflată în pragul morţii.
Imaginează-ţi sânge depun în câte un pătrat din fila carnetului de la piept câte o
ştampilă pătrată.
Cu el în mână te duci apoi la o gaură în zid ca să ciocăneşti la un placaj ce-o astupă şi,
când placajul se divaă la o parte, un bărbat cu părul alb, ciufulit, cu haine negre şi
cravată roşie îţi cere carnetul.
Îi dai carnetul şi, după ce se uită atent la ultima ştampilă cu tuşul nezvântat şi scrie ceva
într-un registru gros îţi înmânează o bancnotă mare, după care trânteşte la loc placajul ce
astupă CASSA mai înainte dsânge depun în câte un pătrat din fila carnetului de la piept
câte o ştampilă pătrată.
Cu el în mână te duci apoi la o gaură în zid ca să ciocăneşti la un placaj ce-o
astupă şi, când placajul se divaă la o parte, un bărbat cu părul alb, ciufulit, cu haine
negre şi cravată roşie îţi cere carnetul.

71
bemol

Îi dai carnetul şi, după ce se uită atent la ultima ştampilă cu tuşul nezvântat şi
scrie ceva într-un registru gros îţi înmânează o bancnotă mare, după care trânteşte la loc
placajul ce astupă CASSA mai înainte de a-i mulţumi ori a-i da bineţe.
Pleci să mănânci bine ca să pui iute la loc paharul de sânge pe care l-ai vândut în
clădirea asta mare şi cenuşie, cu multe caturi, în care nu se află totuşi nici măcar o
singură targă cu o păpuşă de plastilină pe care s-o poţi măsura, consulta, cântări, pipăi,
căreia să-i poţi ridica pleoapele dacă ai chef ca să the convingi dacă a trecut dincolo sau
mai e încă dincoace, ca pe urmă să-i dai viaţă după ce ai cântărit în sinea ta totul.
Se află acolo în schimb un garaj mare unde o dată la o lună trage o cisternă
luxoasă, frigorifică şi curată nevoie-mare.
Toate ţoiurile de sânge adunate la un loc se mută din frigoriferele clădirii cenuşii
în frigoriferul cisternei.
Bărbaţi în haine închise , de la caturile superioare primesc telefoane, urmăresc
încărcarea, apoi urcă la ei sus şi înfig steguleţe cu cruce roşie într-o mare hartă a lumii
agăţată de perete.
Asta-i lumea mare . . .
Niciodată nu eşti tu cel care ştie încotro s-a dus cisterna cu ţoiul tău de sânge,
nici tu cel care ştie preţul sângelui tău acolo unde el pleacă. Bărbaţii serioşi, ce-nfig
steguleţe în harta lumii ştiu şi una şi alta, dar pe ei nu-i interesează că tu ai putea avea o
iubită care are nevoie de tine cu ţoiul de sânge cu tot, ei nu visează decât să vadă pe
hartă cât mai multe steguleţe înfipte de mâna lor, şi din visul şi înverşunarea lor trăiesc
clădirile acelea cu mai multe caturi, cenuşii, cu un garaj luxos la parter şi un portar
suspect. Ei au atâta tuş pentru ştampilele lot pătrate ! . . .
Nu-nţeleg lumea mare. Poate pentru asta o urăsc, totuşi tot eu sunt ăla care mă
uit la lumea la scară mică, şi parcă la scară mică o înţeleg cât de cât, cât îmi trebuie şi
cât o tolerez — poate chiar iubesc . . . însă la scară mare . . . sunt zile când ies în stradă
să caut un buldozerist, să mă prind cu el pe-o ladă cu vin că n-are curaj să intre cu lama
în clădirea aia cenuşie, cu multe caturi, de sub tei şi arţari.
— Ştii de ce-am coboRât din taxi ?
— Nu.
— Nu aflasem încă la ce hotel uRmează să stai. Îmi spui ? Îţi amintesc că tu ai
spus despRe femei că au întotdeauna dReptate . . .
Gheorghe Săbiescu îşi muşcă buza inferioară pe dinăuntru şi, privind-o drept în
ochi, spuse,
— Steaua de mare.
Ea simţi însă în vocea lui o îngroşare specifică mărturisirilor elaborate şi
comprimate de circumstanţe de obicei ostile, smulse în ultima clipă, contrecoeur, un
bemol al intenţiei de a concentra toate adevărurile lumii într-o singură şi pudică minciună
fulgurant convenţională.
Pentru această brusc desuetă minciună bemolată ochii divei se aburiră, trădând
ceva în ea ce nu simţise niciodată până atunci. Şi ce simţea nu mai era Puccini . . .
Se ridică pe vârfuri şi-şi lipi buzele dedouă ori de obrajii prost bărbieriţi ai lui
Gheorghe Săbiescu , apoi din poartă se mai întoarse odată spre el şi spuse brav,
— TaRe gRăbiţi mai sunt taximetRiştii ăştia, nu ?
El dădu din cap în sus şi-n jos pe când se străduia ca grimasa lui să semene cât de
cât a surâs.

72
bemol

Ea intră apoi pe poartă, încet, ca şi cum s-ar fi topit dincolo de iederă şi de

stucaturile roase de ploi, şi pe când diva se topise iar poarta era de-acum închisă,
Gheorghe Săbiescu se îndepărtă câţiva paşi. Se opri. Vârâ mâna în buzunarul
pantalonilor şi scoase de acolo un bilet de tren pe care-l privi multă vreme înainte de a-l
vârâ la loc. Pe el scria,

CFR Bucureşti Nord - Episcopia Bihorului

O luă din loc prin înserarea acelui început de toamnă, când străzile şi casele de pe
strada Sandu Aldea erau în aşa fel lăcuite de ultimele raze ale soarelui încât păreau
acoperite cu o foiţă sclipitoare, de celofan galben.

Gheorghe Săbiescu a fost la aeroport puţin înainte de decolarea avionului pentru

Paris, zborul Ro 167.
Diva i-a mulţumit şi l-a sărutat pe gură, apoi a dispărut în spatele uşilor de sticlă
ale serviciului vamal.
Apoi a părăsit aeroportul Otopeni şi treizecişişase de ore mai târziu —
Bucureştiul.
La începutul acelei toamne, în mulţimea de oameni ce populau Băile Felix, o
anumită persoană, evitând discret brunetele şi urând din tot sufletul arhitecţii îşi căuta
drum spre bazinul a cărui apă radioactivă îi era cea mai favorabilă, spaţiu pentru un aer
mai nepoluant, un peisaj care să nu-l doară, o muzică doar de el ştiută.

Femeia
Două săptămâni mai târziu, pe când tria corespondenţa pentru hotelul Steaua de
mare adusă de funcţionarul PTTR, ajutorul de recepţioner se pomeni că-n mâna lui a
mai rămas doar o vedere mare şi frumoasă înfăţişând aerian un Paris în nocturnă, cu
turnul Eiffel luminat à giorno.
— Nu-l găsesc pe ăsta, făcu la un moment dat ajutorul.
— Cine ? întrebă şeful recepţiei.
— Avem pe unul Gheorghe Săbiescu ?
Şeful recepţiei îşi abandonă ocupaţia pe care o avea în acel moment, luă vederea
din mâinile colegului său şi o întoarse pe dos.
Citi :

te iubesc,

— o natură redusă la scară

— V.

73
bemol

Destinatar : Gheorghe Săbiescu ,

Hotel Steaua de Mare, Eforie Nord — RS România

— Ai verificat rezervările ?
— Da.
— Din urmă ?
— Am luat tot registrul la rând. Nu-i. Recepţionerul era hotărât.
Şeful zise,
— Dacă nu-i, nu-i. Pune-o şi tu în avizier. Poate apare.
Recepţionerul o puse acolo şi acolo rămase până când căldura a două sezoane o
transformară într-un sul scorojit , şi-ntr-una din zile, ajutorul de recepţioner se
împiedică de ea şi-o arătă recepţionerului şef.
— Ce facem cu asta, o aruncăm ?
— E frumoasă ?
— Cam uscată.
— Ia să vedem. Parisul noaptea . . . bag-o sub sticlă, hotărâ şeful recepţiei după
o clipă de gândire, iar colegul lui se strădui s-o netezească puţin înainte de a o vârâ sub
cristalul uneia dintre măsuţele dispuse în lobby-ul hotelului de litoral.

Acolo o găsi într-o vară diva Violeta, aflată într-un sejur la mare pe când aşezată
în fotoliu aştepta o prietenă ce trebuia să coboare.
O emoţie puternică o cuprinse când ridică cristalul şi o scoase de dedesubt.
Se simţi spionată şi când ridică ochii văzu că recepţionerul se uita la ea cu o
sprânceană uşor înăţată.
“Ochii recepţionerilor văd totul, ” reflectă amar, fără să vrea, diva .
Întoarse încet vederea pe dos. Cînd se dezmetici se afla din nou în picioare, ca şi
cum cineva ar fi strigat-o, fără însă ca să poată spune cu precizie de unde.
Privirea politicos întrebătoare şi pătrunzătoare a recepţionerului o enerva. La
urma urmei era clar că cerea o explicaţie a gestului pe care ea-l făcuse doar în virtutea
celei mai depline naturaleţi, naturaleţe ce-ar fi putut scăpa acelui om curios.
— Aş putea s-o iau ? spuse ea băgându-l în seamă pe recepţioner.
Ascuns în spatele tejghelei de marmură şlefuită, nu i se vedea decât jumătatea de
sus a capului.
— Doar dacă sunteţi cel puţin rudă cu destinatarul, decretă el sentenţios, şi la
urma urmei cu o politeţe standard.
Tânăra femeie zâmbi şi zise,
— Rudă—nu. Eu sunt cea caRe-am scRis-o.
— Regret, dar după cum vedeţi destinatarul n-a găsit-o, cu toate că a zăcut în
avizier la noi doi sau trei ani. În ultima vreme numai am pus-o sub sticlă. Pur şi simplu
n-a trecut pe la hotelul nostru persoana. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să vină la Steaua de
mare ? spuse cu deferenţă recepţionerul. Femeia îşi păstră neschimbat surâsul.
— Poate. Cine ştie ? minţi ea defensiv în faţa curiozităţii justificate profesional a
gazdei hoteliere. Confirmarea unei presimţiri după atâta timp îi cerea o bucurie pe care ,
oricât de isteţ, recepţionerul cu ochii săi cărora nu le scăpa nimic nu o putea nici măcar
bănui.

74
bemol

— Atunci pot s-o iau ? întrebă ea, iar recepţionerul fu cel care de astădată se
strădui să zâmbească, şi-i reuşi foarte bine :
— Dacă sunteţi dumneavoastră, într-adevăr, cea care a scris-o . . . încă odată
regret că n-a ajuns unde trebuie.
În spatele ei, uşile liftului se deschiseră şi coborâră din el cinci persoane. Dintre
acestea, două, un tânăr şi o tânără se îndreptară spre diva Violeta. Tânăra, toată numai
parfum şi exuberanţă, strigă de cum o văzu ,
— Iată-ne, Vio ! Unde-i Toni ? N-a coborât ? Ce-ascunzi acolo de noi ? O vedere
! Auzi, Miti, o vedere ! De la cine ? E voie să ştim ?
— De data asta nu, spuse serios diva.
— Ce secretoasă eşti astăseară, Vio, spuse tânărul frumos, cu mişcări graţioase
ce-o însoţea pe tânăra exuberantă şi parfumată.
Se scurseră câteva momente de răceală în holul hotelului Steaua de mare.
— Ce naiba face Toni, se depilează ? explodă cu o voioşie molipsitoare partenera
lui Miti. Dacă i-ai fi crestat pielea oriunde acestei fete, după cum se procedează cu
arborii de cauciuc ca să extragi cauciuc, ai fi putut extrage din ea mai mult ca sigur o
cantitate respectabilă de estrogeni.
— Eu zic să mergem. Ne ajunge el din urmă. Haide, Vio !
— Nu mai meRg. Duceţi-vă voi.
Tânărul cu alură de balerin îşi privea partenera şi clipi des de mai multe ori, ca
unul căruia nu-i vine să-şi creadă urechilor ceea ce aude.
— Poftim ? spuse el întorcându-se spre diva.
— Nu mai am chef să meRg în astăseaRă la discotecă.
— Bine, dar de ce ? Ah, Toni, iată-te. Ghici ! Vio zice că nu mai vine la
“Acapulco”, se plânse balerinul unui nou venit cam de aceeaşi statură, dar mai solid,
proaspăt bărbierit, îmbrăcat în bluejeans şi tricou marinăresc, în picioare pantofi sport.
Acesta se apropie de diva şi-şi puse o palmă pe umărul ei.
Din spatele tejghelei recepţionerul urmărea scena şi, pentru puţin, ochii lui se
întâlniră cu ai divei.
— Vio, n-a fost vorba că astăseară mergem toţi patru la discotecă ? o întrebă
Toni cât putu mai blajin. Ce s-a întâmplat ? Nu te simţi bine ?
— A primit o vedere care i-a schimbat dispoziţia, o trădă jovial şi necruţător
prietena ei. Resimţind dezgustul presimţirii că juca de fapt o scenă al cărei spectator
oarecum avizat era recepţionerul cu mutra lui pitită în spatele tejghelei, divei Violeta
nu-i fu greu să joace indiferenţa faţă de trădarea nevinovată la urma urmei a colgei ei.
— O vedere ? spuse curios bărbatul în tricou de marinar. De la cine ? Nu-i trecu
nici un moment prin cap că ar exista o gravă indiscreţie această întrebare a lui.
— Vio e tare secretoasă în astăseară, o turnă din nou exuberanta parteneră a
balerinului şi-şi dezveli o pereche de dinţi la fel de strălucitoare ca tot restul trupului ei
bine bronzat.
Ardea de nerăbdare s-o ia din loc, şi-n dorinţa ei nemăsurată nu-şi permintea să
menajeze pe nimeni.
Şi de data aceasta diva se abţinu s-o contreze. N-ar fi făcut decât să le dea apă la
moară în bănuiala că ar fi fost vorba de ceva serios, or până în acel moment nimeni nu
ştia cât de serios era totul. Se mulţumi numai să spună ,

75
bemol

— Toni, voi duceţi-vă la “Acapulco”, şi dacă mă simt mai bine, poate c-am să
vin şi eu mai încolo.
— Bine, dragă, dacă zici că nu putem să ştim ce te-a făcut să-ţi schimbi planurile
atât de neaşteptat, nu ne rămâne decât să ieşim fără agreabila ta prezenţă, spuse
bărbatul în tricou de marinar, încercând să dea o nuanţă cât mai indiferentă unei stări de
lucruri care se putea vedea că nu-i convine.
Ceilalţi doi se retrăseseră deja spre ieşire pentru a le lăsa loc de conversaţie şi
deliberare au tête-à-tête.
Şi, jucând pentru recepţioner, pentru celălalt cuplu, pentru Toni şi mai ales
pentru ea însăşi diva se agăţă de gâtul lui Toni pentru a-i şopti la ureche :
— Mittelschmertz.
Dezvăluirea acestei intimităţi în à parte trecu în vederea lui Toni drept cea mai
simplă, mai legitimă şi mai convingătoare dintre sincerităţile de care ar fi capabilă o
femeie, şi, relaxat dintr-odată nu văzu de ce orgoliul său masculin nu s-ar fi putut arăta
gata dispus să accepte, ceea ce se şi întâmplă.
— Distracţie plăcută, îi ură ea, iar el dând lent drumul aerului din plămâni :
— Am să încerc. Păcat că nu poţi să vii. Le-am fi arătat noi ce-nseamnă dans.
— Înţelege-mă, Toni.
Toni ridică braţele în sus şi spuse,
— Sigur, sigur. Nimeni n-a vrut să se întâmple aşa tocmai azi. Doar eşti femeie.
Una drăguţă, mai adăugă el şi îi făcu cu ochiul, iar ea îi zâmbi, după care îl concedie.
— Du-te. Eşti aşteptat. Găseşti tu o fată.
Toni iar găsi un motiv să dea drumul aerului afară din piept, cu zgomot.
— Ca întotdeauna ai dreptate.
Diva îl pironi cu privirea, iar el urmă : dacă nici în România nu mai sunt fete
frumoase, atunci nicăieri nu mai sunt sub soare.
— Chiar crezi ce-ai spus adineaori ? spuse diva pălind, dar Toni nu băgă de
seamă.
— Ce ? spuse Toni preocupat să piardă cât mai frumos, şi tocmai această
preocupare îl făcu să nu bage de seamă schimbarea produsă în femeie de vorbele lui.
Dacă în România sunt fete frumoase ?
— Da, minţi tânăra femeie, şi ochii ei sclipiră. Avea demonstraţia că intimitatea
ei rămăsese neviolată în acele împrejurări atât de stranii şi de penibile prin brusca şi
stânjenitoarea popularitate.
Toni zise,
— Oh, dar chiar dacă eu n-aş crede, ele tot ar exista, şi sunt atât de multe ! Şi
să-ţi mai spun un secret : sunt şi mai multe decât bărbaţii.
Toni arbora încă o mutră de cotoi bătut, ceea ce solicită din partea divei o dovadă
de atenţie în plus.
— Dacă nu găseşti, o împărţiţi pe Silvia. Sunt sigură că Doru n-o să aibă nimic
împotrivă. Toni îi dărui o privire recunoscătoare.
— Ştii că-i o idee ! Apoi adăugă pe alt ton, de confesiune a cărei sinceritate ce se
dorea a fi mai presus de orice îndoială o surprinse pe diva : Vio, tu eşti femeie. De la o
vârstă bărbaţii obosesc să mai alerge, şi, cum să-ţi spun, încep să trăiască mai mult din
amintiri. Şi uneori chiar să confunde prezentul cu , hm, o amintire.
— Toni, eşti îngrozitor de melodramatic. N-ai ajuns încă la vârsta aceea.

76
bemol

— Dar sunt bărbat şi, cum vârsta aceea nu-i departe, toate alergăturile astea mă
costă eforturi din ce în ce mai mari.
— Toni ! strigă în şoaptă diva întrebându-se cât avea să mai poată rezista să nu-şi
dea pe faţă adevăratele simţăminte din momentele acelea.
Toni îşi făcea acum de lucru cu gulerul ca şi cum ar fi găsit ceva nelalocul lui
acolo, ca un copil, fără să bănuiască nimic, ceea ce scotea din sărite pe diva şi o linişte
în acelaşi timp. Toni spuse :
— Dacă . . . mai târziu ai să te simţi bine, ai să vii şi tu la “Acapulco” ?
Diva Violeta îl privi şi se miră cât de copil poate părea uneori un bărbat, şi mai
ales în clipele când simte că nu poate controla situaţia.
Îi răspunse :
— Nu, n-am să vin.
— Sună a sinceră afecţiune, gândi el cu voce tare. Apoi oftă şi adăugă : atunci
am să alerg, ridică el din umeri în semn că nu mai era nimic altceva de făcut, îi ură divei
noapte bună, făcu stânga-mprejur şi ieşi împreună cu ceilalţi doi camarazi pe uşile de
sticlă ale hotelului Steaua de mare.
— Ce ? Vederea ? Era de la un admirator, spuse el către Silvia şi Doru cu o
jovialitate ce trebuia să treacă drept indiferenţă bonomă şi înţelegătoare. Nu-şi amintea
de vreo altă minciună care să-i fi procurat o mai mare uşurare. În fond habar n-avea de
unde-ar fi putut fi vederea, însă Toni, debitând în şarjă varianta cea mai neplăcută
pentru el, spera ca , indiferent dacă aceasta era sau nu adevărată, adevăratul motiv al
amărăciunii sale să treacă neobservat mai ales Silviei, şi dacă se putea să se uşureze el
însuşi numnindu-l cu voce tare. De la braţul lui Doru, Silvia îi strigă ,
— Zău ? Şi eu care credeam că i s-a dereglat ciclul !
Cei teri păşeau acum unul lângă altul pe faleza caldă, spre un “Acapulco”
fierbinte.
Nicicând până atunci nu-şi amintea ca vreo minciună pe care-o spusese să-i fi
procurat o plăcere atât de mare. La adăpostul ei utilitar, cu înfăţişarea umilită ca
resemnarea ascunzând cel mai ameţitor dintre trimfurile ce pot exista, diva străbătu
lobby-ul sub privirile experte ale recepţionerului cu neputinţă să nu fi fost măcar o clipă
tentat de a se considera complice avizate al micii scene delicios de penibile desfăşurată în
minutele din urmă.
Cu cât simţea mai tare bucuria aceea cumplit de egoistă şi rară cotropindu-i
sufletul, cu atât pretextul sub care evitase programul zgomotos şi excitant al discotecii i
se păru mai sigur împotriva chiar celei mai pătrunzătoare dintre indiscreţiile omeneşti.
Succesul acesta, pe care abia îl putu suporta până la lift îşi avu preţul lui.
Deândată ce diva apăsă pe butonul “11” şi uşile culisară peste imagine a acelui lobby
unde se simţise tot timpul hăituită şi spionată, Violeta constată că mâinile şi genunchii îi
tremurau , iar faţa îi era palidă. Drogată parcă. Fericirea de a se şti singura stăpână pe o
taină ce-o ştia numai ea îi dădea ameţeli, invizibile în oglinda liftului ce-i întorcea
chipul.
Intră.
Ameţeala spori când se apropie de telefon, şi mai mult când formă pe cadran
prima cifră. A doua şi a treia.
Ameţeala se stinse şi diva Violeta aşeză receptorul la loc fără să mai formeze
restul.

77
bemol

Deschise uşa balconului şi ieşi la aer.

De la înălţimea celor unsprezece etaje, luminile litoralului se vedeau pretutindeni
ca nişte îndepărtate roiuri stelare. La nord, o stea capricioasă—farul din Constanţa—
sclipea deasupra a tot indicând vapoarelor că au ajuns, şi unde au ajuns. Se auzea de jos,
din întunericul cald, murmurul mării. De mai aproape, un ritm disco, estompat de
briză. Şi deodată diva simţi cum îi urcă în suflet o muzică numai de ea ştiută şi, până
când ochii i se umplură de lacrimi privi fără clintire steaua atât de fidelă în capriciile ei a
farului ce continua să lumineze peste un uriaş celofan albastru ce despărţea pământul de
cer.

Bucureşti, 1983 - 1997

CUPRINS

b PROLOG __________________________pagina 2

b EPILOG __________________________pagina 3

b BÃRBATUL________________________pagina 9

b FEMEIA ________________________pagina 75

78