Povestea celor patru amorezi geloşi

de Radu Pintea

C
ine erau cei patru oameni se ştie.
Cum arătau ei înainte de a se întâlni unde s-au întâlnit ?
- greu de spus.
Unde s-au întâlnit şi cum arată ei azi ? – ca să explice cineva ar trebui
să fie familiarizat cu o duzină de cărţi groase pline de cuvinte explicate prin
alte cuvinte înşirate unul după altul ca nişte exponate într-un muzeu, de un
custode obsedat de ordine.
Se ştie că erau becheri şi râvneau de-acum să se însoare.
Împrejurările în care s-au cunoscut nu erau de natură să-i
împrietenească ; toţi patru făceau curte aceleiaşi fete.
Deşi este de neânchipuit patru oameni mai deosebiţi între ei decât erau
cei patru becheri, câteşpatru erau de acord să o considere a fi de o rară
frumuseţe. De fapt nu exista o fată mai frumoasă decât ea ; fiindcă nu exista
o alta.
Cei patru erau : omul de aer, omul de p`mânt, omul de foc şi omul de
apă.
- Alege-mă pe mine, fată frumoasă, că eu sunt puternic, adie omul de aer.
Eu cu un deget numai sting toate flăcările lumânărilor de pe Pământ, cu
alt deget umflu pânzele corăbiilor ce plutesc pe ocean, cu un al treilea
împrăştii adierea trandafirilor, iar cu al patrulea damful duhorilor, ca să
nu mai vorbesc de toate păsările, gâzele şi fluturii pe care tot eu îi ajut
neobosit. Cu un al cincilea deget numai ... şi câte şi mai câte sunt eu în
stare să fac !
- Ba, alege-mă pe mine, fată frumoasă, dogorâ arzând de furie omul de foc.
Cu un deget sunt în stare să aprind toate lumânările de pe Pământ, cu alt
deget sunt în stare să coc tot grâul şi toată pâinea ; numai să-mi pocnesc
cel de-al treilea deget de celelalte, că fulgere strâmbe se şi ivesc
pretutindeni unde crede omul de aer că s-ar afla el ; cât despre al patrulea
şi al cincilea deget, uită-te numai pe cer. Soarele e buricul inelarului
meu, Luna – buricul celui mic, stelele nopţii – aşchii din unghiile mele
tăiate.
- Ba, pe mine alege-mă, fată frumoasă, susură omul de apă. Cu unghia
mea am zgâriat toate râurile ce sclipesc ca argintul în lumina zilei, În
căuşul palmelor mele nasc şi cântă balenele cele greoaie şi delfinii cei
sprinţari, sudoarea degetului meu cel mare e ploaia cea roditoare ce cade

1
 peste holde, în vreme ce sudoarea degetului meu cel mic este roua cea
scânteietoare a dimineţii. Arătătorul meu ştie rostul tuturor lacrimilor ce-
au curs şi vor curge la bine şi la rău. Ce putere mai mare decât a mea
poate fi ? Aşa că ai face bine dacă pe mine ai să mă alegi de soţ.
- Nu-i asculta, fată frumoasă ! Eu singur sunt demn să-ţi fiu soţ, se
cutremură omul de pământ. Din trupul meu mare şi rece cresc ierburile şi
pădurile, în buricul meu scărpinându-mă scot când vreau diamant, rubin,
smarald şi opal ; bagă de seamă numai cum mânia mea pârjoleşte cu lavă
şi cutremur, cum când sunt supărat şi-mi mai dezmorţesc oasele nici un
dobitoc nu mai găseşte trai la adăpostul din vizuina lui, oricât de bine
chitită !
- Eşti un lăudăros ! clocoti omul de apă către cel de pământ. Uiţi că furia
mea îţi crestează cele mai semeţe şi mai tari stânci, că pripoarele,
bulboanele, cataractele şi cascadele mele îţi prefac veşnic trufia în mâl
moale şi puturos dus pe fundul oceanelor mele, mâl puturos, da, sălaş
pentru gângănii abisale, scârnave, oarbe şi urâte. Să nu-l alegi pe el, fată
frumoasă, ci pe mine, că am să-ţi dau copii limpezi, cu priviri adânci ca
lacurile sub clar de Lună şi îngheţaţi ca banchiza polară, prin vinele lor o
să curgă energia de înfricoşătoare maşinărie lichidă a tuturor cascadelor
mele, urechile lor vor auzi cântecul balenelor şi tânguirea ca]aloţilor
parfumaţi, vor percepe chiţăitul zglobiilor delfini şi se vor zbengui cu
pinguinii cei timizi, vor dezmierda focile cele voluptuoase, vor săruta şi
dezmierda valvele scoicilor de mărgăritar şi ghiocii feciorelnici şi vor
scărpina ţep cu ţep ursujii arici de mare, maşinăriile lichide ale fiilor
noştri vor şti descântecul şi legile lacrimilor oamenilor şi animalelor, ei
vor pricepe tâlcul trudei prin transpiraţie şi vor avea în veci temple în
oazele deşertului ! Neapărat cu omul de apă trebuie să te însoţeşti, fată
frumoasă.
- Lasă-i să se certe, dar tu ce-ai spune ca prin vinele copiilor tăi să curgă
lavă, ce-ai zice ca sărutul lor să dogorească iar îmbrăţişarea lor să
topească ? răbufni încins de la locul său becherul de foc.
- De ce, mă rog, să duhnească răsuflarea lor, când dacă ea mi-ar dărui mie
copii, gura lor ar adia veşnic a scorţişoară, vanilie şi cacao, subsorile lor
ar răspândi parfum de oleandri, pântecele lor ar avea aroma mâinii –
Maicii Domnului, iar mângâierile lor ar răcori frunţile transpirate, ar
undui lanurile, ar alina din arşiţa ta nebună, vara, iarna ar şuiera cântece
de leagăn trecând printre firele de telegraf legate între stâlpii oraşelor sau
între cei înşiraţi de-a lungul drumurilor.
- Eu sunt cel care aprinde fiecare lumânare a vieţii ! fulgeră omul de foc,
mânios cum nu se mai poate împotriva becherului de aer.

2
- Iar eu sunt cel care le suflă când le-a sosit sorocul ! şuieră certăreţ omul
de aer.
- Sunt greu, lipicios şi inevitabil ! se cutremură din rărunchi omul de
pământ.
- Sunt mai mare şi mai puternic decât tine ! se învâlvoră omul de apă.
Când am chef te pot zgâria şi în urma mea să apară …
Cearta celor patru holtei deveni atât de aprinsă, încât până la urmă se
luară la păruială în toată regula şi de aici se încleştară aprig holteii
pretendenţi, amorezaţi geloşi şi lăudaroşi.
Nici până azi n-au isprăvit sfada; de câte ori unul aprinde focul în
vetrele oamenilor, altul suflă în lumânările lor, când un munte se semeţeşte
ici, râurile se şi grăbesc să-l fierăstruiască şi să-l prefacă în mâl moale şi
puturos dus spre fundul oceanelor; când un vulcan bolboroseşte din adânc,
alături un sloi de gheaţă sclipeşte victorios şi se eliberează din banchiză.
Şi fără să mai apuce să se hotărască la unul dintre ei, fata frumoasă
priveşte şi-acum sfădălia încâlcită a celor patru peţitori alcătuind în pizma
lor, pe cerul negru, globul pământesc.