Leliei, cu dragoste

Barca spartă
de Radu Pintea

Eram la muncă pe-un şantier străin într-o frumoasă ţară,

Hai să mă plimb puţin, mi-am zis, pe ţărumul mării într-o seară.

Pustie marea, ţărm pustiu, şi între ele – eu

Golit de tot, de toate cele, mergeam întins, mergeam mereu,
Fără de ţel, mergeam sub stele, cu capul gol şi mintea goală,
cuprins de ale mele.

Când deodată am zărit o umbră-ntunecată parcă

Zăcea lungită în nisip, m-am apropiat curios şi dintr-odată
În faţă-mi răsări spectral o prea străveche barcă,
O barcă răsturnată.

Îşi mai păstra şi-acum forma cea dulce, de-odinioară

Când pentru cineva plutise prin acel golf de mare în acel colţ de ţară.
Însă bordajul putrezise de vremi şi umezeală,
Lungi crăpături brăzdau carena-n lung şi-n lat,
Să o repare încercase cineva, ici – colo petice de smoală
Zadarnic bandajau profilu-i zvelt odinioară –
acum deteriorat.

Şi m-am trezit carena veche că mângâi cu palmă,drăgăstoasă,

De sare arsă mai întâi, apoi de soare nemilos,
Precum amantul mângâie a amantei coapsă
Şi îi şopteşte la ureche tot ce e tainic şi duios.

Scoici mici se împlântaseră în lemnul sfarogit

Şi plete străvezii de la marine alge se resfirau peste bordajul şlefuit
De-îndelungatul ei servici în apele pelage…

Nu ştiu apoi cât a durat această reverie,

Era senin, ţărmul – pustiu,luna – sus, ora – devreme ori târzie,

Un tâlc ascuns vroiam să-i aflu acestei situaţii

În care mă simţeam eu însumi ca o coajă
Repede derivând de la a vieţii plajă
Tot mai uscată coajă, tot mai golită de vibraţii.

Aşa trecut-am noaptea eu şi luntrea spartă pe ţărmul solitar,

În vuiete de val: două clare umbre de la al lunii lampadar.

Vasto Marina, MMVII

FG