Barca de scorţişoarǎ

O ficţiune de Radu Pintea

Afarǎ era o noapte sǎlbaticǎ. Rebegit de frig, murat pânǎ la piele, cu dinţii clǎnţǎnind,
Laurenţiu nu-şi amintea sǎ mai fi trǎit un anotimp mai pǎcǎtos îmbrǎcat aşa subţire.
Fiindcǎ atunci când promisese cǎ va veni la întâlnire vremea era atât de blândǎ încât nu s-
ar fi putut spune cu precizie de fapt ce anotimp era. Era însǎ numai bun pentru o
plimbare, şi – de ce nu? – pentru o scurtǎ întâlnire cu un necunoscut care îl lǎsase sǎ
creadǎ cǎ îl va conduce la barca de scorţişoarǎ.
Şi dintr-odatǎ se stârnise o vreme câinoasǎ, o lapoviţǎ rece şi grea, repezitǎ fǎrǎ
milǎ de furtunǎ în direcţii neaşteptate, dar mai ales dinspre larg.
Omul acela îi propusese lui Laurenţiu locul – o falezǎ abruptǎ şi stearpǎ, ascuţitǎ
şi curbatǎ ca o etravǎ gata sǎ despice marea. În acel loc furtuna pǎrea în ţara ei. Marea era
un cazan, uscatul era un iad. Un tufan crescut ca prin minune din stâncǎ oferea un adǎpost
foarte îndoielnic. Lângǎ el se aciuase totuşi Laurenţiu şi privea într-una în lungul
drumeagului desfundat ce se desprindea din şoseaua Falezei şi fǎcea la un moment dat,
fǎrǎ motiv, la stânga, pentru a se opri la nici doi metri distanţǎ de genunea stâncoasǎ de
dedesubt.
Locul era neluminat. Un indicator de circulaţie avertiza totuşi terminarea
periculoasǎ a drumeagului. Despre rostul acelui drumeag tocmai se pomenea întrebându-
se când douǎ faruri puternice îl izbirǎ drept în ochi orbindu-l pentru câteva clipe.
‘Slavǎ Domnului!’ clǎnţǎni Laurenţiu şi o porni repede spre automobilul staţionat
fǎrǎ sǎ se mai întrebe de ce nu-l vǎzuse puţin mai înainte când, cu siguranţǎ trecuse cu
privirea prin acele locuri.
Bǎgǎ de seamǎ alt lucru ciudat. Cele douǎ jeturi de luminǎ ce dezveleau cu razele
lor vârtejul furibund al lapoviţei erau curbate ca nişte nuiele bǎtute de vânt. Laurenţiu se
opri ca trǎsnit privind spectacolul fǎrǎ sǎ creadǎ. Furtuna era atât de sǎlbaticǎ însǎ, încât
la urma urmelor s-ar fi putut foarte bine ca cele douǎ fascicule sǎ fie şi ele mǎturate de
furia dezlǎnţuitǎ a naturii, ca orice alt gunoi. În urmǎtorul moment Laurenţiu se nǎpusti
înǎuntru şi nu se mai gândi la aşa ceva.
În automobile era cald iar zgomotul furtunii abia se auzea, ca prin vis.
‘Slavǎ Domnului! Credeam cǎ nu mai vii. Ce dracului ai întârziat atât?’
Şoferul rânj.
‘Ţi s-a pǎrut din cauza furtunii. N-am întârziat nici o clipǎ.’
‘Ce faci, nu-i dai drumul?’
‘Eşti grǎbit?’ spuse şoferul. Faţa îi era luminatǎ de un zâmbet ironic.
‘Fireşte cǎ sunt!’
Necunoscutul se întoarse la volanul sǎu şi pe când pornea motorul, mai adǎugǎ:
‘Te înţeleg. Oricine a aflat vreodatǎ de barca de scorţişoarǎ e la fel de nerǎbdǎtor
s-o vadǎ.’
‘Iisuse, cât de emoţionat sunt!’ bâigui Laurenţiu. Era mulţumit cǎ dǎduse de
cǎldurǎ în interiorul maşinii şi se întinse ca un motan în locul mortului. Uitase complet de
ciudatul comportament al jeturilor de luminǎ bǎtute de vânt.
Motorul se încǎlzise. Necunoscutul bǎgǎ automobilul în vitezǎ şi-l îndepǎrtǎ de
locurile acelea primejdioase unde bântuia atât de înfiorǎtor vântul acela tǎios, împletit cu

1
lame de gheaţǎ, fulgi uriaşi şi picǎturi apǎ grele, reci şi şfichiuitoare ca nişte bile de
rulment. Pǎrea cǎ în locurile acelea bântuie însuşi punctul triplu al apei.
Laurenţiu aruncǎ o privire ceasului sǎu de mânǎ şi întrucât condiţiile şi ambianţa
automobilului erau cu mult mai omeneşti decât cele de afarǎ, gǎsi foarte ciudat sǎ
constate cǎ nu-şi putea da seama ce orǎ exactǎ ar fi putut sǎ fie din cauza unui fapt încǎ şi
mai curios decât punctul critic al apei atins pe pintenul acelei faleze ori lumina dusǎ de
vânt odatǎ cu lapoviţa: acele orar şi minutar zbârnâiau pur şi simplu cu frecvenţa unor
aripi de muscǎ şi delimitau pe cadranul ceasului un sector unghiular cuprins între orele
cincisprezece şi şaisprezece.
Laurenţiu crezu cǎ are halucinaţii. Era prea mult. Închise ochii şi-i deschise la loc,
zgâlţâi ceasul de câteva ori, îl duse la ureche, îl întoarse – totul fǎrǎ efect. Limbile lui pe
care i le ştia mici şi fosforescente literalmente zbârniau între orele respective alcǎtuind un
mic triunghi luminos pe care Laurenţiu îl privea nǎucit.
Necunoscutul îşi vedea zâmbind de volanul lui, exagerat de atent la traficul cu
desǎvârşire inexistent pe şoseaua Falezei unde rulau în acele momente. Laurenţiu îi
aruncǎ deodatǎ o cǎutǎturǎ bǎnuitoare.
‘Ştii ceva? Dacǎ ştii, spune! Ce naiba, doar n-oi fi chiar aşa de emoţionat încât sǎ
am asemenea halucinaţii.’
‘Sǎ ştiu? Ce sǎ ştiu?’ exclamǎ încetişor şoferul, prudent pânǎ la patologic în ce
priveşte conducerea automobilului sǎu.
‘Adineaori m-am uitat la ceas sǎ-ţi demonstrez cǎ ai întârziat – nu mult, totuşi ai
întârziat – şi l-am gǎsit funcţionând într-un fel cum nu l-am mai vǎzut niciodatǎ. Priveşte
şi tu! Dacǎ asta se mai poate numi funcţionare,’ spuse Laurenţiu şi i-l vârî imediat sub
nas.
Şoferul îi reproşǎ cu extremǎ nervozitate gestul care i-ar fi putut distrage atenţia
de la condus şi ar fi favorizat producerea de accident. Severitate lui era exageratǎ, gǎsea
Laurenţiu, întrucât şoseaua aceea era la ora aceea absolut goalǎ. Necunoscutul spuse:
‘Ştiu cum se comportǎ ceasul tǎu. În zona aceasta toate ceasurile se comportǎ la
fel.’ Glasul lui era morǎcǎnos.
‘Toate se comportǎ la fel de anormal?!’
‘Mai exact spus, iraţional,’ îl corectǎ şoferul. ‘Îţi mai aminteşti la cea orǎ ţi-am
propus sǎ ne întâlnim?’ Nervozitatea lui îi trecuse din senin şi acum faţa îi era din nou
luminatǎ de acelaşi zâmbet ironic.
‘La trei şi şapte minute.’
‘Bun. Vǎd cǎ încǎ ţii minte. Ai cumva vreo idee cam cǎrui raport spaţial îi
corespunde cel temporal de trei ore şi şapte minute?’
‘Nu,’ mǎrturisi sincer Laurenţiu. Stǎtea cu partea superioarǎ a corpului întoarsǎ
cǎtre necunoscut şi simţi cǎ amorţeşte. Necunoscutul îşi lǎrgi zâmbetul. Ai fi zis cǎ nici
lui nu-i venea sǎ creadǎ cele ce avea de gând sǎ spunǎ.
‘Lui pi. Numǎrului iraţional pi, o cifrǎ cǎreia, ca sǎ zic aşa, nimeni nu poate sǎ-i
dea de cap. Fǎrǎ ca tu sǎ ştii eu ţi-am propus sǎ ne întâlnim la ora pi iar tu ai fost de
acord. Aşa se explicǎ ‘nehotǎrârea’ acelor de pe cadranul ceasului tǎu între cifrele trei şi
patru. Tu şi cu mine am avut o întâlnire la un timp iraţional.’
Laurenţiu simţi clar cum îi dispare amorţeala în schimbul unei transpiraţii
abundente. Abia de mai reuşi sǎ murmure:

2
 ‘Aşa se explicǎ atunci noaptea lǎsatǎ brusc la o orǎ când e totuşi amiazǎ…şi
lapoviţa aceea îngrozitor de rece …şi lumina bǎtutǎ de vânt a farurilor tale …şi acele … ’
Şoferul fǎcu:
‘Totul. Totul în jurul tǎu e iraţional. Conform unitǎţii de timp şi spaţiu unui timp
iraţional îi corespunde un spaţiu iraţional şi numai unul. În el ne aflǎm noi acum şi cred
cǎ înţelegi acum de ce conduc atât de concentrat deşi şi tu vezi cǎ şoseaua e absolut
goalǎ. E o şosea iraţionalǎ şi trebuie sǎ evit orice risc…altfel n-ai sǎ mai gǎseşti pe
nimeni altcineva care sǎ te ducǎ la barca de scorţişoarǎ.’
Laurenţiu îl privea cu gura cǎscatǎ.
‘Bine, dar atunci e foarte riscant, într-adevǎr, e foarte riscant sǎ circulǎm pe o
şosea iraţionalǎ!’
Şoferul se uitǎ la el ca la un tâmpit.
‘Eu ce-ţi spuneam?’ Oftǎ. ‘Însǎ n-avem de ales. Ca sǎ ajungem la barca de
scorţişoarǎ trebuie sǎ urmǎm neapǎrat aceastǎ cale iraţionalǎ. Îmi pare sincer rǎu cǎ
riscurile se vor ţine lanţ,’ mormǎi el a scuzǎ, dupǎ care se concentrǎ cu totul asupra
conducerii autovehiculului.
‘O şosea iraţionalǎ,’ murmurǎ visǎtor, într-un târziu, Laurenţiu.
Automobilul se scurgea prin ceaţǎ. Trecurǎ la un moment dat pe lângǎ o
automacara staţionatǎ în faţa unui bloc de locuinţe. Laurenţiu abia avu vreme sǎ zǎreascǎ
prin pâcla deasǎ un pachet lung.
Imagine automacaralei şi a blocului dispǎru îndatǎ înghiţitǎ de pâclǎ, pentru ca
prin parbriz sǎ aparǎ alte blocuri. Pânze de blocuri.
Laurenţiu bǎgǎ de seamǎ cǎ lângǎ balcoane toate apartamentele aveau prevǎzutǎ o
ambrazurǎ prea largǎ pentru a aparţine unei ferestre, şi fǎrǎ a şti de ce, pe Laurenţiu îl
trecurǎ fiorii. Ambrazura aceea aparţinea unei uşi. O uşǎ ce dǎdea în gol. Ce rost avea? se
întrebǎ Laurenţiu dar alungǎ imediat întrebarea cu un gest automat.
‘Acesta trebuie sǎ fie cartierul iraţional,’ şopti el gârbovit de ce auzise de la
necunoscut, şi mai cu seamǎ de ce vǎzuse cu ochii lui, la fel de incredibil. Şoferul
conducea cu atenţie automobilul fǎrǎ sǎ mai confirme cele rostite în şoaptǎ de clientul
sǎu. Dar Laurenţiu nu mai avea nevoie de nici o confirmare.
‘Macaraua de adineaori era adevǎratǎ?’ îndrǎzni el într-un târziu.
‘Adicǎ?’ rǎspunse morǎcǎnos şoferul, cam bǎnuind ce vroia sǎ spunǎ clientul lui.
‘Adicǎ, existǎ în realitate?’ Şoferul pufni, clǎtinǎ capul cu compǎtimire şi zise:
‘Dacǎ ne-am fi lovit de ea, ai fi vǎzut cât de realǎ e,’ apoi adǎugǎ cu voce ceva
mai tare: ‘Eu ştiu ce ai vrut sǎ spui. Ai vrut sǎ întrebi dacǎ e o macara raţionalǎ, iar eu îţi
rǎspund cǎ nu; era o macara iraţionalǎ, ca şi pânzele de blocuri pe care le vezi, ca şi
oamenii aflaţi în interiorul acelor blocuri, ca totul, ţi-am spus,’ fǎcu la un moment dat
exasperat şoferul.
‘Ştii ce? Adicǎ lasǎ …’
Dupǎ un timp Laurenţiu nu mai rezistǎ:
‘Îmi stǎtea pe limbǎ sǎ te întreb la ce-or folosi uşile acelea de lângǎ balcoane, ai
idee? Mi se pare cǎ ceva nu e în ordine în arhitectura asta.’ Şoferul automobilului replicǎ
rapid:
‘Da, totul e cât se poate de în ordine. Pe acolo cad cei care uitǎ cǎ balconul e
alǎturi de uşǎ. Limpede?’

3
 Laurenţiu învǎţase, însǎ nu foarte bine, cǎ odatǎ ce se hotǎrâse sǎ plece dupǎ barca
de scorţişoarǎ, nu trebuia sǎ-l mai mire nimic.
‘Dar, iniţial aceste uşi fuseserǎ gândite ca uşi prin care se putea ieşi normal pe
balcon …’
‘Ce iniţial?! Raţional vrei sǎ zici, însǎ n-are nici un rost sǎ mai pomeneşti de
“raţional”. Aici totul este iraţional, e pentru a nu ştiu câta oarǎ când îţi spun, şi a vorbi de
raţional e totuna cu a vorbi de celǎlalt tǎrâm. Cât despre uşile alea observate de tine, nu
sunt altceva decât nişte uşi care dau lângǎ balcon. Nimic mai mult. Ele nu te atrag cu
nimic în mod special, ne te împing şi nu te trag în vreun fel de mânecǎ. Pur şi simplu cine
uitǎ cǎ ele dau lângǎ balcon cade în gol şi dǎ ortu’ popii. Automacaraua iraţionalǎ pe
lângǎ care am trecut e gata pregǎtitǎ. Îl ia imediat în cârlig şi-l ridicǎ.’
‘Unde-l ridicǎ?’
‘Unde, în balconul de lângǎ care a cǎzut!…”unde?”…’
‘Nu te supǎra cǎ te întreb,’ bâigui Laurenţiu resimţind sub limbǎ hipisalivaţie şi
moleşalǎ în rotule.
‘Nu mǎ mai supǎr. La urma urmei e mai mult riscul tǎu. Dacǎ ni se întâmplǎ ceva
pe şoseaua asta blestematǎ, numai din cauza ta are sǎ se întâmple, şi Cotea s-o mai gǎsi sǎ
te ducǎ la barca de scorţişoarǎ!’
‘Şi în apartament nu se aflǎ nici o uşǎ care sǎ dea înspre balcon?’
Şoferul ridicǎ din umeri.
‘La ce bun? În balcon este depus cadavrul şi apoi acoperit cu o dalǎ de beton
ridicatǎ tot de automacara. Se realizeazǎ etanşarea cu mortar şi basta!’
‘Cavouri suspendate!’ exclamǎ Laurenţiu.
‘Vezi dalele? Uite stiva de colo. Acelea sunt capacele.’
Dar Laurenţiu era cu gândul la pachetul lunguieţ care se balansa fantomatic prin
ceaţǎ în cârligul automacaralei. Îşi miji ochii şi şopti:
‘Locuieşti şi tu într-un apartament ca ǎla?’
‘Am locuit, …’ replicǎ straniu şoferul.
‘Te-ai mutat?’
Şoferul tǎcu.
‘Într-un fel se poate spune şi aşa. Am uitat şi eu cǎ uşa aceea de lângǎ balcon …’
fǎcu el brusc şi începu sǎ râdǎ într-un fel care, din fericire pentru acesta, nu-i spunea
nimic.
‘Ascultǎ, pe tine cum te cheamǎ?’ întrebǎ deodatǎ pasagerul.
‘Mort.’
‘Pe mine Laurenţiu. Ascultǎ, Mort, pânǎ acum încǎ n-am înţeles din tot
comportamentul tǎu ce anume e mai riscant, drumul pânǎ la barca de scorţişoarǎ sau chiar
barca …’
Mort, şoferu, pǎru sǎ se enerveze din nou.
‘Omule, întreaga existenţǎ e lipsitǎ de siguranţǎ şi de orice fel de certificate de
garanţie. Nu-ţi dai seama cǎ şi sǎ trǎieşti e un risc? De unde vrei sǎ ştiu eu tǎria ta de
caracter şi ce-ai fi tu în stare sǎ faci pentru a-ţi realiza o dorinţǎ? Cum e de pildǎ
ajungerea la aceastǎ barcǎ de scorţişoarǎ…’
‘Te rog sǎ nu te enervezi, Mort, dacǎ începi sǎ te enervezi nu te mai întreb nimic.’
‘Of, dar nu mǎ enervez deloc, omule, ţi-am mai spus: tu decizi. Impresia mea este
însǎ cǎ ţi-e fricǎ. De aia şi vorbeşti aşa de mult.’

4
 ‘Aaa, aici te înşeli, Mort. Sǎ ajung la barca de scorţişoarǎ a fost ce mi-am dorit cel
mai mult în viaţǎ. Presupuneam cǎ drumul pânǎ la ea nu putea fi chiar floare la ureche,
dar niciodatǎ mai mult decât acum n-am simţit mai mult curajul de a mǎ încumeta la orice
pentru a ajunge la ea. Sunt gata sǎ te urmez oriunde.’
‘Hei, omule, vino-ţi în fire! Eu te-am scos din infernul timpului pi dar mai departe
numai tu eşti cel care ştii încotro sǎ apucǎm ca sǎ ajungem la barca de scorţişoarǎ. Eu şi
automobilul meu îţi stǎm la dispoziţie.’
Laurenţiu fu foarte şocat sǎ audǎ cǎ omul acela care pânǎ atunci îl lǎsase sǎ creadǎ
cǎ ştia unde se aflǎ barca de scorţişoarǎ îşi declinǎ machiavelic ignoranţa şi vasalitate faţǎ
de dorinţele sale exploratoare.
‘Bine,’ fǎcu Laurenţiu stupefiat, ‘dar atunci pentru ce m-ai lǎsat sǎ cred cǎ ştii şi
cu ochii închişi drumul cǎtre barca de scorţişoarǎ? Tǎgǎduieşti acum?’ strigǎ Laurenţiu
descumpǎnit. Vocea îi rǎguşise subit şi simţi totodatǎ cum scaunul mortului îi fuge de sub
el.
‘Nu tǎgǎduiesc de fel, dar vǎd cǎ trebuie sǎ-ţi amintesc cǎ pe atunci erai atât de
înfocat în dorinţa de a ajunge la barca de scorţişoarǎ încât erai gata sǎ atribui lucrurilor
însuşiri pe care acestea nu le avuseserǎ nicicând iar oamenilor gânduri şi vorbe niciodatǎ
gândite sau rostite. Într-un asemenea moment ne-am întâlnit şi mi-a plǎcut ardoarea ta
destul de mult, aşa încât trebuie sǎ-ţi fi venit foarte uşor sǎ mǎ crezi pe loc ceea ce-ţi
închipuiai doar tu în mintea ta, dar din pǎcate nu eram: omul cel mai nimerit care sǎ te
conducǎ la barca de scorţişoarǎ.’
‘Destul! Acum ştiu cu cine am de-a face. Eşti un impostor, asta eşti!’ ţipǎ strident
Laurenţiu, fǎrǎ sǎ-şi recunoascǎ vocea. Mort replicǎ bland:
‘Impostor!? Nicidecum! Ba, aş putea zice, dimpotrivǎ! Credinţa ta în barca de
scorţişoarǎ şi dorinţa ta de a ajunge la ea au fost atât de violente, de copilǎreşti aş spune,
fiiindcǎ numai copiii mici şi foarte mici sunt în stare de asemenea pasiuni devastatoare,
încât m-au fǎcut – şi tocmai aici e toatǎ frumuseţea – sǎ mǎ simt eu însum în stare ceea ce
tu vedeai în mine. Dacǎ tu acum nu mai vezi în mine pe singurul om care ştie unde se aflǎ
barca de scorţişoarǎ, asta înseamnǎ cǎ ai început sǎ nu mai crezi atât de mult în existenţa
ei şi sǎ nu-ţi mai doreşti atât de copilǎreşte sǎ ajungi la ea.’
Laurenţiu îşi simţi inima bǎtându-i cu putere. Se descoperi incapabil sǎ deschidǎ
gura. O deschise în schimb Mort:
‘Aşa cǎ dacǎ mai vrei sǎ ajungi la ea fǎ-mǎ din nou sǎ simt cǎ sunt din nou ce-am
fost pânǎ mai adineaori pentru tine.’
Glasul lui Mort era plângǎreţ, glasul unui om neajutorat care implorǎ.
Peisajul era compus din aceleaşi pânze de blocuri. Erau acum ceva mai apropiate
ca şi cum şoseaua Falezei ar fi trecut chiar printre ele. Fruntea lui Laurenţiu era brǎzdatǎ
de cute adânci, sprâncenele încruntate adumbreau doi ochi arzǎtori. La un moment dat
încuviinţǎ:
‘Foarte bine, Mort. Opreşte!’
Contrar aşteptǎrilor lui Laurenţiu, hotǎrârea lui îl bucurǎ pe şofer.
‘Ehehe! Aşa te vreau, omule!’
Şi automobilul trase lângǎ rigolǎ şi frânǎ.
‘Aici trebuie sǎ aflǎm ceva,’ exclamǎ Laurenţiu şi aruncǎ o privire circularǎ
pânzelor de blocuri ce-l înconjurau de peste tot.
‘E întuneric aproape peste tot,’ spuse el. ‘Lumea s-a culcat devreme.’

5
 ‘Mai sunt câteva apartamente unde se vede luminǎ,’ observǎ şoferul.
‘Acolo cred cǎ vom merge sǎ întrebǎm. E de presupus cǎ oricum nu vom deranja
prea mult.’ În spatele lui şoferul îşi ridica gulerul hainei lui de timp urât. Spuse:
‘E prea puţin zis.’
‘Ai zis ceva?’ se întoarse spre el Laurenţiu.
‘Eu?Nu.’
‘Bun. Atunci sǎ mergem,’ fǎcu Laurenţiu decis şi pǎşi înainte.
Când în sfârşit îşi luǎ inima în dinţi şi pǎtrunse în holul unuia dintre blocuri,
Laurenţiu fu aproape imediat izbit de douǎ lucruri: unul era un miros persistent de acid
tartric, cel de-al doilea era faptul cǎ uşile apartamentelor erau scrise de sus şi pânǎ jos de
şiruri de litere desenate în letraset.
‘Ce-nseamnǎ asta, Mort?’
Şoferul îi explicǎ pe scurt: mirosul de acid tratric provenea de la dezinfecţia
diurnǎ efectuatǎ preventiv împotriva ptyriazisului care bântuia. Cealaltǎ explicaţie se
dovedi cam confuzǎ şi dealtfel Laurenţiu nici nu mai insistǎ, întrucât se aflau de-acum
amândoi în faţa unei asemenea uşi iar Laurenţiu era pregǎtit sǎ apese butonul soneriei.
Când buricul degetului sǎu arǎtǎtor mai avea un centimetru pânǎ la mica piesǎ
întreruptoare, uşa se deschise brusc şi cu violenţǎ de o fiinţǎ ce-i pǎru lui Laurenţiu
imediat a fi într-o mare derutǎ. Mai întâi pentru cǎ nu i se putea bǎnui sexul, şi apoi
fiindcǎ ea, fiinţa, se arǎta a fi foarte bucuroasǎ la vederea celor doi strǎini. Pe jumǎtate
bâlbâindu-se, pe jumǎtate împins de la spate de şofer, Laurenţiu pǎşi pânǎ la urmǎ pragul
apartamentului.
‘Cine-i, Una?’
se auzi din casǎ o voce subţiraticǎ, aproape stridentǎ.
‘Ei sunt,mamǎ!’ strigǎ fericitǎ fiinţa fǎrǎ sex definit şi glande mamare care putea
fi tot atât de bine fatǎ şi bǎiat. Ea, fiinţa, rǎspundea, se pare la numele “Una”, iar fiinţa
care strigase se înfiinţǎ pe dat în antreu, plinǎ de curiozitate. De astǎdatǎ Laurenţiu putu
sǎ se convingǎ cǎ era vorba de o adevǎratǎ femeie, mamǎ, matroanǎ şi metresǎ, ce purta
pe ea o mulţime de sexe în cele mai diverse şi neaşteptate locuri.
‘Uite, mamǎ au venit!’strigǎ Una entuziasmatǎ. Mort, din spatele lui Laurenţiu fu
cel dintâi care se grǎbi sǎ punǎ lucrurile la punct iar Laurenţiu îi fu recunoscǎtor pentru
asta.
‘Oh, nu. Eu sunt numai şoferul. El e … Laurenţiu …’
‘Eu sunt Laurenţiu.’ încuviinţǎ pasagerul. Întinse mâna celor douǎ fiinţe.
‘Eu sunt Una,’ bâigui îngrozitor de emoţionatǎ fiinţa fǎrǎ sex şi glande mamare.
‘Unal,’ se prezentǎ matroana cu o duzinǎ de sexe şi douǎ duzini de glande
mamare. Laurenţiu se întrebǎ fǎrǎ nici o intenţie rǎuvoitoare pe unde vorbeşte aceastǎ
multifemelǎ prin înmugurire. Ea fu mai îndrǎzneaţǎ, puse mâna pe el şi-l trase înǎuntru.
Laurenţiu avu vreme sǎ observe cum la aceastǎ îndrǎznealǎ a mamei Unal. Una se întristǎ
puţin. Timiditate se numea ceea ce-i sugruma exuberanţa şi veselia de a fi deschis ea
oaspeţilor.
Încǎperea era destul de largǎ şi poate de aceea avea un aspect neîngrijit şi
neprimitor. Într-un colţ, pe un pat înalt zǎcea o altǎ siluetǎ abia vizibilǎ din cauza unui
hǎţiş de tot felul de cabluri şi pârghii ce-l înconjurau peste tot. Un tor de feritǎ îi aureola
capul cu fruntea şi occipitalul foarte proeminente, fapt ce dǎdea impresia cǎ silueta avea

6
craniul turtit pe direcţia tâmplelor. Înspre aceastǎ siluetǎ arǎtǎ Unal cu degetul,
recomandându-l “Onan” pentru ca mai apoi sǎ nu-i acorde nici o importanţǎ.
‘Nu trebuie sǎ vǎ deranjaţi, Unal, vǎ rog! Eu v-am deranjat doar pentru o singurǎ
întrebare. Am vǎzut de jos luminǎ şi am îndrǎznit. Mort, şoferul meu vǎ poate confirma.’
‘Dar nu e nici un deranj, Laurenţiu, şi apoi, Una chiar te aştepta.’ Aceasta tremura
de emoţie.
‘Adevǎrat?’ exclamǎ Laurenţiu privind cu insistenţǎ cǎtre fiinţa pe nume Una.
‘Nu-mi amintesc sǎ ne fi cunoscut – dar ce e de fapt Una, bǎiat sau fetiţǎ?’
Laurenţiu se bucurǎ în secret sǎ constate cǎ întrebarea sa nu e privitǎ ca deplasatǎ
de cǎtre gazde. Unal rǎspunse în locul Unei:
‘Una e încǎ foarte tânǎrǎ. Poate fi orice în funcţie de sexul fiinţei ce-i întruneşte
aşteptǎrile. Dupǎ câte vǎd Una te aştepta chiar pe dumneata. Ce sex ai?’
La rându-i nici Laurenţiu nu gǎsi întrebarea deplasatǎ.
‘Eu? Bǎrbǎtesc. Eu am sexul bǎrbǎtesc. Cred …’
‘Atunci Una va fi femeie. Ţie nu-ţi mai rǎmâne decât sǎ-ţi faci datoria. Nici o
grijǎ. Sexul şi glandele mamare se vor naşte numai din trebuinţele tale proprii, numai
exact atât cât sǎ-ţi satisfacǎ şi sǎ le poţi satisface cu puterile tale.’
Laurenţiu roşi în faţa tonului doctoral al Unalei. Simţi totodatǎ cum îi ard
urechile. Aruncǎ o privire furişǎ cǎtre Una. Şi biata fiinţǎ roşise şi dintr-odatǎ Laurenţiu
gǎsi cǎ seamǎnǎ acum mai mult cu o femeie, în orice caz mai mult decât în clipa când le
deschisese uşa. Nici Unal nici Una şi cu atât mai puţin fiinţa chinuitǎ în hǎţişul de
pârghii, conducte şi conductori nu-i invitase sǎ ia loc şi chiar dacǎ ar fi fǎcut-o Laurenţiu
unul ar fi refuzat politicos. Atmosfera, din cauze obscure, era cât se poate de
stânjenitoare. Laurenţiu bâlbâi cǎtre Unal, fiinţa cu o duzinǎ de sexe şi douǎ duzine de
glande mamare:
‘Unal, m-ai înţeles greşit, eu n-am sunat la apartamentul tǎu ca sǎ am cu orice preţ
o afacere de dragoste cu Una – sǎ mǎ scuze domnul de colo. E un domn, nu?! Dar am
observat cǎ tu duci tratativele, aşa încât cu tine tratez.’
‘Dacǎ nu ştiai, atunci aflǎ Laurenţiu, cǎ nici Una nu a deschis pentru cǎ erai tu.’
‘Serios?’ exclamǎ vizitatorul, apoi pe un alt ton, mai puţin caustic: ‘Adevǎrat…
atunci de ce?’
Unal schelǎlǎi deodatǎ într-un fel ce trebuie sǎ fi însemnat cǎ se amuzǎ şi cǎ râde.
‘Mai întrebi de ce! Fiindcǎ tu, cǎutând ceva ai nimerit exact la apartamentul
nostru şi nu la altul. Fiindcǎ în acelaşi timp Una îşi fǎurise gânduri de împlinire
bisexuatǎ, ca orice fiinţǎ normalǎ de vârsta ei. Oferindu-i prin compensaţie ceea ce ea nu
are în momentul de faţǎ decât în intuiţie o împlineşti iar tu obţii astfel o femeie cu exact
caracteristicile pe care le meriţi. ’
În faţa ofensivei Unalei se simţi cum îl cuprinde enervarea. Mort, aflat încǎ în
spatele sǎu îl ghici. Simţi cum acesta îl atinge pe umǎr şi cum îi şopteşte sǎ-şi ţinǎ firea.
Laurenţiu nu explodǎ aşa cum avusese de gând, totuşi adoptǎ spontan un to destul de
abraziv:
‘Eu caut barca de scorţişoarǎ, Unal, şi nu mǎ intereseazǎ câtuşi de puţin
cǎpǎtuiala pe meleagurile astea stranii. Am încercat aici din purǎ întâmplare, fiindcǎ am
vǎzut luminǎ însǎ nici n-am apucat bine sǎ deschid gura cǎ mi-a şi cǎzut în braţe plocon
Una încercând sǎ mǎ facǎ sǎ cred cǎ eu şi numai eu eram cel pe care-l aştepta s-o facǎ

7
neofitǎ. E hazliu! Şi în plus, cu totul întâmplǎtor, am pǎrerile mele în legǎturǎ cu
femeile.’
‘Poate nu ţi-a spus însoţitorul tǎu cǎ te afli în Cartierul Iraţional,’ strecurǎ
subversive Unal prin aceeaşi nevǎzutǎ gurǎ.
‘Raţionalǎ sau iraţionalǎ, pentru mine femeia este o veşnic deprimantǎ realitate.
Indiferent cum s-ar comporta, pasional, indiferent sau depravat, ravagiile pe care le face
sunt întotdeauna la fel de mari şi de necicatrizabile.’
Unal zâmbea pervers pe când Una izbucnea în plans. Unal zise:
‘Vorbeşti din experienţǎ sau din închipuire?’
‘Din intuiţie,’ recunoscu deschis vizitatorul fǎrǎ sǎ ţinǎ seama de ironia conţinutǎ
în vorbele ei. Şoferul îl trase de mânecǎ. Laurenţiu se întoarse spre el.
‘Ce vrei, Mort?’
Atunci bǎgǎ de seamǎ cǎ Una plânge şi îl nǎpǎdi mila. Mângâie fiinţa pe creştetul
capului şi-i şopti:
‘Iartǎ-mǎ, Una, n-am vrut sǎ te supǎr. Numai cǎ eu sunt în cǎutarea bǎrcii de
scorţişoarǎ …’
‘Dar eu ştiu unde se aflǎ barca de scorţişoarǎ!’ ţipǎ Una şi în ochii ei plânşi licǎri
o geanǎ de speranţǎ. Era totul îmbujoratǎ. Devenise chiar, dupǎ pǎrerea lui Laurenţiu
afurisit de drǎgǎlaşǎ. O trepidaţi insesizabilǎ în întreaga ei fiinţǎ ar fi fǎcut pe oricine sǎ
jure cǎ era de genul feminin. Laurenţiu, sub privirea ironicǎ a Unalei resimţi acut
informaţia.
‘Vorbeşti serios, Una? Atunci haide, ce mai aşteptǎm?’
Una îl prinse de mânecǎ cu degetele ei mici, fierbinţi şi moi. Laurenţiu gǎsi cǎ
atingerea ei nu era tocmai neplǎcutǎ. Se întoarse cǎtre şoferul lui pe când acesta tocmai
fǎcea ochi dulci Unalei. Laurenţiu recunoscu în sinea lui cǎ indiferent de tribulaţiile
estetice ce ar fi încǎput asupra înfǎţişǎrii Unalei, multiplele sexe şi glande mamare ale
fiinţei posedau un magnetism obscure, tulburǎtor.
‘Mort, haide!’ zise el scurt prefǎcându-se cǎ n-a observat nimic. Una îi zâmbea
printre lacrimi.
‘Oh, Laurenţiu, nu! şofeul nu!’ Laurenţiu o privi cu încântare sporitǎ. Se simţea
de parcǎ cineva i-ar fi dat foc la vârful urechilor. Ridicǎ din umeri cǎtre Mort.
‘Mort, îmi pare rǎu. Rǎmâi aici.’
În clipa aceea Laurenţiu realizǎ de ce gǎsise neospitalier apartamentul şi îl
cuprinse un vertij dulce: în dreptul uşii de la balcon nu se afla nici un balcon.
Cum şedea în picioare fǎcu o jumǎtate de pas în faţǎ şi reuşi sǎ zǎreascǎ muchia
albicioasǎ a balconului aflat la mai bine de un metru decalat de ambrazura ce ar fi trebuit
sǎ-i fie aferentǎ.
‘Cu plǎcere,omule,’ exclamǎ rânjind Mort, şoferul.
‘La întoarcere am sǎ trec sǎ te iau. Eu plec acum mai departe cu Una la barca de
scorţişoarǎ.’
Laurenţiu se mirǎ sǎ constate cǎ “mai departe” însemna camera alǎturatǎ. Era
scufundatǎ în întuneric şi pânǎ sǎ se acomodeze, Laurenţiu auzi un foşnet uşor apoi simţi
buzele Unei lipindu-se de ale lui, braţele ei goale acum, cuprinzându-l.
‘Unde-i barca de scorţişoarǎ?’ încercǎ el sǎ vorbeascǎ cu gura plinǎ de limba ei
lacomǎ şi neruşinatǎ.

8
 ‘Aici, în mine. Ajungi odatǎ la ea, Laure,’ bâiguia eu fǎrǎ noimǎ. Laurenţiu o
pipǎia cu palmele larg desfǎcute şi nu mai încǎpea nici o îndoialǎ, fiinţa din braţele lui era
complet goalǎ şi-l atrǎgea cǎtre ceea ce pǎrea a fi un pat în obscuritatea cu care Laurenţiu
începuse sǎ se obişnuiascǎ, şi de fapt singurul articol mobiliar din camera aceea, e drept,
mult mai micǎ decât cea din care tocmai veniserǎ.
‘Miroşi frumos, ’ admise el cu regiunea otorinolaringologicǎ lipitǎ de regiunea ei
pelvianǎ.
‘… a scorţişoarǎ, cuişoare, mentǎ, cu care mi-am frecat trupul înainte de venirea
ta.’
Respiraţia ei deveni foarte grǎbitǎ. Una era scuturatǎ de mişcǎri peristaltice cu
frecvenţǎ alunecǎtoare atât de puternicǎ încât Laurenţiu le resimţea limpede ca pe nişte
reculuri.
‘Ştiai cǎ am sǎ vin dupǎ barca de scorţişoarǎ?’
‘Da, da, da! E-n mine. Ştiam. Se ştie totul. Acum nu ţi-a mai rǎmas decât sǎ intri.’
Laurenţiu nici nu ştiu când a aruncat hainele jos de pe el.

Fǎcutul dragostei cu Una semǎnǎ cu o partidǎ de lupte greco-romane. În

întunericul acela parfumat se consumase mai mult chin decât eficienţǎ. În ciuda
randamentului jalnic Una îl sǎruta pe Laurenţiu şi-i şoptea cǎ fusese minunat. Laurenţiu
se bucura de bucuria ei controlându-şi drastic avântul imaginaţiei. El ştia cǎ la bucurie
omul este pândit mai mult ca oricând de pericolul de a se crede fericit.
O mângâia într-una pe pǎr şi constatǎ cu încântare cǎ pe pieptul ei de efeb
crescuserǎ ca prin minune doi sâni micuţi şi tari, pulsatili. Una-i mǎrturisi cǎ erupţia lor
bruscǎ în decurs de numai câteva minute îi împrǎştiase în trup un fel de mâncǎrime de
domeniu extazului.
Devenitǎ femeie, Una nu mai contenea sǎ-şi manifeste drǎgǎstoasǎ aceastǎ calitate
asupra bǎrbǎţiei vizitatorului numit Laurenţiu, tovarǎşul ei de pat.
‘Te simţi bine, iubitule?’ gânguri ea cuibǎritǎ la pieptul lui pe care cu neruşinatǎ
mândrie copilǎreascǎ nu înceta sǎ-l împungǎ cu sfârcurile ei proaspete şi tari ca aluna.
‘Într-adevǎr, acum mǎ simt foarte bine, Una. Spune-mi, de ce are Unal atâtea sexe
şi glande mamare pe ea?’
‘Unal e o femeie, cum sǎ zic, pentru ea sexul înseamnǎ mai mult decât o
necesitate dacǎ poţi sǎ înţelegi aşa ceva. Ea practicǎ relaţiile sexuale cu orice bǎrbat care
îşi dǎ cât de cât silinţa s-o posede. Pânǎ acum a cunoscut doisprezece şi dupǎ cum cred cǎ
ai avut curiozitatea sǎ numeri chiar tu însuţi ea are în momentul de faţǎ douǎsprezece
sexe şi de douǎ ori mai multe glande mamare.’
‘Hm! Existǎ o supleţe chiar atât de perfectǎ între cerere şi ofertǎ? ’
‘Desigur! La nivelul de numere foarte mari legile statistice nu mai sunt
probabilistice ca în cazul colecţiilor medii, ci exacte. Dupǎ cum ţi-am mai spus, totul se
ştie exact.’
‘Şi tu ai sǎ te comporţi ca Unal?’
‘În ce sens sǎ mǎ comport ca Unal?’
‘Aşa, frivol, vreau sǎ zic. Cu ochii mei am vǎzut adineaori pe Mort, şoferul meu,
fǎcându-i ochi dulci, iar ea rǎspundea la avansurile lui. Nu m-ar mira sǎ fi aranjat deja
trampa.’

9
 ‘Trampa!?’ râse strident Una cu o neruşinare anihilatǎ de inocenţa încǎ prea
proaspǎt pierdutǎ. ‘Ba cred cǎ au şi fǎcut ce-am fǎcut şi noi pânǎ acum.’
‘Adicǎ dragoste?’
Una clǎtinǎ afrmativ capul. Laurenţiu se ridicǎ într-un cot.
‘Cum, de faţǎ cu el?’
‘Cu cine?’
‘Cu soţul ei şi tatǎl tǎu.’
‘Ba da,’ rǎspunse indiferentǎ Una şi aceastǎ indiferenţǎ îl lovi în suflet pe
Laurenţiu, ‘dar el trebuie sǎ munceascǎ, asta e sarcina lui în apartamentul nostru, dupǎ
cum a mea a fost sǎ te aştept pe tine, iar a mamei sǎ procreeze.’
‘Iisuse, ce-i asta, diviziunea muncii?’ Laurenţiu se ridicǎ în capul oaselor.
‘Numeşte-o cum vrei. El este fiinţa noastrǎ energo – ciberneticǎ. Fiecare mişcare
a lui e convertitǎ în energie de un fel sau altul. Gândirea lui e de asemenea mulsǎ. Fiecare
apartament are susţinǎtorul lui. El produce pentru întreaga familie.’
‘Adicǎ pentru ca o fiinţǎ ca tine sǎ viseze cu ochii deschişi la împlinirea bisexuatǎ
iar cealaltǎ sǎ se hârjoneascǎ pe unde poate cu cine poate. Diavoleascǎ treabǎ, n-am ce
zice!’
‘De ce? E cât se poate de normal,’ spuse Una. Brusc Laurenţiu îşi aduse aminte
unde se aflǎ şi dǎdu dreptate tinerei femei: în Cartierul Iraţional “normal”însemna
“iraţional.” Într-adevǎr, atunci era normal.
‘Demult, un mare înţelept a susţinut cǎ fiinţele vii datoreazǎ societǎţii care le
tolereazǎ în structura ei veşnic ameniţatǎ de entropie şi nesiguranţǎ o producţie de energie
la un randament supraunitar.’
‘Nu te-am înţeles,’ spuse încet Laurenţiu. Beregata îi era uscatǎ aşa cǎ sunetele
alcǎtuiserǎ mai mult un fel de mârâit. Deja începuse sǎ-i dea târcoale impresia cǎ fǎcuse
dragoste un soi de robot deşi sânii tari şi pulsatili ai Unei erau mai întǎrâtaţi iar pântecul
ei mai hǎmesit ca niciodatǎ în acea noapte iraţionalǎ.
‘E foarte simplu, iubitule. Orice fiinţǎ vie poate şi trebuie – aşa zicea înţeleptul
ǎla, dracu’ sǎ-l ia cǎ i-am uitat numele – sǎ producǎ în decursul vieţii mai multǎ energie
decât s-a cheltuit la conceperea ei ca fiinţǎ vie completǎ. Natura e datoare societǎţii …’
rosti sentenţios şi straniu Una şi brusc Laurenţiu simţi cum îl cuprinde o abisalǎ angoasǎ
postcoitalǎ. Pronunţǎ mâhnit fǎrǎ sǎ-şi poatǎ disimula repulsia:
‘Iar asta înseamnǎ sǎ sacrifice o fiinţǎ numai pentru ca altele douǎ sǎ lâncezeascǎ
şi sǎ-şi facǎ mendrele?’ perspectivǎ întrezǎritǎ de Laurenţiu nu era deloc îmbietoare.
‘Cineva trebuie s-o facǎ, altfel nimeni n-ar mai fi putut sǎ procreeze şi sǎ viseze,
şi decât nimeni, mai bine doar unii. Şi apoi, fǎrǎ sǎ rişti nu poţi sǎ ai ambiţii şi nici mǎcar
dorinţe.’
Laurenţiu, aflat în perioada refractarǎ fu nevoit sǎ recunoascǎ în sinea lui cǎ era
adevǎrat. El însuşi de dragul bǎrcii de scorţişoarǎ riscase sǎ întâlneascǎ necunoscutul.
Amǎreala din cerul gurii era acum intensǎ. Se ridicǎ în picioare şi aşa cum era, gol, merse
la fereastrǎ. Se scurserǎ câteva momente de linişte.
‘Te aşteptai sǎ vezi lacul?’ întrebǎ ea din spate. Intuiţia ei îl sǎgetǎ ca o durere de
mǎsea. Întotdeauna invidiase femeile pentru aceastǎ trǎsǎturǎ a lor. Iatǎ cǎ şi Una, la doar
câteva minute dupǎ ce devenise femeie, dovedea cǎ posedǎ la perfecţie aceastǎ capacitate.
Cu mulţumirea constatǎrii cǎ nu era nici o diferenţǎ între femeile raţionale şi cele
iraţionale Laurenţiu recunoscu umil.

10
 Când reveni de la fereastrǎ Laurenţiu o gǎsi pe Una plângând.
‘Ţi-ai închipuit cǎ barca de scorţişoarǎ eşti chiar tu?’ Una, sughiţând în pernǎ
dǎdu din cap în semn afirmativ. Laurenţiu încercǎ sǎ o mângâie. ‘Biatǎ prostuţǎ micǎ.
Ştiu cǎ m-ai minţit inventând povestea cu aşteptarea aceea fiindcǎ nu ai mai putut suporta
sǎ nu ştii sigur ce eşti, bǎiat ori fatǎ, ştiu cǎ îţi doreai atât de mult sǎ devii în sfârşit şi tu
cineva, atât de mult ţi-ai dorit asta încât în intensitatea pasiunii tale, tot ce s-a întâmplat
trebuie sǎ ţi se fi prezis dinainte, însǎ, micuţa mea Una, nimic nu ascultǎ de legea
recurenţei şi a inducţiei complete, nimic! Nici chiar Cartierul Iraţional!’
Laurenţiu devein pǎtimaş. O zgâlţâia pe Una de umeri, o forţa sǎ se întoarcǎ cu
faţa spre el, cǎuta cu orice chip sǎ devinǎ convingǎtor. ‘Uitǎ-te la mine, te rog, Una, fǎ-ţi
curajul şi uitǎ-te la mine. Crezi cǎ eu ştiu cum aratǎ barca de scorţişoarǎ? Habar n-am
dacǎ e o barcǎ pentru douǎ sau pentru patru persoane ori dacǎ e fǎcutǎ chiar din lemnul
roşcat şi parfumat de cinnamon, de fapt habar n-am nici dacǎ pluteşte sau doar miroase,
într-un cuvânt, nu ştiu nimic despre ea. Şi totuşi cred atât de mult în existenţa ei încât
chiar dacǎ nu ar exista aici sau în altǎ parte, ea va trebui sǎ aparǎ sub o formǎ sau alta –
cel puţin lui Mort îi datorez asta.’
În ochii plânşi ai Unei, ridicaţi cu repeziciune sclipi iar speranţa.
‘Ar putea lua forma mea?’ Laurenţiu însǎ se grǎbi s-o dezamǎgeascǎ scurt şi
nǎpraznic.
‘Nu, Una. Faptul cǎ te-ai grǎbit sǎ te dai drept ceea ce încǎ nu ştiai ce-ar putea fi
a fǎcut zadarnicǎ încercarea ta.’
Laurenţiu zâmbea trist cu o urmǎ slabǎ de cinism conferit involuntar la o
cunoaştere implacabilǎ. Ochii Unei se îngustarǎ. Lacrimile secarǎ de parcǎ nu i-ar fi udat
niciodatǎ iar şuierul ei deveni venin:
‘Aşa care va sǎ zicǎ, om raţional pestriţ la maţe care te afli! Atunci aflǎ de la mine
cǎ de douǎ ori îţi e zadarnicǎ speranţa sǎ-ţi descoperi blestemata ta de barcǎ de
scorţişoarǎ. Te-ai întrebat când ai intrat ce înseamnǎ şirul de cifre de pe uşa
apartamentului? Sǎ-ţi spun eu. Înseamnǎ cǎ totul are acoperire în cifre, cǎ fiecare decadǎ
reprezintǎ un rang ezoteric codificat ce spune celui ce vrea sǎ afle cine e. Intrând în
apartamentul ǎsta credeai cǎ ai fǎcut-o din întâmplare, fiindcǎ ai vǎzut luminǎ? Oh, sǎrac
de tine raţional prǎpǎdit! O sǎ ţi se parǎ poate dezolant, dar aflǎ cǎ aici îţi era locul şi de
aceea ai şi intrat împreunǎ cu Mort, şoferul tǎu. Mort e o umbrǎ, dar tu în credinţa ta
raţionalǎ i-ai atribuit tot felul de însuşiri pe care nu le are.’ Buza de jos a lui Laurenţiu se
urcǎ subit şi începu sǎ tremure.
‘Taci,’ bâigui el. Una însǎ continuǎ:
‘Prima cifrǎ dǎ galaxia unde ne aflǎm, a doua grupul local, a treia steaua, a patra
planeta …’
‘Taci!’
‘… a cincea emisfera, a şasea cartierul …’
‘Taci odatǎ!’
‘…A şaptea blocul, opta apartamentul, a noua speranţele, a zecea sexul, a
unsprezecea ciudǎţenia…’
‘Taci, Una, te implor sǎ taci!’
‘Dacǎ pânǎ acum nu te-ai recunoscut, însǎ existǎ cu siguranţǎ, în tot şirul ǎsta de
cifre una de la care în sfârşit ai începe sǎ te recunoşti aşa cum eşti de fapt, supraordonarea

11
rangurilor prinde cea mai micǎ fluctuaţie, totul se ştie. Capriciul cel mai trǎznit e numai e
numai o aparenţǎ.’
‘Te-am rugat sǎ taci, Una. De ce nu vrei sǎ încetezi odatǎ cu tortura asta?’
Una rǎspunse cu rǎcealǎ:
‘Tortura asta nu e mai rea decât cea pe care mi-ai fǎcut-o tu mie, Laurenţiu, când
ai avut mojicia de a te îndoi cǎ eu aş putea fi barca de scorţişoarǎ deşi, dupǎ cum spui
tu,habar n-aveai cum aratǎ ea de fapt. Nu mai ştiu dacǎ trebuie sǎ-ţi fiu recunoscǎtoare
pentru cǎ m-ai fǎcut femeie ori sǎ te urǎsc pentru cǎ mi-ai violat inima. Acum poţi pleca.
Îmi eşti indiferent,’ mai spuse ea.
Dupǎ aceea, pe întuneric începu sǎ se îmbrace. Laurenţiu pricepu în acea clipǎ cǎ
totul se terminase. Neacordând importanţǎ faptului cǎ era gol puşcǎ, intrǎ în camera
alǎturatǎ unde Mort şi Unal efectuau un trafic amoros. Laurenţiu nu le dǎdu atenţie. Se
duse glonţ la uşa balconului. O deschise şi pǎşi în gol.
Prima senzaţie fu una de frig, a doua cǎ e înhǎţat de încheieturile mâinilor de alte
mâini tocmai când începea cǎderea.
Când ridicǎ ochii vǎzu cǎ Mort era salvatorul. Se lovi puternic la ţurloaie dar nu
simţi decât puţin durerea. Frigul anesteziase totul.
‘Dǎ-mi drumul, Mort. Sǎ nu cazi şi tu,’ şuierǎ el, dar Mort, şoferul, nu-l ascultǎ.
Era şi el de asemenea gol şi cu toate puterile lui încerca sǎ-l tragǎ înapoi, sus. Jos, dupǎ
cum Laurenţiu apucase sǎ zǎreascǎ pieziş, apǎruse automacaraua. Se putea auzi zgomotul
motorului iar braţul ei începu sǎ se ridice spre el şi sǎ se balanseze când într-o parte când
în alta ca un fel de invitaţie macabrǎ. Laurenţiu simţi cum i se zbârleşte pǎrul şi pânǎ la
urmǎ gǎsi chemarea vieţii mai promiţǎtoare aşa cǎ-şi dǎdu silinţa sǎ-l ajute pe Mort în
eforturile sale de a-l salva. În cele din urmǎ Laurenţiu se vǎzu iar în siguranţǎ pe podeaua
apartamentului. Acolo, oboist şi cu nervii epuizaţi mai apucǎ sǎ vadǎ doar cum Mort
închide uşa de la balcon, apoi leşinǎ.
Când se trezi Laurenţiu îl zǎri pe Mort aplecat deasupra lui. Acum era îmbrǎcat şi
el şi Unal şi Una. Cele douǎ femei se uitau la el într-un fel deloc amical. De cum vǎzu cǎ
a deschis ochii, Mort îl întrebǎ dacǎ se simte mai bine apoi îi puse hainele în braţe.
‘Am vǎzut lacul, Mort,’ îi şopti Laurenţiu cu încredere, apoi adǎugǎ: ‘Nu ştiu dacǎ
trebuie sǎ-ţi mulţumesc sau nu pentru cǎ mi-ai salvat viaţa, dar de plecat trebuie sǎ
plecǎm imediat de aici.’
‘E-n ordine, omule, plecǎm,’ se declarǎ de acord Mort.
‘Ce zici, o mai gǎsim jos?’ spuse Laurenţiu când ajunse la înnodatul şireturilor.
Nu acorda nici cea mai micǎ importanţǎ celor douǎ femei aflate în apropiereşi cu atât mai
puţin acelei oribile corcituri ciber-omeneşti ce se chinuia în ungherul ei nebǎgatǎ în
seamǎ de nimeni.
‘Cine s-o fure? Numai eu sunt în stare s-o conduc,’ rǎspunse Mort liniştit.
În clipa urmǎtoare el şi Laurenţiu pǎrǎseau apartamentul şi acel bloc nefast fǎrǎ sǎ
spunǎ nici mǎcar un obişnuit “noapte bunǎ” gazdelor şi amantelor lor. Astfel era iraţional,
deci normal.
Parcurserǎ în fugǎ drumul pânǎ la automobile şi când se vǎzu din nou la adǎpost
în cǎldura lui plǎcutǎ, Laurenţiu îşi reveni complet.
Mort pornise motorul şi aştepta dupǎ tipicul lui sǎ se încǎlzeascǎ un pic înainte de
a o lua din loc.

12
 ‘Cum naiba m-ai salvat, Mort, cǎ doar erai ocupat cu Unal Nu pot spune cǎ pricep
dar pot spune cǎ m-am obişnuit cu toate neînţelegerile astea, relativitatea lor acţioneazǎ
tot atât de bine ca şi înţelegerile din celǎlalt tǎrâm.’ Mort se burzului.
‘Care tǎrâm?’
‘Cum care, cel al raţionalului.’
‘Lasǎ asta şi spune-mi încotro mergem.’
‘Înainte şi la dreapta. Vǎzusem lacul şi am avut impresia cǎ e atât de aproape încât
de la balcon aş fi putut nu numai sǎ-l contemplu,dar chiar sǎ fac un salt în undele lui!
Acolo trebuie sǎ pluteascǎ barca, mai mult ca sigur!’
Mort îl privi zâmbind. Chiar în clipa aceea puse în mişcare automobilul. Zise rar:
‘Dacǎ n-ai fi crezut în ea, acum te bǎlǎngǎneai în cârligul automacaralei.’
Laurenţiu îi aruncǎ o privire visǎtoare.
‘Sǎ fie adevǎrat cǎ numai din cauza aceasta m-ai salvat?’
‘N-ai de ales. Trebuie sǎ mǎ crezi pe cuvânt. Unde ai zis? Înainte şi la dreapta?’
‘Da, înainte şi la dreapta, am spus,’ mormǎi Laurenţiu ca într-un vis. ‘Sǎ ieşim
odatǎ din cartierul ǎsta iraţional. Lacul trebuie sǎ fie undeva la marginea lui. ’
‘Eu cred tot ce spui tu, Laurenţiu,’ rosti şoferul. Acorda aceeaşi atenţie sporitǎ
condusului cu toate cǎ şoseaua era pustie, dar Laurenţiu nu se mai mira. Cǎldura îi
muiase iar mǎdularele şi-i aduse în nǎri printr-un efect ciudat mirosul pielii Unei şi-n
minte amintiri foarte îndepǎrtate.
‘Tu ştii ce-i aia împǎrtǎşanie, Mort? Nu ştii. Şi eu am aflat ce-i aia când eram
foarte mic, un bǎieţel de şase sau poate şapte ani. Azi, la cei patruzecişicinci de ani ai mei
ştiu cǎ în esenţǎ, ea înseamnǎ simbolic minimul necesar vieţii alǎturi de suficientul care
te poate face sǎ uiţi. Dacǎ ai şti, Mort, ce micǎ e împǎrtǎşania! Ceva pâinicǎ într-o
linguriţǎ de vin. O linguriţǎ strǎlucitoare ca argintul pe care tata pǎrintele o schimba de
fiecare datǎ când împǎrtǎşea pe altcineva. Avea în altar un morman de linguriţe
strǎlucitoare ce clincheteau nespus de frumos când se loveau unele de altele. O antinomie
codificatǎ, servitǎ într-o linguriţǎ. Acum îmi dau seama cǎ n-a fost nici o altǎ învǎţǎturǎ
mai clarǎ şi mai simplǎ decât aceea. Trǎieşte, dar cautǎ sǎ o faci ameţit, altfel amarǎ s-ar
putea sǎ ţi se parǎ viaţa, asta spune împǎrtǎşania cea micuţǎ din linguriţa de argint a lui
tata pǎrintele. Ce pǎcat cǎ nu ştii asta, Mort! El numea firimiturile acelea de pâinicǎ
“carne din trupul lui Iisus Hristos” iar vinul acela roşu închis “sângele Domnului norstru
Iisus Hrisos”. Ştii, Mort, poţi sǎ râzi, dar întotdeauna m-a ameţit linguriţa aceea de vin, cu
toate cǎ era numai o linguriţǎ! Ori poate eu eram numai un copil …abia mult mai târziu
mi-am dat seama cǎ ritualul acela ascundea o învǎţǎturǎ tainicǎ, anume cǎ dacǎ vrei sǎ
înduri viaţa trebuie sǎ tragi vârtos la mǎsea. Când tata pǎrinte boscorodea “se
împǎrtǎşeşte robul lui Dumnezeu,… cum-mǎ-cheamǎ-pe mine,” mi se pǎrea cǎ sfǎtuieşte
pe robul lui Dumnezeu ca mai bine sǎ creadǎ ameţit, fǎrǎ sǎ ştie prea multe, decât sǎ ştie
prea multe, cu capul limpede şi fǎrǎ nici o credinţǎ. În ce mǎ priveşte nu mi-a plǎcut
niciodatǎ bǎutura dar nu pot sǎ uit nici acum, dupǎ atâţia ani linguriţele cu împǎrtǎşanie,
ba uneori chiar am impresia cǎ le simt şi gustul, colea, sub limbǎ, şi dulcea lor ameţealǎ,
ca atunci, şi mǎ cuprinde din nou în toiul veghii celei mai vigilante, îmi simt chiar vârful
urechilor încǎlzindu-mi-se şi nǎrile-mi palpitǎ adulmecând tǎmâia aprinsǎ în grifonul de
argint strǎvehi al lui tata pǎrinte şi mǎ cuprinde de nepotolit dorinţa ca visul sǎ nu mai ia
sfârşit, ...ca o lingoare. Te-ai împǎrtǎţit vreodatǎ, Mort? ’

13
 ‘N-am mai apucat, omule. Dupǎ cum povesteşti, poate cǎ mi-ar fi plǎcut…la
dreapta, zici?’
Nici de astǎdatǎ Laurenţiu nu înţelese.
‘La dreapta, da.’
Mort rǎsuci de volan aşa cum îşi exprimase dorinţa Laurenţiu.
‘Şi pentru ce? Pentru ca sǎ aflu cǎ totul e dinainte ştiut, chiar şi acele lucruri la
care mi s-a pǎrut cǎ ajung pentru prima datǎ. Cǎ fiecare cifrǎ ascunde o clasǎ? Cǎ orice
numǎr iraţional cuprinde câte o soluţie unicǎ pentru fiecare existenţǎ în parte, oricât de
stranie ar pǎrea? Dar…ce se întâmplǎ, Mort? Mi se pare mie cumva sau trecem prin
aceleaşi locuri prin care am trecut mai înainte?’
Şoferul nu rǎspunse. Atunci senzaţia de discomfort a lui Laurenţiu se transformǎ
pe datǎ în iritare.
‘Hei, Mort! Cu tine vorbesc! N-ai auzit ce te-am întrebat? ’
Şoferul automobilului mormǎi ceva ce putea sǎ treacǎ drept orice. Iritarea lui
Laurenţiu se transformǎ în alarmǎ.
‘Ne întoarcem de unde am plecat!’ strigǎ el fǎrǎ sǎ-şi recunoascǎ nici o clipǎ
glasul.
‘Chiar tu singur ai pomenit sǎ facem la dreapta,’ protestǎ în sfârşit inteligibil
Mort. Din nou concentrarea lui era maximǎ. Laurenţiu se simţea fǎrǎ voia lui împins de o
forţǎ strǎinǎ spre stânga, adicǎ spre Mort. Îl privi confuz. Mort era crispat într-un hal cum
Laurenţiu nu-l mai vǎzuse pânǎ atunci.
‘Pentru Dumnezeu, ce se întâmplǎ, Mort? Gravitaţia pâmântului şi-a schimbat
cumva şi direcţia? Ceva mǎ atrage spre tine şi nu ştiu ce!’
‘Simpatia, omle,’ glumi şoferul, apoi deveni dintr-odatǎ serios. ‘E forţa
centrifugǎ.’
‘Râzi de mine. Ştii ceva, n-am acum nici un fel de chef de glume. Oricine ştie cǎ
ea apare numai la schimbarea direcţiei de mers, adicǎ în curbe…’
‘Atunci aflǎ, omule, cǎ, oricât ţi s-ar fi pǎrut de ciudat, ceea ce fac în momentul de
faţǎ se numeşte exact o curbǎ. Una la dreapta, aşa cum ai dorit. Aşa se explicǎ faptul cǎ
ceva te “atrage” spre mine.’
Tot timpul cât pronunţase aceste cuvinte Mort nu-şi dezlipi ochii de pe linia
drumului, o linie perfect dreaptǎ.
‘Imposibil,’ bâigui Laurenţiu. ‘Şoseaua e dreaptǎ!’
‘Nu. Pare numai dreaptǎ. În realitate e curbǎ, dar un cunoscut efect al relativitǎţii
afirmǎ cǎ într-un spaţiu curb lumina se mişcǎ şi ea dupǎ o curbǎ. Relativ, lumina şi
spaţiul sunt drepte, în realitate însǎ …’
Laurenţiu nu-l mai asculta. Era cu gândul la lumina farurilor bǎtutǎ de furtunǎ
când îl aşteptase pe necunoscut pe pintenul acela sterp, suspendat deasupra abisului.
‘Fǎ la stânga odatǎ, omule, cǎ începe sǎ mǎ enerveze sǎ mǎ tot ştiu împins în halul
ǎsta spre tine! Acolo trebuie sǎ fie lacul!’ ţipǎ ca scos din minţi Laurenţiu.
Ascultǎtor ca întotdeauna pânǎ în acel moment, Mort, şoferul, rǎsuci fulgerǎtor
volanul spre stânga, exact în clipa când Laurenţiu îşi dǎdu seama de stihia ce se stârnise
din senin afarǎ. Ca prin farmec, ştergǎtoarele de parbriz se puserǎ şi ele în funcţiune, şi
prin sectoarele curǎţite de lapoviţa grea şi lipicioasǎ Laurenţiu zǎri lumina farurilor
ondulându-se în furtunǎ ca douǎ panglici aurii.

14
 Recunoscu înfiorat drumeagul lǎturalnic, desfundat, ce lega stânca rebelǎ a
promontoriului de şoseaua Falezei. Era prea târziu.
Stânca apǎruse în faţa parbrizului.
‘Opreşte!’ urlǎ el gâtuit de uluire.
Instantaneu, Mort acţionǎ frâna iar Laurenţiu aproape cǎ se lovi cu capul de
geamul din faţǎ al cabinei.
‘Am oprit,’ mârâi Mort privindu-l pieziş. S-ar fi zis cǎ era un şofer amator în
aşteptarea calificativului. Nu vroia sǎ-i scape nimic din reacţia cam bizarului sǎu client.
Încremenit în scaun Laurenţiu pǎrea o pǎpuşǎ de lemn dezarticulatǎ. Pe faţa lui
golitǎ de orice expresie, ochii dilataţi, nemişcaţi şi rotunzi ca ai idioţilor, observau prin
parbrizul mǎturat de ştergǎtoare culmea neverosimilului.
La un moment dat, fǎrǎ veste, Laurenţiu smulse portiera şi ieşi afarǎ în furtunǎ.
Fǎrǎ sǎ ia în seamǎ sǎlbǎticia rafalelor îngheţate cercetǎ cu atenţie drumeagul, boschetul
sǎrǎcǎcios, semnul convenţional “drum terminal”, muchiile sterpe ale piscului arcuit
deasupra genunii.
Laurenţiu constatǎ cǎ nu se înşelase. Prin fereastra iraţionalǎ a apartamentului
Unei zǎrise într-adevǎr strǎlucirea undelor lacului.
Undeva jos, se întindea lacul. Lângǎ un pontoon vechi se vedeau chiar amarate
câteva bǎrci ce dansau sub furtunǎ. Deşi recunoscuse împrejurimile ca fiind aceleaşi ca la
începutul voiajului sǎu în compania lui Mort, Laurenţiu nu putea pricepe cum o mare
agitatǎ şi înspumatǎ ce umplea tot orizontul putea sǎ disparǎ pentru ca exact în locul ei,
dedesubtul steiului de stâncǎ semeţ şi golaş sǎ se înfǎţişeze privirilor sale orbite de
gheaţǎ, un lac.
Când privi îndǎrǎt, constatǎ cǎ lumina curbatǎ de vânt ţâşnitǎ din farurile
automobilului lui Mort dispǎruse, apoi însuşi automobilul dispǎruse pe drumeagul
desfundat al cǎrui rost Laurenţiu tot nu-l înţelegea.
Îşi privi ceasul cu limbi fosforescente, şi nu se mai mirǎ sǎ constate cǎ la orizont
apǎrea de-acum geana zorilor.
Erau orele trei şi şapte minute.
La trei şi zece nu s-a prezentat nimeni la întâlnire, nici la şi un sfert.
Nici la şi jumǎtate.
‘Porcul!’ fǎcu Laurenţiu.

Când dupǎ o orǎ de aşteptat nu s-a prezentat nimeni la întâlnire.solitarul de pe

înǎlţimea izolatǎ, deziluzionat, pǎrǎsi fǎrǎ veste locul.
Bǎrcile amarate se smulgeau în lanţuri iar apa clipocea sub carenele lor
parfumate.

15