1. Citește textul, completând jurnalul dublu de lectură.

Pentru aceasta, împarte foaia caietului în două

coloane. În prima vei nota expresii, enunțuri, fragmente care îți vor reține atenția în timpul lecturii, iar în a
doua vei comenta, după lectură, fragmentele selectate (ce stări ți-au provocat citatele, de ce ți-au amintit, de
ce ți-au plăcut/ nu ți-au plăcut etc.):
Toate pânzele sus!
de Radu Tudoran
‒ fragmente ‒
În ziua când, coborând de la Brăila cu cele cinci vagoane de grâu, Penelopa acosta la vechiul chei de
zid din Galați, unde căpitanul avea de gând să întârzie o după-amiază și o noapte, pentru anumite socoteli cu
niște simpatrioți stabiliți în oraș, trenul de București aducea aici, pe linia de la Barboși, deschisă de curând,
și depunea pe peronul gării încă în lucru, un călător deosebit de ceilalți. Acesta era un bărbat de vreo treizeci
și patru de ani, de statură potrivită, dacă nu chiar înaltă, cu ochi negri, scânteietori și neliniștiți, cu părul
castaniu, cu trăsăturile feței desenate apăsat; dar, în înfățișarea lui, numai obrazul ars de soare și de vânt îl
făcea să pară
de vârsta arătată mai sus, altminteri părând mult mai tinerel.
Spre deosebire de ceilalți călători din vagonul de clasa întâi, îmbrăcați în redingote negre, cu veste
înflorate, gulere scrobite și pălării tari, cam greoi în aceste haine adoptate de curând, tânărul nostru se mișcă
sprinten în costumul său neobișnuit, un costum cafeniu, alcătuit dintr-o haină în carouri și pantaloni de golf,
răsfrânți peste genunchi, cu ciorapi scoțieni și ghete foarte bombate la vârf. În vreme ce vecinii săi își
îmbrăcau cu multă cumpănire pardesiele negre, el luă din cui o pelerină și-o aruncă sub braț, împreună cu
șapca de călătorie până atunci aflată în plasă, apoi, apucând cu cealaltă mână un mic geamantan roșu, cu
burduf, deschise ușa compartimentului care răspundea direct afară și sări pe peron încă înainte ca trenul să se
fi oprit. […]
Într-adevăr, tânărul călător părea să fie un străin, necunoscător al limbii vecinilor săi, fiindcă tot
timpul drumului nu scosese un cuvânt, ci privise stăruitor pe geam peisajul care i se desfășura în fața ochilor.
Dar odată coborât pe peron, se îndreptă spre vagonul de bagaje și, văzând că hamalii tocmai coborau un
cufăr de călătorie, ferecat cu chingi de metal și cu zdravene încuietori de alamă, li se adresă în cea mai
neașteptată limba românească, spre uimirea unuia dintre foștii tovarăși de drum, care nu-și putuse înfrânge
curiozitatea și se luase pe urmele lui:
— Umblați cu grijă să nu vătămați ceva!
Tovarășul de drum și-ar fi putut satisface curiozitatea mai din vreme, dacă i-ar fi dat prin minte să
cerceteze cartea de vizită, în rama ei de piele, atârnată destul de vizibil de încuietoarea micului geamantan pe
care ciudatul călător, în clipa când se urcase în tren, la București, îl aruncase în plasa de deasupra capului,
fără nicio grijă să-și ascundă numele. Pe această carte de vizită scria, ca și pe uriașul cufăr coborât din
vagonul de bagaje:
Anton Lupan
Ingénieur
[…]
 Speranța navigă toată ziua de-a lungul peninsulei, printre puzderie de insule acoperite de păduri și
neguri, mereu în același decor plumburiu. Seara, lăsă ancora la adăpostul unui istm înalt, în locul unde
canalul se îndrepta spre sud-vest, căutându-și ieșirea la ocean.
Răsuflarea Pacificului se simțea până aici, mai largă, mai profundă, ca a unei vietăți uriașe, cât o
treime de pământ, care dormea tihnită cu coada la Sidney în Australia și capul pe stâncile din Țara de Foc.
A câta oară aruncau oamenii ancora în drumul lor de la Sulina până aici? Am putea să numărăm: o
dată la Stambul, pe urmă la Gallipoli, la insula Skantsura (de asta mai bine să nu-i spunem lui Ismail, tocmai
acum când e necăjit), de-acolo pe coasta Africii o dată și încă o dată mai spre vest, la Bir-Sanjé, apoi la
Pireu, la Messina, pe urmă înapoi, la Port Said, la Suez, la Musarah, și iar Suezul, și iar Port Saidul, și
Gallipoli, Marsilia și Gibraltarul… Pe celelalte ni le amintim mai ușor… Escale mici și escale mari, unele
liniștite, altele legate de necazuri și peripeții, dar la toate ne gândim cu bucurie acum… Escale mari sau
escale mici, dar pe toate aproape le poți număra pe degetele celor două mâini. […]
În clipa aceea, corabia începu să tremure ca și cum apa din jur ar fi dat în clocot; catargul mic, care
trecea pe lângă peretele cabinei, trosni, făcând să vibreze chila, într-un geamăt înăbușit. Lanțul ancorei se
smuci, cu scrâșnet de fier rupt, și, de la șaptezeci de metri depărtare, transmise râcâitul adânc, ca de pământ
înțelenit brăzdat de cuțitul plugului, al ancorei târâte pe fund. […]
Ajuns pe punte, căpitanul se simți apucat de umeri și aruncat tocmai pe bocaport de o forță căreia nu i
se putuse împotrivi. Haralamb zăcea alături, cu mâinile încleștate în marginea tendei, înjurând neauzit, căci
vântul îi lua vorbele și i le băga înapoi pe gât.
Nu era vânt, ci mase de aer greu, rostogolite din munți și căzând pe țărm, sfâșiate în stânci, ca niște
bolovani desprinși de pe piscuri, ca niște avalanșe, ca niște ghețari treziți din somnul lor geologic, într-o
răzvrătire de cataclism.
Pe țărm se auzeau țipetele oamenilor, ca mugetele unei cirezi gonite de foc sau de înec, și câinii
urlau, luându-se la întrecere cu ei.
— Toată lumea pe punte! strigă Anton Lupan, cu spatele în vânt. Filați tot lanțul ancorei!
Oamenii ieșiră din hambar, în brânci, și se târâră de-a bușilea spre prova, agățându-se de parapet, de
parâme, încercând să se țină unul de piciorul celuilalt, orbecăind pe întuneric, într-un lanț șerpuitor și
zvârcolit.
Nu era furtună, ci o răscoală anarhică a firii, căci nesocotea toate legile vântului. Bătea dintr-o
direcție, dar te prindea de ceafă și de piept în același timp, se arcuia după toate obstacolele întâlnite în cale,
mătura puntea în toate ungherele ei, pătrundea după parapet, după tambuchi, printre butoaiele cu apă,
neîngăduindu-ți să-ți alegi un adăpost împotriva lui.
De pe țărm zburau, învălătucite, ramuri aprinse și tăciuni smulși din focurile alcalufilor și, după ce
măturau fața apei, se înecau în larg, sfârâind. Malurile nu se mai vedeau, dar se auzeau câinii urlând.
Văzduhul semăna cu un cotlon negru, uriaș, în care vântul, după ce răscolea totul jos, se înșuruba în falduri
bezmetice, șuierând în sus, să răscolească și cerul.
— Aruncați a doua ancoră! Filați tot lanțul! izbuti să strige Anton Lupan.
 Deși în jur nu se vedea la o jumătate de pas, simțeau cu toții cum corabia aluneca spre est, fiindcă
prin lanțurile întinse și smucite se transmitea râcâitul fundului răscolit de ghearele ancorelor. Până la țărmul
opus, de sub vânt, erau aproape două mile, cum văzuseră seara, când ajunseseră aici, dar către mijlocul
golfului desigur fundul se adâncea, și în curând, lanțurile nemaifiind destul de lungi, ancorele aveau să se
smulgă, lăsând corabia în mâna uiliaului.
Uiliaul este un vânt care bântuie în Țara de Foc în toate anotimpurile, după nicio regulă,
neprevestindu-se prin nimic. El cade de pe toate crestele munților, năpustindu-se aproape vertical asupra
mării, în rafale atât de vijelioase, încât pot culca o corabie de-a latul, chiar dacă are toate pânzele strânse.
Primejdia e și mai mare în preajma țărmului, unde adesea aruncă blocuri de granit și copaci întregi, rupți din
rădăcini, care fărâmă totul în calea lor.
Speranța aluneca repede spre est, grăpând fundul mării cu ancorele, în timp ce catargele se arcuiau,
gata să se rupă, și sarturile zbârnâiau, întrecând șuieratul vântului. După un timp, care poate nu măsurase mai
mult de câteva minute, dar care tuturora li se păru lung cât jumătatea nopții, simțiră legănarea corabiei
crescând, lanțurile își încetară scrâșnetul, și atunci înțeleseră că ancorele se smulseseră pe fund.
De aici înainte erau în mâna sorții, nimeni n-ar mai fi putut face nimic, nu rămânea decât să aștepte
sfârșitul. A încerca să ridici o pânză acum însemna s-o dai în fâșii vântului. Și chiar dacă ai fi întins-o, iar ea
ar fi rezistat, ce manevră ar fi fost de închipuit, în ce parte te-ai fi putut îndrepta, când nu se vedea de la un
catarg la altul, iar în jur erau insule și te puteai fărâma de ele, dacă nu în prima clipă, în clipele care urmau?
Între țărmurile golfului nu se puteau forma valuri mari, dar marea era răscolită de vârtejuri care
chinuiau corabia mai rău decât uraganul pe ocean.
— Aruncați ancora de furtună! porunci Anton Lupan, hotărât să țină piept uiliaului, prin toate
mijloacele, până la cap.
Ancora de furtună e alcătuită dintr-un sac lung, deschis la amândouă capetele ca un burlan, făcut din
cea mai groasă pânză de vele și atât de mare încât ar putea cuprinde întreaga zestre a corabiei. La unul din
capete, are un cerc de fier pe care îl ține căscat, și de acest inel se leagă, în labă de gâsca, o parâmă sau un
cablu de oțel, lung de câteva zeci de metri. Când o corabie nu mai poate nici manevra, nici arunca ancora, și
valurile o sucesc în toate chipurile punând-o de-a latul pe creste, de unde nu mai e mult până a se răsturna,
singura scăpare rămâne acest sac. Aruncat peste bord, el se umple cu apă, se îngreuiază, și astfel cablul, care
cu celălalt cap e legat la prova, întoarce etrava în vânt și frânează în chip simțitor goana corabiei.
Peste un ceas, uiliaul își pierduse puterea de la început, dar răsufla încă în rafale vijelioase, și goeleta,
cu prova în vânt, încă aluneca înspre răsărit. La câteva sute de metri, în pupa, se auzeau valurile spărgându-
se de stânci, ceea ce dovedea că golful fusese străbătut, țărmul era aici, aproape, acum nimeni nu mai putea
face nimic… Venea sfârșitul, îl vedeau toți, îl simțeau.
Oamenii nu se zăreau unul pe altul, dar între două rafale își auzeau răsuflarea istovită și își simțeau
privirile încărcate de descurajare și deznădejde. Crezuseră că primejdia cea mare fusese oceanul, cu
întinderea lui fără margini – și-acum înțelegeau că țărmul era neînchipuit mai primejdios. […]
Iată însă că nu fusese o stâncă, ci ancora mare, care se înfipsese în nisip smucind. Curând, a doua
ancoră prinse și ea fundul, și după ce-l răscoli, încă vreo sută de pași până ce adâncimea scăzu, iar lanțul își
găsi sprijin de-a lungul, corabia se opri la o aruncătură de piatră de țărmul unde se auzeau valurile mugind.
Nu mai era nicio îndoială, amândouă ancorele se prinseseră adânc, statornic, fiindcă nu se mai auzea
hârșâitul nisipului răscolit, ci numai scrâșnetul lanțurilor.