© toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

a României
LAZU KMITA, ROBERT
Insula fără anotimpuri / Robert Lazu Kmita; Târgu-Lăpuş:
Galaxia Gutenberg, 2019
ISBN 978-973-141-810-0

I. Lazu Kmita, Robert (autor)

www.galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg

435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel: 0723-377599, 0733-979383
e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

PRINTED IN ROMANIA

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială,
multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea,
scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea
permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea
recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte
similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale
şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
ROBERT LAZU KMITA

INSULA FĂRĂ
ANOTIMPURI

Galaxia Gutenberg
2019
 CUPRINS

Capitolul 1: Prolog în furtună ............................................ 9

Capitolul 2: Pierdut în Londra ......................................... 25
Capitolul 3: Arta conversației .......................................... 41
Capitolul 4: Navigator fără busolă ................................... 77
Capitolul 5: Încercarea labirintului ............................... 107
Capitolul 6: Misterul constelației Orion .........................147
Capitolul 7: Locul de veci ................................................179
Capitolul 8: Călătorie spre centrul vulcanului............... 206
Capitolul 9: Căința târzie a căpitanului francez ............ 246
„S-au petrecut cutremure și inundații
năprasnice. Într-o singură zi și în noap-
tea ce i-a urmat (...) insula Atlantida a
pierit, scufundându-se în adâncurile mă-
rii. De aceea, încă și azi, marea de acolo
este anevoie de trecut și explorat, din
cauza mâlului aflat la mică adâncime în
urma scufundării insulei.”
Platon

„Este ceva splendid în legătură cu tot

ceea ce este necunoscut; în acest caz mis-
terul se referă la o insulă-continent care
s-a scufundat pentru totdeauna. Mai
mult, Atlantida a fost o insulă care întru-
pa idealurile umane, de aceea misterul ei
se contopește cu simțul sălășluirii.”
John Gwyn Griffiths

„Sfântul Augustin ne spune că, după cum

potopul a rezultat dintr-o revărsare a
apelor întregii lumi, la fel întreaga lume
va pieri mistuită prin irumperea unui foc
ce se va revărsa din mijlocul ei. Această
ardere nu este nimic altceva decât suma
tuturor acelor cauze inferioare și supe-
rioare care, prin însăși natura lor, au pu-
terea de a aprinde. Însă acest eveniment
nu va avea loc urmând cursul firesc al
lucrurilor, ci prin manifestarea puterii
divine; și din toate aceste cauze, astfel
reunite, va rezulta focul ce va arde lumea
întreagă.”
Sfântul Thoma d'Aquino.
 CAPITOLUL 1:
Prolog în furtună

V
alurile asaltau cu un vuiet înfricoșător corabia. În
cabină, mișcările zbuciumate ale felinarului
proiectau umbre tremurătoare, ce făceau
obiectele să pară simple fantasme lipsite de consistență.
Provocat de agitația tot mai accentuată a oceanului,
ruliul mă obliga să-mi îndoi genunchii în timp ce-mi
mutam greutatea de pe un picior pe altul. Doar astfel
reușeam să-mi păstrez echilibrul. Tunetele, mesageri ai
furtunii care se năpustea asupra ambarcațiunii cu toată
violența, creșteau în intensitate. Era una dintre lungile
nopți de veghe în care ai fi socotit pierderea auzului o
binecuvântare. Bântuiți de amintiri sonore ce-i trezeau
în toiul nopții, marinarii acelor vremuri temerare, când
busola era necunoscută, tânjeau după singurul lucru
vrednic de a fi râvnit în mijlocul furtunii: liniștea. Te poți
obișnui cu vederea munților de apă ce se ridică, colosali,
asupra ambarcațiunii pusă la încercare, dar niciodată nu
vei rezista îndelung la auzul șuierăturilor pătrunzătoare,
pe mii de voci, ale vântului de Apus. Concertul său
dodecafonic cu greu poate fi răbdat de vreun muritor.
Unii spun că din cauza exceselor sonore ai putea
înnebuni chiar și atunci când îți astupi disperat urechile,
urmărit fără scăpare de vocea acestui duh la fel de
neiertător precum glasul unei conștiințe vinovate.
Pe cât de maiestuos pe atât de cumplit, vântul de la
Soare-apune vrea să-și dovedească supremația asupra
vastului teritoriu acvatic aflat sub stăpânirea sa.
Dezlănțuit, te atacă onest, în luptă dreaptă, amenințând
să-ți răstoarne ambarcațiunea de nu te arăți suficient de
bărbat. Fără a sfâșia pânzele corabiei, așa cum preferă
vicleanul său frate de la răsărit, izbucnește cu atâta
putere încât e gata să le smulgă cu catarge cu tot. O astfel
de catastrofă se poate întâmpla atunci când nu a fost
ordonată la timp strângerea velelor. Martori involuntari
ai asalturilor sale, trebuie să încuviințăm străvechea
vorbă pe care o învață toți ucenicii oceanelor: „Suflă de
parcă trage cu tunul”. Proba la care este supus echipajul
unei corăbii înfruntate de necruțătorul duh înaripat
poate fi trecută numai de cei cărora le-a fost ursit un loc
pe punte, adică aceia care nu doar că și-au identificat
vocația de marinari, ci o urmează cu fidelitate.
Cercul luminos, bine conturat, suficient de larg spre
a cuprinde unicul scaun din încăpere, cădea asupra
biroului – un vechi „secrétaire” cu nenumărate sertare –
în dreptul căruia se vedea, aplecată, silueta căpitanului.
Uniforma sa dovedea limpede că cel pe care-l aveam în
fața ochilor era însuși conducătorul navei, o brigantină
ce străbătuse mările și oceanele secolelor târzii ale
Renașterii. Spre dezamăgirea mea, nici un indiciu nu-i
dezvăluia identitatea. Tunica, de culoare albastru închis,
avea mâneci largi și manșete răsfrânte, roșii, tivite cu un
fir auriu care împrospăta aspectul ei uzat. Pe coada
hainei, ce atârna de ambele părți ale scaunului, se vedea
banda îngustă, de asemenea aurie, aplicată de-a lungul
fiecăreia dintre cele două margini ale tăieturii. Un
tricorn simplu, negru, a cărui bordură era tivită cu o
împletitură făcută din fir argintiu, se afla așezat
deasupra cărților pe raftul ce domina biroul. Agățat de
fâșia de lemn dintre cele două geamuri ale cabinei, un
crucifix din lemn de nuc purta trupul Mântuitorului
Christos al cărui chip exprima, deopotrivă, durere și
compasiune.
 Deși căpitanul ținea picioarele ușor îndoite sub
scaun, din unghiul în care mă aflam îi vedeam atât
pantofii negri, scâlciați, cu cataramă mare, dreptun-
ghiulară, în care se reflecta albul ciorapilor-jambieră, cât
și pantalonii de culoare bej, încheiați sub genunchi cu
câte un nasture rotund din fildeș. Părul, ale cărui scurte
șuvițe acopereau gulerul hainei, arăta, prin cenușiul său
străbătut de numeroase fire albe, vârsta destul de
înaintată a bărbatului pe care-l studiam cu o vie
curiozitate. Fără perucă pudrată sau coadă legată cu
panglică, se arăta zăbavnic în a confirma așteptările,
pline de clișee și prejudecăți, ale unui spirit modern
rătăcit într-o altă epocă. Nu-i puteam zări semnele
gradului prinse pe partea frontală a gulerului. Doar
șnurul strălucitor, legat de mânerul sabiei așezată
vertical într-un suport din stânga biroului, evidenția
rangul personajului al cărui chip doream să-l văd cu
orice preț. Mânat de irezistibilul imbold am început să
mă mișc în șoaptă. Eram convins că cel mai mic zgomot
ar fi curmat insolita experiență care mă proiectase într-o
epocă de mult apusă.
Urmăream mâna căpitanului. Afunda vârful penei în
călimara de argint cu mișcări temperate, pentru a nu
împrăștia stropi de cerneală asupra hârtiei țintuite, pe
suprafața de lemn, cu podul palmei stângi. În intervalele
scurte dintre tunete se auzeau scrijeliturile ce însoțeau
nașterea cuvintelor. Cu un calm pe care numai anii
îndelungați petrecuți în mijlocul oceanelor îl pot cuceri,
era cu desăvârșire absorbit în activitatea sa străină de
frământările noianului de apă.
Insesizabil, continuam să mă deplasez. Alunecam
de-a lungul peretelui alcătuit din scânduri groase,
așezate orizontal, înnegrite de numărul anilor scurși din
ziua când ambarcațiunea fusese lansată la apă. Covorul
de lână mă ajuta să evit zgomotele nedorite. Tunetele,
dese și prelungi, împiedicau perceperea oricărui scârțâit
al lemnului ce se arcuia sub greutatea trupului meu.
M-am oprit la o lungime de braț în spatele căpitanului.
Identificabilă sub forma uscăciunii, care-mi
transformase cerul gurii într-un deșert a cărui arșiță nu
putea fi domolită de nimic, o emoție intensă îmi paraliză
orice mișcare. Realizasem că ar fi fost suficient să întind
mâna spre a-l atinge. Mă mulțumeam să scormonesc cu
o privire nesățioasă pupitrul unde, alături de un volum
deschis, se afla foaia pe care misteriosul anonim tocmai
o încheiase. Alături, o alta, acoperită de cuvinte pe o
singură față. Scriitorul presăra asupra ambelor pagini o
pudră fină, menită să contribuie la uscarea rapidă a
cernelii negre.
Brusc, ruliul navei începu să se accentueze, în timp
ce tangajul căpăta proporții catastrofice. Cercul de
lumină al lămpii ajungea, la capătul pendulărilor
sacadate, în colțuri până atunci obscure. Cel-Fără-Nume
privi spre crucifix. Asculta, concentrat, zgomotele de
afară. După câteva minute deschise un sertar în care
căută grăbit. Din întunecimile sale scoase la iveală o
bucată de cărbune pe care o ţinea strâns în mâna
dreaptă. Trase spre sine volumul de pe pupitru și începu
să scrie apăsat, cu majuscule, două cuvinte care se
înfățișau, literă cu literă, înaintea ochilor mei larg
deschiși: „IN MENSA”. Abia terminase când, după o
bubuitură formidabilă, corabia se răsuci cu o mișcare
violentă, aproape zdrobindu-mă de peretele din dreapta
al cabinei. Mișcarea de torsiune m-a lipit de tavan în
scrâșnetul lemnului ce trosnea cu un geamăt prelung.
Lumea se răsturnase. Înainte ca lumina lămpii să-și dea
ultima suflare, o scurtă licărire mi-a înlesnit descifrarea
cuvintelor de pe coperta volumului ce-și luase zborul
precum un albatros cu aripile larg deschise: „PLATONIS
AUGUSTISS PHILOSOPHI...”. Cufundat în beznă,
purtam în inima-mi uimită nu sentimentul fricii, ci un
copleșitor regret: aș fi dat orice să cunosc identitatea
căpitanului și să privesc, măcar pentru o clipă, chipul
celui căutat de atâția ani. Cine era el? Singurul răspuns
la întrebarea nerostită a fost tăcerea învăluitoare a
întunericului.
M-am trezit transpirat, înfrigurat dar fierbinte,
răsturnat pe o parte, lângă peretele de lemn al
ermitajului unde mă găseam încolțit de furtună. Când
am deschis ochii explozia unui tunet, ce semăna cu
huruitul avalanșei într-o masivă carieră de piatră, se
stingea precum ultima răsuflare a unui muribund.
Printre crăpăturile micii construcții se zăreau fulgerele
ale căror lumini mă ajutară să-mi reamintesc unde mă
aflam. Oricum, nu într-o corabie. Dezmeticit de-a
binelea, mi-am dat seama că după nenumărate ore de
veghe adormisem, în pofida uraganului dezlănțuit.
Prezența celui pe care-l văzusem în visul atât de clar, atât
de viu, lăsase în sufletul meu mireasma unei lumi
obscure, îndepărtate, însă nu mai puțin tangibilă decât
lumea în care mă găsesc acum, la mai bine de două sute
de ani distanță. Îngândurat, căutam să rememorez toate
detaliile scenei contemplate în reveria mea onirică. O
anumită neliniște m-a cuprins la amintirea celor două
cuvinte scrise de căpitan cu cărbune: „IN MENSA”.
Febril, m-am retras în cel mai uscat colț al ermitajului
spre a deschide rucsacul fără ca apa să-l atingă.
Am extras mapa din piele neagră în care era
adăpostit volumul ce conținea textele celei de-a opta
tetralogii a dialogurilor lui Platon1. De când îl
descoperisem în capelă purtam pretutindeni prețiosul
opuscul. Priveam pagina de titlu de parcă o vedeam
pentru prima oară. Golit de gânduri, întorceam foile cu
singura dorință de a încheia o verificare, cel mai
probabil, inutilă. Spre capătul cărții, dincolo de indexul
cuvintelor, am regăsit pagina unde semne ciudate, pe
care doar o mână lipsită de călăuzirea rațiunii le-ar fi
putut mâzgăli, înconjurau un cerc prin care se vedea
culoarea alb-gălbuie a hârtiei vechi de secole. Totul
semăna surprinzător de mult cu un peisaj nocturn în
care luna plină era scufundată în oceanul indigo al
cerului. Scrise cu cărbune, două cuvinte, ce dominau
manșeta de sus a paginii, sfidau dorința mea de a evita
orice tangență cu faptul extraordinar: „IN MENSA”. Am
oftat resemnat. Ar fi trebuit să mă obișnuiesc deja, în
mijlocul insulei ermitajului, pe cuprinsul căreia
rătăcisem fără să știu de sunt treaz ori visez, cu tot ceea
ce depășea putința mea de înțelegere. Eram însă prea
necopt pentru a reuși o asemenea performanță ascetică.
Nu puteam decât să constat prezența, în această lume, a
cuvintelor scrise pe carte de un personaj anonim,
locuitor al straniului vis din care mă trezisem confuz.
Granița dintre „aici” și „acolo”, dintre „acum” și „atunci”,
hotarul dintre lumea văzută, a celor vii, și lumea de
dincolo, a spiritelor, se transformase într-o demarcație
volatilă ce uneori putea fi traversată.
Fără odihnă, mintea mea chestiona posibilele
legături dintre personajul oniric, dialogul Critias despre

1 Thrasyllos din Alexandria (sec. I d.Ch.) a împărțit cele 36 de

scrieri rămase de la Platon în 9 tetralogii ce cuprind, fiecare,
câte patru dialoguri. În cea de-a noua tetralogie sunt incluse,
de asemenea, epistolele filosofului atenian. A opta tetralogie
conține dialogurile Cleitophon, Politeia, Timæus și Critias,
dintre care ultimul relatează istoria Atlantidei.
Atlantida și părintele Francisco López de Gómara2,
secretar fidel al faimosului conquistador Hernán
Cortés3. Tot ceea ce trăiam reușise să trezească în
conștiința mea dorința de a comunica tainica istorie
dezvăluită cu atâta trudă. Împotriva anilor de blazare ai
unei vieți irosite la voia întâmplării, iată, eram viu! Cele
două cuvinte latine – „IN MENSA” – se înălţau în fața
ochilor mei ca o nouă încercare a labirintului. Aproape
constrâns, luam cu hotărâre în considerare posibilitatea
transmiterii tuturor lucrurilor descoperite într-un colț
pierdut de lume. Mi se părea de neconceput ca tot ceea
ce începeam să deslușesc din povestea lui Platon cu
privire la dispariția insulei atlanților să piară din nou și,
poate, pentru totdeauna, sub potopul apelor. Trebuie să
fac ceva, orice, spre a consemna tâlcurile unui mister
neelucidat. Iată de ce astăzi, în ziua de 15 august a anului
2003, încep să scriu mărturia pe care tocmai o citiți.
Mă numesc Alexander Jacob Wills și sunt doctor în
istoria filosofiei Greciei antice, mirabilă câmpie elizee
frecventată asiduu în adolescență, părăsită la câțiva ani
după trecerea pragului maturității, într-un închipuit
protest faţă de o lume în care nu-mi găseam locul.
Considerat de puținii prieteni profesor de filosofie, de
alții drept specialist în studii clasice sau istoric al lumii
antice și medievale, trebuie să vă mărturisesc că nu pot
spune, cu adevărat, ce sunt. Am descifrat, adesea, texte

2 Francisco López de Gómara (c. 1511 – c. 1566) este unul dintre

primii cronicari ai cuceririi Lumii Noi. Deși nu a participat
direct la campaniile ce au condus la cucerirea Imperiului
Aztec, a descris expedițiile conquistadorului Hernán Cortés, al
cărui secretar și capelan a fost.
3 Hernán Cortés de Monroy y Pizarro Altamirano, Marchiz de
Oaxaca (1485 – 1547), este unul dintre cei mai controversați și
faimoși conquistadori. A contribuit decisiv la prăbușirea
sângerosului Imperiu Aztec.
dificile și pagini obscure, însă nu am reușit să descifrez
niciodată enigma propriei vocații. Plantă fără rădăcini
adânci, la nici treizeci de ani împliniți am ajuns să lucrez
într-o companie de conținut digital, după ce mi-am
refuzat șansa unui drum, fie el oricât de nesigur, prin
lumea academică.
E drept că mama, Francesca Wills, a alimentat - prin
toate tertipurile afective proprii unei discrete iubiri
materne - ezitările profesionale ale unicului său fiu.
Totdeauna privise cu rezervă dorința mea de a urma
calea tatălui său, bunicul și călăuza mea întru arcanele
istoriei antice, doctorul Paolo Paltini. Dânsa cunoștea,
pesemne, din perioada propriei copilării, dificultățile
celor care aleg un drum întemeiat pe vocație, iar nu pe
triviale considerente pragmatice. Îngrijorată pentru
viitorul meu, mama ofta din adâncul sufletului ori de
câte ori ne găsea prinși în interminabile discuții despre
teoria corelației dintre micro și macro-cosmos, existența
Atlantidei sau misterul canalelor din marea Piramidă de
la Giseh. Nu e de mirare că, atunci când a intuit
amploarea frământărilor cărora le căzusem pradă, a
încurajat pe toate căile decizia mea de a părăsi, definitiv,
lumea academică. În ceea ce mă privește, am privit cu
îngăduitoare condescendență atitudinea ei. Știam prea
bine că nu micile sale stratageme, izvorâte dintr-un
admirabil instinct matern, m-au condus spre o
asemenea decizie.
Străin de jocurile de culise din catedrele și
departamentele de istorie antică ale universităților unde
mi-am completat studiile, am înțeles preabine că aș fi
fost menit unei eterne pendulări între poziția de profesor
asociat și modestele burse pe care, eventual, le poate
obține cercetătorul unui domeniu inactual. Mă speriase
nu atât sărăcia perpetuă, cât, mai ales, certitudinea că
ideile și interpretările propuse pentru texte în care
deslușeam alte noime decât colegii de breaslă, mi-ar fi
asigurat condiția de veșnic marginal în propriul câmp de
investigații. Așa se face că atunci când un prieten,
cunoscător al hobby-ului meu legat de domeniul graficii
digitale, mi-a propus schimbarea completă a
perspectivei profesionale, am acceptat. E drept, nu
anticipasem nici măcar o secundă consecințele unei
asemenea decizii.
Dar ce rost au toate aceste rânduri despre trecut? Nu
doresc nimic altceva decât să subliniez plictisul unei
existențe cenușii, minore, în mijlocul căreia s-a revelat,
în deplinătatea prospețimii ei, floarea cea rară a unei
schimbări cruciale. Nu-mi pot reprima, după zilele
petrecute în mijlocul oceanului, sentimentele
covârșitoare pe care le încerc găsindu-mă într-o altă
lume. Robinson voluntar pe insulița care, ea însăși, nu
este decât un mic satelit al insulei ce ascunde cheia
misterului Atlantidei, sunt prins în mijlocul celei mai
mari furtuni pe care mi-aș fi putut-o închipui vreodată.
Și totuși aici, înconjurat de valuri dezlănțuite și de
vânturi devastatoare, cunosc, după patruzeci de ani de
viață, neașteptată deși mereu râvnită, acea pace pe care
am pierdut-o demult, în miezul copilăriei, odată cu
săvârșirea primului păcat. Am trecut prin ochiul
vortexului.
Vuietul diluviului din afară și liniștea interioară
deplină dovedesc cu prisosință acest lucru. Înaintea
traversării vârtejului propriei existențe, lucrurile se
petreceau dimpotrivă: exteriorul era calm, în timp ce
lumea lăuntrică, ascunsă în spatele porților percepției,
era răvășită de o furtună nedomolită. Până când am
ajuns în acest minuscul punct de pe harta oceanului
Atlantic, viața mea nu a fost nimic altceva decât un
tobogan de-a lungul căruia mă rostogoleam, inevitabil
dar providențial, spre gâtul îngust al pâlniei în care am
fost absorbit cu totul în momentul acceptării propunerii
lordului Gilbert Newman. Despre toate acestea doresc să
scriu atât timp cât puhoaiele nu vor înghiți micul ermitaj
ce tremură din toate încheieturile, sub atacul unei
tornade care transformă până și aerul într-o pastă
apoasă, greu respirabilă. Oare va citi cineva aceste
rânduri?
Mă încăpățânez să folosesc stiloul și caietul de
însemnări zilnice ale bunicului meu, doctorul Paolo
Paltini. Coperțile de piele și manșetele duble, în formă
de plic, l-au protejat de apa și umezeala omniprezente.
Privesc ca pe o adevărată mângâiere paginile uscate,
foșnitoare, ușor îngălbenite de trecerea anilor, dintre
care doar câteva sunt acoperite de notițele aceluia care a
fost adevăratul, singurul meu profesor. Recitesc, iar și
iar, ultima propoziție scrisă de mâna sa:
Nella lontana isola dove regna una sola stagione...4
Murmur cuvintele prin care regăsesc aromele
învăluitoare ale limbii copilăriei mele, limba lui Dante, a
micuțelor burguri italiene, unde hălăduiam cu bicicleta
în lumina soarelui nemuritoarei Umbria. O propoziție
care, cine știe, nu fusese scrisă pentru vreo rațiune
anume, ci numai pentru a bucura sufletul iubitor al
muzicii unei lumi mai bune. Mi-l amintesc pe bunicul de
parcă ar fi fost ieri. Asculta cu atenție compoziții baroce
așezat, oarecum stingher, pe marginea unui fotoliu
mare, de piele, cu privirea pierdută în verdele brazilor de
pe versanții micilor munți ai Ussitei. Putea sta astfel ore
întregi, cu spatele drept și palmele sprijinite pe
genunchi, întrerupt din contemplație doar de finalul

4 „În insula îndepărtată, unde domnește un singur anotimp...”.

suavei muzici a lui Domenico Zipoli, compozitorul său
preferat.
Traversat de amintiri, cu pătura deasupra capului,
continui, imperturbabil, să scriu la lumina lanternei. Mă
simt în ermitajul Celui-Fără-Nume precum Ioná în
burta uriașului chit. Un loc întunecos, îngust și fragil, un
loc unde zgomotele tumultului de afară răzbat ca
printr-un zid uriaș de gheață umedă. Spun „de gheață
umedă” din pricina pereților roși de carii, îmbibați de
apă și alunecoși, prăvăliți într-o rână, sprijiniți ferm doar
de stânca din străfundul sălașului tăinuit de insulița
unde nimeni nu bănuia că s-ar ascunde o așezare
omenească. Atunci când nu scriu, stau chircit, pe vine,
ținându-mi genunchii strâns înlănțuiți cu brațele,
balansându-mă spre a nu lăsa amorțeala să-mi cuprindă
picioarele.
Captiv în străvechea construcție a cărei vârstă
depășește două secole și jumătate, sunt înconjurat de o
uriașă masă de lichid, precum micul om ascuns în
pântecele maicii sale. Readus la starea embrionară, îmi
dau seama că nu este exclus ca o nouă naștere să nu
poată fi desăvârșită decât trecând prin moarte –
exigenta poartă ce conduce spre realități nebănuite.
Labirintul prin care m-au purtat enigmele lordului
Gilbert Newman mi-a dăruit înțelegerea acestui lucru.
După ani de muțenie, luminat de înțelepciunea calmă a
doctorului Paolo Paltini, sufletul expediției pe care
Excelența Sa a susținut-o cu toată generozitatea, pot
vorbi, mișcat de dorința vie de a transmite o viziune,
comoara oricărei minți pentru care adevărul nu este
doar o noțiune desuetă. Vă este limpede, cred, existența
speranței care încă mai pâlpâie în adâncimile obscure
ale unui suflet străin de agitația stihiilor dezlănțuite.
 Tresar la fiecare explozie a tunetelor ce bubuie
neîncetat. Lumina lanternei este tot mai slabă. Mă
încăpățânez să continui această scrisoare fără destinatar
spre a consemna, cu cât mai multe detalii, incredibilele
experiențe ale ultimelor zile. Simt nevoia să dialoghez cu
mine însumi în timp ce mă străduiesc, a câta oară?, să
mă conving pe deplin de realitatea unor întâmplări
neverosimile.
Mă ridic amorțit. Păstrând pătura pe spatele-mi
înfrigurat – singurul lucru util pe care am avut inspirația
să-l iau cu mine atunci când, cu o zi în urmă, am părăsit
insula bibliotecii spre a vâsli până la acest mic ostrov –,
intru în camera Celui-Fără-Nume. Aici se află osemin-
tele sale înălbite de trecerea a mai bine de două sute de
ani. Chircite în fața unui prie-dieu al cărui lemn cariat
și-a pierdut luciul, ele sunt acoperite de un costum de
epocă ce nu ar putea fi atins fără a se descompune. Iată
anonimul explorator al cărui nume nu-l vom cunoaște,
probabil, niciodată! Cel ale cărui rămășițe le-au căutat
ani de zile cu hotărâtă, calmă îndârjire, bunicul meu,
profesorul Paolo Paltini, și prietenul său, Sir Gilbert
Newman. Le privesc tulburat de gândul că nici unul
dintre ei nu va afla deznodământul rodnic al căutărilor
mele.
Sunt atras de liniștea suprafirească din acest loc.
Furtuna se aude încet, atât de încet, de parcă s-ar
petrece la sute de metri distanță. Îmi pare că acest efect e
pricinuit de spațiul privilegiat ocupat de mica încăpere ai
cărei pereți de lemn au fost construiți în prelungirea
unei caverne, nu foarte adânci, săpată de puteri nevăzute
în unica stâncă de pe acest minuscul liman atlantic.
Privesc măsuța, înclinată din cauza unuia dintre
picioarele sale rupte, mă uit la cartea care, cu paginile
roase, acoperite de un praf gros, a rămas, în modul cel
mai natural cu putință, deschisă. Privirea îmi este atrasă
de singurul lucru care strălucește, mocnit, asemenea
tăciunilor ascunși sub stratul de cenușă al unui incendiu
cosmic: sclipirea aurului și strălucirea perlelor de
culoarea lunii – bobițele rozariului răsucit între oasele
degetelor descărnate ale gazdei orante. Deși tremur din
toți rărunchii, nu renunț să plimb lumina lanternei peste
întreg locul, fără a putea pătrunde taina unei vieți
încheiate în acest punct invizibil din necuprinsul
oceanului.
Străbătut ritmic de frisoane, strâng în jurul meu
pătura care cu greu poate usca umezeala trupului
asudat. Ascult, neputincios, urletul stihiilor dezlănțuite.
În jur totul se clatină. Convingerea iminenței sfârșitului
se instalează, nezdruncinată, în mintea mea surescitată.
Insula ermitajului Celui-Fără-Nume, insula bibliotecii,
chiar lumea întreagă ar putea pieri în mijlocul acestei
furtuni nimicitoare. Voi mai vedea oare lumina zilei de
mâine? Va supraviețui micuța insulă în mijlocul
sălbaticei revărsări a apelor? Cu neputință. Întors în
cameră, fără nici o umbră de pesimism sau deznădejde,
îmi repet acest verdict, ghemuit pe nisipul fin din cel mai
îndepărtat colț al ermitajului în care aflasem rămășițele
ilustrului necunoscut.
După ce am intenționat, în repetate rânduri, să mă
avânt sub rafalele ploii diluviene, mânat de dorința
disperată de a găsi barca abandonată într-un mic refugiu
de pe malul estic al insulei, îmi acceptasem soarta. Totul
este pierdut. În primele ore ale uraganului o frică
animalică mă făcea să mă ridic, iar și iar, gata să țâșnesc
afară sub pretextul ancorării bărcii. Am realizat, mai
târziu, că era reacția unui claustrofob ce-și căuta cu
disperare salvarea dintr-un spațiu prea strâmt. În cele
din urmă m-am resemnat: doar printr-o minune o barcă
lăsata pe mal, fără o legătură solidă, ar fi rezistat în fața
vântului dezlănțuit și a nesfârșitului puhoi de apă.
Legătura cu lumea nu mai era posibilă. Nimeni nu va
afla tot ceea ce descoperisem la capătul a două
săptămâni de căutări ce se adăugau anilor dedicați
acestei investigații de predecesorii mei.
Acoperită cu vagi pânze de păianjen, pălăria-tricorn
a Celui-Fără-Nume exercita asupra mea o fascinație
tulburătoare. Încă din copilărie învățasem să descopăr
senzații neobișnuite ce se declanșau prin contemplarea
unor artefacte străvechi în muzeele prin care mă purta
bunicul, el însuși un pasionat scrutător al anticelor
vestigii. Petreceam ore întregi în capela subterană a
Bisericii Sfântului Benedict din Norcia, loc unde
încercam să captez șoaptele stinse ale celor care
locuiseră acolo acum mai bine de un mileniu și
jumătate. Idea că un obiect fusese folosit, cu veacuri în
urmă, de viețuitorii anonimi ai altor epoci, îmi prilejuia
o adâncă scufundare în mine însumi. Cu fața lipită de
vitrina protectoare, petreceam minute prelungi căutând
să mă umplu de acest gând simplu pe care-l pipăiam în
neștire cu mintea mea inocentă: „Lucrul pe care-l
privesc a fost atins de cineva în urmă cu atâtea sute de
ani...” Însă abia acolo, în necuprinsul Atlanticului,
desprins de amintirile copilăriei, am înțeles că atunci
când contemplam rămășițele vremurilor apuse căutam,
de fapt, să mă sustrag din meandrele fatale ale timpului
spre a gusta bucuria eternității.
Evocarea trecutului, fie prin parcurgerea lăuntrică a
propriilor amintiri, fie prin confruntarea cu cele rămase
de la viețuitorii altor timpuri, pare a permite intuiția
unei dimensiuni a existenței ce se află deasupra curgerii
de neoprit a lichidului temporalității în care trăim
scufundați. Memoria nu este nimic altceva decât
reflectarea deformată a unei capacități a intelectului,
care, în starea actuală, ne-a devenit străină: aceea de a
trăi într-un continuu prezent, neatinși de confuzia
provocată de participarea la iluzia trecutului și viitorului.
M-ar fi bucurat o mașină a timpului care să mă
poarte în grădinile Akademos-ului, dumbrava din afara
zidurilor Athenei, unde Platon stătea la taifas cu ucenicii,
sau în biblioteca abației scoțiene din Monkwearmouth–
Jarrow, locul unde Sfântul Beda, supranumit Venerabi-
lul, scrisese istoria lumii anglo-saxone fără a uita să dez-
văluie tâlcurile lumii nevăzute din Cartea Apocalipsei.
Dar iată! Sunt proiectat într-un asemenea loc atemporal
chiar acum, când privesc tricornul purtat de
Cel-Fără-Nume cu mai bine de două secole în urmă.
Nevăzută, mașina timpului mă transportase, fără să
năzuiesc vreodată un asemenea lucru, într-un colț al
lumii rămas neschimbat din mijlocul secolului al
XVIII-lea.
Confecţionat din fetru negru, simplu, fără pene sau
alte accesorii, cu coroană joasă, tivit la marginea de sus a
borului său triunghiular printr-o panglică subțire, din fir
argintiu, tricornul odihnea pe un scaun din lemn
neșlefuit, ros de carii. Era ca și cum ar fi fost așezat acolo
ieri, neglijent, grăbit, cât se poate de firesc. Dacă nu ar fi
fost rămășițele pânzelor de păianjen ce-l acopereau,
înălbindu-l, m-aș fi așteptat ca cineva să apară spre a-și
împodobi capul cu el. Purtat mai cu seamă de
comandanții francezi și englezi ai navelor regale,
popular spre sfârșitul Renașterii, când acoperea
creștetele unor personagii ilustre precum căpitanul
James Cook, Lordul Richard Molesworth, Vicontele
Thomas Gage sau Amiralul Augustus Keppel, tricornul
reprezenta un indiciu neprețuit cu privire la identitatea
Celui-Fără-Nume. De altfel, întreg costumul său,
înnegrit, amintea stilul uniformelor purtate de căpitanii
francezi de marină. Cu cât priveam mai atent, cu atât
mai mult acest lucru devenea mai limpede: nu era vorba
despre vestimentația unui cleric.
Ani de zile lordul Gilbert Newman fusese convins, la
fel ca doctorul Paolo Paltini, că undeva, pe insulă, se
aflau rămășițele autorului misterioasei pagini despre
Atlantida din Istoria generală a Indiilor, părintele
Francisco López de Gómara. Sarcofagul gol din capelă,
decorat cu blazonul casei protectorului său, Hernán
Cortés, părea a confirma ipoteza. Acum, însă, evidențele
din ermitaj arătau că în niciun caz nu putea fi vorba
despre un cleric spaniol din secolul al XVI-lea. Anul, cu
litere latine, scrijelit adânc pe ușa adăpostului în care mă
găseam, nu lăsa loc îndoielii: MDCCXLVIII, adică 1748.
La acea dată, când anonimul căpitan francez renunță la
orice legătură cu insula mamă spre a-și trăi ultimele zile
în ermitaj, părintele Gómara părăsise de mai bine de o
sută cincizeci de ani lumea trecătoare a celor
pământești.
Preaplinul experiențelor din ultimele zile mă tulbură
într-atât încât am început să vorbesc despre lucruri,
oameni și întâmplări care cer o pregătire prealabilă mult
mai atentă – vreau să zic o introducere mult mai
documentată a expunerii unor fapte care ar putea
bulversa cititorul neavizat. Mă decid să închei această
notă de jurnal spre a începe să aștern pe hârtie, în timp
ce aștept deznodământul uraganului care răvășește
insula pierdută, povestea căutării și descoperirii nu doar
a misterului Atlantidei, cât și a acelei comori care mi-a
redat viața. O viață pe care nici măcar moartea nu mi-o
poate răpi...
 CAPITOLUL 2:
Pierdut în Londra

C
ând mi-am început obișnuitele pregătiri pentru o
nouă zi de lucru, nu aveam nici cea mai mică
bănuială că mă îndreptam spre o adevărată
răscruce a propriei existențe. Variațiunile vieții mele de
până atunci se împleteau haotic, gata să fie absorbite în
pâlnia unui imprevizibil vârtej. Dincolo de nenumăratele
activități repetitive, specifice traiului unui tester
software, sub pojghița subțire a aparențelor liniștite,
politicoase și formale, se frământau undele contradic-
torii ale unui veritabil ocean subteran. Asemenea
primelor zguduituri provocate de un vulcan subacvatic,
anumite prevestiri ale apropiatului moment de grație -
„kairos”, cum îi ziceau vechii greci - erau, deja, evidente.
Insolit și diafan, unul dintre aceste semne a fost muzica.
Era în 7 iulie, 2003. O zi de luni, la fel de frustrantă
ca mai toate zilele de început ale unei noi săptămâni,
banale, fade, monotone, lipsite de entuziasm. Totdeauna
amare, totdeauna desfășurate sub semnul inevitabilei
întrebări „Până când?”. Proaspăt trezit dintr-un somn
adânc, am descoperit, nu fără surprindere, că în urechile
memoriei îmi răsuna cu claritate vechea melodie
gregoriană pe care învățasem, în copilăria mea italiană,
crezul. „Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem,
factorem cœli et terrae, visibilium omnium et
invisibilium...”5 Nedumerit, am încercat să mă eliberez
de această reverie muzicală al cărei conținut, deși perfect
adecvat liturghiilor Tridentine la care participam în

5 „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul

cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute...”.
bazilica Corpus Christi de pe strada Maiden Lane, mi se
părea acum de-a dreptul tulburător.
Am pornit radioul, am deschis canalul favorit de
știri, am selectat un CD, l-am introdus în sertărașul
playerului, am încercat chiar să fredonez o melodie
învățată în adolescență. Niciuna dintre aceste acțiuni nu
a reușit să acopere sunetele străvechiului imn ce se
derula lăuntric. Dimpotrivă, nu am reușit decât să îi
confer mai multă definiție, ca atunci când reglezi cu
precizie, spre a-l amplifica, volumul unui sistem audio
de mare fidelitate. M-am resemnat.
Cu ceașca de cafea în mână, sprijinit de tocul
geamului uriaș al sufrageriei, admiram cerul dimineții
lăsându-mi privirile să hoinărească printre norii colorați
de lumina soarelui. Dar putem oare să-i zicem lumină?
Sau voi dezvălui profunda sa natură și voi spune că, de
fapt, e o lumină care este întuneric? Nu exagerez când
afirm că acesta era adevărul curat al vieții unui adult
trecut de jumătatea vârstei a doua, numit Alexander
Jacob Wills. Trăiam scufundat în falsa lumină a
întunericului dominant.
Mereu obosit, nu reușeam să uit dezamăgirea
pricinuită de schimbarea survenită la sfârșitul studiilor
doctorale. Atunci, conștient de lipsa oricărei perspective
ce ar fi făcut posibilă fructificarea propriei vocații,
luasem decizia de a părăsi academia în schimbul unui
post, relativ bine plătit, în industria software. Nu-mi era
clar dacă era vorba de un naufragiu sau de simpla
acostare într-un port străin. Îmi recunoșteam, uneori,
inadecvarea într-un mod atât de transparent încât
colegii ridicau din sprâncene în fața confesiunilor
imprevizibile, nu totdeauna inteligibile. Cum răbufnirile
mele nu manifestau decât propria-mi adversitate față de
mine însumi și incapacitatea de a-mi găsi „locul”, nimeni
nu mă lua în seamă. Așa se face că anii treceau iar eu mă
aflam legat, inerțial, de același job, de aceeași rutină.
Fără glorie, fără spor, fără sens. Împotriva propriului
nume, „Wills”, nu manifestam nici o voință de a schimba
ceva în propria-mi viață.
După cum v-am spus deja, în dimineața acelei zile
mă mulțumeam să privesc norii, ale căror culori se
potriveau minunat de bine cu sunetele muzicii sacre.
Nu-mi venea defel să mă desprind de momentele de
liniște ce precedau scufundarea mea în haosul urban. Și,
ca de obicei, am început procesul imersiunii în cotidian
prin ațintirea privirii asupra rucsacului negru. Mă
întrebam dacă toate accesoriile erau la locul lor. De fapt,
doar telefonul mai trebuia adăugat într-un buzunar
lateral și, gata, puteam pleca. După o ultimă gură de
cafea, fără a-mi reprima un oftat pornit din străfundurile
ființei, am părăsit liniștea camerei de zi, remarcând în
treacăt volumele groase ale Septuagintei așezate pe
raftul bibliotecii din hol – amintire prăfuită a vechilor
mele preocupări –, înainte de a închide ușa și a porni,
dezarmat, spre a înfrunta lumea. Lumea gri.
Străvechiul imn gregorian continua să mă
însoțească. Am constatat cu surprindere persistența sa
în intersecția dintre Tottenham Road și New Oxford
Street. Odată ce am atins acest punct al traseului,
înconjurat de zgomotele barbare ale nenumăratelor
vehicule, am simțit cu acuitate nevăzuta peliculă
muzicală a Credo-ului. Era precum un zid fonic ce
amortiza impactul șocurilor auditive la care eram supus.
Pieton timid, navigam de-a lungul unui traseu ales cu
grijă spre a evita zonele aglomerate. Dar, mai ales, spre a
atinge cu privirile - abuzate de masa ternă de beton,
sticlă și metal - ultimele rămășițe ale acelei Londre în
care arhitectura clasică mai avea ceva de spus. Dacă ar fi
să o descriu în toată concretețea ei, temerara mea
încercare consta într-un continuu periplu, sub forma
unui zig-zag sofisticat, punctat din loc în loc de clădiri a
căror vârstă se putea număra în secole. Imediat ce
vreunul dintre acești supraviețuitori arhitecturali intra
în unghiul vizual potrivit, mă agățam cu privirile de el
sorbindu-i cu nesaț formele, pipăindu-i liniile,
bucurându-mă de o austeră frumusețe aflată în radicală
discontinuitate cu inestetica arhitectură funcțională.
Prima parte a drumului traversa câteva străzi
oarecare. De-a lungul lor, rarele clădiri construite cu mai
bine de un secol în urmă se amestecau, indecent, cu
edificii din beton și sticlă. Intersecția străzilor Mortimer
și Wells îmi oferea, în schimb, prilejul evadării din
jungla arhitectonică prin contemplarea peticului de cer
mult mai vizibil de aici. Străbăteam fluviul stradal unde
motociclete și biciclete, aliniate de o parte și de cealaltă a
carosabilului, așteptau precum bărcile ancorate la cheiul
portului, mângâiate de undele lichidului uman ce
străbătea neîncetat arterele centrale. Vitrinele unei
clădiri care încă mai purta inscripția anului inaugurării,
1924, le propunea trecătorilor, alături de cărțile librăriei
Carlton, roadele mutante ale imaginarului post-darwi-
nist sub forma „dinozaurilor luptători”. După o zonă
presărată din abundență cu o puzderie de cafenele,
agenții imobiliare, magazine vestimentare și mici
restaurante, am cotit spre Whitefield, locul unde mă
bucuram de întâlnirea cu oaza de verdeață din fața
poliției transporturilor. Numit Crabtree Fields,
părculețul reușea să-mi reamintească, de fiecare dată,
zilele frumoase petrecute în Carolina de Nord. Acolo am
locuit într-un cartier numit, de asemenea, Crabtree.
Ajuns în strada Tottenham am străbătut, alert, zona
sediilor bancare, perimetru unde nimeni nu-și permite
un ritm moderat. Am încetinit abia de-a lungul arterei
Bayley, spre a mă pregăti pentru cea mai frumoasă parte
a drumeției. Cu toate că nu am găsit niciodată atrăgător
stilul arhitectonic din perioada regilor George, parcul, ce
purta numele Ducelui de Bedford, îmi oferea acele clipe
de liniște căutate cu aviditate de toți naufragiații urbani.
Parcurgeam, cu pași rari, strada Montague, ce îmbrățișa
clădirile masive ale Muzeului Britanic. În acest segment
al traseului evocam sutele de ore petrecute, de-a lungul
ultimilor ani, în intimitatea inepuizabilelor colecții de
antichități. Ajuns la parcul Russell, am pătruns pe una
dintre porțile laterale, mânat de intenția de a-mi
prelungi drumul într-un mod reconfortant, așa cum
făceam în fiecare zi de luni. Făcusem doar câțiva pași
de-a lungul aleii, când o întâmplare insolită – faptul
extraordinar, i-am putea spune – mi s-a înfățișat drept
un nou semn al unicității acestei zile.
M-am trezit în mijlocul unui flux de oameni ale căror
buze, în ciuda mișcărilor insistente, nu produceau nici o
vibrație, nici o undă sonoră, nici un glas. Contemplam
imaginea unei mulțimi surdo-mute, reale, ce comunica
vizibil fără a transmite vreun mesaj audibil. Străbăteam
pâlcurile vorbitorilor care gesticulau, energic, înfășurați
într-o impenetrabilă tăcere. Eram atent să nu lovesc sau,
eventual, să nu fiu lovit de vreun grup absorbit în
conversația lipsită de conținutul sonor menit să umple
interstițiile dintre spațiile ocupate de participanți. În
ciuda replicilor gestuale schimbate de interlocutori nu
auzeam nimic. Totul era scufundat într-o tăcere cât se
poate de palpabilă... Participant ingenuu la acest
nemaiauzit colocviu, pionier al cinematografiei într-un
necunoscut film mut, sesizam cum absolut toate
sunetele, inclusiv cele ale traficului intens de dimineață,
se împrăștiau ca fumul risipit de vânt. Zgomotele străzii
ajungeau la mine de parcă aș fi fost cuprins într-o sferă
nevăzută, produsă de gesturile locvace ale celor ce mă
înconjurau. Doar mângâierea suavă a imnului gregorian
însoțea tăcerea asurzitoare ce cotropise parcul Russell.
Înaintam cu pași rari, tot mai rari.
Pe neașteptate, m-am trezit interpelat de un mic
grup care nu sesizase, încă, înstrăinarea mea. Mă
priveau cu toată seriozitatea chipurilor lor expresive și
gesticulau. Se străduiau să-mi transmită un mesaj ale
cărui tâlcuri îmi scăpau cu desăvârșire. În mod evident,
mă confundaseră cu vreunul dintre membrii nou veniți
ai comunității lor. Dacă doriți să înțelegeți situația în
care mă găseam, este de ajuns să încercați să vă
imaginați o persoană care vi se adresează, cu o dicție
desăvârșită – dedusă de dumneavoastră din mișcările
gurii – și o mimică facială pe măsură, fără însă a îngădui
nici celui mai mic sunet să țâșnească din cămara
fonetică în care sunt articulate cuvintele. Ați observa
acea persoană în timp ce-și mișcă gura, ați remarca
mimica și vioiciunea privirii sale, însă ați constata, cu
perplexitate, că nu auziți nimic. Vă asigur că mă
simțeam precum cel ce ar fi fost supus unui asemenea
experiment. Zâmbeam stânjenit, în așteptarea
deznodământului provocat prin deconspirarea
imposturii mele de analfabet într-ale limbajului gestual.
Încurajat de gestica celor lipsiți de grai, doream, pe de
altă parte, să le dau un semn, cât de mic, de autentică,
sinceră, solidaritate. Mi-am ridicat brațele și le-am unit
deasupra capului sub forma unui arc de cerc, în
încercarea stângace de a sugera îmbrățișarea cerului
unei zile cu adevărat frumoase. După câteva secunde,
am îndreptat mâna dreaptă spre soare, spre vârfurile
copacilor, iar apoi mi-am încheiat mesajul ad-hoc cu o
ușoară înclinare a capului, dublată de un zâmbet larg.
Încă din primul moment al micului meu număr de
pantomimă, toți cei din fața mea și-au încetat imediat
gesticulația, în timp ce mă scrutau cu maximă
suspiciune. S-au privit, au clătinat din cap și s-au
îndepărtat, toți ca unul, consternați. Eram descumpănit.
Am ridicat din umeri și mi-am urmat traseul prin parcul
Russell.
Deși muzica solemnă continua să-mi mângâie simțul
lăuntric al inimii, gândurile deveniseră mult prea
intense pentru a putea fi estompate. Întâlnirea cu
mulțimea de surdo-muți îmi revelase, nemilos, adevărul
despre condiția mea precară, despre incapacitatea de a
mă face înțeles sau despre lipsa capacității de a-i înțelege
pe cei cu care mă întâlneam zilnic. Iată de ce nu am fost
defel surprins când am realizat că aveam ochii în lacrimi
– poate din cauza curentului intens de la intersecția
dintre strada parcului și calea Bedford sau poate din
cauza conștientizării eșecului perpetuu al vieții mele de
fiecare zi. Am strâns din dinți și am continuat să merg
de-a lungul străzii până spre punctul unde, în cele din
urmă, aveam să mă las ingurgitat în gâtlejul diform al
colosului din beton, metal și sticlă unde viețuia
cumplitul tiran, zeul Job.
Confruntat cu pâlcul de colegi și colege care așteptau
liftul sporovăind mi-am acordat un ultim răgaz. Am ales
calea scărilor de evacuare, puțin frecventată de alții,
folosită adesea de mine, ce permitea ascensiunea la
oricare dintre cele șaisprezece etaje ale clădirii. Nu
aveam de urcat decât șapte niveluri. Lăsam în urmă
larma străzii spre a înfrunta supliciile muncii cotidiene.
Ascensiunea nu avea nimic eroic, deși zig-zagul scărilor
putea foarte bine să închipuie traseul, contorsionat, prin
măruntaiele nesățioasei fiare. Ceea ce mistuia balaurul
nu era nimic altceva decât energia speranțelor mele,
reziduuri ale unei epave lipsite de curajul confruntării cu
lumea ostilă aspirațiilor ce nu pot fi satisfăcute de
trucurile birocrației sau de iluziile societății de consum.
Și totuși consumam în timp ce mă lăsam, fără prea mare
rezistență, consumat. Stăpânit de o asemenea stare de
spirit, nu m-am mirat de indiferența cuvintelor de
întâmpinare, aproape inaudibile, ale secretarei de la
recepție. Am cotit spre dreapta, de-a lungul coridorului
unde se găsea biroul în care lucram, în timp ce salutam,
din mers, cu oarecare afabilitate, colegii și colegele cu
care mă intersectam. Muzica gregoriană își sporise din
nou intensitatea. Murmuram, involuntar, cuvintele
Credo-ului. Tocmai această activitate mă împiedică să
sesizez cel de-al treilea și ultimul dintre semnele
prevestitoare.
În birou, am salutat corect capetele aplecate
deasupra monitoarelor, apoi m-am grăbit să-mi iau
locul în primire. Din fața mea, coordonatorul echipei în
care lucram, Alroy6, un irlandez cu ochii bleu și părul
alb, ce-și contrazicea cu hotărâre numele, întoarse spre
mine un chip pe care nu puteai niciodată să sesizezi vreo
grimasă ce ți-ar fi permis să-i descifrezi starea de spirit.
Cu un semn scurt, mă anunță că în cinci minute vom
începe, în bucătărie, mica ședința a echipei noastre. Aici,
fiecare în parte, urma să prezinte stadiul diferitelor
sarcini de lucru din săptămâna abia începută. Mi-am
agățat sacoul în cuier. Am pornit calculatorul, am extras
telefonul din rucsac și m-am îndreptat spre locul
întâlnirii. Deja prezenți, cei nouă membri ai echipei
vorbeau cu voci joase, oferindu-și prilejul de a savura
aroma cafelelor matinale. Apariția șefului curmă firul
conversațiilor care se metamorfozară, pe dată, în

6 În limba galeză „Alroy” înseamnă „Roșcatul”.

rapoarte de lucru și discuții tehnice diverse. Imediat ce
prinse a vorbi am sesizat, în sfârșit, faptul extraordinar.
Al treilea semn, bizar și, deopotrivă, înfricoșător,
poate foarte bine să fie considerat o simplă prelungire a
întâlnirii cu cei fără glas. Priveam uluit gura
interlocutorilor mei și ascultam cu toată concentrarea de
care eram în stare. Nu auzeam aproape nimic. Sunetele,
nedeslușite, erau amortizate de un ambient ce părea
umplut cu vată. Gesticulația lor mă ajuta să înțeleg,
parțial, frânturi din ceea ce se discuta, însă de auzit nu
auzeam decât ecouri vagi din care puteam desprinde
cuvinte disparate, fără sens. Cu ochii mijiți, încordat ca
un arc, urmăream chipurile și buzele cu aceeași
disperare cu care căutasem să înțeleg semnele prin care
mi se adresaseră, în parc, cei fără de glas. Când mi-a
venit rândul am rezumat - profund angoasat de
perspectiva de a fi întrerupt prin întrebări, pentru mine
inaudibile - punctele principale ale activităților în curs.
Fără să clipească, Alroy îmi spuse ceva din care nu am
putut distinge, cu mare dificultate, decât cuvintele
„tranziții”, „compozitiv”, „behaviours” și „meniu”. Panica
m-ar fi doborât de nu aș fi constatat, îndată, că nu
aștepta de la mine niciun răspuns. Se adresă unui alt
membru al echipei fără a-mi mai acorda vreo atenție.
Cuprins de surzenie, am continuat, resemnat, să privesc.
În pofida prezenței întregii game de gesturi
însoțitoare ale actului comunicării, conținutul discuțiilor
îmi deveni, practic, inaccesibil. Odată încheiată ședința
am rezumat pentru mine însumi situația în care mă
găseam în termeni lipsiți de orice echivoc: prezența mea
aici nu avea nici un sens. Semnificația, orice
semnificație, lipsea. Nu-mi rămăsese decât carcasa
exterioară a actului comunicării. În acea zi de luni, 7
iulie, anul 2003, substanța legăturilor dintre mine și
lumea zeului Job se dizolvase. Puteam consemna acest
fapt cu precizia unui cronicar medieval. Inerțial și inert,
continuam să-mi desfășor munca în timp ce transmi-
team și primeam mesaje prin programul de chat
obișnuit. Altminteri, fără regrete, probam prezența
zidului fonoabsorbant ce mă separa de colegii mei. Nici
o explicație nu mi se părea necesară, dincolo de simpla
constatare a efectului pe care-l avusese asupra mea
întâlnirea din parcul Russell. Eram sigur că tot ceea ce
trăiam în prezent nu făcea decât să adâncească
experiența pe care o încercasem acolo. Ruptura dintre
mine și mediul în care mă integrasem în urmă cu mai
bine de șapte ani nu mai putea fi ascunsă. Eram învins.
Ani de zile năzuisem, sperasem, lucrasem la
îmbogățirea culturii mele cu scopul de a transmite mai
departe un bagaj de cunoaștere rarisim. Când tot acest
proiect se nărui, fondul pasiunii și capacităților mele nu
dispăru ci fu camuflat, mai mult sau mai puțin abil, sub
fațada neconvingătoare a noii mele cariere. În fața unor
evidențe care mă lăsară fără glas, m-am văzut obligat să
admit că așa cum nu-ți poți schimba natura sau genul,
nu-ți poți schimba nici darurile cu care sufletul ți-a fost
înzestrat în vederea unei meniri pre-definite. Invizibil
dar nu mai puțin atotputernic, Dumnezeu Creatorul a
oferit fiecăruia dintre noi capacități proprii, orientate
spre un scop a cărui chemare continua să se facă auzită
în ciuda oricărui efort de o ascunde, de a o uita. Străin
spiritului mercantil, oportunist și pragmatic al lumii
recente, cuvântul care desemnează tocmai acest scop,
„vocație”, se răzbuna pentru obstinația cu care mă
îndârjisem, în toți acești ani, să-l evit. Neghiob, poate
chiar laș, mă forțasem să cred că e suficient să uiți
anumite cuvinte pentru a anula realitatea pe care ele o
desemnează. Replica realității fu zdrobitoare. Confuz,
izolat în liniștea copleșitoare în lăuntrul căreia răsunau,
tot mai încet, doar sunetele muzicii sacre, continuam
ritualul vieții mele obișnuite, absorbit de cea mai
neobișnuită situație imaginabilă. Mă întrebam ce voi
face mai departe.
Cum, în general, caracterul meu era unul tăcut și
rezervat, probabil că nimeni nu sesiză anomaliile
comportamentului accidental de surdo-mut. Mesajele se
succedau pe ecranul calculatorului, testele se derulau
după tipicul obișnuit, însă eu nu mai eram același.
Gândul la demisie revenea tot mai insistent deși la fel de
insistent îmi repetam că nu avem nici o alternativă
pentru viitorul imediat. În vârtejul frământărilor iscate
de situația în care mă găseam, un mesaj de la secretariat
îmi opri, cel puțin pentru moment, alunecarea în abisul
propriului gol interior. Simple, chiar banale, cele câteva
rânduri transmise prin poșta electronică îmi cereau
confirmarea pentru primirea unei scrisori despre care
nu știam nimic. Fără să gândesc, fără să ezit, fără să știu
ce fac, am confirmat. Episodul ar fi trecut neobservat
dacă spre sfârșitul zilei nu ar fi revenit sub forma unei
întrebări de verificare privitoare la scrisoarea în cauză.
Dornic să epuizez minutele rămase până la momentul
plecării, am început să caut prin teancurile și dosarele de
pe birou plicul, până atunci neidentificat. Nimic.
Nedumerit, m-am lăsat pe spătarul fotoliului
întrebându-mă unde ar fi putut ajunge scrisoarea
destinată mie. Cu palmele împreunate sub ceafă mi-am
lăsat capul pe spate. Am închis pentru câteva minute
ochii osteniți de baletul neîntrerupt al pixelilor ce
compuneau și recompuneau cu iuțeală simulacre ale
realității pe suprafața monitoarelor. Când i-am
redeschis, privirile mi-au căzut pe acea porțiune a
dușumelei ascunsă parțial sub biroul lat. Un colț gălbui
se vedea ieșind din umbra de sub dulăpiorul cu utilitare.
Zâmbind mulțumit, de parcă aș fi descoperit plicul
printr-un efort personal, m-am aplecat și am ridicat
scrisoarea.
Când am citit cele câteva rânduri, chipul meu
redeveni serios, ba chiar de-a dreptul grav. Deși, la
prima vedere, cuvintele scrise cu litere contorsionate
păreau de neînțeles, am descifrat destinatarul fără nici o
dificultate: „Domnului Alexander Jacob Wills”. Același
scris consemna, puțin mai jos, adresa. Am întors plicul
spre a identifica expeditorul. Temperatura întregului
meu corp se modifică simțitor. Tipărite cu cerneală
neagră, compuse din linii duble, literele de aici aveau o
eleganță aparte. Mai mult decât forma, conținutul lor
zdrobi dintr-o singură lovitură orice rezistență opusă de
mine destinului sau, cine știe?, poate chiar misterioasei
providențe. „Gilbert Newman. Kirkwell, Oxfordshire.”
Ilustrul nume declanșă efluviile unor emoții intense,
izvorâte din zona plexului solar, ce-mi puneau sub
semnul întrebării capacitatea de a mă stăpâni. Îmi
aminteam perfect dimineața, cu ani buni în urmă, când
primisem telefonul mamei nerăbdătoare să-mi
povestească, între altele, cum bunicul tocmai fusese
angajat ca bibliotecar al unui excentric aristocrat. După
ce vânduse o bună parte din colecția de artă a familiei
spre a cumpăra o insulă în Atlantic, Lordul Gilbert
Newman iscase numeroase controverse și comentarii,
lansate nu doar de organizațiile ecologiste. Imună la
știrile de senzație, mama, Francesca Wills, nu mi-ar fi
relatat asemenea amănunte dacă biblioteca Excelenței
Sale nu ar fi fost construită pe acel ostrov atlantic.
Zile întregi m-am întrebat cum trebuie să arate o
colecție bibliofilă depozitată într-un astfel de tărâm
pierdut între ape. S-ar putea să vă fi dorit, măcar o dată
în viață, să locuiți într-un castel sau, poate, în pădurile
nestrăbătute ale unei insule aflate nicăieri. În ceea ce mă
privește, fără a anticipa sub nici o formă posibila
împlinire a unei asemenea năzuințe deplasate, nimic nu
m-a împiedicat să-mi imaginez sălile bibliotecii și munca
bunicului meu într-un templu oceanic al cunoașterii.
Acolo, înconjurat de cărți, și-a petrecut doctorul Paolo
Paltini ultimii ani din viață, până ce boala s-a dezlănțuit
obligându-l să se reîntoarcă în Ussita natală. Doar
reticențele mele au împiedicat amplificarea
corespondenței noastre dincolo de scrisorile obișnuite
din timpul sărbătorilor. Deși nu aș fi recunoscut ușor
acest lucru, mi-era teamă ca nu cumva să mă las, din
nou, cuprins de patima studiului. Visele însă mă purtau
adesea prin culoarele unei biblioteci a cărei simplă
închipuire păstra trează în mine o curiozitate fără leac.
Toate astea îmi treceau prin minte în timp ce
răsuceam plicul pe toate părțile. Fără grabă, cu ajutorul
unui echer de plastic al cărui vârf l-am introdus sub unul
din colțurile epistolei, am început să-i rup marginea
superioară. Odată încheiată meticuloasa operație am
extras o foaie gălbuie, împăturită în două, care - sub
blazonul casei Ducelui Gilbert Newman - conținea un
mesaj pe cât de scurt, pe atât de implacabil:
„Domnule Alexander Jacob Wills,
Memoria regretatului dumneavoastră înaintaș,
doctorul Paolo Paltini, mă obligă să vă adresez această
invitație. Voi fi la dispoziția dumneavoastră miercuri,
16 Iulie, anul curent, ora 11.00 AM, în salonul principal
al casei familiei mele din Kirkwell, Oxfordshire.
Cu deplină încredere,
Lord Gilbert Newman”
Scurt, și totuși evocator, tonul mesajului lăsa să
transpară o fermitate neobișnuită pentru cineva care
trăiește într-o epocă ce a uitat de multă vreme chiar și
pronumele de politețe. Cu greu mi-aș fi putut închipui o
constrângere de o asemenea eleganță. Adresantul
intenționase, în limitele bunei cuviințe, să preîntâmpine
orice posibil refuz din partea mea. Încheierea arăta, de
asemenea, acest lucru.
Tulburat de perspectivele nebănuite pe care le
intuiam sub forme asemănătoare umbrelor serii ce se
așterneau asupra Londrei, am părăsit clădirea
companiei cu sentimentul acut al despărțirii iminente.
Faptul de a avea în față o singură săptămână până la
întâlnirea cu proprietarul insulei bibliotecii introdusese
în viața mea ceva proaspăt și tainic precum vântul ce
legăna domol frunzele copacilor din parcul Russell. Nu
știam de ce, cum nu știam nici de unde izvora bucuria
neașteptată care iriga, cu unde melancolice, canalele
uscate ale inimii mele ce nu mai cunoscuseră de mult
entuziasmul stârnit de simpla pasiune, austeră pasiune,
pentru cunoaștere.
În zilele următoare am trăit în orizontul nedefinit
deschis prin mesajul Lordului Gilbert Newman. Marcat
de caracterul tranzitoriu al călătoriei iminente, m-am
pregătit pentru vizită cu cea mai mare grijă. Am
consemnat, pe o hartă achiziționată exclusiv pentru
acest scop, toate traseele posibile până la reședința din
Kirkwell, apoi am ales drumul optim ce lega parcul din
fața acesteia de cel mai apropiat orășel. Așa cum se
întâmplă în Anglia cu mai toate clădirile istorice, mă
așteptam ca aceasta să fie polul ce orienta așezările și
traseele din împrejurimi. Spre nedumerirea mea, nici
parcul, nici lacul din apropiere, nici capela veche de cel
puțin șapte secole nu erau clasate drept obiective
turistice decorate cu semne mari, ușor de identificat.
Dimpotrivă, manor-ul7 era greu de găsit, iar regiunea nu
oferea prea multe spații de cazare. Am concluzionat că
familia Newman prețuia discreția mai mult decât
veniturile provenite din turism. În cele din urmă am
închiriat, zâmbind stânjenit și gesticulând inutil în
timpul discuției telefonice cu proprietarii, ambii
pensionari, singura cameră disponibilă, la acea dată,
într-un mic cătun numit Fordsall. Era o încăpere lipsită
de orice mijloace de comunicare: fără semnal wireless,
fără televizor, fără alte facilități. Doar un mic dormitor și
o baie. Nici nu-mi trebuia mai mult. Așa cum
procedasem totdeauna, intenționam să ajung acolo cu o
zi înainte spre a avea timp să cunosc împrejurimile, să
calculez distanțele și să planific, în cele mai mici detalii,
orarul vizitei.
După primirea mesajului totul se schimbă în jurul
meu. Pluteam în mijlocul tumultului vieții, antrenat
într-o spirală de neoprit ce mă purta spre gâtul pâlniei
prin care urma să mă prăvălesc în abisul unor fapte și
întâmplări care aparțineau teritoriului, incert, al
aventurii. După întâlnirea din parcul Russell devenisem
incapabil să-mi aud în mod deplin colegii. Oricât m-aș fi
străduit, percepeam mai limpede ca oricând zidul de
cristal ce estompa contactele cu lumea lor și a puținilor
mei cunoscuți din domeniul în care lucram de șapte ani.
Obiectiv vorbind, nimic nu se schimbase în stilul
comunicării mele, oricum reduse la minimum. Însă
inexplicabila surzenie îmi dăruise conștiința onestă a
inadecvării la conținuturile unui domeniu prin care
rătăceam, pierdut, lipsit de busola vocației. La urma

7 Termen ce nu are echivalent în limba română. De origine

medievală, în cultura engleză desemna reședința acelui nobil
– de obicei, un duce – care a primit din partea Regelui
jurisdicția asupra unui întreg teritoriu.
urmei ce ar fi un fizician între cofetari sau un pantofar
printre electrotehnicieni? Știam cine eram, însă mă
aflam într-o ignoranță deplină cu privire la ce eram.
În copilărie, tatăl meu, Ailbeart Wills, ofițer al
regimentului regal al Scoției, mă apostrofase în repetate
rânduri printr-un avertisment ce-mi provoca, de fiecare
dată, reacții imediate. „Stai la locul tău” îmi spunea pe
un ton apăsat ori de câte ori depășeam limitele trasate
de o educație exigentă. Paralizat pentru câteva secunde
de timbrul egal și pătrunzător al vocii sale, nu reușisem
niciodată să înțeleg care ar fi fost acel „loc” unde trebuia
să mă aflu. După experiențele ultimelor zile amintirile
copilăriei mele scoțiene mă inundară iar confuzia se
amplifică. Singurul punct de stabilitate era reprezentat
de convingerea nestrămutată cu privire la rectitudinea
deplină a judecății tatălui meu. Categoric, nu-mi
găsisem „locul”. Care ar fi fost acesta nu puteam spune
nici acum, la fel cum nu aș fi putut spune nici atunci, în
urmă cu mai bine de treizeci de ani. Îmi rămânea
speranța imprevizibilelor roade ale apropiatei întâlniri
precum și mângâietoarea întrebare: „Et quid amabo nisi
quod aenigma est?”8

8„Și ce altceva aș putea iubi dacă nu enigma?” (Giorgio de

Chirico)
 CAPITOLUL 3:
Arta conversației

S
osi ziua plecării. Adversar neîmpăcat al despărțirii
de confortul apartamentului în care-mi
petrecusem șapte ani din viață, m-am furișat grăbit
pe scări, fără a privi în urmă. După o călătorie monotonă
cu metroul, legănat sub lumina anostă a neoanelor, am
ajuns în autogara Victoria. La ora opt urma să iau
autobuzul spre Oxford, punctul de schimbare al cursei
către destinația finală, Kirkwell. Vânzoleala pasagerilor,
mult mai numeroși decât îmi închipuisem, era
amețitoare. Scufundat în apele repezi ale aglomerației
citadine, eram privat de orice posibilitate de a mă agăța
de vreun reper oarecare. Chiar și la Upper Crust sau
Burger King, locurile unde poți lua un mic dejun frugal
sau cornuri crocante, faptul de a sta la masă nu
garantează anularea efectului curgerii neîntrerupte.
Mi-am găsit sprijin în singurul element stabil prezent în
mijlocul oscilației perpetue a pasagerilor: tabela
electronică ce afișa orarul.
Câteva minute mai târziu, așezat în rândul celor ce
așteptau sosirea cursei spre Oxford, moțăiam cu ochii
deschiși în timp ce înregistram involuntar, gama
indefinită a sunetelor înconjurătoare. Preocupat de
identificarea oricărei activități ce ar fi condus la
diminuarea poluării fonice care îmi penetra simțul
auditiv, detectam, la adâncimi mai joase decât straturile
atinse de zgomotele ambientului, teama. Teama care
însoțise, aproape totdeauna, inevitabila confruntare cu
perspectivele imprevizibile ce mi se deschideau înainte.
Îmi era frică. Nu-mi puteam reprima defel întrebarea
referitoare la motivele pentru care dădusem curs unei
invitații atât de neobișnuite. Ce putea să-mi aducă o
excursie cu final neașteptat? Ori de câte ori mă aflasem
în fața unei călătorii, indiferent de natura acesteia,
întrebări identice proiectau îndoieli, de obicei efemere,
asupra perioadei de tranziție petrecută în așteptarea
avionului, a trenului sau a mașinii ce urma să mă poarte
spre destinație. Spirit sedentar, traversat accidental de o
difuză dorință de schimbare, regretasem fiecare ocazie
când plonjasem imprudent în necunoscut.
Înviorat pentru câteva minute de agitația din
momentul îmbarcării, m-am grăbit să ațipesc în fotoliul
uriaș al autocarului „National Express” care porni fără
întârziere de-a lungul autostrăzii 40. Dominat de zonele
industriale din jurul Londrei, peisajul primei părți a
drumului nu-mi trezi nici un interes. M-am smuls din
starea de somnolență abia după ce am trecut de
Thornhill, locul din care am început să număr
nerăbdător minutele scurse până la debarcarea în stația
Sfântului Aldate, din inima Oxfordului. Așezat pe o
bancă așteptam, într-o stare de totală amorțeală,
autobuzul spre Kirkwell. În ciuda anilor petrecuți în
cetatea universitară, nu simțeam nici cea mai vagă
dorință de a revizita locuri cândva familiare. Priveam
apatic trecătorii în timp ce constatam că eram definitiv
înstrăinat de propriul trecut. Orice urmă de somnolență
dispăru, înlocuită de o stare vecină cu entuziasmul,
atunci când am realizat că detașarea de idealul unei
cariere academice putea indica lipsa unei vocații
corespunzătoare. Tocmai acest mic amănunt, pentru
cineva care ani de zile se pregătise spre a deveni profesor
de studii clasice, era un detaliu cu mult mai semnificativ
decât părea la prima vedere. O singură întrebare fu de
ajuns spre a risipi aburii ușuratici ai optimismului:
totuși... ce eram? Din nou revenea interogația căreia, de
ani de zile, nu reușeam să-i găsesc răspunsul. Doar
sosirea autobuzului mă salvă de alte tribulații sterile.
Priveam dealurile și câmpiile lăsate în urmă cu mare
viteză. Șirurile de case cu gardurile de lemn maro sau
tufele de vegetație și copacii ce le înconjurau îmi
încântau ochii prin prospețimea spectacolului oferit.
Aici, spre deosebire de obositorul peisaj urban unde
dominante erau cimentul, fierul și sticla, natura însăși
reprezenta decorul omniprezent. Străbăteam orășele
precum Yarnton, Enstone sau Southcombe, locuri unde
casele tradiționale englezești, cu arhitectura lor cenușie
traversată de nuanțe ce băteau spre bej, alternau cu
vestigii arhitectonice ca biserica Sfântului Kenelm ale
cărei origini se pierdeau în epoca normanzilor. Verdele
dominant era pătat, arareori, de culorile deschise ale
fermelor și de albul oilor ce pășteau, ici colo, în aceste
regiuni despre care ai fi zis că nu cunoscuseră nici o
schimbare semnificativă de-a lungul ultimului mileniu.
Într-un singur loc, semne electorale stridente, portocalii,
întrerupeau armonia unei palete coloristice, altminteri,
discrete și armonioase. Pe măsură ce mă apropiam de
destinație, încordarea așteptării sporea. Ezitant, am
coborât în stația aflată în apropierea unui cătun numit
Fordsall. Alcătuit dintr-un pâlc de case fără nici un semn
distinctiv, habitatul îți oferea ca singur reper o cabină
telefonică ce avea aerul unui obiect pierdut în mijlocul
suprafeței acoperite, intermitent, de iarbă. În stația de
peste drum, câteva persoane sporovăiau în timp ce
așteptau cursa de întoarcere spre Oxford.
Având rucsacul pe umăr am pornit de-a lungul
drumului ce pătrundea între casele din apropiere. Mă
așteptam să descopăr ușor reperul pe care viitoarele
gazde nu omiseseră să-l numească în conversația
noastră telefonică: hanul „Calul Negru”. M-am oprit
spre a privi - așa cum făcusem în repetate rânduri de-a
lungul anilor, pe drumurile Scoției sau ale Angliei rurale
- micul adăpost destinat celor ce așteptau rarele
autobuze locale. Deși nu am văzut niciodată vreo
persoană așezată pe banca de lemn din interior, clădirea
scundă, cu acoperiș negru, era acolo. Precaut, am intrat
și m-am așezat pe banca nefolosită. După câteva
momente de acalmie am început să disting ritmurile
specifice satelor de pretutindeni. Până și mirosul de
fermă îmi părea identic cu cel pe care-l adulmecasem în
locuri aflate la mii de kilometri distanță. În Umbria
italiană, în Highland-ul scoțian sau în mica localitate
franceză Creuzwald, atemporalitatea lumii extra-urbane
era aceeași. Dispariția huruitului neîncetat al
motoarelor, caracteristica cea mai agasantă a orașelor,
era prima cauză a transformării întregului ambient
într-o oază de sunete neobișnuite. Nechezatul cailor,
ciripitul păsărilor, cântecul gâștelor sau behăitul orilor
se împleteau într-un fond sonor ce însoțea oriunde
peisajul rural. Zgomotul unor pași întrerupse reveria
mea tihnită. M-am ridicat, am ieșit din adăpost și am
pornit fără a privi înapoi în direcția opusă aceleia din
care se apropiau pașii. Lucru previzibil într-o minusculă
localitate străbătută de cel mult trei artere, un singur colț
de stradă mă separa de locul căutat. Atârnat de lemnul
ce ieșea de sub acoperișul casei, un panou de tablă
înfățișa, pictat de o mână stângace, un cal robust, negru,
cu botul și copitele albe. Literele aurii, de-o șchioapă,
transpuneau în cuvinte ceea ce imaginea făcea deja
evident. Mi-am continuat drumul. Pașii mă urmau la o
distanță nu foarte mare. Din descrierea telefonică știam
că următoarea casă după han era tocmai proprietatea
gazdelor mele.
 Un gard viu bogat și înalt înconjura clădirea scundă,
albă, cu un singur etaj. Poarta, de asemenea albă, lată,
lângă ai cărei stâlpi erau așezate două containere gri,
aștepta larg deschisă. Pentru câteva clipe m-am oprit în
mijlocul drumului și am privit spre mașina din curte,
veche de cel puțin treizeci de ani, în timp ce din priviri
căutam ușa. Abia începusem să traversez strada când o
voce feminină curmă șirul replicilor pe care le
pregăteam în sinea mea în vederea conversației
iminente cu gazdele.
– Bună ziua! La noi veniți? Am bănuit că sunteți
domnul Alexander din prima clipă. Deși nu am înțeles
de ce ați fi așteptat autobuzul în adăpost...
Clipeam stânjenit către doamna despre ai cărei ochi
căprui nu aș fi putut spune dacă mă fixau întrebători sau
ușor amuzați. Era îmbrăcată cu o rochie lungă din
catifea de culoare bordo, parțial acoperită de un
pardesiu gri deschis. Gulerul tunică al rochiei, asupra
marginilor căruia se revărsa părul negru străbătut de fire
argintii, îi dădea un aer distins, similar celui cu care,
rudele noastre din neamul Paltini, ne priveau din vechile
portrete alb-negru amplasate în salonul mamei.
– Daaa... m-am bâlbâit, până să-mi regăsesc tonul
firesc. Nu, nu așteptam autobuzul, doar mă odihneam
puțin după călătorie. Mă bucur să vă întâlnesc. Bănuiesc
că sunteți doamna Ascombe. Bună ziua.
– Marie Ascombe. Cu mine ați vorbit la telefon. Cum
altfel v-aș fi știut numele?! Vă așteptam. Camera este
pregătită. Soțul meu va fi deosebit de încântat să vă
cunoască. I se oferă, destul de rar, ocazia unor
conversații pe gustul lui, motiv pentru care nu-i rămâne
decât să citească și să recitească tomurile bibliotecii
colecționate de-a lungul întregii sale vieți.
 Cu gesturi precise se grăbi să deschidă ușa albă a
cărei jumătate superioară era acoperită de un geam
negru, mat. Am urmat-o, mulțumit în sinea mea că toată
căutarea se încheiase atât de repede. Un hol, nu mai
lung de doi metri însă aproape la fel de lat, avea, în afara
ușii de la intrare, în fiecare dintre cei trei pereți care-l
mărgineau, câte o ușă albă. În afară de măsuța acoperită
de ziare și chei, alături se găsea cuierul pe care atârnau
două haine ușoare și câteva umbrele.
– Dacă doriți, vă puteți lăsa haina aici, însă aveți și în
cameră un cuier. La etaj sunteți complet singur, acolo se
găsesc atât camera de oaspeți, cât și baia. Nu există ieșire
separată, dar nu va trebui să traversați nici una dintre
camerele de jos. Scara spre etaj este chiar în hol.
Cu un gest demonstrativ, deschise ușa invitându-mă
din priviri să o urmez. Mi-am lăsat pardesiul atârnat de
cuier și am pornit pe urmele călăuzei mele. Un întreru-
pător jos, lângă balustradă, un altul sus, declanșau
efluviile unei lumini galbene, calde, ale cărei străluciri
dezvăluiau culoarea bleu a tapetului. Deși ceva mai
îngust, holul de la etaj, la fel de scurt ca cel de la intrare,
lăsa să se vadă în peretele din fața scării două uși,
separate de o distanță nu foarte mare. Am intrat prin
ușa din dreapta într-o cameră spațioasă, văruită în alb,
mobilată cu un pat lat, o masă, două scaune, plus fotoliul
de catifea maro așezat lângă măsuța din dreptul
geamului ce dădea spre curtea din fața casei. Un dulap
încastrat în perete completa inventarul minimalist al
încăperii. Totul respira o curățenie desăvârșită. Aflate pe
un mic raft de la capul patului, câteva cărți mi-au captat
privirile. O ediție veche a faimosului și rarisimului
Almanach de Gotha, bine întreținută, își sprijinea
conținutul voluminos pe câteva cărți de istorie, între
care The History of the Decline and Fall of the Roman
Empire, a lui Edward Gibbon, plus capodopera lui Paul
Hazard, La Crise de la conscience européenne, erau
ușor identificabile. Surprins, m-am grăbit să-mi întorc
privirile spre gazdă pentru a-i mulțumi pe un ton cât mai
convingător. Pacea acestui loc mă încânta nespus.
Doream din tot sufletul să spun ceva amical, menit să
recompenseze amabilitatea gazdelor mele.
– Mă simt ca în casa părinților mei. Rar am întâlnit
locuri, vreau să spun case, case atât de plăcute și liniștite.
Apoi, pe un ton scăzut, încercând să accentuez
aprecierea sinceră pe care o aveam față de locuința mea
temporară, am adăugat:
– Aici voi avea parte de odihna ideală înaintea
întâlnirii de mâine cu Excelența Sa, Ducele Gilbert
Newman.
Cu chipul senin, fără nici o tresărire, doamna mă
privi câteva clipe cu ochii plini de ceea ce mi-a părut a fi
o lumină nouă, a cărei semnificație îmi scăpa. Imediat se
grăbi să completeze, în cuvinte puține dar cu maximă
claritate:
– Alături aveți baia. După cum v-am spus la telefon,
la etaj totul este la dispoziția musafirilor. Nimeni
altcineva nu urcă aici. Cât despre micul dejun, prânz sau
cină, soțul meu s-ar bucura de compania dumneavoas-
tră dimineața, până în jurul orei nouă, iar după miezul
zilei, între unu și două. Seara suntem punctuali, cinăm la
șapte fix. Alte condiții nu există, puteți pleca și veni
oricând. Iată și cheia. Ziua nu închidem niciodată ușa.
Când veți considera potrivit să-l cunoașteți pe soțul meu,
coborâți. Încercați ușa din stânga scării. Acolo este
camera de zi și sala sa de lectură.
Cu aceste precizări, doamna Marie Ascombe se
retrase fără nici o vorbă în plus. Mă învălui o liniște
deplină. Zgomotul unei uși întrerupse, scurt, tihna
contemplației mele. Așezat în fotoliul din fața geamului
scrutam cu minuțiozitate toate detaliile locului. Soarele
amiezii își împrăștia lumina asupra copacilor și
câmpiilor din jur prin lentila unei atmosfere de o
claritate deplină. Mi se părea că pot privi la zeci de mile
depărtare. Între casele din apropiere sau pe aleile,
drumurile și șoselele din zare nici o mișcare nu trăda
prezența oamenilor. O bancă de lemn solitară,
amplasată în mijlocul fâșiei de iarbă dintre două poteci
pe ale căror laturi se vedeau câteva case, te invita la
contemplarea micii bisericuțe din piatră al cărei turn
străjuia împrejurimile. Pierdut în lumea rurală a Angliei
eterne. Recunoșteam perfect, fără a-l putea numi, acel
ceva specific peisajelor englezești care le conferă un
farmec aparte. Dintr-un ungher al minții, gândul
necesității imperioase de a-l saluta pe stăpânul casei se
arătă insistent. După un duș revigorant m-am îmbrăcat
în costumul pentru drumeții și am coborât scările. Era
ora prânzului. M-am îndreptat spre ușa din stânga, am
ciocănit, am așteptat. O invitație promptă, rostită de o
voce destul de subțire, mă impulsionă totuși prin tonul
voluntar :
– Intrați!
Am deschis ușa larg, apoi am pătruns într-o
sufragerie ai cărei pereți erau acoperiți de rafturi înalte
de bibliotecă, toate ticsite cu nenumărate cărți. Fără
a-mi ascunde surprinderea, am înaintat spre silueta de
aceeași înălțime cu a mea, care se ridicase dintr-unul din
cele două fotolii.
– Domnule Alexander! Mă bucur de această
întâlnire. Sunt Mortimer Ascombe.
Cu un zâmbet susținut de o privire încurajatoare
îndreptată asupra mea de ochii săi bleu, interlocutorul al
cărui păr cărunt, pieptănat spre spate, împodobea un
chip ușor sever, îmi întinse o mână osoasă cu degete
prelungi, de pianist. Fruntea sa teșită ieșea puternic în
evidență. Îmbrăcat într-un costum gri, cu vestă neagră și
papion verde închis ce înconjura gulerul de un alb
imaculat, noua mea cunoștință ar fi fost un actor ideal în
oricare din filmele dedicate anilor dintre cele două
războaie mondiale.
– Mă grăbesc să vă mulțumesc, domnule Mortimer,
pentru găzduirea dumneavoastră. Este un loc perfect
pentru mine.
– Mă bucur să vă putem găzdui. E o adevărată
onoare. Ați binevoi să luați chiar acum masa cu noi?
Am răspuns prompt acestei amabilități ingenue, deși
eram ușor intrigat în sinea mea de mult prea
ceremonioasa întâmpinare.
– Desigur. Dar ar mai fi ceva... Sper că nu vă
deranjează dacă voi studia biblioteca dumneavoastră.
–Dimpotrivă. Vă invit chiar acum să o cercetați în
voie. Mai sunt câteva minute până ce doamna va pregăti
totul. Ce altceva mai bun am putea face? Vă rog.
Fără nici un gest, cu mâinile lipite de corp și capul
ușor înclinat, domnul Mortimer Ascombe porni spre
rafturile ce acopereau peretele din dreapta. L-am urmat.
Ajuns în apropiere, am cercetat titlurile care reușiră
să-mi sporească uimirea. Începând de la Herodot, toți
istoricii și cronicarii antici și medievali erau prezenți,
alături de nenumărate lucrări de istorie scrise de autori
ca Christopher Dawson, Vasile Pârvan și Régine
Pernoud. Fără nici un dubiu, aveam de-a face cu un
pasionat al istoriei din toate perioadele omenirii. Cu
mâinile la spate, aștepta lângă mine, tăcut, fără a
întrerupe cercetarea meticuloasă prin care evaluam
conținutul bibliotecii. Înaintam cu pași mici spre stânga,
după ce treceam în revistă, succint și lent, bogățiile
colecției sale istorice. Nu lipsea nici una dintre seriile de
la Cambridge, Oxford sau cunoscutele colecții de texte
medievale precum Dumbarton Oaks. Într-un târziu,
impresionat de cele văzute, m-am așezat. Gazda mi se
adresă imediat ce ne-am aflat față în față la masa pe care
se găseau pregătite trei tacâmuri de argint.
– Domnule Alexander, vă interesează istoria?
Deși mă așteptam la asemenea întrebări, aș fi evitat
bucuros orice discuție care atingea punctele nevralgice
ale trecutului meu sinuos. Cu un ton cât mai neutru, am
răspuns oferind toate acele detalii pe care le socoteam
inevitabile.
– În prezent, mai puțin. E adevărat, am fost cândva
implicat direct în studiul istoriei. Am lucrat câțiva ani în
cercetare. Studiam în special istoria Greciei antice, dar și
Evul Mediu occidental. Acum însă activez într-un cu
totul alt domeniu...
Aici glasul mi se frânse. Ori de câte ori venea vorba
despre trecut mă simțeam dezolat, pierdut, trădat. Viața.
Viața însăși mă trădase. Frânturi din discuțiile ce au dus
la retragerea mea din academie îmi reveneau
instantaneu în minte. Spre a adăuga o surpriză în plus
celor de până acum, domnul Mortimer Ascombe se
dovedi, în mod surprinzător, perfect avizat de toate
aceste frământări.
– Nu mi se pare neobișnuită decizia dumneavoastră,
îmi spuse consolator. Este dificil, dacă mai este posibil,
să supraviețuiești azi în interiorul lumii academice. Deși
toată viața nu am fost decât un simplu profesor de țară,
am cunoscut destui cercetători care au părăsit academia.
Și nu neapărat exigențele financiare au fost cele care i-au
împins în alte domenii.
 Odată atins acest punct, interlocutorul se opri și,
spre ușurarea mea, folosi prima ocazie pentru a schimba
făgașul discuției.
– Iată prânzul nostru!
Bucuros că depășisem momentul unor evocări
dureroase, am zâmbit în direcția doamnei care ținea, cu
ajutorul unei perechi de mânuși cafenii de bucătărie, o
tavă din care câteva pulpe de curcan împrăștiau
miresme îmbietoare. Servită cu simplitate și bun gust,
urmă o masă îmbelșugată, stropită cu bere de Hook
Norton. Aroma cafelei negre, nu foarte tare, parfuma
încăperea când mi-am anunțat gazdele că în curând va
trebui să plec într-o mică excursie până la reședința
familiei Newman. Soții Ascombe schimbară priviri
încărcate de mesaje indescifrabile. Tușind ușor spre a-și
drege glasul, domnul continuă imediat:
– Legat chiar de această chestiune, știți... trebuie să
vă spunem ceva important. Important și inevitabil.
Pauza ce urmă reuși să mă neliniștească de-a
binelea. Nu pricepeam sub nici o formă ce ar fi avut niște
necunoscuți să-mi comunice într-o chestiune care mă
privea în exclusivitate. După ce sorbi din cafea, domnul
Mortimer continuă.
– Soția mi-a spus care este scopul vizitei dumnea-
voastră în regiunea noastră. Lucru pe care, atunci când
am comunicat telefonic, nu ați avut nici un motiv să ni-l
dezvăluiți. Însă tocmai acest amănunt este cel care a
schimbat complet situația. Vedeți, dacă am fi știut
motivul călătoriei dumneavoastră nu v-am fi închiriat
camera... de fapt, nu v-o putem închiria.
Serios contrariat de cele auzite, priveam de la unul la
altul incapabil să improvizez vreo replică. După ce, mai
întâi, mi-am mișcat nehotărât buzele, fără a permite
vreunui sunet să iasă din gâtul meu căruia rațiunea nu-i
transmise, pentru câteva secunde, nici un mesaj, am
reușit să îngăim abia auzit:
– Să înțeleg că trebuie să plec?
Încruntându-se, domnul Mortimer continuă pe un
ton ceva mai înalt:
– Nici vorbă, domnule, nici vorbă! Numai că, vedeți
dumneavoastră, toate aceste pământuri au aparținut
cândva, prin privilegiu regal, ducilor de Kirkwell.
Strămoșii mei au avut onoarea de a-i sluji generații de-a
rândul. Pe atunci orice musafir al casei Newman era
tratat cu cinstea cuvenită. Nici astăzi nu poate fi altfel,
deși vremurile s-au schimbat. Domnule Alexander Jacob
Wills, acesta este lucrul pe care trebuie să vi-l spunem:
nu vă puteam închiria camera. Căci a oferi găzduire unui
invitat al Excelenței Sale este, pentru mine și soția mea,
un mare privilegiu. Și o obligație sacră. Înțelegeți? O
datorie de onoare! Nu putem face prea multe pentru
dumneavoastră, însă, vă rog: acceptați acest modest dar
din partea familiei noastre.
Explicațiile furnizate pe un ton alert și ferm puteau fi
asemuite, pe drept cuvânt, soarelui de iunie ce strălucea
asupra câmpiilor din Oxfordshire. Nu reușeam defel
să-mi revin din emoția declanșată de spusele
interlocutorului meu. Roșu ca un rac, cu fața arzând, am
simțit în coșul pieptului un nod ce împiedica cuvintele
pe care aș fi dorit să le rostesc. Am ridicat ceașca, am
clipit iute, după care am înghițit concentrat restul
cafelei. Nu știu dacă lichidul era cel care împrăștie în
venele mele o răcoare plăcută. Cert este că toate umbrele
se risipiră în fața generozității soților Ascombe. Fără nici
un cuvânt în plus, i-am privit cu o față calmă și am
închis ochii în timp ce am rostit doar atât:
– Mulțumesc.
 Destinderea chipurilor lor era semnul deplinei
noastre înțelegeri. Oarecum grăbită, de parcă așteptase
îndelung acest moment, doamna Marie adaugă dintr-o
suflare:
– Iar când veți avea ocazia, vă rugăm să-i transmiteți
Lordului Gilbert Newman salutul familiei noastre.
Aceasta este singura răsplată pe care v-o cerem! zâmbi
dânsa în timp ce-și ridica arătătorul, cu un gest grațios,
în direcția mea.
– Desigur, doamnă.
Fără nici un alt ceremonial în afara unor călduroase
strângeri de mâini, am ieșit sub soarele călduț al după
amiezii și am pornit în mica mea călătorie de
recunoaștere. Mă simțeam ca un nou născut, eliberat de
toate reziduurile furtunilor prin care trecusem în ultimii
ani. Verificam, când și când harta, în timp ce înaintam
pe marginea șoselei 44 până am atins punctul unde
știam că trebuie să cotesc spre reședința familiei
Newman. După socotelile mele ar fi trebuit să ajung în
cel mult jumătate de oră. Drumul șerpuia printre două
câmpuri largi, ale căror margini erau marcate de garduri
vii, tăiate cu grijă. Din loc în loc, arțari și stejari scunzi
umbreau poteci care se deschideau spre adâncurile
parcelelor unde diferite culturi creșteau în voie. Între
acestea am zărit chiar și o întindere cultivată cu brazi
argintii, frumos aliniați, plantați special pentru
sărbătorile de iarnă. Contemplarea peisajului nu mă
împiedica să mă gândesc la gazdele mele. Ori de câte ori
îmi aminteam de soții Ascombe și de neașteptatul lor
dar, oftam recunoscător. Mă simțeam dator în față unei
generozități cu care nu te întâlnești prea des.
Mergeam, gesticulam, vorbeam cu mine însumi în
timp ce lăsam în urmă gardurile vii și micile heleșteie ce
se vedeau de o parte sau de alta a drumului. Ajuns la o
intersecție înconjurată de câțiva arțari uriași, un
indicator alb purta scris cu litere negre numele
reședinței familiei Newman. Mi-am continuat
explorarea pentru încă zece minute. Am constatat că
intrasem într-o zonă unde drumul era separat de
domeniul alăturat printr-un mic zid construit din pietre
așezate cu grijă unele peste altele. În mijlocul unui pâlc
de arbori, zidul se transforma într-un semicerc, larg de
vreo zece metri, ce se deschidea într-o poartă înaltă pe ai
cărei stâlpi scria, cu litere gravate în plăci metalice,
același nume zărit la răscruce: Kirkwell Manor. Nu
exista nici un fel de sonerie sau cameră video. Poarta era
întredeschisă. Din pricina vegetației abundente și a
copacilor nici una dintre clădirile care trebuie să se fi
aflat la câteva sute de metri distanță nu putea fi văzută.
Mi-am privit ceasul. Am pornit precipitat înapoi, împins
de teama ca nu cumva cineva să mă surprindă aici
înaintea zilei și orei la care fusesem invitat.
Eram marcat tot mai acut de gândul că o singură
noapte mă separa de întâlnirea de a doua zi. Neliniștit de
această perspectivă continuam să merg fără a mai vedea
verdele înconjurător în a cărui imensitate se distingeau
suprafețele rectangulare acoperite de culturile pe care le
traversam urmând firul drumului. Pentru câteva clipe
mi-a atras atenția un vultur uriaș ce părea că se
odihnește, solitar, pe crengile dinspre vârf ale unui
copac pe jumătate uscat. M-am oprit pentru a privi
zburătoarea care, în acea poziție hieratică, părea
înstrăinată de mediul ei aerian și de acțiunea cea mai
caracteristică a speciei sale, zborul. Imaginea magnificei
vietăți, ce părea surprinzător de neajutorată, m-a însoțit
tot restul drumului. Ajuns la gazdele mele destul de
obosit după mica mea excursie, am anunțat că nu voi
coborî la cină. Soții Ascombe încuviințară fără să mă
stânjenească cu vreo întrebare.
Urmă un somn agitat, cu întreruperi dese și vise
confuze. Dimineața m-am trezit în sunetul darabanei
ușoare a picăturilor de ploaie. Cerul senin fusese înlocuit
de nuanțele gri ale norilor ce făceau imposibilă
identificarea momentului zilei. Deși era aproape ora
nouă ai fi zis că abia s-a luminat de ziuă. Ploua mărunt.
Înfățișarea peisajului, cât se poate de grăitoare, permitea
o singură prognoză: precipitațiile nu aveau să se
oprească curând. Cel puțin nu azi. Liniștea obișnuită a
casei era perturbată, arar, de zgomotul cristalin al unor
ceainice și cești mânuite undeva, la parter. Ținând
seama de circumstanțe, știam că trebuie să plec cel mai
târziu la zece spre a reuși să ajung la reședința Lordului
Gilbert Newman fără a mă stropi peste măsură. Din
fericire, obișnuit cu asemenea schimbări de vreme,
aveam la mine haine potrivite. Abia în momentul când
mi-am încheiat echiparea am realizat, a câta oară?, că
mă simțeam intimidat, depășit, excedat de perspectiva
apropiatei întrevederi. Percepeam, dincolo de emoțiile
de suprafață, vibrațiile nerăbdării de a-l întâlni pe
misteriosul guvernator bibliofil al insulei de nicăieri.
Ei înșiși vizibil emoționați, soții Ascombe mă
așteptau la micul dejun. Ne-am salutat scurt,
reverențios, punând toată căldura de care dispuneam în
acest mic ritual de întâmpinare. În timp ce doamna
turna cafeaua în cești, domnul Mortimer mă cerceta pe
sub ochelari zâmbind ușor. Experiența vârstei sale
respectabile își dovedea valoarea printr-o înțelegere
adecvată a stării mele de spirit. Evitarea deschiderii
oricărei posibile discuții îmi oferi răgazul unei tihne mai
mult decât necesare. Am profitat din plin de eleganța
gazdelor mele spre a mânca, într-o liniște deplină, două
tartine. În timp ce amestecam cafeaua în așteptarea
dizolvării unicului cub de zahăr, a cărui scufundare în
lichidul maro o urmăream cu oarecare curiozitate, am
întrebat pe un ton ce reuși să mă surprindă chiar și pe
mine:
– Spuneți-mi, cum este Ducele Gilbert Newman?
Adresată absolut spontan, am fost intrigat de
caracterul atât de direct al propriei mele întrebări. Soții
Ascombe s-au privit scurt, cu chipuri serioase. Păstrând
o mină îngândurată, domnul Mortimer își sprijini podul
palmei în care ținea lingurița pentru gem de marginea
mesei, inspiră adânc, expiră, apoi, cu sprâncenele
ridicate, îmi oferi o inedită lecție de terminologie
scolastică:
– Nu cred că vă pot răspunde mulțumitor. M-am
bucurat de privilegiul de a-l fi întâlnit de mai multe ori
pe stăpânul reședinței de la Kirkwell. Ca proaspăt
absolvent al facultății de istorie, angajat temporar spre a
îmbogăți cu noi achiziții biblioteca familiei Newman,
l-am cunoscut chiar și pe tatăl său, Ducele Thomas. Dar
să nu mă laud prea mult... Domnule Alexander, nu cred
că sunt capabil să ofer o descriere corectă... presupun că
majoritatea celor care-l cunosc v-ar răspunde la fel. Pot
doar să vă propun un singur cuvânt ce cred că i s-ar
potrivi. Un singur adjectiv, foarte rar, e drept, îl poate
caracteriza: aseitate. Un termen care cu greu ar putea fi
tradus, eventual, prin „demnitate” sau, ceva mai
abstract, prin „verticalitate”. Ani de zile am căutat acest
cuvânt... altul mai bun nu poate exista, credeți-mă. Vi-l
propun cu toată convingerea. După întâlnirea de azi veți
avea la ce vă gândi, vă asigur.
Am repetat cu o voce abia audibilă: „Aseitate”. Deși
cunoșteam termenul din tratatele medievale de teologie
și metafizică, nu puteam concepe sub nici o formă cum
se putea aplica o asemenea noțiune unei ființe umane.
Aura ce-l învăluia pe viitorul meu interlocutor căpăta
nuanțe tot mai stranii. Eram sigur de un singur lucru:
urma să mă confrunt cu o personalitate aparte. Nu, nu
cu un romantic. Resemnat, am ridicat sprâncenele, am
dat din cap cu un gest ce exprima mirare, dar nu și
înțelegere, apoi am continuat să beau ultimele
înghițituri de cafea. Între timp domnul Mortimer își
aprinse o țigară de foi din care pufăia alene privind
strălucirile micului vas de argint ce adăpostea cuburile
de zahăr.
Orele trecură pe nesimțite. Un nou atac al dublului
meu interior, șovăielnic și angoasat, se derulă în ultimele
minute de dinaintea orei zece. Aceeași întrebare se
năpusti asupra mea cu o violență înzecită: „Ce caut aici?”
Îngrijorat, mi-am rotit privirile prin camera care, dintr-o
dată, îmi păru lipsită de orice familiaritate. Speriat de
vreun posibil gest ce ar fi ofensat politețea și
generozitatea soților Ascombe, m-am ferit să-mi ațintesc
privirile asupra lor în răstimpul în care mintea îmi era
asaltată de gândul ce-mi spunea insistent că nu erau
decât niște străini cărora nu le datoram nimic. Gândul
continua să mă agaseze sugerându-mi să las pe masă
suma convenită cu ocazia convorbirii telefonice și să plec
imediat spre stație. În câteva ore m-aș fi bucurat din plin
de intimitatea propriului meu apartament. Voiam să fug.
De parcă mi-ar fi înțeles frământările, doamna ridică
din nou arătătorul mâinii sale drepte:
– Nu uitați, vă rog, să transmiteți salutările noastre
Lordului Gilbert Newman.
Crescut în casa unui ofițer, păstram în suflet urmele
adânci lăsate de învățăturile tatălui meu privitoare la
împlinirea datoriei. Acea simplă propoziție fu de ajuns
spre a-mi activa întreg devotamentul față de un
asemenea principiu desuet, care diminuă afectele
centrifuge stârnite de gândul abandonării călătoriei.
M-am ridicat și am salutat, nu înainte de a fi cerut
permisiunea pentru a împrumuta una dintre umbrelele
ce atârnau de cuierul din hol.
Sub stropii ploii mărunte și dese percepeam cu o
acuitate sporită tot ceea mă înconjura. Credo-ul
gregorian răsuna în lăuntrul meu mai limpede ca
oricând. Fără a da ascultare șoaptelor insidioase ale
îndoielii, am pornit, sărind peste bălțile, nu foarte mari,
care deja începuseră să se formeze. Urmam traseul
parcurs cu o zi înainte. Câmpurile erau acoperite de un
abur subțire, îndeajuns însă pentru a-mi reduce simțitor
claritatea percepției. Copacii din laturile drumului nu se
vedeau aproape deloc. Crengile ce lăcrimau abundent
străluceau argintiu în lumina cenușie a dimineții. Un
vânt frontal, pătrunzător, îmi aplica pe față benzi înguste
și reci, în timp ce perdeaua densă a picăturilor se unduia
sub rafalele sale oscilante. Țineam umbrela ca pe un
scut. Încovoiat, continuam să merg, nutrind în sinea
mea conștiința iminenței unei întâlniri rarisime. Ajuns
la intersecția unde se distingea, cu greu, indicatorul alb,
m-am oprit. Am privit îndelung semnul care acum îmi
apărea ca un adevărat simbol al răscrucii unde mă
aflam. Întreaga mea viață se concentra în acel punct. De
aici o singură cale mergea în direcția bună.
Când am pornit, spre dreapta, către reședința
familiei Newman, nu eram deloc convins că acesta era
sensul pe care ar fi trebuit să-l urmez. Am continuat să
merg totuși până ce m-am găsit în fața semicercului în
mijlocului căruia se deschidea larg poarta de fier pe care
deja o văzusem. Aleea înainta, fără multe ocolișuri,
printre copacii care se înălțau deasupra înaltului gard
viu, proaspăt tăiat. După încă o sută de metri m-am
regăsit sub bolta unor stejari maiestuoși, dincolo de care
am descoperit un parc ce ocupa spațiul din fața unei case
mari, cu un singur etaj. Nouă geamuri albe se vedeau
deasupra, în timp ce parterul era împodobit cu doar opt
asemenea suprafețe de sticlă, locul celui de-al nouălea,
în centru, fiind lăsat unei uși nu foarte late, destul de
înalte, încununată cu o boltă triunghiulară de culoare
galbenă. Construite din aceleași cuburi de piatră cenușie
ca în cazul majorității caselor din zonă, zidurile clădirii
susțineau acoperișul lin, făcut din plăci de ardezie
înnegrite de trecerea anilor. Parterul era aproape în
întregime acoperit cu plante agățătoare. Culoarea lor
verde era înviorată de picăturile ce se scurgeau de pe
streșini. Invadată de vegetație, întreaga clădire avea un
aer de templu amazonian camuflat într-un peisaj ce ar fi
părut luxuriant dacă nu ar fi fost prelucrat cu măiestrie
de mâinile pricepute ale celor care întrețineau gazonul și
gardul viu.
Mi-am privit în fugă ceasul. Eram sigur de punctua-
litatea mea. Ajunsesem cu doar trei minute înaintea orei
unsprezece. Ploaia continua să spele pietrișul aleii pe
care am înaintat până în dreptul ușii. Aceleași tufe,
îngrijit tăiate, flancau intrarea. Am urcat treptele și am
apăsat butonul metalic, din bronz, al unei sonerii de
lemn încastrate într-o nișă din zid. După câteva minute
de așteptare liniștea fu întreruptă de zgomotul unor pași
ce coborau scări invizibile. În cele din urmă, ușa din
lemn masiv, maro, sculptată cu forme geometrice
simple, romburi și pătrate, fu deschisă de un domn în
etate, cu părul scurt, încărunțit la tâmple, pieptănat
într-o parte, al cărui chip - ce purta semnele discrete ale
vârstei - părea imobil. Buzele subțiri erau adumbrite de
mustața lată, a cărei culoare gri era brăzdată de fire cu
totul albe. De sub sprâncenele stufoase, doi ochi negri
mă priveau direct, bărbătește, fără a-mi străpunge însă
invizibila graniță a propriei interiorități. Deși
scrutătoare, această privire nu era, în nici un caz,
iscoditoare. Mai degrabă părea privirea cuiva lipsit de
orice gânduri sofisticate, a cuiva demn, poate chiar
voios, precum un comandant obișnuit să-și bucure
inima inspectând regimentul frumos încolonat. De altfel,
întreaga sa ținută, - perfect ilustrată de costumul negru,
ușor uzat, însă dotat cu toate accesoriile posibile inclusiv
o vestă închisă la toți nasturii și o cravată albastră
vizibilă de sub gulerul cu aripioare al cămășii albe –,
avea ceva aparte, de persoană cu obiceiuri și gesturi
clare, neechivoce. Cu vocea ușor atinsă de tumultul
emoțiilor m-am prezentat:
– Bună ziua. Sunt Alexander Jacob Wills. Am venit
la invitația Ducelui Gilbert Newman.
Privirea interlocutorului mă fixă cu o cordialitate
caldă, marcă a unei bunătăți ostile capriciilor și actelor
iraționale. Ceremonios și totuși relaxat, oarecum
familiar, dar nu lipsit de o nuanță de solemnitate, îmi
răspunse:
– Bună ziua, domnule Alexander! În sfârșit, ne
întâlnim. Mă numesc Gilbert Newman. Intrați.
Cu o mișcare grațioasă, surprinzător de fermă pentru
un gest atât de simplu, urmașul ducilor de Kirkwell,
drept ca o sabie teutonă, se retrase un singur pas,
rotindu-se spre stânga pentru a-mi face loc. Am scuturat
umbrela, apoi am trecut pragul reședinței familiei
Newman. Fără nici un avertisment, părăseam lumea
secolului al XXI-lea spre a pătrunde într-un interior ce
amintea la fiecare pas de spiritul unor vremuri apuse.
Casele sunt impregnate de căldura, de duhul
prezenței ocupanților. Între sentimentele pe care le
încercăm ori de câte ori intrăm în locuința unor prieteni
apropiați sau cunoscuți oarecare, putem deosebi, alături
de atâtea alte emoții specifice, unele ce sunt adevărate
punți între toți membrii unei culturi. E ca atunci când
întâlnești un australian sau un neo-zeelandez: deși
engleza vorbită de ei are atâtea particularități,
recunoaștem ușor acel fond unic, comun, ce ne permite
imediat să spunem: „acasă”. Am făcut această mică
digresiune spre a sublinia, prin contrast, faptul că în
manor-ul Lordului Newman nu reușeam să descopăr
spiritul comun ce mi-ar fi permis să stabilesc anumite
legături cu ambientul prin care pășeam. Fondul
energiilor spirituale profunde ce străbăteau spațiul
camerelor uriașe ținea de o cu totul altă, străveche,
limbă. Care anume, nu aș fi putut spune. Debarcasem
într-o lume altfel.
În salonul larg, ca de altfel peste tot în această casă,
lemnul ocupa un loc privilegiat. Dușumelele din
scânduri lăcuite, deschise la culoare, erau mărginite de
pereții acoperiți până la jumătate cu lambriuri din lemn
de nuc, maro închis, sculptate cu o artă ce amintea de
obiectele decorative create de Augustus Welby
Northmore Pugin. Deasupra lor se înălța până în tavan
tapetul bej cu motive baroce de un verde pal. Patru
armuri, al căror lustru nu reușea să ascundă semnele
vechimii considerabile, vegheau cu brațele întinse
înainte. Mănușile masive din fier se sprijineau pe săbiile,
destinate luptei călare, înalte aproape cât un stat de om.
Carapacele imobile străjuiau două uși largi, duble,
sculptate din același lemn cu cel al lambriurilor. În locul
clanțelor, bare aurii, ondulate și lungi de aproape
jumătate de metru fiecare, permiteau deschiderea lor.
Alte șase uși, de asemenea închise, de dimensiuni mai
mici, erau așezate la distanțe egale în peretele opus
intrării. Toate locurile ce le despărțeau erau decorate cu
tablouri de mari dimensiuni, din care ducii neamului
Newman, îmbrăcați în ținută militară și cu toate
însemnele rangului asupra lor, mă priveau cu o
seriozitate ce amintea de generalii romani. Picturile de
pe tavan înfățișau scene și eroi din mitologia
greco-latină. Herakles și Aeneas dominau întregul
panteon. Nenumăratele lumini ale policandrului din
mijloc și ale lămpilor agățate de pereți proiectau umbre
misterioase asupra puzderiei de personaje secundare
care admirau vitejia legendarilor protagoniști, înlănțuiți
pentru vecie în strânsoarea unor dansuri grotești, alături
de fiare și monștri încremeniți în diferite posturi
marțiale. Înregistram toate acestea fulgerător, în timp ce
urmăream silueta înaltă a Lordului Gilbert Newman,
care, mai întâi, m-a condus în dreptul cuierului unde
mi-am lăsat haina și umbrela. Eliberat de accesoriile
menite să mă protejeze de ploaie, am profitat de ocazie
spre a-mi îndeplini misiunea.
– Soții Ascombe m-au rugat să vă transmit salutul
lor.
– Vă mulțumesc. Dar cum de-i cunoașteți? Nu
cumva locuiți la dânșii?
– Ba da. Nu am găsit alte locuri. La „Calul negru”
toate camerele erau rezervate din cauza zilelor recoltei.
– Într-adevăr. Pentru o zonă rurală ca a noastră
asemenea evenimente sunt mult așteptate și îndelung
pregătite. Iar locurile de cazare disponibile, asemenea
scaunelor din biserica parohială, își au ocupanții lor
știuți dintotdeauna. Cât despre domnul Mortimer
Ascombe și doamna Marie Ascombe, vă rog să le
transmiteți că aștept ocazia prielnică unei vizite.
Modul atent în care fuseseră pronunțate numele
celor doi soți, în fața cărora ambele prenume fuseseră
menționate cu o anumită lentoare, era prima mostră de
pedagogie cu care m-am întâlnit în vechea lume
aristocratică pe care o vizitam pentru prima oară.
– Excelență, le voi transmite, negreșit, mesajul.
O dată încheiat acest prim schimb politicos de
replici, i-am mulțumit în sinea mea colonelului Ailbeart
Wills, tatăl meu, care mă învățase formulele de adresare
adecvate diferitelor ranguri militare și nobiliare. Sunetul
ecourilor produse atunci când călcam pe dușumeaua de
lemn mi-a atras atenția asupra liniștii depline ce se
înstăpânise asupra lăuntrului meu. De când vocile
noastre amuțiseră, nici un sunet, nici o muzică, nici un
zgomot nu tulbura proiecțiile interioare ale celor captate
cu aviditate prin toate simțurile. Era de parcă aș fi trăit
într-un echilibru perfect, în mod normal imposibil de
obținut, pe acea suprafață, lată cât grosimea unui fir de
păr, situată la granița dintre lumea exterioară și
propria-mi ființă profundă. Întreaga mea epidermă
devenise, parcă, un uriaș receptor similar ochilor și
urechilor.
Vizitat de asemenea gânduri, am pornit spre ușa din
dreapta. Priveam cu coada ochiului profilul sculptural al
nobilei mele gazde. Observasem privirea sa interiorizată,
precum și zâmbetul, abia schițat, care-i ridica
imperceptibil colțurile buzelor. A împins, aparent fără
nici un efort, ușa care s-a deschis silențios, rotindu-se în
jurul axului balamalelor. Am pătruns într-un alt salon
care, în ciuda luminii palide a unei zile ploioase din
Oxfordshire, era împodobit cu trei geamuri atât de largi
încât făceau inutile orice alte surse de iluminat. Biroul
din lemn negru, a cărui vechime era trădată de muchiile
roase pe alocuri, acoperit cu teancuri de cărți și
nenumărate dosare, era așezat frontal, în partea opusă
ușii, sub geamul principal ce aproape că atingea tavanul.
În spațiul, destul de larg, din spatele biroului se vedea
spătarul acoperit cu piele al unui fotoliu cu aspect auster.
Fără draperii sau perdele, suprafața de sticlă permitea
strălucirii pale a zilei să pătrundă nestânjenită. În fața
biroului, două fotolii vechi, din piele, erau așezate de-o
parte și de alta a unei măsuțe robuste, din lemn de
mahon, încărcată cu tăvi pe care se găseau cafele,
dulciuri, o casetă cu zahăr și accesoriile potrivite. În
mijloc, pe un platou rotund din marmură albă
străbătută de vinișoare brune, trona un samovar de
Sheffield, din argint șlefuit până la desăvârșire, al cărui
robinet se deschidea prin manevrarea unui mic mâner
în forma unei scoici zămislitoare de perle. Cu o înclinare
ușoară a capului Lordul Gilbert Newman mă invită să
iau loc pe fotoliul din dreapta. Abia mă așezasem când
un impuls irezistibil mă făcu să mă ridic în picioare,
drepți, cu toate simțurile încordate, în postura unui
soldat ce simte apropiindu-se din bezna nopții patrula
de schimb condusă de comandantul postului. Cu o mină
ce exprima profunda înțelegere, dar și o undă de tristețe,
gazda mea întrerupse, în sfârșit, tăcerea:
– Vă înțeleg perfect reacția. Tabloul este atât de
reușit încât și eu, uneori, încă mai tresar când îl revăd.
Pentru a-și dovedi solidaritatea cu interiorizarea mea
încărcată, deopotrivă, de stupoare și venerație, bătrânul
duce tăcu. Incapabil să articulez un răspuns, am dat ușor
din cap în timp ce priveam portretul uriaș, în mărime
naturală, al doctorului Paolo Paltini. Pe fundalul
tapetului bej cu modele de un verde pal, deasupra
lambriurilor maro, rama lată, aurie, sculptată cu
minuție, încadra silueta bunicului meu ce ne privea pe
sub sprâncenele albe ca neaua, ridicate a mirare. Sau a
speranță. În partea de jos a feței, galbenă precum ceara
lumânărilor din biserica Ussitei sale natale, se distingea
gura, a cărei buză superioară era complet acoperită de
mustața, de asemenea albă, în care se zăreau, rătăcite,
câteva fire cenușii sau gălbui, la fel ca în barba scurtă ce
camufla ovalul bărbiei. Pe frunte se vedeau cele trei cute
adânci pe care le știam acolo dintotdeauna. Părul,
complet încărunțit și el, era pieptănat spre spate fără nici
o grijă acordată detaliilor. Îmbrăcat într-un costum gri,
sub al cărui sacou se vedea cravata cărămizie ce atârna la
gulerul cămășii albe, doctorul Paltini ținea în poală, larg
deschis, un volum – prelungire obișnuită a mâinilor sale
îngrijite. Abia după ce mi-am plimbat privirile cu nesaț
asupra chipului bătrânului meu maestru, m-am așezat.
– Ce surpriză! Nu am auzit niciodată de existența
unui asemenea portret. Aici, alături de noi...
Privirile gazdei mele, precum și mișcarea liniilor feței
sale, însoțeau explicațiile pe care mi le propunea cu aerul
unei conversații purtate cu un vechi cunoscut.
– Tabloul a fost realizat la Roma, în 1993, an crucial
pentru începutul cercetărilor noastre. O să fiți surprins
dacă am să vă spun că cel care l-a pictat e un adversar
înverșunat al artei contemporane. Năzuiește la
perfecțiunea lui Velasquez și nu pierde nici un prilej de a
realiza portrete ale unor chipuri de neuitat. Cred că
acesta e unul dintre cele mai bune. Vedeți, așadar, că
suntem sub o protecție cât se poate de benefică. V-am
invitat aici - nu fără ezitări, recunosc - în urma
discuțiilor purtate de-a lungul anilor cu bunicul
dumneavoastră. V-a considerat totdeauna singurul său
succesor.
Suportam cu greu evocarea implicită, dar inevitabilă,
a motivului răcirii relațiilor noastre. Dornic să evit un
asemenea punct nevralgic al memoriei mele rănite, am
încercat să mă eschivez.
– Succesor? Excelență, am părăsit de ani buni lumea
academică... ce fel de succesor aș putea fi eu?
 La aceste cuvinte chipul Lordului Gilbert Newman
deveni meditativ. Mă privea cu ochii săi negri, părând
a-și cântări cu atenție următorul răspuns. Zgomotul
picăturilor de ploaie ce șiroiau de-a lungul geamurilor se
auzeau fără a reuși să tulbure liniștea care domnea
pretutindeni. Învățam din mers că în cazul unui
interlocutor ce-și cunoștea toți strămoșii de-a lungul
unei succesiuni ce dura de mai bine de șapte sute de ani
chiar și tăcerea avea o elocvență considerabilă.
– E adevărat, și doctorul Paltini a părăsit, cu mulți
ani în urmă, lumea academică. Dar acest lucru nu l-a
împiedicat să-și continue cercetările și studiile.
Dimpotrivă. Însă mi se pare că motivele dumneavoastră
sunt diferite. De asemenea, diferit este și felul în care ați
făcut-o.
Tăcerea care urmă nu era decât o altă manieră
elegantă de a-mi permite să nu răspund. Gentleman și
spadasin desăvârșit, Lordul Gilbert Newman se mișca
plin de grație în jurul meu, biet amator, spre a puncta cu
vârful sabiei zonele slabe din apărarea mea rudimentară.
Marcase un spațiu de siguranță în care mă puteam
mișca fără a mă teme de vreo intruziune din partea sa.
Îmi permitea, astfel, să decid singur asupra strategiei
optime. Oarecum excedat de propria mea blazare, am
ales. Probabil datorită asocierii sale cu bunicul meu,
consideram că este singura persoană căreia i-aș fi putut
dezvălui frământările mele. Am început să vorbesc
precipitat, precis, fără nici o pauză. I-am descris, în
detaliu, episoadele înstrăinării față de lumea studiilor
clasice, la care am adăugat inclusiv încercările mele de a
distruge orice legătură cu trecutul prin vânzarea cărților.
Nu am atins decât în treacăt tribulațiile legate de
incapacitatea stabilirii propriei vocații. Căutam să evit
acea întrebare la care, socoteam eu, nimeni nu mi-ar fi
putut răspunde. Mi-am încheiat mărturisirea convins de
un lucru: fusesem ascultat. Ascultat în sensul cel mai
profund, cel mai autentic. Ascultat de la inimă la inimă,
zic. Trist, m-am afundat în fotoliu. Îmi sprijineam,
pentru prima dată, ambele brațe de mânerele sale
uriașe. Mă simțeam epuizat. Întrebarea ce urmă veni ca
o rafală de ploaie înviorătoare, revigorantă, deși nu mai
puțin severă:
– Domnule Alexander, ce sunteți dumneavoastră?
Arheolog, istoric, filosof, tester software? Mi se pare că
aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundeți. Nu
vă grăbiți...
Instantaneu, am perceput curenții unei stări de
luciditate, de limpezime pe care o mai resimțisem, doar
uneori, în zilele reci și senine de iarnă. Priveam mâna
dreaptă a interlocutorului meu, ale cărei degete, ușor
ridicate, reprezentau semnalul ce-mi solicita răbdarea.
Apoi, cu o voce schimbată, pe un ton ceva mai înalt,
Lordul Gilbert Newman recită, fără intonație, totuși atât
de profund, acea descriere a omului făcută de unul
dintre cei puțini, foarte puțini, despre care – pe drept
cuvânt – putem spune că au înțeles:
–„Tí dé tis? Tí d᾽oú tis? Skiâs ónar ánthrōpos”9
Pronunția sa mă cuceri. Doar câțiva dintre clasiciști,
de exemplu profesorul Jean Parescó, aveau un ton atât
de firesc în citirea textelor scrise în limba vechilor greci.
Mă străduiam din răsputeri să împiedic orice
manifestare exaltată a unei uimiri fără margini. Îmi
fixam interlocutorul în timp ce, cu mare greutate,
reușeam să mă abțin. I-aș fi întors imediat întrebarea,

9 Textul lui Pindar în limba greacă veche: „ηί δέ ηις; ηί δ᾽ οὔ ηις;

ζκιᾶς ὄναρ ἄνθρωπος.” Traducerea: „Ce este cel ce se crede
cineva? Ce este cel ce se crede nimeni? Omul este un vis al
unei umbre”.
mânat de apriga dorință de a obține un răspuns cât mai
complet: „Excelență, cine sunteți dumneavoastră?”.
Cuvintele lui Pindar proiectaseră asupra minții mele
lumini ce făceau cenușiul zilei să pălească. Discuția
căpătă o aură de mister ce-mi spori nedumerirea.
Următoarele sale cuvinte nu făcură decât să o
adâncească.
– Un vis al unei umbre. Asta suntem fiecare dintre
noi atunci când ne naștem în această lume. Trăim
înfășurați într-o ciudată iluzie care ne temperează,
oarecum, suferința, însă cere un efort teribil pentru a
cunoaște adevărul. Paradoxal lucru! Această iluzie ne
protejează punându-ne în pericol capacitatea de a
cunoaște. De a ne cunoaște. De a înțelege ce suntem
meniți a fi. Ne jucăm rolul pe vasta scenă a vieții fără a
identifica mai întâi care este cu adevărat acesta. Iată
ceea ce unii numesc ratare! Și, credeți-mă, nimic nu-mi
displace mai profund decât o dramă de slabă calitate.
Dar să lăsam asta. Adevărul este că puțini realizează
sursa nefericirii lor. La fel de puțini sunt cei care au
curajul să accepte datul ființei lor. Sunt atât de rari cei ce
reușesc să-și găsească locul... Locul, domnule Alexander,
locul lor, locul dumneavoastră. Doar atunci când cineva
răspunde corect la întrebarea „Ce sunt?” poate spune că
și-a găsit locul. Și doar din acel punct, al situării în
propria stare, începe drumul ieșirii din iluzie, din
auto-amăgirea care se adaugă umbrelor acestei lumi
căzute. Iertați-mă dacă am vorbit prea mult. Îngă-
duiți-mi să sper că nu mă veți considera un romantic.
În mijlocul excursului său metafizic Ducele Gilbert
Newman se opri pentru a sorbi tacticos din cafeaua
turnată într-o ceașcă decorată cu hieroglife argintii.
Ținuta sa îmi inspira atitudinea unui comandant aflat în
pauza dintre două lupte. În același timp, mintea mea
rezuma toate argumentele, toate dezbaterile interioare
pe care le purtasem de-a lungul anilor cu dorința de
a-mi descoperi „vocația”. Îmi revenea insistent în minte
un detaliu ce ar fi permis identificarea acesteia: ușurința
în deprinderea și practica anumitor calități. Mi se părea
firesc ca un bărbat cu certă vocație războinică să aibă,
mereu și indiferent de circumstanțe, o anumită
îndrăzneală, ba chiar o poftă de a se încăiera – uneori cu
riscul propriei sale vieți. Pe câmpul de luptă, cel care
reușește să-și țină firea în fața morții, printre gloanțe și
obuze, în timp ce caută punctele nevralgice ale
dușmanului spre a lovi cât mai eficient, este, foarte
probabil, un militar înnăscut. Agricultorul are un interes
special pentru tot ce ține de munca pământului, la fel
cum medicul dedică mii de ore spre a studia cazuri și
soluții, medicamente și rețete, sporindu-și capacitatea
de a tămădui suferința bolnavilor. Iar atunci când cei cu
o anumită vocație reușesc să ocupe locul ce le este
predestinat, ei au o ușurință firească în a-și asuma
profilul propriei meniri. „Omul potrivit, la locul potrivit”
zice o vorbă al cărei sens, sper eu, v-a devenit mai
limpede acum.
Pot afirma că am învățat cu o anumită dezinvoltură
limbile clasice. Atracția constantă, niciodată complet
abandonată, pentru studiul și interpretarea vechilor
texte părea a fi un semn cât se poate de concludent. Dar
realitatea nu a confirmat înzestrările mele. Apreciat
adesea pentru studiile publicate, am fost ținut la
marginea unor vagi programe de cercetare, fără a primi
vreodată șansa de a candida pentru un post de titular al
unui curs de specialitate. Asta a fost tot. Ce a rămas?
Pasiunea pentru lectura vechilor autori. Mă consideram
un cetățean cu drepturi depline al lumii gândurilor
vechilor maeștri, de la Thales și Pindar, la Isidor din
Sevilla și Thoma d'Aquino. Cât despre vocația proprie,
nimic nu-mi permitea să mă consider mai mult decât un
simplu cititor. Pe fundalul acestor gânduri am rostit,
fără patimă, singurul răspuns pe care l-aș fi putut
concepe atunci.
– Ce sunt? Un cititor, Excelență. Un cititor pasionat,
nimic mai mult.
Lordul Newman m-a privit câteva clipe fără nici un
cuvânt, după care și-a așezat ceașca pe tavă. Cu mâinile
pe genunchi, întruchipare a înțelepciunii calme, mi-a
prezentat propriul său mod de a interpreta un asemenea
răspuns cu o modestie dezarmantă.
– Desigur. Să știți că și eu sunt cititor! Cum altfel?
Doctorul Paolo Paltini mi-a povestit adesea despre
amploarea lecturilor dumneavoastră. Istorie, filosofie,
literatură, mitologie, teologie... De la presocratici la
Patañjali, de la Proclus și Dionisie Areopagitul la
cronicile lui Álvar Núñez Cabeza de Vaca și Francisco de
Orellana, de la Ambrozie și Augustin la Isaac Luria și
Athanasius Kircher. Nimic semnificativ nu lipsește din
catalogul personal. Totuși, știți prea bine că lecturile nu
sunt un scop în sine. Totdeauna ele sunt orientate spre
un țel, spre un ideal.
Ascultam. Mi s-a părut că își îngustează puțin ochii
spre a mă privi cu intensitate maximă. Îi studiam fața
armonioasă în timp ce realizam, treptat, deplina
stabilitate a ființei sale lăuntrice. Lordul Gilbert
Newman era perfect așezat în locul ce i se cuvenea spre a
ilustra, fără doar și poate, acel dicton străvechi. Era
omul potrivit într-un loc ce i se potrivea întru totul.
Uneori îmi imaginam vocația asemenea unei raze de
lumină ce are puterea de a transfigura capacitățile
noastre de cunoaștere și înțelegere. Compusă dintr-o
imponderabilă substanță luminoasă, așezată în volumul
ocupat de un spațiu invizibil, ea nu-și vădea capacitatea
decât atunci când un anumit om atingea, asemenea unui
alpinist care ajunge la capătul anevoioasei ascensiuni,
locul în care se afla lumina destinată transfigurării sale.
Doar atunci, și numai atunci, când omul potrivit, unic și
irepetabil, reușea să descopere identitatea forței
propulsoare, ea se activa imediat susținându-l pe culmile
excelenței intelectuale și a desăvârșirii morale. Lupta
vieții constă tocmai în descoperirea și ocuparea acestei
matrice destinate propriei persoane. Lordul Gilbert
Newman era perfect așezat în câmpul invizibil,
strălucitor, eterat, ce-i fusese destinat. Fulgerător,
mi-am reamintit termenul pe care mi-l propusese
domnul Mortimer Ascombe drept răspuns la întrebarea
referitoare la felul de-a fi al gazdei mele: aseitate.
Începeam să-i pătrund tâlcul. Aseitatea este caracte-
ristica persoanei al cărei centru de greutate cade în
perimetrul propriei înzestrări. Altminteri, asemenea
unui corp geometric instabil, insul se prăbușește
inevitabil atunci când caută să ocupe locuri, alveole
eterice, ce nu-i aparțin. Eram convins că aceasta
întâlnire cu un om la locul său era singura șansă de a mă
regăsi. În deplină consonanță cu discursul meu lăuntric,
glasul interlocutorului mă plasă în fața celei mai
neverosimile propuneri:
– Cititor pasionat, spuneți. De ce nu? Chiar dacă nu
sunteți perfect lămurit, mi se pare că sunteți cât se poate
de potrivit pentru continuarea muncii bunicului
dumneavoastră.
Apoi, cu un ton mai jos, urmă:
– Domnule Alexander, ce ați zice de un post de
bibliotecar? Al colecțiilor familiei mele, desigur. Astfel
ați putea să vă valorificați pasiunea continuând munca
doctorului Paolo Paltini. Mă grăbesc să vă reamintesc
singurul aspect neobișnuit, oarecum exotic, al chestiunii:
biblioteca se află pe o insulă din Atlantic unde, la
început, va trebui să petreceți singur aproximativ trei
săptămâni. Un petec de pământ care s-ar putea să
ascundă exact ceea ce căutați.
Propunerea era atât de neobișnuită încât nu reușeam
să o iau în serios. Niciodată nu m-am gândit să mă mut
pe o insulă. În plus, o asemenea mișcare presupunea
reluarea muncii mele de cercetare. Mă simțeam vlăguit,
lipsit de dispoziția necesară pentru a dezvolta discuția
despre problema vocației. La urma urmei putea foarte
bine să fie o iluzie, o himeră, visul unui tânăr pus la grea
încercare de ritmurile trepidante ale timpurilor de azi.
Altfel cum s-ar fi explicat faptul că niciodată nu auzisem
între colegii mei vreo discuție pe o asemenea temă?
Decis să închei acest capitol, am răspuns strategic, cu
dorința de a scurta conversația și a pleca.
– Excelență, nu sunt pregătit pentru a vă da un
răspuns. Trebuie să mă gândesc. E prea mult.
Cu ochii ațintiți spre portretul doctorului Paolo
Paltini, am ezitat, de parcă aș fi așteptat un sfat, o
sugestie, un mesaj din partea chipului ce părea atât de
viu. Atât de viu și totuși învăluit într-o impenetrabilă
tăcere. M-am ridicat resemnat.
– E timpul să plec. Nu pot decât să vă mulțumesc
pentru propunere. Mă voi gândi și vă voi transmite
răspunsul meu.
– Iar eu vă mulțumesc că ați venit, domnule
Alexander. Vă conduc.
Fără nici un cuvânt de prisos, Lordul Gilbert
Newman mă însoți spre ieșire. După ce m-am îmbrăcat
cu mantaua de ploaie, mi-a scuturat mâna de două ori,
în timp ce mă țintui cu o privire a cărei lumină încerca,
cred, să aprindă în inima mea energii latente. Pentru o
clipă m-am simțit ca un ofițer încurajat de generalul său
înaintea unei bătălii decisive. Când am părăsit reședința
casei Newman eram învins. Nimeni și nimic nu m-ar fi
convins în acel moment că lupta nu fusese, deja,
pierdută.
M-am despărțit de soții Mortimer și Marie Ascombe
simplu, cordial, după ce mă bucurasem în sinea mea de
faptul că le-am putut duce un răspuns din partea
Lordului Gilbert Newman. Vizita unui asemenea
personaj era semnul unei prețuiri speciale. În ciuda
încercărilor mele, nu am reușit să le achit nimic din
suma stabilită în cursul convorbirii telefonice inițiale
pentru găzduirea de-o noapte.
Punctual, autocarul „National Express” mă preluă
din același loc în care coborâsem cu doar o zi înainte și o
experiență mai puțin. Sub ploaia deasă, am parcurs
toate etapele întoarcerii acasă de parcă m-aș fi aflat
într-un tunel transparent, cu totul izolat de lucrurile din
jur, fantasme mobile ce alunecau cu repeziciune pe
lângă mine, simplu decor al visului unei umbre. Priveam
luminile de la geamurile caselor ale căror contururi se
pierdeau în noapte. Întunericul devenea tot mai dens.
Mă întrebam ce fel de viață se putea trăi în asemenea
locuri. Dependent de economia urbană, îmi era cu
neputință să concep existența unor oameni situați în
afara marilor orașe. Toate aceste fulgurații erau
întrerupte deseori de chipul auster și demn al Lordului
Gilbert Newman, ce părea a sta alături de bunicul meu
așa cum era zugrăvit în tabloul care străjuia biroul
reședinței din Kirkwell. Propunerea de a deveni noul
bibliotecar al colecțiilor depozitate pe o insulă pierdută
undeva, în imensitatea oceanului Atlantic, punea la
încercare miezul ființei mele, forul interior al deciziilor și
alegerilor morale. Întreaga mea făptură se clătina sub o
povară mult prea grea pentru un om ce nu-și știa locul.
De ce ar fi fost acesta într-o bibliotecă, pe o insulă?
Mâncam, dormeam, citeam, priveam pe geam în
timp ce înregistram scurgerea celor câteva zile libere la
capătul cărora aveam să reintru în rutina muncii mele
fără glorie, fără spor. Timpul trecea. Incapacitatea de a
lua o hotărâre elimină posibilitatea oricărui răspuns.
Letargic, am hotărât să las uitarea să se aștearnă peste o
întâlnire ce aparținea trecutului. Doar liturghia
Tridentină, la care am participat duminica în biserica
din Covent Garden, întrerupse, pentru aproape două
ore, blazarea căreia îi căzusem pradă. Prospețimea
nemuritoarei limbi latine și sunetele discrete ale muzicii
gregoriene reușiră să-mi resusciteze sufletul obosit de
atâtea frământări neroditoare. Cu toate acestea, nu
îndrăzneam să cred că rugăciunile mi-ar putea fi
ascultate.
O nouă zi de luni mă găsi, spre disperarea mea, în
aceeași stare de indecizie căreia nu-i puteam pune capăt.
Înainte de a pleca, am privit foaia pe care scrisesem,
orânduite pe două coloane paralele, motivele pro și
contra acceptării propunerii Lordului Newman. Eram
speriat de incertitudinile rezultate din lipsa unui răspuns
la întrebarea despre menirea mea într-o lume confuză.
Am parcurs traseul obișnuit mult mai încet decât de
obicei, aproape complet convins că nu aveam ce căuta
într-un domeniu unde nu-mi era locul. În parcul Russell
m-am așezat pe o bancă. Priveam porumbeii ce se jucau
în mica fântână arteziană din punctul de intersecție al
tuturor aleilor. Imaginea acestui loc m-a ajutat să
realizez că mă aflam la o răscruce, asemănătoare
răspântiei întâlnite pe drumul spre reședința Lordului
Gilbert Newman. Lipsea doar sprijinul orientativ al
vreunui indicator. În plus, atașamentul față de confortul
vieții de funcționar IT, lipsit de griji și responsabilități,
nu era o povară ușoară. În asemenea momente de
cumpănă devine vizibilă rețeaua tuturor legăturilor,
obișnuințelor și comodităților ce alcătuiesc cușca aurită
în care adesea nu ne dăm seama că suntem captivi.
Ajuns în sala în care lucram laolaltă cu cei aproape
douăzeci de colegi, am salutat fără entuziasm, apoi
m-am târât spre propriul pupitru. În mijlocul suprafeței
biroului ce imita lemnul de nuc, chiar în fața tastaturii
computerului, aștepta un plic gălbui: „Domnului
Alexander Jacob Wills”. M-am așezat neîncrezător pe un
colț al scaunului. Am apucat dreptunghiul de hârtie și
l-am întors spre a mă convinge că expeditorul nu era
nimeni altcineva decât însuși urmașul ducilor de
Kirkwell. După ce am deschis, cu mâini tremurătoare,
scrisoarea, am citit cel mai neașteptat mesaj pe care l-am
primit vreodată:
„Domnule Alexander Jacob Wills,
Voi da curs solicitării dumneavoastră de a ocupa
postul de bibliotecar al colecțiilor familiei Newman.
Contractul se găsește alături de acest text. Vă veți putea
îmbarca pe cargoul Waratah, luni, 4 August, anul
curent, cu începere de la ora 05.00 AM, în Portsmouth.
Șalupa navei vă va transporta până la destinația
finală. Ca o măsură de prevedere, pe verso găsiți o listă
cu tot ceea ce ar trebui să conțină bagajul
dumneavoastră.
Cu stimă,
Lord Gilbert Newman”
Cuvintele acestea erau pentru mine precum vântul
ce umflă pe neașteptate pânzele unei ambarcațiuni în
derivă. Știam sigur că nu trimisesem nici un răspuns,
nici o solicitare. Prea necopt pentru a intui faptul că-i
răspunsesem deja expeditorului, încă din timpul
întâlnirii noastre, nu înțelegeam adevărata semnificație
a mesajului. L-am acceptat ca pe o fatalitate providen-
țială, menită să-mi ghideze pașii ezitanți. Acum însă
trebuie să recunosc: eram entuziasmat de o asemenea
întorsătură a destinului.
Când mi-am prezentat demisia, am zâmbit în sinea
mea atunci când am răspuns inevitabilei întrebări
privitoare la viitorul meu profesional: „A, nu, nu într-o
altă firmă de IT. Mi-am găsit un post de bibliotecar. Da,
da! De bibliotecar”. Privirile colegilor transmiteau
semnale ce pendulau între admirația celor puțini, care
și-ar fi dorit, pesemne, ei înșiși, o schimbare de carieră și
ironia sarcastică a celor mulți care, oricum, mă
considerau un lunatic. Deși petrecusem aproape șapte
ani încheiați în firmă, nu mi-a trebuit mai mult de un
sfert de oră spre a-mi strânge puținele lucruri și a preda
pc-ul. Era rezultatul spiritului prevăzător de care am dat
dovadă la angajare, când cerusem o singură clauză în
favoarea mea: posibilitatea de a demisiona și pleca fără
preaviz. Așa se face că, în după amiaza zilei de luni, 21
iulie, a anului 2003, am părăsit o lume pentru o insulă.
Intrasem în ochiul vortexului.
 CAPITOLUL 4:
Navigator fără busolă

P
riveam și nu vedeam, ascultam, dar nu auzeam.
Deși scrutam cu o vie curiozitate insula al cărei
contur în creștere acoperea orizontul, frământă-
rile din ultimele săptămâni nu-mi îngăduiau să fiu pe
deplin prezent în mijlocul realității prin care navigam
spre o destinație neverosimilă. Mă simțeam de parcă aș
fi pierdut ceva. Nu știam ce, nu știam când, nu știam
unde. În pofida situației de-a dreptul absurde, găsirea
acelui „ceva” devenise un imperativ absolut.
Sentimentul de înstrăinare cu care pornisem în călătorie
transforma tot ceea ce mă înconjura într-un peisaj fără
substanță. Oceanul, lumina soarelui ce se îndrepta spre
amurg, sunetul valurilor despicate de barca greoaie,
zumzăitul sacadat al motorului… nimic din toate acestea
nu părea a fi adevărat. Poate că acel ceva pierdut eram
chiar eu. Poate. Privindu-l pe Noam, marinarul albanez
care întorcea cu gesturi sigure volanul bărcii,
conducându-mă spre pontonul peregrinării mele
atlantice, conștientizam, prin contrast cu lipsa mea de
fermitate în ghidarea propriei vieți, tulburarea lăuntrică
ce nu-mi lăsa nici o clipă de răgaz. Cum altfel?
Mii de fire nevăzute mă legau de biroul, de
apartamentul, de colegii mei, de lumea pe care, fizic, o
lăsasem în urmă, dar în care sufletul îmi rămăsese
captiv. Acea lume era adevăratul loc în care încă mă
aflam. Înțelegeam prea bine că ceea ce trăiam acum, cu
o acuitate amplificată de contextul inedit, era de aceeași
natură cu stânjeneala pe care o resimțeam în unele
momente, mai degrabă rare, când eram smuls de vreun
coleg de birou din reveriile cețoase în care singurul licăr
limpede era năzuința impetuoasă de a mă elibera din
strânsorile unei cariere cu care aveam prea puține
lucruri în comun. Când vocile celor din jur se făceau
auzite, spre a mă reintroduce în circuitul muncii
cotidiene, redeveneam, în parte, prezent. Mă străduiam,
răbdător, să ascult și să răspund conform așteptărilor.
Împotriva efortului de adaptare, rămâneam mereu cu
un pas în urma cursului realității în care mă regăseam
fără consimțământul meu deplin. Auzeam glasurile celor
din jur, le priveam chipurile, participam la discuții,
dădeam aprobator din cap, răspundeam solicitărilor.
Totuși, nu puteam spune că eram cu adevărat acolo.
Zilnic, înțelegeam că nu reușesc să trăiesc, simplu și
senin, în mijlocul lumii pe al cărei țărm naufragiasem.
Cu timpul am reușit să accept, resemnat, că dezlipirea
neglijentă de propria mea viață – firul de-a lungul căruia
alunecam, alunecam, alunecam, precum un alpinist
suspendat deasupra abisului – nu putea fi rezolvată prin
nici unul dintre mijloacele aflate la îndemână.
După ce pricepusem că inadaptabilitatea mea era
rezultatul unei profunde solidarități cu lumea interioară
a ideilor cucerite prin studii și lecturi aprofundate în
domeniul istoriei antice, singurul lucru pe care l-am
încercat, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună, a
constat în eliberarea de ceea ce-mi părea, pe atunci,
balastul care mă transformase în prizonierul vieții de
dinaintea noii mele cariere. Așa încât, cu o cruzime care
mă face și astăzi să mă înfior, am început lichidarea
bibliotecii strânse cu multă trudă de-a lungul a mai bine
de zece ani. Mă purtam aidoma marinarilor antici care,
amenințați de năprasnica furtună ce s-a abătut asupra
ambarcațiunii lor fragile, aruncă toată încărcătura
corabiei peste bord cu speranța că își vor spori șansele
de supraviețuire.
După nici o lună de frecventare a diverselor
anticariate presărate în labirintica rețea de străduțe
cuprinse între Piccadilly și Marymoore Clerkwell,
întâmplarea a făcut să o întâlnesc pe Rachel la Breche, o
pistruiată uscățivă cu pomeți osoși, proeminenți, și
capul mic, împodobit de părul portocaliu, tuns scurt, ce
contrasta cu ochii săi verzui, spălăciți. Cu o voce slabă,
abia perceptibilă, îl întreba pe anticarul în al cărui
magazin mă aflam dacă nu are disponibile serii
complete de autori – în special din domeniul istoriei
religiilor și culturii antice. Reprezenta biblioteca unui
mic institut de etnologie și antropologie ce-i încredințase
misiunea de a achiziționa, la prețuri cât mai avantajoase,
toate titlurile disponibile din corifeii acestor domenii
exotice. Așa se face că volumele teoreticienilor ale căror
opere le adunasem de-a lungul multor ani de căutări, de
la Louis Gernet, Franz Cumont și Wilhelm Schmidt,
până la Moses Gaster, Max Müller, Mircea Eliade și Ioan
Petru Culianu, au luat calea institutului pe care Rachel îl
slujea cu minuția răbdătoare a unui detectiv particular.
În mai puțin de două luni biblioteca mea scăzu simțitor.
Pentru prima dată, cărțile rămase puteau fi aranjate pe
un singur rând, în rafturile îngrămădite de-a lungul
pereților camerei de zi. Aș fi continuat, poate, acest act
sacrificial, dacă nu aș fi constatat, într-o noapte albă,
după ce am scormonit pretutindeni căutând tratatul
Despre natura omului al lui Nemesius din Emesa,
dispariția mult râvnitului volum. Amărăciunea pe care
am cunoscut-o în acele clipe m-a determinat, fără
zăbavă, să încetez înstrăinarea tezaurului memoriei mele
cărturărești. Am dobândit totuși cu acest preț
înfricoșător, o anumită detașare față de propriul trecut,
detașare care a condus la estomparea inadaptabilității
mele la condiția de minusculă rotiță a unei fabrici de
conținut digital.
După șapte ani de muncă în domeniul IT, reușisem
să obțin o placiditate care simula, cu un anumit succes
pentru cei din afară, fără nici o șansă de reușită față de
mine însumi, desprinderea completă de trecutul căruia
din punct de vedere instituțional nu-i mai aparțineam.
Spun apăsat „instituțional” pentru a marca faptul că
mental și afectiv îi eram, încă, dedicat întru totul.
Rămâneam un iubitor al înțelepciunii lumii antice exilat
într-un prezent ambiguu. O anumită înstrăinare față de
preocupările mele de suflet rezultase din abandonarea
lecturilor și cercetărilor sistematice de odinioară. Cu
toate acestea, nu ezitam nici acum să citesc, în special
duminicile, studii și lucrări semnate de eruditul
egiptolog de la Swansea University, John Gwyn
Griffiths, sau de poliglotul Dan Slușanschi. Cu alte
cuvinte nici victorie, nici înfrângere, ci șah etern: așa
putea fi cel mai bine descris deznodământul încercării
de a tăia firele ce mă legau de propriul trecut academic.
Lipsit de orice avantaj vizibil, repetam succesiunea
mutărilor cu scopul de a smulge măcar o remiză – fără
nici o garanție în ceea ce privește onorabilitatea
întreprinderii. Și totuși viața hotărâse altfel...
La capătul unui voiaj oceanic de trei zile petrecute pe
un uriaș cargo numit „Waratah” – a cărui siluetă se
vedea la câteva mile în urma noastră –, parcurgeam în
barca de transfer ultima porțiune a călătoriei mele spre
necunoscut. Realizam din nou cât de vane fuseseră
eforturile îndârjite de a rupe legăturile cu ceea ce am
fost. Mă aflam în fața insulei unde în următoarele
săptămâni aveam să mă confrunt cu propria solitudine
al cărei pretext era misiunea încredințată de Lordul
Newman: continuarea muncii arhivistic-bibliografice
începute de bunicul meu, doctorul Paolo Paltini.
Neobișnuit lucru pentru un marinar trans-oceanic,
uneori firesc pentru un începător, Noam nu știa aproape
deloc engleză. Dar asta nu-l împiedica să mă privească,
liniștit, plin de înțelegere. Rarelor propoziții pe care le
murmuram le răspundea, totdeauna, printr-o ușoară
înclinare a capului. O dată sau de două ori m-a surprins,
vorbindu-mi pe limba sa de neînțeles – un amestec de
albaneză și franceză – cu firescul celei mai depline
comunicări. La fel ca de-a lungul celor câteva zile de
călătorie pe bordul lui Waratah, Noam purta exact
aceleași haine: pantaloni de doc negru, cămașa galbenă,
decolorată, acoperită parțial de un veston al cărui
albastru era puțin mai deschis decât culoarea
pantalonilor. O șapcă cu cozoroc tare, dintr-un doc
cenușiu, îi proteja capul mare, acoperit de păr negru,
cârlionțat. O pereche de ghete butucănoase care, cel mai
probabil, nu cunoscuseră vreodată atingerea cremei
protectoare, completau echipamentul său. Zi și noapte,
de cart sau în sala motoarelor, pe vreme friguroasă sau
călduroasă, Noam purta acest costum fără definiție. De
altfel, vestimentația părea oglinda chipului său liniștit,
smead și neras, ai cărui ochi căprui, acoperiți de
virgulele sprâncenelor negre, te priveau calmi,
zâmbitori. Concentrat asupra cârmei pe care o mânuia
cu mișcări lente, pilotul afișa o liniște ce contrasta
flagrant cu propriile-mi frământări.
Mi-am întors privirile spre insulă. Vizibilă la înce-
putul debarcării ca un mic punct, între timp crescuse
simțitor. Dezvăluia acum o plajă lungă în apropierea
căreia o adevărată pădure, formată din palmieri
amestecați cu mici arbuști și nenumărate tufe înflorate,
ocupa planul apropiat. În partea dreaptă a peisajului, un
perete de stâncă se pierdea în umbrele extremității
nordice. Domnia vegetației luxuriante se extindea chiar
și asupra giganticei mase de piatră, pigmentată
pretutindeni cu verdele plantelor și arbuștilor care
crescuseră în crăpături invizibile de la o asemenea
distanță. Departe, spre capătul sudic, ochii mi s-au oprit
asupra unui mic munte, înalt de cel mult șase-șapte sute
de metri, ai cărui versanți erau acoperiți de hățișul verde
a toate cotropitor. „Nu mai puțin de patru kilometri, dar
nu mai mult de șase”, am enunțat cu glas tare. Noam
încuviință printr-o ușoară înclinare a capului. Își trecu
volanul cârmei în cealaltă mână. Cu arătătorul brațului
drept îmi indică o construcție de lemn ce se vedea spre
mijlocul plajei. Pontonul creștea vertiginos pe măsură ce
distanța se micșora. Până la țărmul refugiului nu mai
erau decât cel mult două, trei sute de metri. Glasurile
ascuțite ale unor pescăruși izbucniră atunci când, fără
nici un semn prealabil, își luară zborul în stol, speriați de
zgomotul motorului bărcii noastre. Urcau și coborau,
neobosiți, în zig-zag. Păreau să atace în picaj valurile
scânteietoare ale oceanului. Prin albastrul deschis al
apei din apropierea țărmului am distins conturul rotund
al unei țestoase. Plutea la mică adâncime sub suprafața
apei. Vedeam, surprinzător de clar, înotătoarele sale de
un gri deschis ce se mișcau ritmic, zvâcnind pulsatil spre
a pune în mișcare uriașul amfibian. La fel ca nisipiul
țărmului, solul subacvatic era plin de scoici de toate
dimensiunile și formele, între care stele de mare roșii
erau adumbrite de peștii ce traversau apa cristalină a
oceanului.
Modificarea ritmului motorului și schimbarea
direcției bărcii mi-au atras atenția. Ridicând capul spre
locul fixat cu încordare de ochii zâmbitori ai lui Noam
am văzut pontonul. Era la cel mult câțiva metri în fața
noastră. Aveam gâtul uscat și ochii umezi. Clipind des,
m-am ridicat, sprijinindu-mă de rucsacul supraîncărcat,
ticsit cu lucruri personale și provizii alimentare. Elicea
torcea aproape inaudibil. Simpla mișcare inerțială a
bărcii ne purta spre scara de fier ruginit ce cobora de pe
marginea de lemn a pontonului în apă. Două roți masive
de cauciuc au amortizat contactul cu partea inferioară a
scării. Sprijinit cu ambele mâini pe roata cârmei Noam
aștepta. După o scurtă ezitare mi-am reamintit: doar eu
coboram. Cu brațul drept încordat sub povara
rucsacului, m-am agățat cu cel stâng de scară. Printr-o
mișcare energică, am pendulat bagajul de câteva ori
după care l-am aruncat, smucit, direct pe pontonul care
îmi ajungea în dreptul umerilor. Precipitat, am urcat
câteva trepte metalice, desprinzându-mă de ultima
legătură cu lumea pe care o lăsam în urmă. Ajuns
deasupra pasarelei de lemn am inspirat adânc. Condusă
la fel de sigur ca până atunci, barca începuse deja
manevrele de îndepărtare. Noam mă privea zâmbitor.
Mi-a spus pe limba lui ceva scurt și de neînțeles, apoi
m-a salutat ducând trei degete la cozoroc.
Chinuindu-mă să par impasibil, i-am întors salutul.
Mica ambarcațiune se avântă spre vasul mamă care se
vedea, imobil, pe linia invizibilă dintre cer și ocean. Am
privit cu încordare barca până ce silueta pilotului își
pierdu conturul.
Pentru prima dată simțeam din plin briza a cărei
adiere zvânta sudoarea ce-mi curgea pe frunte. Aceeași
țestoasă pe care o văzusem mai devreme mi-a atras din
nou atenția, de data aceasta din imediata apropiere a
pontonului pe care-l ocolea într-un cerc larg. Realizam
natura situației mele neobișnuite. Singur pe o insulă
necunoscută. Un Robinson întârziat. Fără laptop, fără
aparat foto, fără telefon. M-am așezat pe rucsac și am
încercat să-mi adun gândurile. Soarele traversase
înălțimile iar acum cobora spre cealaltă parte a insulei.
Până nu demult strălucitoare și transparentă, apa
devenea tot mai închisă la culoare, presărată cu albul
albatroșilor sau cu cenușiul petreilor care pluteau
deasupra valurilor în căutarea prăzii. M-am ridicat,
mi-am aburcat rucsacul pe umărul stâng și am pornit
spre clădirea pontonului. Scândurile scârțâiau ritmic sub
greutatea pașilor mei. În apropiere nu se auzea nici un
alt sunet. Cercetam, nu neapărat placid, poate puțin
contrariat, oricum intrigat, întreaga construcție.
Așezată pe stâlpi înalți, parțial vizibili, parțial
scufundați, clădirea era o construcție paralelipipedică
cât se poate de simplă, din bușteni închiși la culoare, cu
geamuri protejate de plase metalice – o prevedere
împotriva resturilor purtate de furtuni – și un acoperiș
aproape orizontal, din scânduri întărite cu tablă neagră,
nituită. Pasarela ce se prelungea sub un mic foișor
umbrit de o prelată maro înconjura jumătatea stângă a
edificiului. Aici, în centru, se găsea ușa din fier în fața
căreia, la aproximativ trei metri, o scară de lemn cu
câteva trepte cobora pe țărmul nisipos. Mergând de-a
lungul pasarelei șovăiam, ca atunci când, în curtea unei
case necunoscute, te aștepți ca vreunul dintre locuitori
să-ți iasă în întâmpinare. Nu apăru nimeni.
În timp ce-mi roteam privirile, am zărit un semn a
cărui prezență nu putea fi întâmplătoare. O cutie poștală
metalică, de culoarea bronzului, prinsă la capătul
superior al unui stâlp așezat în imediata apropiere a
scării și înconjurată cu o fâșie de pânză albă, înnodată cu
grijă. După ce am lăsat rucsacul jos, sprijinit de ușă,
m-am apropiat de misteriosul paralelipiped. Am deschis
capacul. Nemișcat, scormoneam cu privirea
semiobscuritatea interiorului său metalic. Înăuntru, un
plic alb-gălbui, fără timbru, fără ștampilă, a cărui zonă
centrală era acoperită de un singur rând, scris cu același
font prețios folosit pentru prima scrisoare adresată mie
de Lordul Newman. La fel ca atunci, rândul mă indica
drept destinatar: „Domnului Alexander Jacob Wills”.
Imediat mi-am rotit privirile, de parcă m-aș fi așteptat
să-l văd undeva prin preajmă pe expeditor. Am alungat
prompt un asemenea gând absurd. Așezat pe scară, am
deschis plicul din care am extras o singură pagină. Era
acoperită pe ambele fețe cu un scris contorsionat, dar
neașteptat de lizibil – la fel precum vocea modulată, însă
atât de clară, a proprietarului insulei. Am profitat de
lumina crepusculară a amurgului spre a începe să citesc,
ușor distras de sunetul monoton al oceanului:
„Domnule Alexander,
Dacă voi deveni de-a dreptul volubil în aceste
scrisori, vă rog să nu considerați un asemenea lucru
lipsit de temei. Departe de mine orice intenție de a irosi
timpul nostru în van! Întrucât ați manifestat dorința de
a păși pe urmele admirabilului dumneavoastră
înaintaș, doctorul Paolo Paltini, vă aflați pe insula unde
se găsește biblioteca îngrijită de dânsul în ultimii ani de
viață. Iar eu sunt dator să vă ofer acele explicații care
pot contribui la îndeplinirea misiunii dumneavoastră.
Recunosc. Nu știu cum să vă transmit anumite
lucruri, destul de neobișnuite, fără a părea contaminat
de superficialitate sau sete de senzațional – mărci
distinctive ale timpurilor noastre lipsite de noblețe.
M-am decis să mă exprim direct, clar și simplu. Sper că
nu veți fi tentat să vă faceți o idee pripită cu privire la
caracterul meu în momentul de față, ci veți lăsa acest
lucru pentru timpul când vom putea spune că ne
cunoaștem cu adevărat.
 Iată: doctorul Paolo Paltini căuta Atlantida. Deși a
făcut progrese semnificative în direcția descoperirii
continentului dispărut, nu a reușit să ducă la bun
sfârșit proiectul care ne-a unit destinele cum nu ar fi
gândit niciodată vreunul dintre noi. Totul a început cu
discuția în jurul unui mic fragment din tratatul despre
istoria Lumii Noi scris de secretarul faimosului
conquistador Hernán Cortés, părintele Francisco Lopez
de Gómara. Permiteți-mi să vă reamintesc acest text:
Platon spune, în dialogurile Timaios și Critias, că în
oceanul Atlantic a existat o insulă numită Atlantida (...),
însă un mare cutremur, urmat de inundații, a scufundat
insula, a măturat oamenii de pe fața ei, iar în acea zonă a
rămas atâta mâl încât nu se mai putea naviga. Unii
afirmă că acesta e un simplu mit, alții, că este istorie
adevărată. (...) Dar acum nu mai există nici un motiv de
îndoială cu privire la insula Atlantis, de vreme ce
descoperirea și cucerirea Indiilor occidentale
mărturisește atât de clar ceea ce Platon a scris despre
numitele pământuri. În Mexico, de asemenea, chiar și
acum ei numesc apa Atl, folosind jumătate din numele
Atlantis, cu un cuvânt care pare a proveni din numele
insulei ce nu mai este. Noi putem să spunem că Indiile
sunt fie insula și pământul descris de Platon, fie
rămășițele acesteia10.
10 „Platón cuenta, en los diálogos Timeo y Critias, que hubo
antiquísimamente en el mar Atlántico y Océano grandes
tierras y una isla dicha Atlántide, mayor que África y Asia,
afirmando ser aquellas tierras de allí verdaderamente firmes y
grandes, y que los reyes de aquella isla señorearon mucha
parte de África y de Europa. Empero que con un gran
terremoto y lluvia se hundió la isla, sorbiendo los hombres, y
quedó tanto cieno, que no se pudo navegar más aquel mar
Atlántico. Algunos tienen esto por fábula, y muchos por
historia verdadera; y Próculo, según Marsilio dice, alega
ciertas historias de los de Etiopía, que hizo un Marcelo, donde
 Convingerea că rămășițele continentului pierdut
s-ar găsi în anumite insule atlantice e cea care m-a
condus la achiziționarea acestei proprietăți. Veți
întreba: „De ce tocmai aceasta?” Răspunsul e simplu.
Pe când urmărea firul căutărilor Părintelui Francisco
Lopez de Gómara, doctorul Paolo Paltini, bunicul
dumneavoastră, a descoperit ceea ce părea a fi... ei
bine, mormântul temerarului spaniol. Aceasta a fost
presupunerea care a condus la gestul meu nebunesc.
Tuturor le-a părut un capriciu de neînțeles graba cu
care am vândut aproape un sfert din colecția de artă a
familiei mele spre a cumpăra un colț pierdut de
Atlantic. Însă, vă asigur, actul nu a fost gratuit.
Căutând, ani în șir, locul unde s-ar fi putut afla
mormântul secretarului lui Cortés, am descoperit pe
această insulă o misterioasă capelă, veche de cel puțin
trei sute de ani, ce adăpostește un sarcofag pe care se
găsește sculptat blazonul conquistadorului. Ruinele din
apropiere, deocamdată inclasabile, ar putea indica
motivul pentru care un asemenea cleric ar fi ales să-și
continue cercetările aici. Iată, pe scurt, scopul real
pentru care, sub aparențele extravagantei mele dorințe
de a-mi strămuta biblioteca pe o insulă din Atlantic,
bunicul dumneavoastră s-a cufundat în dezlegarea
acestei enigme. Nu este exclus să pășiți chiar acum pe
locul unde se găsesc rămășițele civilizației descrise de

se confirma. Pero no hay para qué disputar ni dudar de la isla

Atlántide, pues el descubrimiento y conquistas de las Indias
aclaran llanamente lo que Platón escribió de aquellas tierras,
y en México llaman a la agua atl, vocablo que parece, ya que
no sea, al de la isla. Así que podemos decir cómo las Indias
son las islas y tierra firme de Platón” (Francisco Lopez de
Gómara, Historia General de Las Indias, CCXX: „De la isla
que Platón llamó Atlantide ”, Tomo II, Madrid, 1922, pp.
248-249).
Platon în Critias. Din păcate nu vă pot garanta acest
lucru. Cercetările doctorului Paltini s-au încheiat, cum
bine știți, neprevăzut. Dacă veți dori să le continuați
sau nu, acest lucru depinde doar de dumneavoastră.
Domnule Alexander Jacob Wills, vă rog să vă
considerați pe deplin părtaș la căutările care s-au
desfășurat de-a lungul ultimilor cincisprezece ani.
Bunicul dumneavoastră mi-a vorbit adesea despre
calitățile pe care le-ați dovedit în copilărie. Ați învățat
temeinic greaca și latina, exigență esențială pentru un
adevărat cercetător al lumii antice. În plus, dânsul era
convins că sunteți un „purtător al cheilor” – așa îi
numea pe aceia, puțini, capabili să-și însușească arta
interpretării vechilor texte scrise de păgâni luminați, ca
Platon, Philon ori Proclos, sau de sfinți cărturari
precum Ambrozie al Milanului și Beda Venerabilul.
Când a fost sigur că boala îl va împiedica să ajungă la
capătul drumului său pământesc, m-a rugat să fac
totul spre a vă convinge să-i continuați munca. Pentru
a izbândi acolo unde noi am eșuat veți parcurge
întregul drum de la început. Munca doctorului Paolo
Paltini a fost, însă, atât de prețioasă, încât nu am nici
un regret pentru faptul de a vă supune la această
reluare a firului căutărilor sale. Trebuie să repet ceea
ce am spus la prima noastră întâlnire: nu vă fac nici o
favoare. Dacă acceptați, vă asumați întreaga
responsabilitate care decurge din continuarea unei
misiuni importante. Iar eu, în ceea ce mă privește, vă
asigur că îmi voi face datoria. Încep chiar acum prin a
vă explica câteva particularități ale contextului în care
vă aflați.
Clădirea pe care o vedeți nu poate oferi prea mult.
Vă recomand să căutați atât harta insulei, cât și vechea
lampă cu ulei. Deși destul de vagă, harta vă va ajuta să
localizați punctele importante ale acestei mici lumi. Nu
poate exista un început mai bun decât modesta cabană
în care, de-a lungul a treisprezece ani, a viețuit bunicul
dumneavoastră. Până acolo veți face cel mult o
jumătate de oră. Mergeți pe țărm spre micul munte din
zare – un vulcan stins de secole. Veți întâlni râul căruia
doctorul Paltini îi spunea, cu tâlc, Atl. Înaintând de-a
lungul său spre inima insulei o să găsiți, fără greutate,
ermitajul. În întunericul cel mai adânc va străluci
lumina.
Nu aveți nici un Rubicon înainte. Sper că veți lua
aceeași decizie care a fost descrisă de Julius Caesar cu
oarecare exaltare: Alea iacta est. Doar astfel acele
cuvinte vor deveni, pentru dumneavoastră, pentru
mine, pentru noi, de două ori mai prețioase.
Cu stimă,
Lord Gilbert Newman”
Am citit și recitit scrisoarea până ce lumina se
împuținase într-atât încât lectura deveni imposibilă.
Atlantida... Francisco Lopez de Gómara... cele două
nume refuzau să dispară din mijlocul vârtejului stârnit
în imaginația mea de fragmentul din Historia General
de Las Indias. Convins, inițial, că era vorba de o simplă
muncă de bibliotecar, mă vedeam obligat să admit, cu
oarece suspiciune, că alunecam vertiginos într-o
aventură a cărei natură nu o înțelegeam. Tot sucind pe
toate fețele cuvintele scrisorii realizam, o dată cu lăsarea
serii, că nu puteam rămâne pe loc. Trebuia să descopăr
cabana. Dar nu înainte de a lua cu mine harta și lampa
pe care aveam să le găsesc în clădirea pontonului.
Înăuntru, umbre largi învăluiau colțurile încăperii
prăfuite. După ce ochii mi s-au obișnuit cu obscuritatea,
am deslușit câteva dulapuri între care rasteluri robuste
sprijineau felurite unelte de pescuit. Două mese lungi se
aflau sub geamurile prin care pătrundea licărul luminii
tot mai pale. Pe una dintre aceste mese am deslușit
conturul unei lămpi a cărei sticlă era protejată de bare
metalice subțiri. Alături, o brichetă metalică, ce
funcționa de parcă abia ar fi fost încărcată. Aprinsă,
lampa împrăștie în jur o lumină portocalie, caldă,
învăluitoare. O șuviță subțire de fum negru ieșea prin
partea superioară a sticlei ce proteja flacăra de capriciile
curenților invizibili. Am deschis sertarele meselor, unde
am avut surpriza să găsesc mai multe volume din
scrierile lui Jules Verne și Gilbert Keith Chesterton,
amestecate printre felurite mărunțișuri și nelipsitele
accesorii de pescuit. Nici urmă de hartă. Am cercetat
conținutul dulapurilor metalice. În interiorul unuia
dintre ele, o mică geantă de piele, lungă, subțire, mi-a
atras atenția. Era un port-map în care se găsea, frumos
împăturită, harta întregii insule. Hârtia groasă, pânzată,
acoperită cu un strat protector, era potrivită unui mediu
în care apa putea deveni oricând un pericol. Înzestrat
astfel, am închis ușa, gata să mă avânt spre cabană. Cu
rucsacul în spate, am privit încă o dată silueta cenușie a
clădirii și am pornit, de-a lungul țărmului, spre muntele
al cărui contur întunecat domina capătul îndepărtat al
insulei.
În stânga se afla oceanul. Murmurul său
amenințător nu înceta niciodată. Spre dreapta, masa
compactă a vegetației, la cel mult zece sau cincisprezece
metri de mine, părea trupul culcat al unui gigant
adormit a cărui răsuflare se auzea limpede. Foșnete,
trosnituri, țipete scurte, uneori chiar intense erupții
sonore ce se stingeau la fel de grăbit pe cât de repede se
iscaseră, toate acestea arătau că regnul vegetal era
secondat de prezența, inevitabilă, a păsărilor și vietăților
ce-și aveau sălașul pretutindeni. Mirat, nu eram
niciodată speriat de cele pe care le auzeam. Mergeam și
contemplam cerul care, maiestuos, se împodobea treptat
cu puzderia stelelor ale căror lumini străluceau
nestânjenite de poluarea fotonică a orașelor. Farmecul
peisajului nocturn era amețitor. Înaintam ca printr-un
vis al cărui realism palpabil îl transforma în opusul
extatic al celor mai sumbre coșmaruri. Mult mai
sensibili la mușcăturile amarnice ale răului, se pare că
oamenii nu au inventat un nume potrivit pentru
asemenea experiențe rarisime. Profund istovit,
continuam să merg în timp ce scrutam cu nesaț tot ceea
ce noaptea luminoasă dezvăluia cu generozitate. Doar
atunci când am ridicat privirile m-am oprit, țintuit,
aproape fără respirație. Un pod alb de lumină, alcătuit
dintr-o puzderie de stele și galaxii rătăcitoare, traversa
cerul indigo provocând uimirea minusculului punct
uman pierdut în mijlocul oceanului. Era Calea Lactee.
Lumina sa împrumuta reflexe albăstrui copacilor,
vegetației, apei, până atunci, întunecate. Irizări argintii
tiveau valurile, între care câteva insulițe îndepărtate se
sumețeau asemenea unor siluete mute, nemișcate,
mângâiate de razele stelare. Luna nu răsărise. Lumina
cerească era suficient de puternică spre a transforma
noaptea tot mai adâncă într-un spectacol feeric.
Niciodată nu m-am simțit atât de mic ca în acele
momente, niciodată nu am avut o percepție mai măreață
a creației decât în prima mea noapte pe insula
bibliotecii. Fermecat de tot ceea ce vedeam, mi-am
continuat drumul până când am perceput zgomotul
distinct al râului Atl al cărui curs se revărsa tihnit în
apele oceanului.
Într-adevăr, la scurt timp după aceea, am zărit
sclipirile apei ce șerpuia prin albia nu mai largă de câțiva
metri. Traversa delicat nisipul plajei spre a se pierde în
imensitatea albastrului înconjurător. Dacă urcam spre
mijlocul insulei, de-a lungul cursului râului, trebuia să
pătrund în pădurea, nu foarte deasă, care străjuia de-o
parte și de alta firul curgător. În timp ce-i mulțumeam în
gând prevăzătoarei călăuze, am aprins lampa și am urcat
un mic povârniș aflat chiar înaintea lizierei. După ce am
trecut de pâlcurile palmierilor din primele rânduri m-au
întâmpinat o sumedenie de arbuști, de înălțime
potrivită, între care, din loc în loc, se găseau tufe dese cu
frunze ovale, cărnoase. Lumina lămpii surprindea
feluritele viețuitoare nocturne. Cel mai des vizibili erau
un soi de popândăi care, după ce rămâneau câteva
secunde încremeniți și cu urechile ciulite, țâșneau cu o
viteză uluitoare spre a se pierde în întuneric. Aveam ca
reper malul râului de care nu mă depărtam niciodată
mai mult de doi, trei metri. Pășeam atent, călcând pe
ramuri căzute, și, în unele locuri, chiar pe cochilii de
scoici purtate până aici de oceanul care se revărsa în
timpul fluxului. După ce palmierii au dispărut aproape
complet am văzut, în largul spațiu suspendat deasupra
albiei râului, spectacolul stelar ce reamintea de
atributele imutabile ale veșniciei.
După încă zece minute de mers am remarcat rărirea
copacilor care a continuat până ce m-am trezit la
marginea unui luminiș larg în mijlocul căruia, pe stâlpi
de susținere robuști, se afla așezată – la înălțimea unui
stat de om – cabana. Conturul său nu vădea dimensiuni
prea ample. Plasată la o mică distanță de malul râului,
construcția era capabilă să facă față unei eventuale
creșteri a debitului apei, eveniment mărturisit de
resturile de alge, arbori și arbuști ce se deslușeau la
lumina palidă a lămpii. O scară solidă ducea pe terasa
mare, tot din lemn, care ocupa jumătate din lățimea
întregii structuri. Pășeam numai după ce încercam
fiecare treaptă cu vârful bocancului, spre a evita orice
surpriză ocazionată de vechimea lemnului. Ajuns pe
terasă, am tresărit involuntar. O iguană colorată în
nuanțe diferite de verde, cu ochi roșii-cărămizii ce
reflectau strălucirile flăcării lămpii, mă privea
nemișcată. Doar tremurul gușii sale solzoase trăda
însuflețirea ancestralei vietăți. După un răgaz de
cercetare reciprocă, s-a pus în mișcare, căznit, pe labele
ei cu degete lungi și subțiri ca niște bețișoare cornoase,
îndreptându-se spre marginea din spate a terasei. Din
când în când se oprea, își întorcea cu mișcări bruște
capul, mă cerceta atent, doar spre a-și relua, tacticos,
mersul.
Am descărcat rucsacul în dreptul uneia dintre
băncile de pe terasă. De aici cerul se vedea în toată
plenitudinea sa, cu atât mai mult cu cât prelata destinată
perioadelor ploioase era împăturită și legată cu câteva
curele de marginea acoperișului clădirii. Construită, la
fel ca pontonul, din bârne de lemn închis la culoare,
cabana avea pereții prevăzuți cu geamuri mari, protejate
de grilaje de fier vopsite în verde. Un raft metalic, ce
adăpostea cizme și mantale de cauciuc, se afla sprijinit în
apropierea ușii, vopsită, de asemenea, în verde. M-am
apropiat de intrare. Eram oare gata să reîntâlnesc lumea
celui care-mi îmbogățise copilăria cu atâtea istorii și
povești de neuitat?
Am apăsat clanța și am împins ușa lent, dar cu
putere. Nimic nu mi s-a părut vreodată mai misterios
decât dreptunghiul ce permite pătrunderea într-un
interior necunoscut. Ce ar putea caracteriza mai bine
sufletul unui om, viziunea sa, aspirațiile, realizările sale
personale, decât spațiul unic a ceea numim „acasă”? Aș
fi putut depăna ore în șir amintirile expedițiilor
întreprinse în locuințele părăsite pe care Lorenzo,
prietenul meu umbrian, le explora în timpul lungilor
vacanțe italiene. Nu găseam mai nimic. Doar vaste
încăperi goale, pline de praf și pânze de păianjen, unde,
uneori, cărți și ziare mucegăite zăceau lângă pereții
decojiți. Și totuși momentele când deschideam ușile –
oricât de multe ar fi fost acestea – erau trăite cu cea mai
îndârjită concentrare. O singură dată emoțiile noastre au
atins incandescența.
În raftul cel mai de sus al unei biblioteci, altminteri
pustii, am văzut ceva ce părea a fi o cutie de lemn. M-am
cățărat, îndemânatic, pe scaunele stivuite de Lorenzo,
până ce am reușit să ajung la insolitul artefact. Așezați,
am privit îndelung, fără să îndrăznim să scoatem vreun
sunet, cutia de dimensiunile unei cărți obișnuite. Cu un
gest al capului mi-am invitat prietenul să o deschidă.
„Tu ai văzut-o primul”, mi-a replicat el cu o mină
serioasă. Am apucat capacul și l-am ridicat încetișor. În
interiorul acoperit cu o bucată de catifea, roasă pe
alocuri, se găseau doar câteva fotografii ale unor centre
de pelerinaj – catedrala din Orvieto, mănăstirea
benedictină din Norcia – alături de care odihneau, uitate
de cine știe cine, două inele devoționale, din argint, pe
ale căror minuscule bobițe metalice, fix o sută, se
număra succesiunea de „Ave Maria” și „Pater Noster” ce
înfiripau rugăciunea Rozariului. Atât și nimic mai mult.
Deși nu tocmai o comoară, cutia a reprezentat cea mai
mare descoperire a neuitatelor noastre vacanțe. Păstrez
și azi, undeva, printr-un sertar, unul dintre cele două
inele.
Când am deschis ușa cabanei în care bunicul meu
și-a petrecut ultimii ani de cercetător și istoric al lumilor
străvechi, eram convins că voi cunoaște un ambient
încărcat de mistere. După primii centimetri parcurși ușa
se opri, blocată de podeaua denivelată. Am reușit să o
împing până la perete doar după ce am ridicat-o, ușor,
cu toată grija, de clanță. Priveam o cameră lungă de cel
mult zece de metri și cu puțin mai îngustă, în care se
vedea mobilierul auster - un pat, o masă lată, un dulap și
câteva rafturi cu cărți, atârnate de pereți. La intrare, în
dreapta ușii, o măsuță pe care se găseau o lampă cu gaz
și felurite ustensile culinare. Deasupra ei, un barometru
al cărui ac indica „Vreme bună”. În partea opusă, un
cuier din fier forjat slujea drept suport pentru o pelerină
din doc negru, câteva vestoane și bastoane de excursie.
Acoperită, doar pe această porțiune de lângă intrare, cu
o prelată groasă, podeaua de lemn brun era descoperită
în tot restul locuinței.
Observând un bec atârnat de tavan, am căutat,
instinctiv, întrerupătorul. Micul buton se găsea chiar
lângă ușă. O lumină albă, incoloră, nu foarte intensă,
inundă întreaga încăpere. Am stins lampa. Pe masa cea
lată din capătul opus am observat o lanternă mare,
verde, al cărei geam fixat cu șuruburi solide arăta că
aveam de-a face cu un instrument destinat iluminării
subacvatice. Un acumulator dreptunghiular și
dispozitivul de încărcare se găseau alături. În dreapta
mesei, lipit de perete, patul, acoperit cu o pătură subțire,
a cărei culoare albastră, decolorată, trăda vechimea ei,
era, neîndoielnic, la fel de tare ca patul bunicului din
casa noastră italiană, unde petrecusem atâtea
după-amiezi răsfoind atlasele sale de antichități și
arheologie. Doctorul Paolo Paltini se obișnuise în timpul
serviciului militar să doarmă în condiții precare, pe o
bucată de lemn acoperită cu o cergă subțire de lână.
Singurul element de confort al întregii încăperi, a cărei
ordine riguroasă contracara impresia de ambient
ponosit, acoperit de un strat subțire de praf, era fotoliul
balansoar din lemn curbat. O privire atentă m-a convins
fără greș că era tocmai acel balansoar pe care-l știam din
copilărie. Și, tot la fel ca în copilărie, am simțit imediat
impulsul irezistibil de a mă legăna în această piesă unică
de mobilier.
Câteva minute m-am odihnit ascultând scârțâitul
ritmic al scaunului de lemn. Oboseala zilei se temperă,
asemenea stratului de nisip agitat ce se reașează pe
fundul apei în curs de limpezire. Mi-am lăsat capul pe
spătarul acoperit cu o bucată de pâslă moale. Vedeam
cum lumina lămpii se topea între grinzile înalte ce
susțineau acoperișul puternic înclinat. Cu mișcări
fulgerătoare, câteva șopârle se deplasau de-a lungul
bârnelor groase, închipuind grațioase figuri geometrice.
Faptul că nu căutau defel să se ascundă în zonele
umbroase ale acoperișului era semnul clar al
familiarității lor cu ocupantul acestui sălaș. Lipsită de
tavan, încăperea părea rezultatul combinației dintre o
chilie benedictină, un adăpost pescăresc și sala de
lectură a unei mici biblioteci de provincie. Liniștit,
ascultam zgomotele nopții ce se auzeau prin ușa
deschisă. Am adormit.
Frânturi fulgurante de vis, în care amintiri din
adolescență se amestecau cu chipurile unor colegi de
școală ale căror nume le uitasem demult, și, arar, chiar
cu chipul tăcut al doctorului Paolo Paltini. Toate acestea
se perindau pe ecranul tainic al inimii, având ca fundal
sonor neodihnitul clipocit al valurilor. Fără nici un semn
prevestitor, mi se arătă casa în care găsisem, împreună
cu Lorenzo, cutia cu cele două inele-rozariu. Umblam,
pe vârful picioarelor, din cameră în cameră, deschideam
cu grijă ușile și cercetam fiecare colțișor, fiecare raft,
fiecare dulap, fiecare posibilă ascunzătoare. Ce căutam?
Ce...? Incapabil să răspund, simțeam cum întreaga
tensiune a investigației fără sfârșit se amplifica
neîncetat. Tot mai tulburat după fiecare eșec, aș fi
izbucnit, probabil, în lacrimi, dacă nu m-aș fi trezit,
agitat, din acest straniu pelerinaj oniric.
Nu am reușit să-mi reamintesc unde mă aflu decât
după ce am privit, nedumerit, câteva zeci de secunde în
jur. Amorțit, m-am ridicat spre a stinge becul. În mod
neașteptat, acest act nu a dus la așternerea întunericului,
ci doar la modificarea intensității și culorii luminii ce
învăluita interiorul cabanei. O eterică strălucire
albăstruie, de origine incertă, împiedica triumful deplin
al nopții. După ce am privit pe geam mi se dezvălui
misterul: luna, aproape plină, plutea jos, deasupra
extremității vestice a pădurii. Era spre trei dimineața.
Am luat rucsacul și am reintrat în cameră. Am închis
ușa. M-am schimbat cu încetineală atârnându-mi
hainele în cuierul de la intrare. Întins pe patul tare,
priveam nemișcat masa și geamul de deasupra. M-am
ridicat. Lumina lunii dezvăluia un peisaj în care râul Atl
se pierdea în spatele malurilor ocupate de copaci, arbuști
și numeroase tufișuri. Apropierea sălbăticiei mă făcu să
zâmbesc.
Eram gata să mă întorc la locul de odihnă când, pe
peretele din stânga mesei, am observat câteva semne
ușor fosforescente, abia vizibile, scrijelite pe lemnul
închis la culoare. Înfrigurat, am aprins lampa. Semnele
dispărură. După ce am stins și reaprins lampa de două
trei ori am intuit rațiunea tainei: lumina lunii era cea
care le făcea vizibile, împrumutându-le o nuanță
albăstruie. M-am apropiat la o palmă de locul unde se
vedeau literele fosforescente spre a desluși următoarele
cuvinte: „...sin otra luz y guía, sino la que en el corazón
ardía”11. Călăuzit de nestăvilitul imbold interior
declanșat prin aceste cuvinte, am început, febril, să
bâjbâi cu degetele de-a lungul textului selenar. Am
apucat marginile acelei porțiuni a bârnei cu palma larg
deschisă. Când am tras, scândura-capac s-a desprins, iar
în spatele ei o adâncitură își făcu apariția. Abia atunci
am deslușit semnificația uneia dintre propozițiile,
aparent fără noimă, din scrisoarea lăsată de Lordul
Gilbert Newman la ponton: „În întunericul cel mai
adânc va străluci lumina”. Fără să stau pe gânduri, am
reaprins lampa și m-am apropiat de nișa din bârna
cabanei. Interiorul ei ascundea un alt mesaj, scris, de
această dată, pe o singură bucată de carton cu filigran,
așezată deasupra unui caiet gros, protejat prin coperți de
piele cu manșete în formă de plic. Conținutul
ascunzătorii era completat de un stilou vechi, cu peniță
de aur, a cărui uzură indica îndelungata folosire a
instrumentului.
Pe prima pagina a caietului, în colțul din dreapta, jos,
am putut citi cu glasul gâtuit de emoție: „Însemnări
zilnice. Paolo Paltini”. Fără a-l deschide l-am așezat pe
masă, alături de mesaj. Pentru câteva minute m-am
mulțumit să cercetez cu luare aminte stiloul. Negru,
lucios, cu un capac ce putea fi pus sau scos prin
înșurubare, înzestrat cu un rezervor în care se vedea un
rest de cerneală, purta o peniță aurită în formă de romb.
Micul bumb din vârf, pe jumătate tocit, reprezenta
mărturia mută ce amintea nenumăratele pagini scrise cu
ajutorul său. Școlar conștiincios, l-am umplut cu
cerneală din călimara care stătea la vedere pe unul
dintre colțurile mesei. Căutam prin asemenea acțiuni să

11„...fără
altă lumină și călăuză decât cea care-mi ardea în inimă”
(Sfântul Ioan al Crucii, Noaptea întunecată).
temperez curiozitatea tumultuoasă ce mă împingea atât
spre lectura mesajului, cât și spre explorarea jurnalului.
Am răsuflat adânc și am luat, mai întâi, micul carton cu
filigran acoperit pe ambele fețe de mesajul Excelenței
Sale. Nemișcat ca o statuie, am parcurs cuvintele ce
explicau prezența jurnalului în ascunzătoare.
„Domnule Alexander,
Nu v-ați așteptat, poate, la o confirmare literală a
cuvintelor din scrisoarea anterioară: În întunericul cel
mai adânc va străluci lumina. Vă asigur: nimic nu este
întâmplător. Pentru bunicul dumneavoastră cheia
cercetărilor întreprinse a fost, totdeauna, strâns legată
de înțelepciunea autorului său favorit, sfântul poet
mistic Ioan al Crucii. Călătorim prin întuneric. Doar cei
ce cunosc drumul spre lumină ne pot ajuta în
investigațiile noastre.
Lectura jurnalului vă va revela urmele unei cunoaș-
teri la care v-am invitat să vă aduceți contribuția. Aici
se află ultimele sale concluzii referitoare la sarcofagul a
cărui cercetare, în următoarele zile, vă va spori
uimirea. Sau nedumerirea. La început părea a fi vorba
de locul de veci al Părintelui Francisco Lopez de
Gómara. Se pare că nu este așa. Osemintele ocupantu-
lui nu au fost găsite niciodată. Rămâne acesta, precum
multe altele, unul dintre misterele pe care sunteți
chemat să le descifrați: pentru cine a fost construit
cenotaful din capelă? Ce legătură poate avea o
asemenea construcție cu misterul Atlantidei? Spre a vă
antrena ascuțimea minții în găsirea răspunsurilor nu
am precupețit nici un efort, nici un mijloc. Vă invit să
vizitați clădirea principală de pe această insulă, locul
unde bunicul dumneavoastră și-a desfășurat
cercetările ultimilor ani: biblioteca. Acolo, vă asigur,
veți avea de înfruntat o enigmă mai amplă decât cea de
aici. Dar… să nu anticipez. Toate acestea au fost
concepute cu unicul scop de a vă plasa în acel context
care, doar el, poate face vizibilă soluția căutărilor
noastre.
Cum ajungeți la bibliotecă? Râul Atl va fi, în
continuare, firul dumneavoastră călăuzitor. Urmați-l
până la sursă! De acolo veți identifica lesne destinația
întregii dumneavoastră călătorii.
La vârsta mea nimic nu mă poate mulțumi mai
mult decât gândul că veți avea ocazia să explorați locul
unde bunicul dumneavoastră și-a petrecut ultimii ani
din viață. Nu, paradisul nu este o bibliotecă, însă un
asemenea loc, aici, în exil, poate fi considerat un
adevărat preludiu al acelei cunoașteri accesibile doar
în paradis.
Cu încredere,
Lord Gilbert Newman”
Instantaneu, am simțit oboseala adunată în ultimele
zile ca pe o teribilă greutate ce-mi apăsa capul, umerii,
pieptul, întregul corp. Am mângâiat coperțile de piele ale
jurnalului după care m-am îndreptat spre pat. M-am
întins oftând. Cu ochii închiși, percepeam foșnetul
frunzelor și strigătele rare - dar tocmai de aceea mult
mai pătrunzătoare - ale păsărilor ce-și aveau cuiburile în
frunzișul bogat al vegetației din apropiere. Imaginea Căii
Lactee, pe care o contemplasem de-a lungul drumului
străbătut până aici, revenea cu insistență în imaginația
mea plină de atâtea fantasme. Se amesteca nu o dată cu
frânturi din visul în care exploram nenumăratele camere
ale unei case în care căutam acel ceva necunoscut pe
care știam că-l pierdusem cu mulți ani în urmă. Deși
aproape adormit, la granița dintre realitate și reverie, am
constatat că vuietul îndepărtat al valurilor nu înceta să
răsune. Oare exista vreun loc pe insulă de unde
zgomotul lor nu poate fi auzit? Aceasta a fost ultima
întrebare iscată înainte de mă cufunda într-un somn la
fel de adânc precum insondabilul abis acvatic ce
înconjura insula fără nume.
Târziu, când timpul depășise de ore bune momentul
amiezii, m-a trezit un sunet slab. În orice alt loc ar fi
părut firesc, dacă nu de-a dreptul banal: un ciocănit ușor
în ușă. Dezmeticit, am sărit în picioare cu aceeași iuțeală
cu care realizasem că în mijlocul singurătății un
asemenea zgomot era cel mai straniu lucru imaginabil.
Încordat, nemișcat, am ascultat cu atenție neverosimilul
ciocănit. Sesizam anomalia sonoră ce sugera o
proveniență diferită a insistentului zgomot:
ciocăniturile, ușoare și la intervale mai mari decât dacă
ar fi fost provocate de arătătorul îndoit al unei ființe
omenești, nu încetau nici o clipă. Pășind pe vârfuri,
m-am îndreptat spre ușă. Am deschis-o cu grijă. Nimeni
nu bătea în lemnul ei. Zgomotul, care acum se auzea
mult mai limpede, venea de undeva din zona terasei.
Aplecat, am privit în direcția indicată de sunetele
lemnului lovit neîntrerupt. Elucidarea misterului mi-a
smuls un zâmbet larg și un oftat de ușurare: iguana
pășea agale de-a lungul unei plăci de lemn pe care
degetele cornoase o loveau ritmic, fără încetare. Am ieșit
de-a dreptul bucuros pe platformă, dezmorțindu-mi
oasele și privind cu mult interes în jur. Pășeam pe
urmele iguanei care, după ce mă țintui, nemișcată, cu
ochii ei rotunzi, dispăru după marginea terasei. Pentru
prima dată am cercetat peisajul din spatele cabanei.
O mică construcție din lemn, deasupra căreia se
vedea un cilindru masiv, mi-a atras atenția. M-am
încălțat și am coborât spre a studia îndeaproape
structura. Am descoperit un duș destul de rudimentar,
dar funcțional, ale cărui dulapuri conțineau toate
accesoriile necesare. Cilindrul nu era nimic altceva decât
voluminosul bazin în care apa ploilor era colectată spre
folosul ocupantului cabanei. Astfel împrospătat, am
mâncat pe fugă și m-am așezat în balansoarul de lemn,
cu jurnalul doctorului Paolo Paltini pe genunchi. I-am
mângâiat coperțile înainte de a mă afunda într-o lectură
pe care doar lăsarea serii o întrerupse. Semiîntunericul
mă obligă să aprind lumina. Deși cel mult cincizeci de
pagini erau acoperite cu scrisul mărunt al bunicului,
lectura, întreruptă de nenumărate reluări ale anumitor
fragmente, s-a prelungit până după miezul nopții. În
ciuda efortului pe care l-am depus spre a pătrunde cât
mai adânc în conținutul acestor note, realizam că
întregul mister al căutărilor Lordului Gilbert Newman
secondat de bibliotecarul său, Paolo Paltini, nu scăzu.
Dimpotrivă.
Din tot ceea ce citeam reieșea că anumite descoperiri
fuseseră făcute în ultimii trei ani. Mă intrigase, în
special, mențiunea repetată a unei peșteri vulcanice în
care s-ar fi aflat epava unei brigantine din secolul al
XVII-lea. În interior fusese găsită o lucrare pe care
jurnalul o numea „opusculul lui Stephanus”. Deși nici un
detaliu nu sugera această concluzie, m-am gândit la
Henricus Stephanus, editorul renascentist al
dialogurilor lui Platon. Sarcofagul gol, descoperit în
capela situată undeva, spre capătul estic al insulei, pe un
platou denumit „Mandibula”, era pomenit cel mai des.
După ce am studiat amănunțit notele în care era descris
cenotaful, am aflat toate acele întrebări ce-l
frământaseră cu insistență pe doctorul Paltini în ultimii
ani din viață. Care era destinația capelei? De ce un
sarcofag gol? Dar, mai ales, cum putea fi explicată
sculptura de pe una din fețele laterale – blazonul lui
Hernán Cortés? Să fi fost cineva din cercul apropiaților
săi? Numele lui Francisco Lopez de Gómara era
menționat și el de nenumărate ori. Descoperirea
brigantinei părea a fi exclus definitiv o asemenea
posibilitate: urme concludente dovediseră că acea
corabie nu era mai veche de secolul al XVII-lea. Ori
părintele Gómara trăise și murise în secolul al XVI-lea.
Prin mijlocirea detaliilor menționate în jurnal,
obțineam, în sfârșit, o perspectivă aproape completă
asupra muncii doctorului Paltini și a distinsului său
prieten. În mijlocul unei adevărate avalanșe de ipoteze și
teorii, numele Atlantidei era singurul reper constant,
unificator. Fire disciplinată, am decis să fac ordine în
puzderia de idei printr-o recapitulare cât mai fidelă a tot
ceea ce știam în acest moment.
Pasiunea bunicului meu pentru lumea greacă a
însemnat, la fel ca pentru mulți alți erudiți, o îndelungă
adăstare asupra dialogurilor lui Platon. În special
miturile autorului atenian i-au marcat tinerețea și l-au
condus, în cele din urmă, spre o monumentală dizertație
elaborată pe când avea doar douăzeci și unu de ani. În
mod fatal, dar rodnic, de atunci s-a confruntat perpetuu
cu una dintre cele mai controversate chestiuni prezente
în miezul dialogurilor platoniciene. Câți istorici, erudiți
și aventurieri nu s-au întrebat dacă relatarea despre
Atlantida este istorie sau mit?
Devenit subiectul său favorit, povestea Atlantidei i-a
înflăcărat imaginația. De-a lungul anilor, dosarele în
care a continuat să adauge noi și noi interpretări ale
dialogurilor Timaios și Critias creșteau necontenit. Între
opiniile înregistrate cu acribie s-a numărat misteriosul
fragment din Historia General de Las Indias a
părintelui Francisco Lopez de Gómara.
Concluzia clericului spaniol l-a împins spre lărgirea
orizonturilor investigațiilor sale istorice, arheologice și
filologice, altminteri, bine circumscrise: „Noi putem (...)
să spunem că Indiile sunt fie insula și pământul descris
de Platon, fie rămășițele acesteia”. Nume ce reflecta
măsura cunoștințelor epocii lui Columb, „Indiile”
pomenite de capelanul lui Hernán Cortés reprezentau
denumirea acordată, înainte de cartograful Martin
Waldseemüller, pământurilor Lumii Noi.
Poate că totul ar fi rămas la stadiul unei simple
investigații academice dacă, în anii '80, Paolo Paltini nu
ar fi avut ocazia să exploreze arhivele Cancelariei Regale
din Valladolid, orașul unde se presupunea că istoricul
spaniol și-ar fi dat obștescul sfârșit, cândva între 1557 și
1570. Lungile plimbări prin zonele istorice ale urbei,
orele de contemplație petrecute în penumbra bisericii
Sfântului Paul sau a bazilicii Sfânta Maria Veche, i-au
întărit dorința de a se reculege în fața rămășițelor acelui
autor care a avansat una dintre cele mai interesante
ipoteze privitoare la supraviețuirea rămășițelor
Atlantidei.
Nu mică i-a fost însă mirarea, atunci când i s-a spus
că locul de veci al Părintelui Francisco Lopez este
necunoscut. Contrariat de o asemenea lacună biografică,
a petrecut câteva săptămâni în micuța localitate
Gomara, din Vechea Castilie spaniolă, punctul zero al
primelor sale cercetări menite să stabilească amplasarea
mormântului.
Rezultatele pot fi descrise în trei cuvinte: eșec după
eșec. Fiecare înfrângere, fiecare pistă falsă, devenea noul
dig menit să ridice nivelul fluxului unui entuziasm bine
temperat. Nimic nu l-a putut opri din căutările sale. A
inclus pe lista ipotezelor posibilitatea ca Părintele
Gómara să fi lăsat în urmă nu doar Valladolid-ul, ci chiar
Spania, pentru o destinație în acea lume despre care
credea că ascunde rămășițele Atlantidei. Înzestrat cu
tenacitatea unui căutător de comori, doctorul Paltini a
început să citească toate cataloagele și jurnalele
maritime ale epocii în căutarea numelui clericului
spaniol. Târziu, după luni întregi petrecute în praful
arhivelor fostelor companii maritime, a descoperit
relatarea căpitanului unei mici ambarcațiuni, „San
Esteban”, întors din Barbados în preajma anului 1625.
Acesta pomenea în jurnalul de bord, fără a menționa
vreun nume, o mică insulă unde oprise pentru două zile
spre a se aproviziona cu apă potabilă.
Explorator improvizat, în acest loc căpitanul de pe
„San Esteban” ar fi văzut o capelă gotică, precum și
rămășițele unor construcții străvechi. Poate că totul ar fi
căzut din nou în uitare, dacă mărturia nu ar fi conținut
un detaliu uluitor. Pe sarcofagul din interiorul capelei
era sculptat un blazon ce semăna izbitor cu acela al
faimosului Hernán Cortés. Conform uzanțelor epocii,
doar un membru al casei conquistadorului sau unul
dintre protejații săi foarte apropiați și-ar fi decorat astfel
locul de veci. Mobilizat de acest amănunt, bunicul meu a
alcătuit o listă cu toate insulele ce ar fi putut adăposti
misteriosul cenotaf. Căutările sale neobosite l-au condus
până în arhivele Vaticanului. Aici s-a întâlnit, pentru
prima oară, cu Lordul Gilbert Newman.
O discuție începută pe holurile bibliotecii a fost în
măsură să-i reveleze interesul, lipsit de orice entuziasm
facil, arătat de Excelența Sa unor subiecte istorice
riscante. După ce i-a destăinuit consecințele
imposibilității de a stabili locația mormântului
părintelui Francisco Lopez de Gómara, doctorul Paltini a
găsit în ultimul reprezentant al casei ducilor de Kirkwell
suporterul ideal, dornic să-l sprijine în identificarea
insulei. Roadele colaborării lor nu au întârziat să se
arate. Împreună au reușit să stabilească, cu precizie,
locația acelui minuscul punct pierdut între ape. La
capătul câtorva luni de discuții și explorări, lordul a decis
cumpărarea insulei, pentru a înlesni continuarea
investigațiilor în condiții optime. Așa a apărut cabana în
care mă găsesc chiar acum, și, ceva mai târziu, biblioteca
unde comorile cărturărești ale casei Newman și-au găsit
adăpostul oceanic. Ultimii ani din viața bunicului au fost
marcați de febrilitatea explorării unor ruine a căror
clasificare a rămas discutabilă, dar și de căutarea
neîntreruptă a rămășițelor celui căruia i-ar fi fost
destinat sarcofagul. În ciuda anumitor descoperiri,
suficiente cât să justifice achiziționarea insulei, nici
măcar una dintre aceste investigații nu a fost încheiată.
Îmi era limpede motivul pentru care Lordul Gilbert
Newman mă implicase într-o aventură insolită.
Fiecare pagină din jurnal trezise în sufletul meu o
stare de bucurie pe care o socoteam definitiv pierdută și,
cel mai probabil, inaccesibilă pentru tot restul zilelor.
Recapitulasem, în doar câteva ore, lecturile copilăriei și
ale adolescenței, laolaltă cu frânturi din studiile primei
tinereți, ce evocau subiecte pasionante precum existența
Atlantidei, teoriile călugărului iezuit Athanasius Kircher
sau posibilele legături dintre vechea cultură a Egiptului
și insula scufundată. Dar, mai presus de toate,
percepeam mireasma discretă a frumuseții revelate în
ultima propoziție consemnată în jurnal. Nella lontana
isola dove regna una sola stagione...
Am adormit decis ca a doua zi să pornesc, fără nici o
amânare, spre punctul focal al insulei: fabuloasa
bibliotecă a Lordului Gilbert Newman.
 CAPITOLUL 5:
Încercarea labirintului

M
ă opream, priveam în jur cu atenție, încercam
să mă desprind din universul fulgurațiilor
lăuntrice spre a mă lăsa inundat de tot ceea ce
mă înconjura. La scurt timp după ce-mi reluam
drumeția, alunecam inevitabil pe pantă abruptă a
întrebărilor fără răspuns. Cu rucsacul în spate, mă
sprijineam apăsat în bastonul cu măciulie argintie pe
care-l luasem din rastelul cabanei. Înaintam pe malul
râului în timp ce răsuceam pe toate părțile cuvintele
Lordului Gilbert Newman și însemnările din jurnal.
Învăluită de aura tragicei ei povești, insula Atlantidei
plutea, asemenea unei stele gigantice, deasupra tuturor
închipuirilor mele scufundate în penumbră. Din
mănunchiul firelor furnizate de notele bunicului meu și
de scrisorile călăuzitoare, țeseam tapiseria unei istorii al
cărei conținut nu era mai puțin straniu decât unicornii
pe care-i contemplasem în colecțiile muzeului „The
Cloisters” din New York. Împletit cu cel al lui Hernán
Cortés, numele Părintelui Francisco López de Gómara
nu-mi dădea pace. Biografiile sale afirmau că murise
cândva, între anii 1557 și 1570, nimeni nu știa precis
când, nimeni nu știa precis unde. Atât. Neliniștea care
însoțea toate încercările mele de a desluși un scenariu
plauzibil se tempera, parțial, ori de câte ori îmi
aminteam că mă îndreptam spre biblioteca unde urma
să continui munca de cercetare desfășurată de-a lungul
ultimilor cincisprezece ani de către unul dintre cei mai
avizați cunoscători ai acestor subiecte „exotice”.
 Călăuzit de firul contorsionat al râului Atl, ale cărui
meandre mă purtau prin hățișul pădurii ce-i străjuia, la
oarece distanță, malurile, mergeam spre destinație. Ici și
colo, câte un palmier singuratic se înălța înclinat, dar nu
mai puțin maiestuos, deasupra apei. Piuituri insistente
se auzeau dinspre rădăcinile boschetelor încâlcite ce
umpleau golurile dintre copaci. Câteva păsări ciudate
s-au repezit în apă, unde au prins a înota energic.
Penajul lor gri era aproape negru în zona capului, iar
deasupra ciocurilor albe ca spuma laptelui le străluceau
ochii – mici bobițe portocalii. Zgomotele pasagere m-au
ajutat să realizez liniștea de care eram înconjurat. Spre
deosebire de noaptea ale cărei șoapte intense le auzisem
cu două zile în urmă, ziua părea mult mai calmă, iar
multitudinea sunetelor produse de viețuitoarele
înaripate putea fi percepută doar ca un simplu fundal, pe
cât de bogat și amplu, pe atât de îndepărtat. Fără a
cunoaște biosfera insulei, intuiam că de-a lungul zilei
majoritatea covârșitoare a păsărilor se regrupa în zona
țărmului sau pe micile insulițe din jur. Doar acolo
puteau survola oceanul în voie, spre a căuta peștii de
care depindea supraviețuirea lor.
M-am oprit în fața unui copac prăbușit, a cărui
coroană se scălda în apele râului. Văzusem mai multe
asemenea priveliști de-a lungul țărmului, remarcasem
chiar și câțiva palmieri dezrădăcinați, ale căror frunze se
uscaseră deja. Lipsit de experiența furtunilor care
bântuiau cu furie în această parte a Atlanticului, nu
deslușeam mesajul de avertizare transmis de asemenea
rămășițe. După aproape jumătate de oră de mers tihnit
și, cel mai adesea, șovăielnic, am observat că în partea
dreaptă privirea nu mai întâlnea nelipsiții arbuști și
copaci, ci doar tufișurile, a căror desime nu scăzuse
defel. Pe celălalt mal al râului, vegetația cunoștea o
modificare asemănătoare. În stânga apei, dispariția
copacilor făcu vizibilă o îngrămădire de stânci granitice
care semănau cu un gigant ghemuit ce-și ținea fruntea
lipită de genunchi. Pietre de mari dimensiuni flancau
malurile râului, obligându-mă să mă angajez într-un
slalom labirintic. În doar câteva minute am ajuns lângă
uriașul pe alocuri gri, pe alocuri alb-gălbui. Dincolo de
pietrele care, în imaginația mea, reprezentau picioarele
sale, am văzut un peisaj diferit, dominat de zgomotul
continuu făcut de șuvoiul unei mici cascade. Undele ei se
prăvăleau asupra roții înfipte într-un masiv ax metalic ce
ieșea prin peretele construcției cubice aflate pe malul
drept al apei. Stâlpii și cablurile atârnate nu lăsau loc
nici unei îndoieli: eram în fața generatorului de curent al
insulei. Zgomotul făcut de cascadă semăna cu sunetul
apei vărsate, neîncetat, dintr-un vas. Puteam observa
cum masa lichidă ce se scurgea deasupra roții era
aruncată ritmic de paletele acesteia. Am privit câteva
minute fascinantul spectacol, metaforă desăvârșită a
scurgerii anilor propriei vieți, a timpului pierdut și fără
de întoarcere.
Printre tufișurile răsfirate în dreapta clădirii, firul
unei poteci năpădite de iarbă urca pieziș spre înălțimea
de unde se revărsa apa. Sus putea fi văzut un alt stâlp ce
purta cablurile către o destinație, deocamdată, invizibilă.
Am început să urc. Pășeam la fel de atent și apăsat ca
până atunci. Nerăbdarea iscată de dorința de a cuprinde
dintr-o privire o suprafață cât mai mare a insulei creștea.
Ajuns pe platou am văzut, printre tufișuri și arbuști,
părți din lacul identificat pe hartă. Apele sale liniștite, pe
a căror suprafață se formau, în bătaia vântului domol,
mici valuri care scăldau țărmurile, evocau numele
consemnat deasupra coordonatelor locației sale: „Lacul
oglinzii”. Continuam să înaintez spre suprafața lacustră
ce măsura, până la celălalt mal, mai mult de un
kilometru. Acoperit de pietriș, resturi vegetale și petice
de nisip, țărmul pietros era înconjurat de numeroși
arbuști ce se împuținau spre partea dreaptă a luciului
apei. Pe malul dinspre ocean al lacului se înălța o
construcție impunătoare. De culoare gri deschis, fusese
clădită după un tipar victorian, îmbogățit cu ferestre
ogivale în cel mai curat stil gotic. Înconjurată de ziduri
destul de înalte, împodobită cu geamuri-vitralii ale căror
culori se vedeau cu greu prin ochiurile plaselor de
protecție contra furtunilor, clădirea era proiecția
arhitectonică a ținutei Lordului Gilbert Newman.
Grandioasă fără a fi copleșitoare, întemeiată pe un prim
nivel a cărui lungime măsura mai bine de o sută de
metri, biblioteca era dominată de un turn paralelipipedic
ale cărui geamuri și creneluri înguste aminteau de
castelele medievale. Pentru un ochi avizat, el evoca
silueta dreaptă, armonioasă, a descendentului ducilor de
Kirkwell.
Înainte de a porni am scrutat pentru câteva minute
peisajul din direcția opusă lacului. Acolo, spre
extremitatea nord-estică, între copacii de la marginea
pădurii care cobora și urca sinuos, strălucirea unui ciob
de oglindă îmi atrase atenția. De la o asemenea distanță
era imposibilă identificarea sursei misterioasei sclipiri.
M-am întors spre lac și am privit firul apei care se
prăvălea neobosit punând în mișcare roata generatoru-
lui. După ce mi-am șters fruntea, am pornit spre clădirea
în interiorul căreia speram să găsesc răspunsurile
potrivite pentru toate întrebările ultimelor zile.
Orice adiere încetase. Apele întunecate erau complet
liniștite. Se auzea doar zgomotul neîncetat al oceanului,
acoperit când și când de țipetele pescărușilor și ale
celorlalte păsări. Foșnetele din zonele umbroase ale
tufișurilor încetau, pentru scurt timp, atunci când îmi
alungam singurătatea scoțând câte un sâsâit apăsat.
Zbaterile puternice de la suprafața apei semnalau
prezența peștilor care prindeau mici insecte plutitoare.
Nimic din toate acestea nu reușea să-mi distragă atenția
de la unicul punct focal al drumului. Priveam biblioteca
abia stăpânindu-mă să nu pornesc în fugă spre cel mai
important obiectiv al întregii călătorii. Turnul creștea
văzând cu ochii. Scara din fața semețelor uși de la intrare
era deja vizibilă. Ajuns la destinație, nu am fost defel
surprins să descopăr, lipită de primul stâlp, o cutie
poștală asemănătoare cu cea care mă întâmpinase la
ponton.
Nelipsit la întâlnire, plicul cu filigran și antet - pe
care numele Lordului Gilbert Newman era tipărit cu
neobișnuitele caractere romane - se afla acolo. L-am
introdus grăbit în buzunarul de la piept, după care am
început să urc treptele. Inima îmi fremăta cuprinsă de
entuziasm. Perspectiva explorării unei biblioteci mă
făcea totdeauna să mă simt asemenea fratelui Beda,
supranumit Venerabilul, în vremurile când străbătea
coridoarele abației Monkwearmouth–Jarrow, murmu-
rându-și rugăciunile.
Un zgomot ritmic, de origine incertă, îmi temperă
elanul. Călcam tot mai ușor. Oprit, mi-am aplecat capul.
Ascultam intens cu intenția de a stabili direcția și natura
sunetului indescifrabil. Venea de undeva din partea
stângă a ușii de la intrare, chiar de pe platforma de
piatră la care conduceau numeroasele trepte. Doar
stâlpul de susținere al acoperișului ascundea privirilor
mele sursa zgomotului sacadat. Era o iguană identică cu
aceea care mă întimpinase pe terasa cabanei. Tacticos,
se îndrepta spre capătul platformei de piatră.
 O dată lămurit misterul m-am apropiat de ușile
înalte. Situate în dreptul ochilor, mânerele din fier forjat,
argintiu și mat, păreau de neclintit. Întruchipare a
perenității cunoașterii conținute în volumele bibliotecii,
poarta marca trecerea, neîndoielnic dificilă, dintre
lumea vizibilă, sensibilă, a evanescenței și lumea
nevăzută, inteligibilă, a universaliilor. Hotărât, am
apăsat pe vârful bombat al celor două clanțe. Un clinchet
sec anunță deblocarea ușilor: am împins cu toată
puterea. Mă așteptam ca întreaga lor greutate să se
opună mișcării de deschidere. M-am trezit în fața unui
dreptunghi ce însuma lățimea celor două uși, o secțiune
întunecată care absorbea lumina zilei fără a permite nici
unei particule fotonice să străbată drumul de întoarcere
spre ochii mei curioși. Mi-au trebuit câteva minute până
ce am îndrăznit să fac primii pași. Auzeam scârțâitul
podelei din lemn la fel de clar cum percepeam ritmul
sacadat al propriei respirații. Atinsesem polul zero al
călătoriei. Eram în labirint.
Încet, ochii mi se obișnuiau cu semi-obscuritatea
interiorului, astfel încât deja întrezăream umbrele unor
coloane și ale unor uși la fel de impunătoare precum
poarta bibliotecii. Ajutat de razele de lumină ce pă-
trundeau timide prin ușile larg deschise, am descoperit
în dreapta intrării un întrerupător metalic, auriu. Am
apăsat micul buton negru din centru cu aceeași
precipitare cu care, în copilărie, speriat de întuneric,
aprindeam luminile în podul casei din Umbria. Miile de
străluciri împrăștiate de cele două policandre m-au făcut
să clipesc. Puțin mai departe, într-o vitrină de sticlă
înaltă și îngustă, sclipea o armură neagră, decorată cu
filigrane aurii, măiestrit lucrate. Minuțiozitatea cu care
erau aplicate niturile ce fixau umerierele de pieptar,
precizia îmbinărilor, eleganța coifului a cărui creastă
pornea chiar din cozorocul metalic de deasupra vizierei,
toate acestea sugerau rangul înalt al celui care o purtase.
Entuziasmul meu păli lovit de o pală de scepticism
atunci când, pe mica plăcuță de bronz din fața vitrinei,
am citit următoarele cuvinte explicative pe care,
neîncrezător, le-am pronunțat de câteva ori: „Armura lui
Hernán Cortés”. Îmi era greu să înțeleg, să accept, să
îngădui posibilitățile unui colecționar care deținea
tablouri și antichități pe care, de obicei, le întâlnești doar
în marile muzee.
După ce m-am dezlipit de carapacea războinică a
conquistadorului spre a cerceta interiorul, privirile
mi-au fost atrase de sfera armilară ce domina centrul
întregii suprafețe. Înaltă de aproximativ trei metri,
mirabila reprezentare a universului, ale cărei origini se
pierdeau în zorii școlii lui Pythagoras sau în grădinile
academiei lui Platon, făcea vizibile, cu lux de amănunte,
cercurile celor șapte ceruri planetare, plus sfera stelelor,
înconjurată, la rândul ei, de pragul inefabilului Primum
Mobile. Lumea întreagă se regăsea în holul bibliotecii.
M-am scufundat în contemplarea chintesenței
culturii antice și medievale, astrolabul tridimensional, al
cărui substrat teoretic, opac pentru ochii neinițiați ai
neofiților, oferea cea mai completă, subtilă și profundă
interpretare a creației și a nenumăratelor ei ierarhii.
Scenă a tumultuoasei istorii derulate după căderea
omului, pământul, o sferă albastră presărată cu zone
bine conturate, de culoare portocalie, ce indicau
continentele, se găsea în inima întregului sistem. Era
locul paradisului pierdut și căutat fără odihnă de mistici
și aventurieri din toate epocile și culturile. Îmbrățișate
de cele două tropice, tăiate pieziș de o bandă lată care
indica traseului soarelui, sferele planetare înconjurau
lumea oamenilor. Mai presus de cele opt straturi
concentrice, prezența Nemișcatului a-toate-mișcător
plasa ierarhiile cosmice, planetare și stelare în
vecinătatea ierarhiilor spirituale ale lumii metafizice. Cu
cât priveam mai atent structura conglomeratului auriu,
întreaga lume vizibilă a aștrilor și stelelor căpăta în
mintea mea forma unei hieroglife, magnific meșteșugite,
a lumii nevăzute. Ambientul bibliotecii Lordului Gilbert
Newman trezea înlăuntrul meu intuiții nebănuite.
Petrecusem destui ani printre textele anticilor și
totuși niciodată nu am înțeles cu atâta acuratețe
valoarea cardinală a noțiunii de simbol. La prima vedere
un simplu obiect extravagant, replică fidelă a faimoasei
opere astronomice realizate de Antonio Santucci la
comanda ducelui Ferdinand I de Medici, sfera ilustra în
modul cel mai deplin analogia ființei, acea misterioasă
corespondență dintre realitățile materiale „de jos” și
esențele lumii „supra-lunare”. Doar astfel se putea
explica încununarea cosmosului fizic cu sfera
inteligențelor pure, reprezentate de stele, dincolo de care
se găsea nivelul ultim, apoteotic, al cerului fericirii
veșnice descris de Dante. Dar mica lume din salonul
bibliotecii nu vorbea doar despre Dumnezeu și lumea
creată de El. Realizam că uriașul artefact cosmologic,
prin desăvârșita sa desuetudine teoretică, era icoana
perfectă a Lordului Gilbert Newman și a fidelului său
colaborator, doctorul Paolo Paltini.
Alături, mai multe fotolii și scaune ocupau holul,
stânjenite parcă de inegalabilul obiect astronomic.
Ușile maro, de dimensiuni obișnuite, decorate în
centru cu N-ul argintiu al casei Newman, erau
orânduite simetric pe toți pereții parterului. Membrii
generațiilor succedate de-a lungul a cel puțin șapte
secole mă priveau, distanți și distinși, din tablourile
care împodobeau pereții. Deasupra, un balcon
mărginit de o balustradă din lemn maro închis
înconjura întregul hol, delimitând parterul de unicul
etaj al clădirii. Pe podul suspendat - ce traversa
mijlocul spațiului gol, legând cele două laturi opuse
ale balconului - se vedeau biblioteci cu rafturi ticsite
de cărți așezate față în față. Situate de o parte și de alta
a ușilor de la intrare, două scări melc facilitau accesul
la nivelul superior.
Copleșit, m-am așezat pe unul dintre fotoliile din
jurul sferei cosmice. Am cercetat un timp mulțimea
nesfârșită a detaliilor încifrate în structura globului
metalic, după care m-am ridicat și am purces la
explorarea camerelor de la parter. Străbăteam sălile
înalte, majoritatea nemobilate, construite parcă spre a
reaminti cuvintele acelui prinț sicilian ce nu putea
concepe un castel respectabil ale cărui camere ar fi
fost, toate, cunoscute augustului proprietar. În afara
scârțâiturilor, mereu imprevizibile, ale dușumelelor de
lemn, totul respira un aer de tihnită atemporalitate.
Lipsa prafului sporea senzația de spațiu în care
curgerea firească a timpului era suspendată. Lumina
amiezii, filtrată de geamurile multicolore, pătrundea
în camere fără a purta boldul fierbinte al arșiței
atlantice. Uscat, deși nu răcoros, aerul din interior era
neverosimil de proaspăt pentru un loc în care nu
intrase nimeni de multă vreme. Dacă majoritatea
camerelor aveau uși de trecere intermediare, ce-ți
permiteau să le străbați în lanț, una singură dintre ele,
care ocupa aproape un sfert din latura stângă a
parterului, întrerupea șirul. Ușa dublă a acestei
camere privilegiate dădea în hol, chiar spre sfera
armilară. Intimidat de tot ce văzusem până acum, am
pătruns aici spre a regăsi același spirit auster al
ambientului din salonul unde-l întâlnisem pentru
prima oară pe Lordul Gilbert Newman. Singura
diferență notabilă o făcea numărul mult mai mare de
volume care tapetau pereții încăperii. Umpleau
rafturile până la înălțimea tavanului.
Două birouri masive, așezate în dreptul geamului
uriaș, prin ale cărui vitralii lumina se revărsa în cascade,
erau aproape complet acoperite de un număr
impresionant de cărți și publicații academice. Spațiul
dintre ele, de cel mult doi metri, era ocupat de un glob
terestru baroc, prins într-o montură a cărei culoare aurie
amintea de aceea a sferei armilare. Covorul, în care
nuanțe de maro și verde se împleteau într-o combinație
sobră, discretă, dar nu mai puțin reconfortantă,
acoperea parțial dușumeaua de lemn. În fiecare dintre
părțile laterale ale birourilor, câte o măsuță pe care se
găsea veioza cu braț mobil, din bronz, era flancată de un
fotoliu din piele ce te îmbia la lectură și reflecție. Spre
deosebire de holul clădirii, aici toate locurile libere
dintre rafturi erau acoperite de insectare.
Zeci, sute de specii de fluturi, cărăbuși și libelule îți
dovedeau fără greș că în inima ta un entomolog este
oricând gata să se nască spre a se avânta în studiul
acestor vietăți mirifice. Ceea ce aproape mă înfricoșa era
aparenta stare de așteptare a coleopterelor din colecție.
Păreau capabile, poate la un semn al vreunei regine a
gâzelor de pretutindeni, să-și ia zborul. O asemenea
impresie se datora artei cu care insectele erau fixate în
lăcașurile lor, unde odihneau ca atinse de o stranie
somnolență. Am petrecut minute bune studiind micile
creaturi.
Alături de hărți, cuțite pentru scrisori, greutăți, lupe
destinate lecturii sau buletine ale unor societăți savante
de litere și istorie, am zărit, pe unul dintre cele două
birouri, într-o ramă susținută de un mic teanc de cărți, o
fotografie pe care am recunoscut-o imediat. Era același
portret de familie care împodobise dintotdeauna raftul
din mijloc al bibliotecii părinților mei din
Cambuskenneth. Făcută pe când aveam cel mult cinci
ani, fotografia mă imortaliza în brațele tatălui meu,
colonelul armatei regale scoțiene, Ailbeart Wills, alături
de mama, Francesca Paltini Wills, care zâmbea fericită.
Prezența unei amintiri de familie atât de prețioase nu
lăsa loc îndoielii: era biroul bunicului meu, doctorul
Paolo Paltini.
M-am așezat în scaunul simplu de lemn netapițat,
cu spătar rotund, mi-am sprijinit antebrațele pe
mânerele sale și am rămas nemișcat. Ascultam liniștea
pe al cărei fundal abia de se mai distingea, îndepărtat,
vuietul valurilor. În același timp, îmi plimbam privirile
de-a lungul întregii încăperi spre a mă familiariza cu
locul. Aici urma să-mi desfășor munca de arhivar al
colecțiilor bibliofile ale Ducelui de Kirkwell, Gilbert
Newman. Prin ușa larg deschisă puteam privi sfera
armilară. Ori de câte ori încercam să apreciez din ochi
distanțele, realizam dimensiunile uriașe ale clădirii
bibliotecii, neobișnuite pentru un locuitor al
îngustelor spații urbane. Într-un târziu, am îndrăznit
să deschid cele două dulăpioare laterale ale biroului.
Acolo am descoperit cartotecile minuțios întocmite de
bunicul meu, precum și cataloagele voluminoase în
care scrisul său ordonat înregistrase, alfabetic, toate
volumele existente. Răsfoindu-le, pregustam comorile
adunate în rafturile camerelor de la etaj, locul unde se
afla biblioteca propriu-zisă. Studiul cataloagelor era
însoțit de o stânjeneală care, deși imperceptibilă la
început, sfârși prin a-mi solicita întreaga atenție.
Mișcările brațului stâng întâmpinau o oarecare
rezistență provenită de undeva din dreptul inimii, ca
atunci când porți o cămașă apretată, a cărei rigiditate
îți stânjenește încheieturile. Mi-am pipăit buzunarul
de la piept până ce am identificat sursa disconfortului:
ultima scrisoare a lordului Gilbert Newman. Spre
deosebire de mesajele anterioare, acum plicul era mult
mai consistent și fără pic de flexibilitate. Înăuntru,
alături de obișnuita foaie alb-gălbuie, se găsea un
dreptunghi din hârtie groasă, de o incertă culoare
maro pal, împăturită în patru. Am desfășurat-o.
Priveam, pentru prima dată, desenat cu linii subțiri de
tuș negru, planul întregii biblioteci al cărei conținut
era grupat în ordine cronologică, după cum indicau
limpede cifrele și literele romane din colțul unora
dintre camere.
Dintre cele douăsprezece încăperi așezate ordonat,
în formă rectangulară, patru ocupau colțurile, iar din
restul de opt șase erau așezate, câte trei, pe fiecare
dintre cele două laturi lungi. Laturile scurte găzduiau
doar o singură cameră deasupra căreia nu era scris
nimic. Dacă așezai planul cu latura intrării în partea
de jos, respectând astfel orientarea literelor, scrierile
din secolele VI – IV î.Ch. se găseau în prima cameră
din colțul stâng al etajului. Camera opusă, situată în
colțul din dreapta, părea a încheia cronologia cu
perioada cuprinsă între secolele XVII-XX d.Ch., în
timp ce camera de deasupra intrării nu purta nici o
notiță. Poziția rafturilor, marcată prin chenare subțiri,
era reprezentată cu fidelitate.
Edificat, am început să citesc scrisoarea ce însoțea
planul.
„Domnule Alexander,
Deși lumea gândurilor este independentă, liberă și
absolut superioară în raport cu lumea sărmanelor
noastre scrieri, avem nevoie de aceste frunze veștejite
de toamnă spre a desluși în filigranul nervurilor lor
semnele călăuzitoare. În ceea ce privește Atlantida, ne
confruntăm cu cel puțin două niveluri distincte ale
realității, alături de care, deloc neverosimil, poate fi
menționat un al treilea – a cărui existență rămâne să
fie demonstrată. Primul este însuși textul dialogului
Critias al lui Platon. E chiar una dintre acele „frunze” ce
pot sluji ca punct de plecare pentru orice investigație
actuală sau viitoare. Al doilea nivel al realității,
reprezentat de gândurile lui Platon și ale celor care au
cunoscut, în umbra Akademosului, interpretarea pe
care maestrul atenian o dădea poveștii Atlantidei, nu
este accesibil decât exegeților înzestrați cu cheile
potrivite porților minții sale. Chiar dumneavoastră
sunteți un purtător al cheilor, nu-i așa? Insula
scufundată poate fi, desigur, o a treia realitate,
empirică, palpabilă, concretă, deși nu putem exclude
posibilitatea non-existenței sale. Oricum ar fi, este cert
că nu ne-am fi hazardat niciodată într-o asemenea
aventură – al cărei aer aproape frivol ne proiectează
pe marginea prăpastiei ridicolului –, dacă nu am fi
pornit de la urmele conținute în acel text unde este
dezvăluită tragica istorie a Atlantidei.
Înțelegeți, negreșit, ceea ce sugerez: pentru a
continua cercetările este necesară identificarea acestui
reper, textul dialogului platonician, ascuns undeva în
labirintul ordonat al bibliotecii mele. În locul firului
Ariadnei vă propun o călăuză care deține cheia
gândurilor lui Platon: vechiul prieten al Împăratului
Tiberius, alexandrinul Thrasyllos. Urmați-l! Alături de
el, veți parcurge cea mai importantă parte a drumului
pe care noi înșine l-am străbătut. V-am transmis o
hartă a bibliotecii doar spre a vă invita să consemnați
indiciile furnizate de faimosul grămătic. Deși, la o
primă vedere, superficială, dacă nu de-a dreptul
pripită, orice călătorie printr-un labirint pare un joc
puțin adecvat adulților, roadele ce pot fi culese la
capătul drumului ar putea surprinde chiar și un spirit
blazat. Despre aceasta venețianul Bartolomeo, a cărui
operă o puteți contempla la etaj, și misteriosul său
prieten din acel tablou sunt mărturia cea mai
concludentă a tainicei învățături. Sper din tot sufletul
că vă veți bucura de pasionanta mea colecție bibliofilă.
Cu stimă,
Lord Gilbert Newman”
Am așezat scrisoarea pe masă. Descumpănit de toate
aceste enigme, oglinzi piezișe atârnate de-a lungul unui
traseu al cărui capăt nu-l întrezăream nicicum, simțeam
nevoia să-mi sprijin fruntea în palmele deschise. Oricât
de mult aș fi vrut să-mi păstrez entuziasmul ultimelor
zile, eram obligat să recunosc: îndoiala se strecurase în
inima mea, insidioasă ca un șarpe mic, strident colorat,
subțire și otrăvitor. Nu știu cum se face că această
epistolă, spre deosebire de cele anterioare, proiectă
asupra întregii mele ființe un con de umbră sub care
criticile și reproșurile colegilor din lumea academică
prinseră viață. Dacă simpla evocare a numelui Atlantidei
era suficientă pentru a dezlănțui cele mai acide remarci,
ipotezele referitoare la chestiunea existenței istorice a
insulei scufundate provocau, totdeauna, o furtună de
reacții a căror violență întrecea orice închipuire. Oameni
altminteri pașnici și politicoși, savanții preferau să
blocheze toate acele direcții de cercetare considerate
derizorii, superficiale, ridicole, într-un cuvânt – teribil
cuvânt! – „neștiințifice”. Toată această retorică, de cele
mai mult ori un simplu camuflaj al propriilor limite și
obtuzități, lăsase urme adânci în inima mea, rănită în
repetate rânduri de sarcasmul cu care fuseseră
întâmpinate timidele încercări de a demonstra că unele
dintre „istoriile alternative” pot cuprinde mai mult
adevăr decât teoriile acceptate de comunitatea
academică. Singura satisfacție autentică pe care am
încercat-o, atunci când am părăsit lumea universitară,
fusese eliberarea dobândită prin desprinderea completă
de toată această ostilitate fără sens, fără sfârșit, dar, mai
ales, fără roade. Și totuși, acum, în biblioteca Ducelului
Gilbert Newman, îndoiala îmi dădu o lovitură sub al
cărei imprevizibil șoc mă clătinam năuc.
M-am ridicat de pe scaun cât se poate de agitat. Am
ieșit în hol, apoi am început să mă plimb prin camerele
goale pe care deja le vizitasem. Întrebarea care punea
sub semnul incertitudinii mesajele Excelenței Sale viza,
frontal, semnificația lor: ce rost aveau toate aceste
șarade? De fapt, situația era mult mai gravă.
După câteva ocoluri largi ale camerelor de la parter,
adevărata întrebare, evitată cu strășnicie până atunci,
țâșni de pe buzele mele asemenea strigătului neajutorat
al unui alpinist care, atârnat deasupra abisului, nu poate
identifica nici un punct de sprijin: ce caut aici? Surprins
de sunetul spart al propriei voci, am privit în jur pe cât
de aprig, pe atât de neajutorat. Deși aș fi fost bucuros să
primesc răspuns de la vreunul dintre strămoșii casei
Newman, aceștia se mulțumeau să mă privească
îngândurați din ramele tablourilor lor. Extenuat,
incapabil să-mi găsesc liniștea, m-am oprit în fața uneia
dintre cele două scări melc ce duceau la etajul clădirii. La
urma urmei, nu aveam nimic mai bun de făcut.
Am început să urc. Mă sprijineam cu precauție de
balustradă. Tresăream ori de câte ori scârțâitul ascuțit al
lemnului se făcea auzit. Sus, deasupra ușii de la intrare,
un tablou de dimensiuni medii decora peretele acoperit,
ca la parter, cu lambriuri de culoare maro: era o replică
deosebit de reușită a faimosului portret al unui
gentleman pictat de maestrul italian Bartolomeo Veneto.
Luminat de o lampă al cărei fascicol de lumină
galbenă era precis decupat pe fondul întunecat al
peretelui, tabloul înfățișa un bărbat de o eleganță
desăvârșită, cu trăsături echilibrate, calme, ce sugerau
deplina stăpânire de sine. Chipul său prelung era
încadrat de părul castaniu, pieptănat cu grijă.
Sprâncenele subțiri, arcuite delicat, mărgineau pleoapele
înalte, care lăsau să se vadă ochii căprui, pătrunzători.
Nasul drept, ale cărui nări fine, bine conturate, sporeau
senzația de echilibru al întregii fețe, proiecta o umbră
palidă ce întuneca ușor colțul stâng al buzelor subțiri,
frumos definite. Bărbatul, în vârstă de cel mult treizeci
de ani, îndrepta spre mine o privire limpede despre care
nu aș fi putut spune dacă era îngrijorată sau doar
întrebătoare. Haina sa neagră, tivită cu blană de panteră,
era decorată cu o figură aurie ce reprezenta două verigi
înlănțuite cruciform. Cămașa albă, din care era vizibilă
doar partea din jurul gâtului, lăsa să se vadă modelul din
fire galbene și albastre brodate în apropierea marginii
tivite cu aur. Pieptarul, din stofă neagră, era acoperit cu
o broderie uimitoare: reprezentarea detaliată a unui
labirint asemănător cu cele ce încă pot fi văzute în
catedralele din Chartres sau Lucca.
Pe măsură ce priveam chipul anonimului venețian
un sentiment nou, și, îndrăznesc să spun, încurajator,
începu să risipească umbrele care mă asaltaseră mai
devreme: nu eram singur. Deși mă despărțea de el nu
doar geamul de cristal ci și bariera nevăzută a timpului,
vedeam în gentleman-ul zugrăvit de maestrul
Bartolomeo o adevărată călăuză în călătoria prin
labirintul atlant. Întremat de prezența unui asemenea
distins însoțitor, eram totuși departe de a fi înțeles
adevărata natură a întortocheatelor volute ale căutării
abia începute.
Mi-am pus în gând să urmez harta bibliotecii. Am
pătruns în prima cameră, situată în colțul din stânga al
etajului. Conform cifrelor romane gravate deasupra
ușilor, aici se găseau toți autorii primelor secole ale
culturii greco-latine. Ornamentate cu blazonul casei
Newman, geamurile cu vitralii albastre permiteau
luminii zilei să inunde întreg spațiul cu strălucirea sa
delicată. Intimidat de abundența bibliofilă în mijlocul
căreia mă simțeam, simultan, copleșit și entuziasmat,
inventariam conținutul camerei.
Un număr de opt rafturi, înalte până la tavan,
grupate două câte două, erau așezate în zona centrală a
spațiului, în timp ce alte douăsprezece rafturi, unele
simple, altele duble, se sprijineau, ușor înclinate, de
pereții camerei. Toate puteau fi explorate folosind două
scări mobile de lemn, asemănătoare unor platforme pe
roți, ce alunecau cu ușurință pe parchet în ciuda
dimensiunii lor impresionante.
În spațiul liber dintre rafturi, o masă rotundă, în
jurul căreia se găseau câteva scaune răzlețe, era
acoperită de lexicoane și dicționare dedicate limbilor
clasice: Liddell-Scott, Lampe, Bailly sau Chantraine,
plus volumele inepuizabilului Thesaurus Linguae
Latinae. Alături, lucrări mult mai vechi, de exemplu un
Lexicon Graecum, publicat în 1539 de un oarecare
Johann Walder, își așteptau cititorii, aliniate cu grijă.
Toate, instrumente mult râvnite de către arheologii
vechilor texte, ilustrau, imperfect, dar nu mai puțin
elocvent, valoarea eminentă a cuvântului, controversat
vehicul vizibil al sensurilor invizibile care, doar ele, pot
da omului măsura rațiunii sale. Al omului, al omului
rațional, zic.
 Impulsionat de miresmele specifice colecțiilor care
păstrau cărți vechi, mi-am început ascensiunea folosind
una dintre cele două scări. Citeam, răsfoiam, atingeam,
răsplătit cu indescriptibile emoții, volume al căror
conținut oglindea lumea gândurilor celor mai strălucite
minți ale antichității.
Explorarea căpăta proporții. Entuziasmul creștea și
el, sporit continuu de cea mai impresionantă bibliotecă
privată pe care o văzusem vreodată. Înclinam să cred că
nici măcar colecțiile de studii clasice ale universităților
din Oxford și Cambridge nu se puteau măsura cu
tezaurul bibliofil adunat de Lordul Gilbert Newman.
Autorii clasici erau prezenți prin toate edițiile
fundamentale, începând cu cele ale textelor originale.
Orice erudit își putea încerca măiestria cu versiunile
grecești ale Iliadei și Odisseii, apoi cu traducerile latine
urmate, firesc, de numeroase transpuneri în limbile
moderne. Engleza, franceza și germana erau
reprezentate, adesea, prin două, trei, sau chiar mai
multe variante ale scrierilor fiecărui autor greco-latin,
așezate alături de versiuni în italiană, spaniolă sau
portugheză.
Textele propriu-zise erau însoțite de numeroase
monografii și studii, mai vechi sau mai noi, publicate în
principalele limbi de circulație. Am identificat inclusiv
operele unora dintre erudiții mei preferați, Franz
Cumont, Louis Gernet, André-Jean Festugière. Colecția
filosofilor anteriori lui Socrate ocupa rafturi întregi, plus
comentatorii antici și medievali care discutaseră ideile
lui Thales, Heraclit sau Parmenides. Corpusul textelor
medicale din școala lui Hippocrates, poetica lui Pindar,
istoriile lui Thucydides, Herodotus sau Plinius copleșeau
prin numărul edițiilor și volumelor numeroase rafturi.
Caracterizată la început de venerație, inițierea mea
bibliofilă cunoștea o metamorfoză treptată,
conducându-mă spre o stare de spirit vecină cu frenezia.
Înconjurat de monumentele gândirii atâtor autori în ale
căror familii ilustre m-aș fi dorit, cândva, membru cu
drepturi depline, biblioteca atlantă căpăta în mintea mea
forma unui ateneu, asemenea sălii multistratificate a
teatrului din Aquila.
Nu știu dacă există cuvinte potrivite spre a vă spune
ce însemnase acel teatru pentru mine. Acolo ascultasem
în adolescență, neclintit, asemenea unei stânci în
mijlocul furtunii emoțiilor dezlănțuite, cu privirile
ațintite asupra îngerilor ce gravitau în jurul soarelui
orbitor zugrăvit în centrul tavanului – Dumnezeul veșnic
al părintelui Antonio Vivaldi –, compoziții răscolitoare
precum „Cessate, omai cessate”, „Lauda Jerusalem” sau
„Credo”.
Cum aș putea să descriu lumea în care mă
transportau acordurile acestor bijuterii ale sunetului?
Singurul lucru pe care-l pot spune cu certitudine este că
în mijlocul acelui ocean de invizibile vibrații, mintea
tindea să se așeze în locul ei firesc, inima, pe a cărei
fereastră putea privi, liniștită, furtuna lumii imortalizate
de compozitor în sculpturile sale sonore. Într-o stare de
spirit asemănătoare mă găseam acum.
Atât Credo-ul, cât și celelalte piese ale lui Vivaldi
răsunau în urechile sufletului meu cu o claritate deplină.
Imaginația îmi era modelată cu o viteză amețitoare de
toate aceste sunete tăcute. Rafturile bibliotecii deveniră
lojele teatrului - alb-aurii, capitonate cu catifea roșie - ,
iar numeroșii lor ocupanți nu erau nimeni alții decât
înșiși autorii care, ca la un semn, simultan cu fiecare
operă extrasă dintr-un raft, se aplecau spre mine, mă
priveau îngândurați sau poate nedumeriți de propria lor
prezență într-un asemenea panteon, în care se vedeau
invocați din nemurirea lor inaccesibilă.
Orele treceau pe nesimțite. Chiar și aici, în empireul
inteligențelor pure, lumina începu să pălească. Umbrele
deveneau tot mai dense, iar distanța necesară pentru a
desluși titlurile și autorii pe cotoarele cărților, tot mai
mică. O senzație acută de foame îmi reaminti de
scurgerea inexorabilă a timpului care, oriunde și
totdeauna, rămâne cenzorul sever al exceselor
entuziasmului nostru nestăpânit. Am coborât. Așezat pe
un fotoliu am consumat o masă ușoară, bazată pe
conserve și pâine uscată, cu care trebuia să mă
mulțumesc câteva săptămâni de aici înainte. Cum
preferasem mereu frugalitatea somptuozității culinare,
nu-mi făceam nici o grijă.
Când m-am ridicat eram învăluit în semiîntuneric.
Lumina uriașelor policandre îmi permitea să navighez
fără nici o dificultate printre piesele de mobilier ale
biroului. Am străbătut holul și am deschis ușa în stânga
căreia armura lui Cortés era vizibilă datorită
decorațiunilor sale aurii ce scânteiau mocnit.
Ajuns afară, am inspirat adânc aerul umed al serii.
Cu capul pe spate, priveam păsările ce survolau în
cercuri mari vulcanul înainte de a se îndrepta spre
cuiburi. Colorată de ultimele raze ale soarelui trimise de
dincolo de orizont, culoarea deschisă a cerului era
înlocuită, spre extremitatea estică, de cerneala violet a
nopții. În aceeași direcție am identificat sclipirile unei
stele care m-au făcut să zâmbesc de parcă aș fi reîntâlnit
un prieten vechi. Lacul, ale cărui ape se vedeau cu
claritate printr-o lungă porțiune lipsită de vegetație,
părea o masă întunecată, nemișcată, dintr-o materie
incertă. Lipsiți acum de intensitate, curenții oceanici
adiau mișcând arar frunzele copacilor și palmierilor ce
se vedeau în direcția cabanei. M-am plimbat de-a lungul
platformei de piatră care îmbrățișa, sub forma unei litere
„U” gigantice, partea din față și aripile clădirii. În spatele
bibliotecii, un zid gros de vegetație împiedica vederea
oceanului, a cărui prezență copleșitoare o percepeam
limpede datorită zgomotului neîncetat al valurilor care
scăldau țărmurile insulei fără nume.
Când și când, foșnetul vreunei viețuitoare nevăzute
îmi atrăgea atenția pentru scurt timp, mai ales atunci
când mișcarea tufelor era însoțită de sunete ce trădau
lupte intense. Pe cât de brusc izbucneau, pe atât de
repede se stingeau fără a se arăta privirilor mele
curioase. Când cerul era deja acoperit de primele stele,
m-am retras în spatele masivelor uși de la intrare, pe
care le-am închis lent. Hotărât, mai întâi, să stabilesc
locul unde aveam să-mi petrec prima noapte de odihnă
în bibliotecă, am luat din rucsac lanterna menită să mă
ajute, în camerele necunoscute, să identific ușor
întrerupătoarele.
Am urcat la primul nivel. Mi-am reluat explorarea,
fără nici o grabă. Străbăteam camerele de-a lungul ușilor
intermediare. Am parcurs astfel întreaga latură.
Renunțasem, deocamdată, să cercetez conținutul
rafturilor încovoiate sub greutatea miilor de volume.
Camera din mijlocul laturii opuse uriașului salon
traversat de intrarea în edificiu, lipsită de orice fel de
rafturi sau obiecte, avea o formă pătrată. Conținea prima
suprafață de sticlă complet transparentă pe care o
văzusem până atunci.
În stânga și dreapta geamului, la câțiva pași
depărtare, două scări de lemn, înclinate, asigurau
accesul la ultimul nivel al bibliotecii. Înainte să urc,
mi-am aruncat privirile prin fereastra uriașă. Undeva,
departe, dincolo de coroanele copacilor care urmau o
linie descendentă, am văzut câteva forme întunecate,
scufundate parțial în oceanul a cărui valuri transmiteau,
intermitent, reflecțiile luminoase ale astrelor. După ce
mi-am propus să fac o excursie până la acel țărm, am
început să urc. Scările de lemn nu scoteau nici un
scârțâit. Marginile, destul de tocite, indicau frecvența cu
care fuseseră folosite. Așa cum se poate întâmpla oricui
se confruntă, pentru prima dată, cu necunoscutul, am
descoperit că lentoarea cu care mă mișcam indica
tensiunea ce mocnea în sufletul meu neodihnit.
De la bun început mă lăsasem amăgit de ideea de
aventură. Gând superficial, modern, frivol. Iată de ce
chiar și acum așteptam - pe cât de încordat, pe atât de
ignorant - să se petreacă ceva, orice, o întâmplare, un
eveniment ce putea fi descris drept un fapt extraordinar.
Nu se întâmplă nimic. Mult mai târziu aveam să înțeleg
că „extraordinarul” nu se află în afară, ci, dimpotrivă,
ascuns adânc în tainițele dinlăuntru ale inimii.
Urmam fascicolul luminos proiectat de lanternă. Am
ajuns la mansarda clădirii unde, fără precipitări inutile,
am apăsat pe un buton de aceeași formă cu cel de la
parter. O culoare galbenă, liniștitoare, se revărsă din
brațele lămpilor fixate de-a lungul pereților înclinați,
situați chiar sub acoperiș. Un hol încăpător, mobilat cu
un singur raft pentru cărți, era amplasat în fața unui
perete acoperit de aceleași lambriuri cu care mă
obișnuisem deja. În centru, o ușă dublă era flancată de
două uși laterale. Toate închise. M-am apropiat de cea
din stânga și am apăsat clanța.
Am pătruns într-un hol lung, luminat uniform,
mărginit de peretele înclinat și întrerupt la mijloc de un
geam dublu. Am înaintat până în dreptul singurei uși,
aflată pe peretele din dreapta, aproape de capăt. Era o
cameră destul de mare. Curată, austeră. Un pat îngust,
acoperit cu o pătură din lână albastră, era așezat alături
de câteva piese de mobilier.
Nimic extraordinar, doar un binevenit dormitor cu
un geam unic, ce dădea spre lac. Am verificat ușa de pe
celălalt perete. Cu încântată surprindere am descoperit o
mică baie. După câteva momente de așteptare, sunetul
cavernos al robinetului a încetat iar un jet de apă
tulbure, destul de rece, a țâșnit impetuos.
După ce mi-am adus rucsacul și mi-am aranjat
lucrurile în singurul dulap, gol, din încăpere, am
petrecut un timp binefăcător sub undele dușului, care
m-au ajutat să uit, cel puțin pentru moment, toate
frământările și descoperirile zilei abia încheiate.
Reîmprospătat, am înțeles că nu aș fi reușit să adorm
înconjurat de atâtea spații neexplorate.
Am străbătut din nou coridorul până în holul celor
trei uși. Fără vreun motiv anume, am deschis-o pe cea
din dreapta. Un spațiu perfect asemănător cu primul,
însă lipsit de orice altă cale de acces, plin cu zeci de cutii
stivuite cu grijă. Camera îndeplinea, neîndoielnic,
funcția de depozit.
Afară, m-am apropiat de ușa dublă din centru.
Deschizând-o am rămas înmărmurit. Era o capelă,
compusă dintr-o singură cameră, lungă, somptuos
lambrisată, cu un tavan înalt, susținut de căpriori din
lemn masiv, în centrul căruia un mozaic de sticlă
colorată permitea, în cursul zilei, luminii să se reverse.
De o parte și de alta pereții erau acoperiți cu portrete
mici, încadrate în rame groase, aurite, ale celor mai
cunoscuți regi și nobili catolici. Fascinat, ca întotdeauna,
de orice mașină a timpului ce mi-ar fi permis evocarea
unor lumi și personalități dispărute, pășeam prin
această galerie, citind cu atenție numele celor
reprezentați.
 Nu lipsea nimeni: de la Sfântul rege Alfred cel Mare,
până la Sfinții Ludovic al IX-lea al Franței, Thomas
Morus și Fericitul Carol I al Austriei. Chipurile
luminoase, dar sobre, uneori chiar severe, te făceau să
pășești timid pe covorul gros, în care împletituri argintii,
albastre și bej, reprezentau modele de un desăvârșit bun
gust.
În centrul peretelui opus ușii duble, un triptic
medieval, dominat de scena răstignirii Mântuitorului
Christos, era așezat deasupra unui altar mic, din
marmură albă, împodobit cu trei sfeșnice mari, în care
lumânările străluceau precum fildeșul bine șlefuit. În
dreapta altarului, la o distanță nu prea mare, era așezat
un prie-dieu meșteșugit, a cărui pernă de catifea roșie
trăda îndelunga folosință. În stânga, un singur raft
pentru cărți, ce îmi ajungea în dreptul umerilor, era
încărcat cu felurite ediții ale Septuagintei și Bibliei
Clementine, ale Catehismului Roman și Breviarului.
Doar două scaune, lipite de peretele stâng, se găseau în
capelă. M-am așezat.
Priveam toate acestea ca pe rămășițele unui trecut de
care lumea noastră se desprinsese de mult. Cine să se
mai gândească, azi, la capetele încoronate și la supușii
lor care-și încheiaseră viețile, precum Carol Quintul, în
mijlocul austerității unor mănăstiri anonime?
Ceea ce mi se părea cu adevărat straniu era gândul
ascuns care, camuflat abil în masa sentimentelor
contradictorii și confuze, s-a impus întregii mele ființe
cu o fermitate regală: nu, nu aparțineam acelei lumi, dar
totuși... totuși... mi-aș fi dorit să-i aparțin.
Am zis „gândul ascuns”. Acesta era gândul meu cel
mai tainic, gând care nu încetează nici astăzi să mă
uimească. Simple icoane, sau umbre, dacă preferați, ale
unor personalități istorice, tablourile din capela
bibliotecii Lordului Gilbert Newman aveau puterea de
a-ți vorbi, fără cuvinte, despre o viață bazată pe
excelența virtuților. O viață care te emoționa. Iar acum
vorbesc despre ceva ce nu are legătură cu reacțiile
spontane, ușuratice precum fulgii de cenușă generați de
o erupție vulcanică, stârnite de cine știe ce stimuli la fel
de superficiali ca o piesă de muzică pop sau rock, ci mă
refer la ceva ce atinge miezul nostru cel mai profund,
acel punct incandescent din inima omului care aspiră
mereu, oricât de înlumit ar fi, la altitudinile eterate ale
Binelui. Deși mi-e teamă să recunosc, deși mi-e teamă să
mărturisesc deschis ceva atât de intim, trebuie să o
spun: vorbesc despre viața virtuoasă. Adică despre acea
viață bazată pe măsura tainică a rațiunilor ascunse ale
faptelor noastre. O astfel de năzuință treziseră în mine
icoanele din capelă. Mi-au trebuit minute bune până să
deslușesc șansa unică pe care o aveam în față: aceea de a
face ceva demn de o asemenea idee. Am părăsit capela
decis mai mult ca oricând să duc până la capăt
cercetările bunicului meu.
Excedat de experiențele insolite de peste zi am
adormit îmbrăcat, învăluit de întunericul camerei prin
care răzbătea murmurul neostoit al valurilor. Lumina
strălucitoare a soarelui atlantic, filtrată de albul mat al
geamului, încălzea camera în care dormisem mai bine
de douăsprezece ore. Sunetul distant al oceanului era
înlocuit, în auzul lăuntric al inimii, de notele angelice ale
Credo-ului gregorian. Obișnuit deja cu asemenea
interstiții sonore, m-am ridicat dornic să-mi continui
cercetările.
Ideea tainică, da, ea era aceea care, de acum înainte,
îmi va călăuzi pașii. O dată încheiat preludiul igienic al
unei noi zile, am mâncat în grabă după care, mânat de
un inexplicabil sentiment nostalgic, m-am îndreptat
spre capelă.
Am deschis ușile de parcă mi-ar fi fost teamă ca nu
cumva acel magnific loc să dispară. Dar nu. Era acolo.
Diferența dintre iluminarea artificială de noapte și
strălucirile colorate ale vitraliului din tavan, ziua, era
copleșitoare. Albastrul covorului căpătă profunzimi
oceanice, în timp ce sclipirile aurii ale modelelor
catifelate puteau lesne să închipuie jocul luminii reflectat
de aurul unei comori subacvatice. Fascicole luminoase
verzi, roșii sau galbene cădeau asupra tripticului și
altarului dăruindu-le viață. În ciuda cruzimii chinurilor
la care era supus Christos, Regele, frumusețea
orizontului unei alte lumi izbucnea de sub aparențele
sordide ale patimilor Sale, la fel cum tăciunii strălucitori
mocnesc sub masa tenebroasă de cenușă. Cine ar fi
crezut că în mijlocul întunericului celui mai adânc se
poate ascunde atâta lumină? Maestrul Hieronymus știa
prea bine. Abia acum realizam că toate acele chipuri
regale și aristocratice, ce priveau spre supliciile divinului
salvator, nu erau doar îngândurate, ci covârșite de o
stranie sete de umilință, de înjosire, de scufundare în
patimile Sale. Iată, mi-am zis, secretul iluștrilor locatari
ai capelei. În fața unei asemenea evidențe m-am retras,
cu fața spre altar, fără a uita să închid, cu cea mai mare
grijă, ușile.
M-am reîntors în prima sală a bibliotecii. Așezat
lângă masa pe care era oferit acel substanțial festin
lexicografic, am recitit ultima scrisoare a Lordului
Gilbert Newman. Totul era cât se poate de limpede:
aveam drept prim reper numele lui Thrasyllos din
Alexandria. Perioada în care acesta trăise, la cumpăna
ultimului secol dinainte de Christos și a primului de
după, reprezenta o indicație care m-a condus imediat
spre cea de a treia sală. Mort, cel mai probabil, după anii
treizeci ai erei creștine, alexandrinul clasificase cele
treizeci și șase de opere ale lui Platon – treizeci și cinci
de dialoguri plus întreg corpusul scrisorilor – în nouă
tetralogii a câte patru scrieri. Acestea îmi vor furniza
indiciile necesare. Ele reprezentau firul Ariadnei spre
ieșirea din labirint.
Mi-au trebuit mai bine de cinci ore până ce am
depistat, în mijlocul pădurii de lucrări adăpostite
într-unul dintre rafturile dedicate autorilor din
Alexandria, ceea ce căutam. Un volum subțirel, mai înalt
decât majoritatea celorlalte, cu coperți de piele deschise
la culoare, fără nici un titlu, fără nici un nume, marcat pe
cotor cu literele grecești η (tau) și α (alpha). Odată
deschis, toate îndoielile se risipiră precum fumul
împrăștiat de vânt: țineam în mână dialogurile primei
tetralogii a lui Platon în faimoasa ediție publicată în
1578, la Geneva, de învățatul Henri Éstienne. Dacă ediția
originală conținea, orânduite în trei tomuri masive, toate
textele atenianului, aici aveam extrase patru dialoguri
din cel dintâi volum – Eutyphron, Apologia lui Socrate,
Criton și Phaidon – legate într-un singur fascicol. Pe
când îl răsfoiam un dreptunghi mic alunecă dintre
pagini. Era o carte de vizită marcată cu filigranul casei
Newman. Pe verso, un titlu grecesc, Ἔργα καὶ
Ἡμέραι (Erga kai Hēmerai), caligrafiat cu grijă. O
referință la opera Munci și zile scrisă de Hesiod, cândva,
în perioada culturii grecești regale a secolelor al VIII-lea
și al VII-lea înainte de Christos, scriere în care vârstele
istoriei - de aur, de argint, de bronz, epoca eroilor și cea
de fier - sunt prezentate alegoric spre a indica involuția,
degenerescența istoriei.
M-am reîntors în prima cameră a bibliotecii. Am
identificat destul de repede raftul dedicat primelor texte
eline. Lipit de un volum cu coperți negre, pe al cărui
cotor era gravat, cu litere majuscule, titlul operei lui
Hesiod, se găsea un al doilea fascicol, ale cărui coperți
maro deschis, identice cu ale celui dintâi, era însemnat
cu literele η (tau) și β (beta). Cea de-a doua tetralogie
platoniciană conținea, exact în această ordine,
dialogurile Cratylos, Theaitetos, Sofistul și Omul politic.
Prevenit, am extras dintre paginile de la sfârșitul
volumului micul carton pe care era menționat un alt
titlu, de data aceasta în latină: De ortu et tempore
Antichristi. Faimosul tratat despre Antichrist al abatelui
Adso Dervensis. Acum totul se limpezi. În timp ce-mi
punea la încercare erudiția, Lordul Gilbert Newman îmi
furniza, prin titlurile consemnate pe cărțile sale de vizită,
indicii despre rafturile unde se aflau următoarele
volume ale celor nouă tetralogii care conțineau
dialogurile lui Platon. Dar unde duceau toate aceste teste
savante?
Lipsit de viziune, obosit de îndelungata așteptare,
îngăduiam îndoielilor să-mi adumbrească din nou
mintea incapabilă să anticipeze finalul unei asemenea
probe. Labirintul construit din cărți părea dezamăgitor.
Consumam, inutil, timp prețios. Timp prețios? Ce
așteptam? Sau ce pierdeam dacă în locul câtorva ore
petrecute la birou petreceam zile, săptămâni, chiar luni
doar spre a căuta, a citi, a gândi? Care era valoarea
timpului în mijlocul unei vieți în care programul zilnic,
ancorat în nevoi precum plata asigurărilor sau a
cheltuielilor mașinii, nu însemna nimic mai mult decât
exersarea capacității de autoamăgire? O, da! Iată
specialitatea mea principală în ultimii zece ani din viață!
Mi-am inventat o carieră, niște obiceiuri stupide și fără
noimă, iar acum, când aveam șansa de a ieși din
caruselul absurd în care mă rotea o lume fără milă, fără
orizont, fără cer, mă plângeam de lipsa timpului.
Involuntar, am zâmbit amar.
Din lumea de dincolo, doctorul Paolo Paltini îmi
oferise un prieten ale cărui calități depășeau cu mult tot
ce mi-aș fi putut dori. M-am înroșit atunci când m-am
gândit cât de solemn, cât de răscolitor m-ar fi privit tata
– Ailbeart Wills – dacă ar fi trăit să afle de o asemenea
întâlnire admirabilă. Simpla amintire a părintelui meu
fu de ajuns ca să-mi înrâurească atitudinea. Ținuta sa de
ofițer al armatei regale scoțiene reușea, ca de obicei, să
mă determine să-mi corijez comportamentul. Se
întâmpla să fiu surprins de imaginea chipului său ferm
și impunător chiar și în timpul plictisitoarelor ședințe
zilnice de lucru, când îmi lăsam mintea să hoinărească.
Un asemenea moment era suficient spre a mă corecta
imediat. Îmi îndreptam spatele, îmi așezam palmele pe
genunchi. La fel și acum: mi-am îndreptat spatele și am
continuat să pășesc egal. Invocam în lăuntrul meu duhul
acelei gravități, virtutea fundamentală a marilor
conducători militari romani, subiectul favorit al
colonelului Ailbeart Wills. Într-o asemenea stare de
spirit am continuat explorarea bibliotecii până ce, în
penultima cameră de pe latura stângă, am descoperit,
alături de o elegantă ediție a operei lui Adso Dervensis,
cea de-a treia tetralogie platoniciană legată, ca celelalte,
într-un singur volum. Toate cele patru dialoguri erau
aici: Parmenides, Philebus, Symposium, Phædrus. Iar
în manșeta volumului, cartea de vizită ce purta un titlu
de neuitat: Scivias.
Îmi aminteam perfect ediția latină ce se afla, mereu,
pe biroul bunicului din casa noastră umbriană. Până
atunci nimic nu mă fascinase mai mult decât
misterioasele gravuri ce înfățișau lumea sub forma unui
ou galben, în lăuntrul căruia puteau fi distinse cerul
înstelat, vânturile, reprezentate sub forma unor chipuri
gigantice, a căror răsuflare putea stârni uragane, iar în
centru pământul, mic cât o nucă, străjuit de soare și de
lună. Am învățat titlul acestei cărți o dată cu alfabetul pe
care-l repetam silabisind literele ce alcătuiau denumirea
cărții scrise de Hildegard Teutona. Pornit în explorare,
mă confruntam cu o nouă problemă: deși autoare a unei
opere cuprinse în multe volume, nu reușeam să identific
nici măcar una dintre scrierile sale în rafturile din
camerele dedicate secolelor al X-lea și al XI-lea.
Dezamăgit, după ore de căutări, am mâncat fără
poftă, după care m-am îndreptat spre dormitorul de la
mansardă. În holul celor trei uși, am aprins lumina. Ca
din neant, în fața ochilor mei apăru raftul unic, stingher,
rătăcit din cine știe ce motive aici. Neîncrezător, am
rămas pe loc. Totul părea mult prea ușor. Deși nu aveam
nici un motiv pentru a respinge o asemenea posibilitate,
mi-am păstrat rezerva până ce am început să citesc
titlurile imprimate pe cotoarele cărților. Am simțit o
satisfacție la fel de profundă ca aceea care mă cuprindea,
în adolescență, ori de câte ori reușeam să descifrez la
prima vedere, fără dicționar, textele latine: raftul din fața
ochilor mei era dedicat în exclusivitate operelor scrise de
faimoasa sfântă medievală Hildegard din Bingen.
Între edițiile principalei sale scrieri profetice, Scivias,
am descoperit un nou fascicol cu tetralogia a patra, cea
compusă din cele două dialoguri Alcibiade, plus
Hipparchos și Amatores, lipit de masivul volumul 197 al
Patrologiei Latine, editată de Abatele Jacques Paul
Migne la jumătatea secolului al XIX-lea. Dreptunghiul
de carton conținea un titlu pentru a cărui lectură merită
să înveți limba latină: Enarrationes in Apocalypsim
Sanctii Ioannis. Un singur autor lăsase în urma sa un
comentariu al profețiilor Sfântului Ioan Evanghelistul
sub acest titlu: Albert cel Mare.
Așa cum, arar, apar în istorie caractere capabile să
împingă arta războiului și a cuceririlor dincolo de orice
limite, câteodată se nasc giganți ai cunoașterii a căror
cultură depășește tot ceea ce ne putem imagina în mod
curent. Căci Sfântul Albert, supranumit, pe drept, „Cel
Mare”, este unul dintre acei cuceritori ai unor teritorii
ale gândirii la care puțini au îndrăznit să năzuiască.
Exersat în comentarea celor mai importanți autori, fie ei
păgâni sau creștini, nu a ezitat să scrie despre tot ce ne
putem imagina: de la minunatele lacrimi tăinuite ale
pământului, mineralele și cristalele ascunse în
măruntaiele sale, până la tratate de metafizică, teologie
și magie naturală. Așa încât nu ne mirăm să aflăm, din
surse îndoielnice, că mirabilul doctor ar fi construit un
automaton ce putea îndeplini, la poruncă, cele mai grele
munci ale mănăstirii unde trăia alături de confrații săi
dominicani. Comentariul pe care l-a dedicat misterioasei
cărți a revelațiilor „vulturului din Patmos”, Sfântul Ioan
Teologul, era unul dintre textele medievale ce putea fi
interpretat corect de puțini, foarte puțini erudiți.
Mi-am însemnat cu grijă pe harta bibliotecii poziția
noului volum găsit. L-am așezat în raft, după care am
petrecut minute bune doar spre a cerceta masivul op cu
scrierile Sfintei Hildegard. Nu am reușit niciodată să
înțeleg pe deplin cine era acea maiestuoasă femeie al
cărei creștet atingea cerul, descrisă într-o scrisoare din
1170 adresată lui Werner din Kircheim...
Târziu, dincolo de miezul nopții, cu memoria
reîmprospătată prin lecturi savurate îndelung, am
adormit îmbrăcat, fără a reuși să alung întrebările iscate
de fascinantele viziuni ale profetesei teutone.
 Întunericul nu se risipise încă atunci când un zgomot
ce părea a fi sunetul unei curgeri m-a trezit treptat. Cu
ochii închiși, ascultam împietrit. Nu era vorba de apă, ci
de foșnetul tuturor copacilor și arbuștilor din apropierea
bibliotecii. Cu pași grăbiți am coborât scările, am
străbătut holul și am deschis ușile de la intrare. Un vânt
intens frământa cu putere vegetația. Valuri mici și dese,
bine conturate, străbăteau agitat suprafața lacului.
Senin, cerul își schimba culoarea în direcția răsăritului.
Doar câteva stele, ale căror străluciri intermitente cu
greu mai puteau fi distinse, se topeau în nuanțele de
bleu pal ale aurorei dimineții.
Am pornit în direcția lacului, mângâiat de vântul ale
cărui unduiri înconjurau insula, aidoma unor degete
invizibile ce atingeau suprafața oceanului răscolindu-l,
spre a se întoarce și a se năpusti din nou, răcoros și
sălbatic, asupra ostrovului rătăcitor. Lipsit de experiența
furtunilor atlantice, nu am sesizat avertismentul pe care
tocmai îl primisem. Această nevinovată, dar fatală
inocență, mi-a permis continuarea investigațiilor în
labirintul cărților Lordului Newman fără vreo umbră de
îngrijorare.
Înviorat, știam cu precizie de unde voi reîncepe
căutările: din sala secolului al XIII-lea, acolo unde ar fi
trebuit să găsesc scrierile lui Albert din Köln.
Nerăbdător, am renunțat la masa de dimineață. O dată
ajuns la etajul bibliotecii m-am îndreptat spre latura din
partea dreaptă. Aici se găseau camerele ce găzduiau
tezaurul bibliofil al ultimului mileniu al epocii creștine.
Numeroase rafturi dedicate secolului al XIII-lea
purtau povara atât a celor douăzeci și unu de volume ale
ediției Jammy, cât și a celor optsprezece tomuri groase
editate de frații Borgnet – tomuri ce conțineau suma
operelor Doctorului Universal, Albertus Magnus.
 Legate somptuos, în coperți de piele maro închis, pe
ale căror cotoare literele aurii articulau cu străluciri
alb-gălbui titlurile operelor conținute, două dintre
volumele ediției Jammy, unsprezece și doisprezece,
cuprindeau între ele un volum suplu, pe al cărui cotor
puteau fi distinse literele η (tau) și ε (epsilon). A cincea
tetralogie platoniciană. Mi-aș fi primenit memoria prin
relectura oricăruia dintre dialogurile ei, Theages,
Charmides, Laches sau Lysis, dacă dorința de a străbate
ultimele culoare ale labirintului nu ar fi fost sursa unei
nerăbdări tot mai accentuate.
Cu ajutorul indiciilor furnizate de titlurile scrise pe
nelipsitele cărți de vizită am mai descoperit alte două
tetralogii, a șasea și a șaptea, alături de operele unor
autori din secolele al XVI-lea și al XIX-lea: Roberto
Bellarmino și Vladimir Soloviev.
Dacă tratatul De Controversiis al cardinalului italian,
implicat în subtile discuții cu orgoliosul Galileo, făcea
parte din familia acelorași scrieri de mare erudiție căreia
îi aparținea comentariul Sfântul Albert, inclasabila
lucrare a lui Soloviov, Trei dialoguri despre sfârșitul
istoriei universale, era o stranie operă de ficțiune.
Nelămurit, considerasem titlurile prin care Lordul
Gilbert Newman mă călăuzise către tetralogiile
platoniciene drept simple repere, fără vreo altă
semnificație. Mica scriere a filosofului rus reprezenta
însă argumentul de netăgăduit, deși perfect opac, în
favoarea unui tâlc - pe cât de obscur pe atât de adânc - al
acestei înlănțuiri de autori și opere, aparent fără nici o
legătură.
Cartonul extras din interiorul volumului conținea
doar două cuvinte: Vulgata Clementina. Publicată sub
coordonarea Papei Clement al VIII-lea în anul 1592,
ediția în cauză nu era de găsit nicăieri în camera
dedicată acestei perioade. Contrariat, am privit încă o
dată cartonul pe care erau scrise cele două cuvinte. Abia
atunci am observat un punct, precis conturat, chiar în
centrul majusculei „C”.
Cu ajutorul uneia dintre lupele păstrate în biroul de
la parter, am deslușit mica scobitură pe care apăsarea
fermă a peniței o produsese spre a o umple cu cerneală:
aceasta era, deci, microscopica insectă neagră plasată în
centrul literei „C”. Dezamăgit de simpla posibilitate a
unui eșec ce ar fi proiectat în derizoriu întreaga mea
căutare, precum și eforturile predecesorilor, străbăteam
holul și camerele de la parter.
Chestionam, iar și iar, noima aproape
inobservabilului punct negru. Singura idee pe care părea
s-o sugereze era aceea de centralitate: mâna care-l
executase țintise, cu precizie, inima literei „C”. Însă doar
atât, nimic mai mult, se înfățișa drept o evidență de
neocolit minții mele. Nici o concluzie nu rezulta din
această observație care, în fond, putea fi rodul unei
simple întâmplări sau a unui accident caligrafic. După
ore de frământări m-am așezat, frustrat, pe unul dintre
fotolii. Mi-am lăsat capul pe spătar.
Îmi plimbam privirile, dezorientat, asupra tuturor
lucrurilor pe care le puteam cuprinde dintr-un
asemenea unghi: masivul lampadar de cristal, o bună
parte din sfera armilară, podul suspendat care lega cele
două laturi ale etajului, rafturile, câteva dintre tablourile
strămoșilor casei Newman. Priveam, iar și iar, aceleași
lucruri, aceleași obiecte. Poate că aș fi ațipit dacă un mic
element din toate cele văzute nu mi-ar fi atras atenția
prin stridența vizibilității sale, practic, de neobservat.
Era atât de firesc și totuși atât de elaborat, încât numai
cineva foarte perspicace ar fi putut realiza, fără ezitare,
faptul că era un detaliu precis planificat: podul
suspendat. Iată singurul element din tot contextul
despre care se putea spune că ocupa centrul spațiului.
Centrul.
Am țâșnit ca împins de un arc spre una dintre cele
două scări melc. Să-mi reproșez faptul că nu mă
gândisem deja la ceva atât de simplu? Pe când urcam
treptele, mi-am reconsiderat, cu iuțeală, perspectiva: nu
mă gândisem pentru că aceasta era simplitatea Lordului
Gilbert Newman, nu a mea. Dar dacă... Mi-am interzis
continuarea interogației. Speriat de o nouă întrebare
subversivă, îmi roteam energic capul. Cercetam și
citeam cu atâta concentrare datele de pe tăblițele
camerelor din apropiere încât semnul de întrebare pieri
sub gândurile iscate de cronologia bibliotecii.
M-am îndreptat, pentru prima dată, către podul ce
traversa spațiul central al uriașului hol. Cele câteva
rafturi conțineau zeci de ediții ale Sfintelor Scripturi:
textele ebraice, masoretice, ale pentateuhului lui Moise,
zeci de ediții ale psalmilor regelui David, ale marilor și
micilor profeți, Septuaginta greacă, textele Noului
Testament și câte și mai câte. Toate erau adunate aici, în
cele cinci rafturi plasate, paralel, pe această platformă
centrală al cărei rost nu era doar acela de a scurta traseul
dintre laturile opuse ale bibliotecii. Constrâns de
imaginea punctului din inima literei „C”, spre care mă
îndreptau cercurile concentrice imaginare suscitate de
simpla sa amintire, mi-am focalizat atenția asupra
raftului din mijlocul celor cinci. Aici trona, legată între
coperți negre, pe care literele aurii nu indicau decât anul
tipăririi: M · D · X C I I (1592), o sobră ediție a Vulgatei
Clementine. Alături, un nou volum, mult mai gros decât
toate cele de până acum, cu dialogurile tetralogiei a opta
stabilite de Thrasyllos din Alexandria.
 Am extras cu emoție masivul opuscul ce ar fi trebuit
să conțină dialogurile Clitophon, Politeia, Timæus și
Critias. L-am deschis și l-am răsfoit răbdător. Mă
înșelasem: conținutul era cel al tetralogiei a noua. Așa se
explica grosimea deosebită, rezultată din prezența celui
mai lung text platonician, Legile, alături de Minos,
Epinomis și de toate scrisorile atribuite atenianului.
Dacă simpla atingere a unei lucrări vechi de sute de
ani era suficientă spre a-mi prilejui o durabilă bucurie,
acum toată această cercetare îmi pricinuia o adevărată
durere interioară. Îmi era teamă de eșec. Cu mișcări
inerțiale întorceam pagină după pagină. Când am găsit
un plic gălbui am răsuflat ușurat. Am așezat lucrarea în
raft cu mintea plină de întrebări: de ce tetralogia a noua?
De ce o scrisoare? M-am simțit copleșit. Melancolia și
singurătatea unei asemenea biblioteci deveniră, fără voia
mea, unicele constante sufletești posibile.
Cu un zâmbet rigid, ce semăna mai degrabă cu o
grimasă interogativă, m-am îndreptat spre biroul de la
parter. Înainte de a părăsi etajul am cercetat, pentru
câteva clipe, tabloul gentlemanului pictat de Bartolomeo
Veneto. Eram sigur: deși întrebătoare, privirile-i vădeau
liniștea unui războinic înaintea ultimei bătălii. Mâinile
sale, ce fixau cu eleganță fermă mânerul sabiei, indicau
un spirit decis, angajat, lipsit de dubiile și neliniștile
modernului Alexander Jacob Wills. Lupta pe care o avea
în față nu era nimic altceva decât încercarea labirintului
pe care-l purta gravat pe piept. Aici mă găseam și eu. În
propriul meu labirint.
Așezat la una dintre cele două mese de lucru, am
scos harta bibliotecii unde am însemnat amplasamentul
ultimei lucrări găsite. Absența celei de-a a opta tetralogii,
care conținea dialogurile platoniciene atlante, Timaios și
Critias, dublată de enigma prezenței unei noi scrisori,
prevestea o turnură nebănuită a investigațiilor. Lectura
ei veni precum o scurtă și răcoritoare ploaie de vară,
incapabilă totuși să tămăduiască setea celui pierdut în
mijlocul unui deșert torid.
„Motto: Et vidi aliud signum in caelo magnum et
mirabile.12
Domnule Alexander,
Cum bine știți, pentru gânditorii antici dedicați
contemplației, arhetipurile lucrurilor pământești se
găseau, fără excepție, sus, în cerul inteligibil. Nu
greșeau. Copie sau reflecție palidă a lumii celei adevă-
rate din înalt, lăcașul nostru provizoriu nu-și are nici
una dintre rațiunile esențiale jos, pe pământ. Sensul,
chiar direcția concretă a vieții, depinde de tâlcuirea
semnelor cerești. Ceea ce vă propun în continuare este
exact un asemenea exercițiu de contemplație: veți urca
în cer. Doar acolo veți găsi indiciile sigure ce vă vor
călăuzi spre tetralogia a opta.
Vă felicit pentru tot ceea ce ați făcut până acum.
Simplul fapt că citiți această epistolă poate fi dovada
dedicației cu care urmăriți firul Ariadnei. Nu mă aștept
să fiți lipsit de îndoieli. Starea de spirit a gentlemanului
pictat de Bartolomeo venețianul este un dar rarisim, pe
care doar cei devotați îl pot dobândi. Perseverența e
ingredientul esențial care poate contribui la câștigarea
sa.
Ce puteți face pentru a persevera? O vizită la
Polyphemos. Acolo, mirabil lucru, veți avea neobișnuita
ocazie de a-l întâlni pe Argos Panoptes. Nu vă
îngrijorați! Terifiantele personaje mitologice sunt pe
deplin pacificate. Nu vă vor face nici un rău.

12„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat”

(Apocalipsa 15, 1).
Dimpotrivă. Vă vor oferi ocazia de a scruta înaltul
cerului așa cum ați visat în anii copilăriei.
Doctorul Paolo Paltini mi-a povestit despre
pasiunea pe care ați pus-o, pe când aveați doar zece
ani, în proiectarea unui telescop newtonian.
Permiteți-mi, vă rog, să răspund acestei nobile
aspirații a micului Alexander printr-o surpriză
dedicată dublului său adult. Nu spun mai mult. Pe
hartă veți găsi locul precis determinat. Daca veți avea
curiozitatea să explorați turnul de lângă bibliotecă,
priviți spre nord-est: nu este exclus să puteți zări
strălucitorul ochi al lui Polyphemos. Însă doar o
excursie până acolo vă va dezvălui substratul
personajelor mitologice invocate și, poate, cine știe?, vă
va oferi cheia – nicidecum alchimică, ci metafizică – a
Tabulei Smaragdine: Quod est superius est sicut quod
est inferius.13
Cu încredere,
Lord Gilbert Newman”
Fascinația bibliotecii, împletită cu cea a labirinticelor
căutări, stinsese, deocamdată, orice dorință de a explora
spațiile exterioare ale insulei. Se scurseseră trei zile de
când eram aici, perioadă întreruptă de o singură
excursie până la marginea lacului. Sosise vremea unor
incursiuni mai ample în peisajul atlantic. Ca o anticipare
a viitoarelor mele peregrinări, am ieșit din bibliotecă
spre a cerceta turnul din dreapta edificiului. Înăuntru, în
mica sală cubică de la parter, o scară de piatră lipită de
zid urca spre nivelurile mai înalte ale construcției. Am
străbătut trei etaje cu dușumele din lemn masiv,
negeluit, unde, alături de numeroase ustensile, am zărit
cuiere cu mantale de cauciuc, cizme din același material

13 „Ceea ce este în înalt este la fel cu ceea ce este jos”.

și multe alte accesorii destinate înfruntării capriciilor
vremii. Scara se oprea în fața unei trape de fier pe care
am ridicat-o după ce m-am opintit din răsputeri.
De pe platforma turnului, am privit pentru prima
dată întreg profilul insulei. Soarele, a cărui culoare
portocalie tindea spre roșu, cobora. În direcția opusă,
micul vulcan avea poalele acoperite de același veșmânt
țesut din arbuști și nenumărate tufe care străluceau
verde sub mângâierile ultimelor raze. Luminat intens,
cenușiul părții sale superioare părea mult mai deschis la
culoare, dar nu mai puțin impresionant prin muțenia în
care era scufundat. Când vine vorba de un vulcan, pare
mai firesc să-i auzim glasul înfundat decât să-l vedem
învăluit într-o liniște desăvârșită ce-l face, parcă, mai
amenințător.
În direcția nord-estică se vedea o adevărată pădure
din care, spre margini, răsăreau tot mai multe frunze
răsfirate de palmieri. Capela era prea departe pentru a
putea fi văzută de aici. Cu ochii încordați la maximum
cercetam, imobil, întreaga latură nord-estică a insulei.
Într-un târziu, în direcția țărmului, mi s-a părut că
zăresc o sclipire efemeră, intermitentă, de parcă cineva
s-ar fi jucat cu un ciob de oglindă, încercând să-mi
capteze atenția. Înlăcrimat de efort, m-am consolat cu
decizia de a porni a doua zi, la prima oră, într-o
expediție spre sălașul lui Polyphemos.
Am coborât fără să mă mai întreb cine sau ce putea fi
mitologicul ciclop. Singurul lucru pe care nu-l puteam
reprima era umbra de scepticism cu care întâmpinam
această imprevizibilă invocare – o joacă pentru oameni
mari? – a lumii antichității greco-latine. Ar fi trebuit să
recunosc reacțiile unei minți dezvrăjite, o minte pentru
care, la fel ca în cazul majorității nefericiților viețuitori ai
universului matematic cartezian, dimensiunea simbolică
a lucrurilor e absentă. Era prea devreme pentru un
asemenea discernământ critic – floarea rară a lumii
catedralelor gotice, dar nu și a civilizației monstruoșilor
megaliți ai arhitecturii funcționaliste. Încă nu ajunsesem
la capătul inițierii menite a mă ajuta să recuperez
dimensiunea simbolică, mistică chiar, a intelectului.
Glasul poruncitor și blând al Lordului Gilbert Newman
îmi adresa, după fiecare nouă etapă parcursă, un singur
îndemn: „Nu te opri!”
 CAPITOLUL 6:
Misterul constelației Orion

M
-am trezit apăsat de o uriașă neliniște.
Zgomotul valurilor devenise insuportabil.
Ridicat în capul oaselor, cercetam umbrele
vagi ale obiectelor din cameră. Mintea îmi era continuu
traversată de întrebări referitoare la sensul propriei vieți
și la ciudatul, obscurul, ininteligibilul labirint în care mă
împinsese Lordul Gilbert Newman. Zădărnicia acestor
șarade, mesajele mai mult sau mai puțin criptice,
fantasma Atlantidei, toate încetaseră să-mi pară doar
absurde: acum le percepeam ca pe o adevărată
amenințare la adresa traiului tihnit de acasă. Aș fi dorit
să mă trezesc în micul meu apartament din Londra, cu o
cafea în față, gata pentru o nouă - deși nu mai puțin
absurdă - zi. Dar nu, eram singur, în mijlocul acestei
pustietăți zadarnice, unde rezolvam ghicitorile unui
aristocrat extravagant. De-a dreptul revoltat, îmi
spuneam că totul se întâmpla împotriva deciziei
fundamentale pe care o luasem deja atunci când am ales
o carieră obișnuită în locul celei academice. Ce m-a
determinat să urmez, deodată, acea linie a familiei mele
– reprezentată de Paolo Paltini – care nu oferea garanția
unei vieți sigure, liniștite, cu perspective limpezi? Ce
căutam aici?
Frânturi din conversația purtată în reședința din
Kirkwell, Oxfordshire, reveneau cu acuitate în auzul
sufletului meu neliniștit. În mod cert, nu-mi dădusem
niciodată consimțământul pentru o asemenea călătorie.
Tot ce am făcut a fost să amân, politicos, orice discuție
despre posibila decizie de a deveni noul bibliotecar al
reședinței atlantice de vară a casei Newman. Și totuși
scrisoarea primită după acea întâlnire mă lăsase fără
replică: „Voi da curs solicitării dumneavoastră…”. Deși
nu cerusem nimic, totul a continuat pe același ton sigur,
rezultat al unui răspuns pe care nu-l dădusem.
Rememoram conversația spre a mă convinge din nou că
nu acceptasem niciodată, cel puțin nu în mod direct,
propunerea Lordului Gilbert Newman. Dar ce rost mai
aveau toate astea?
O dată împlinit ritualul igienic de dimineață am
servit, precipitat, micul dejun, mi-am luat rucsacul și am
ieșit din bibliotecă. Speram că o plimbare lungă avea
să-mi îmbunătățească starea de spirit. Am înaintat până
la marginea lacului, ale cărui ape întunecate păreau
stăpânite de o liniște pe care o invidiam. Le priveam cu
intensitate, de parcă aș fi sperat să transfer acalmia lor
în lăuntrul meu. Scrutam împrejurimile, gândindu-mă
în ce direcție să o apuc. Deși aș fi făcut orice spre a avea
tăria abandonării sugestiilor din ultima scrisoare, nu
găseam nici o altă destinație posibilă. Am decis, pentru
început, să mă reîntorc la generatorul de curent de la
cascadă. Priveam în jur fără nici o urmă de curiozitate,
cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor. Loveam,
din când în când, mici pietricele cu vârful bocancului. O
dată ajuns la bazinul în care apele erau colectate pentru
a-și continua curgerea spre ocean prin albia râului Atl,
am luat-o în direcția opusă cabanei bunicului. Socoteam,
corect, că astfel voi putea explora țărmul nord-vestic al
insulei.
Alunecam precaut printre tufișurile numeroase și
dese. Astfel am reușit, după cel mult jumătate de oră, să
ajung într-un loc unde iarba și palmierii, încă rari,
înlocuiră aproape complet feluritele tufe. După nu mai
mult de cincizeci de metri am atins marginea platoului
care se îndrepta, abrupt, spre plaja ce se vedea la o
distanță destul de mare. În pofida unghiului pantei,
numeroasele pietre plate permiteau coborârea pe
această scară improvizată. Săream, uneori făceam pași
gigantici, până am reușit să ajung la țărm. Acum puteam
cerceta insulițele vizibile de la geamul mansardei
bibliotecii. Împodobite cu o brumă de vegetație și cu
câțiva palmieri ale căror tulpini puternic curbate erau
aproape paralele cu solul, păreau mult prea reduse ca
dimensiuni spre a prezenta vreun interes. Nimic și
nimeni nu se putea adăposti acolo. În partea dreaptă a
plajei stânci de mari dimensiuni țâșneau din solul
pietros, acoperit cu nisip și pietriș, în forme și poziții
dintre cele mai ciudate. Nu lipseau nici bolovanii
voluminoși, care depășeau înălțimea unui om, ale căror
rădăcini erau înfipte în gropi ce colectau apa oceanului
în bulboane, unde mici viețuitoare marine se agitau
captive. Vârfurile unora dintre ei, cei mai îndepărtați,
erau acoperite de stoluri albe de pescăruși ce se
odihneau la soare înainte de a se avânta în căutarea
prăzii lor ihtiologice.
Peste tot resturi de alge, cele mai multe negre, altele
încă verzi, înconjurate de nesfârșite varietăți de scoici ale
căror forme îmi atrăgeau privirile. Aflat lângă ocean,
percepeam zgomotul valurilor ca pe un glas viu, distinct,
aproape inteligibil, însoțit de o briză necontenită. Un
miros înțepător, în care se simțea aroma sărurilor
acvatice și a algelor putrede, îmi gâdila nările în același
timp în care adierile curenților îmi răvășeau părul.
Eliberat de povara frământărilor mele mă simțeam
minuscul, un simplu punct mișcător pe un petec de
pământ din mijlocul oceanului. Tocmai acest sentiment
de umilință, iscat de conștiința propriei nimicnicii,
condusese la dispariția tulburării mele. Momentele când
primim darul cunoașterii de sine, ce ne ajută să
percepem la o scară justă proporțiile propriei ființe, sunt
de fiecare dată revigorante, deși nu neapărat plăcute.
Soarele răsărise de cealaltă parte a insulei. Lumina
dimineții transforma întinderea acvatică într-o vastă
suprafață scânteietoare prin cristalul căreia se puteau
vedea petele cenușii ale stâncilor scufundate la mică
adâncime. Apele albastre, cu reflexe de smaragd, erau
încununate, în apropierea țărmului, de o spumă
imaculată ce se dizolva în petecele de nisip presărate
de-a lungul terenului pietros. Albatroși cu ciocuri
galbene planau razant deasupra apei avântându-se, cu
aripile în formă de săgeată, asupra prăzii marine pe care
ochii lor o detectau fără greșeală. Înaintam contemplând
viața oceanică manifestată în atâtea și atâtea forme
menite să trezească uimirea oricărui spectator ocazional.
M-am găsit, pe neașteptate, în fața unui adăpost metalic,
nu foarte înalt. Prin poarta glisantă, deschisă, se vedeau
trei bărci de lemn, vopsite în gri și albastru, dintre care
una, pe lângă motor, avea o pereche de vâsle sprijinite
de latura dreaptă.
Am deschis portmap-ul și am extras harta pe care
am întins-o pe genunchi. Amplasamentul adăpostului
pentru bărci era marcat cu semnul unui colac străpuns
de o vâslă. La o distanță potrivită, în față, pe marginea
platoului numit „Mandibula”, un ochi larg deschis purta
deasupra numele „Polyphemos”. Ceva mai departe, spre
mijlocul suprafeței plane, desenul câtorva pietre masive
avea în locul numelui o descriere simplă dar grăitoare:
„Ruinele atlante”. Nu mi-a scăpat semnul de întrebare,
plasat între două paranteze rotunde la capătul
denumirii. Am strâns harta. Sprijinit de marginea bărcii
mâncam un sandviș în timp ce fixam zarea care se
desfășura, nemărginită, înaintea mea. Îmi închipuiam
curenții ce agitau valurile, scufundați la metri buni sub
suprafața apelor, încolăcindu-se asemenea unor
gigantici șerpi maritimi care străbăteau cu viteze
inimaginabile distanța până la următorul țărm, apoi la
următorul... și tot așa, se răsuceau și traversau oceanele
și mările, înconjurau circumferința pământului spre a se
reîntoarce în locul de unde își începuseră călătoria.
Pentru câteva clipe m-am imaginat purtat de acești
curenți, fără a putea spune unde se vor opri.
După alți câțiva zeci de metri parcurși pe țărm am
identificat un coborâș sub forma unui șanț lat, prin care
platoul din dreapta era separat de cel însemnat pe hartă
cu numele de „Mandibula”, șanț care cobora direct pe
țărm. Nedumerit, mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să
urc pe această cale spre malul înalt. Mi-am propus să
înaintez măcar o sută de metri pentru a vedea dacă nu
existau alte căi de acces spre platou. Astfel se face că am
zărit, pentru prima dată, edificiul care purta numele
sălbaticului Polyphemos. Domnea semeț asupra culmii
pantei prelungi acoperită cu pietre, tufișuri, și un covor
des de ierburi înalte. Construcția nu semăna cu nimic
din tot ceea ce văzusem vreodată. Etajul, construit
dintr-un metal ce strălucea argintiu, avea în centru un
singur geam de sticlă, asemenea unui ochi gigantic,
perfect rotund. Analogia numelui era limpede.
Deși stârnit de această nouă descoperire, am preferat
să mă întorc la șanțul uriaș a cărui pantă părea mai
prielnică ascensiunii decât aceea, mult mai înclinată, de
aici. Urcând, m-am trezit într-o adevărată pădure de
arbori cu trunchiuri groase și înalte. Puzderia tufișurilor
și a rugilor ce alcătuiau o impenetrabilă plasă verde m-a
obligat să înaintez printre ei fără a-mi permite, cel puțin
deocamdată, să cotesc la stânga, în direcția clădirii.
După aproape un sfert de oră de mers tufișurile au
început să se rărească iar copacii să se împuțineze
simțitor. Am escaladat cu ușurință malul șanțului a cărui
curbură devenise tot mai lină. Sus se găsea un platou
de-a lungul căruia megaliți solitari și fragmente
gigantice de zid împiedicau vederea de ansamblu.
M-am strecurat printre toate aceste rămășițe cu pași
șovăielnici. Căutam să evit rădăcinile sau bolovanii
răspândiți pretutindeni. Nu aveam nici o îndoială:
acestea erau ruinele atlante. Când, de la mică distanță,
am zărit primele basoreliefuri, am înțeles motivul pentru
care erau numite astfel. În mijlocul unei stânci
monumentale putea fi încă văzut, în ciuda marginilor
tocite de nenumărații ani care trecuseră peste toate
aceste rămășițe arhitectonice, un disc înconjurat de
patru cercuri concentrice, străbătute de-a lungul
diametrului de două axe perpendiculare. Desenul
amintea de structura capitalei atlante descrise de Platon
în Critias (115e – 116a): „Cel mai mare cerc de apă, cel
care era unit cu marea printr-un canal, avea o lățime de
trei stadii și jumătate, la fel ca cercul de pământ pe care
îl înconjura. Cel de-al doilea cerc de apă avea o lățime de
două stadii, la fel ca cercul de pământ următor. În
schimb cercul de apă ce înconjura insula aflată în
mijlocul tuturor acestor cercuri avea o lățime de un
singur stadiu. Insula însăși, pe care se afla palatul regal,
avea o lățime de cinci stadii.”
Câteva figuri scrijelite alături semănau, neașteptat,
cu chipurile de pe basoreliefurile din galeriile piramidei
de la Palenque. Străbăteam cu înfrigurare ruinele ce se
întindeau pe o suprafață cam cât jumătate dintr-un
teren obișnuit de fotbal. Am descoperit trei locuri unde
se vedeau urmele unor săpături deasupra cărora
vegetația domnea nestingherită. Vechimea lor era
considerabilă. Singurul lucru ce se mai distingea era
forma șanțurilor, care, prin adâncimea lor de aproape
doi metri, le făcea lesne vizibile. După un prânz frugal pe
care l-am servit, adâncit în gânduri, deasupra unei
lespezi uriașe, am continuat să străbat toate culoarele
dintre blocurile și zidurile ai căror creatori rămâneau
ascunși în cețurile groase ale istoriei. Mă mișcam de
parcă aș fi dorit să mă contopesc cu urmele trupurilor
lor spirituale care, gândeam eu, trebuie să fi rămas,
invizibile, în vecinătatea templelor pe care le ciopliseră.
Ignorând voluntar imposibila ei existență, ideea unei
mașini a timpului mi s-a părut totdeauna irezistibilă. Aș
fi dat orice să pot da timpul înapoi, de exemplu până în
momentul amplasării megaliților pe insulă, spre a putea
privi în voie munca celor care realizaseră o asemenea
operă ciclopică.
Nimic nu m-ar fi încântat mai mult decât
participarea nemijlocită la momente istorice mai vechi
sau mai noi. Adesea pipăiam, atingeam, măsuram
vestigii din simpla dorință de a palpa cel mai sfâșietor
element din viețile noastre efemere: timpul. Simplul fapt
de a mă afla în preajma unor asemenea artefacte, semne
ale existenței unor ființe umane ce au viețuit în alte
epoci, declanșa în interiorul meu o desprindere
completă de orizontul diurn al stării obișnuite de
conștiință, fără a reuși totuși să se concretizeze într-un
ținut cu contururi clare prin care aș fi putut naviga fără
greș. Dimpotrivă. Totul devenea misterios și inaccesibil,
iar eu mă trezeam într-o stare de perplexitate abia
suportabilă. Acum, încă mai mult, lipsa oricăror indicii
clare, neechivoce, sporea dubiile și întrebările fără
răspuns. Singurul lucru pe care mi-l aminteam precis
erau explicațiile furnizate de Lordul Gilbert Newman
într-una dintre scrisorile sale: descoperirea acestor
vestigii l-au atras pe insulă, în urmă cu mai bine de patru
secole, pe cel despre care s-a presupus că ar fi fost însuși
Părintele Francisco López de Gómara, secretarul și
confidentul lui Hernán Cortés.
Când soarele începuse deja să coboare spre linia
orizontului vestic, am abandonat ruinele spre a merge la
întâlnirea cu Polyphemos. După ce am măsurat din
priviri zidul vegetal care împiedica vederea edificiului de
pe buza platoului, am decis să merg mai întâi spre
nord-vest, socotind că astfel voi ajunge într-un unghi
potrivit din care identificarea obiectivului ar fi devenit
posibilă. Înaintam prin iarba deasă din care răsăreau,
rareori, tufe înalte împodobite cu mici floricele albastre
sau galbene. Mă apropiam tot mai mult de marginea
platoului când am identificat, în sfârșit, construcția al
cărei geam rotund scânteia în razele blânde ale după-
amiezii. Mi-am schimbat imediat direcția. Urcam,
coboram, uneori ocoleam câte un bolovan mai mare,
fără să pierd nici o clipă ciudata clădire din câmpul
vizual. Creștea văzând cu ochii. Când eram la cel mult o
sută de metri distanță, am descoperit, într-o adâncitură
ce semăna cu o tipsie largă care părea a permite accesul
la plajă, o scară metalică. Urca până la ușa construcției
acoperită de o cupolă argintie. Deși roasă de pete de
rugină, scara, al cărei profil contorsionat urma linia
denivelărilor de dedesubt, părea robustă. Ușurat de
povara atenției sporite cu care trebuise, până atunci, să
cercetez terenul, am început să escaladez treptele fără
a-mi dezlipi privirea de pe observator. Nu mai aveam
mult până la intrare. Atenția mi-a fost atrasă de peisajul
magnific al oceanului, al păsărilor, al insulițelor, al
tuturor elementelor ce păreau extrase dintr-o pânză
maritimă a lui Claude-Joseph Vernet. M-am oprit.
Nutream simțământul, pe cât de rar pe atât de acut, al
unei reușite inimaginabile. Ființa mea lăuntrică izbutise,
captivată de farmecul întregului ambient, să fie perfect
suprapusă peste dimensiunea mea exterioară, corporală,
îngăduindu-mi privilegiul unei prezențe depline. Pentru
prima dată eram cu adevărat aici.
Nici o descentrare, nici o desincronizare dintre
făptura mea profundă, ascunsă înăuntru, și lumea din
afară, nu tulbura tihna acestei după-amiezi atlantice.
Priveam în jur simplu, firesc, de parcă tot ceea ce mă
înconjura făcea parte, într-un mod indescriptibil, din
propria mea persoană. În mod normal spunem că am
ajuns acasă atunci când ne copleșește acel sentiment
stenic, de siguranță, de pace, care este rezultatul
atingerii unui anumit loc. Ceea ce simțeam eu însă era
diferit: se făcea că tot ceea ce mă înconjura își găsise, în
sfârșit, locul în lăuntrul meu care se dilatase atât cât
puteam cuprinde cu privirea. Eram acasă, deși nu exista
acolo nici un loc familiar pe care l-aș fi putut numi
„acasă”. Dar nu de un asemenea sălaș depindea starea
mea, ci de situarea în fluxul tainicelor forțe declanșate de
propunerea Lordului Gilbert Newman, călăuze nevăzute
ce mă purtară până în fața acestui edificiu.
Am închis, cu un gest atent, ușa. Acționam stăpânit
de emoția care te încearcă atunci când intri, întârziat, în
interiorul unei catedrale scufundate în tăcerea plină de
șoapte de după încheierea vesperelor. Scârțâitul subțire
al balamalelor, clinchetul încuietorii metalice, contrastul
dintre lumina de afară și semiobscuritatea interiorului –
toate acestea erau semnele clare ale trecerii unui nou
prag, ale începutului unei noi meandre a labirintului.
Intrasem în pântecul ciclopului.
Învăluit de obscuritatea încăperii am rămas câteva
clipe nemișcat. Cu ochii întredeschiși, ascultam sunetul
îndepărtat al vuietului oceanului. Filtrată de draperiile
ce acopereau parțial geamurile încăperii, lumina aurie a
soarelui transforma întregul loc într-un acvariu
hexagonal în care pluteau firele de praf animate de
intrarea mea. Aș fi putut jura că timpul se oprise. Clar,
cu un ritm precis al succesiunii imaginilor, pe ecranul
lăuntric al memoriei izbucni filmul acelui moment când,
în castelul regal din Edinburgh, m-am așezat lângă un
geam ornat cu vitralii spre a privi ploaia care poleia,
argintiu, curtea mărețului edificiu. La fel precum
odinioară, mă regăseam absorbit cu totul de o
experiență unică, irepetabilă, atât de imperfect sugerată
printr-un cuvânt pe care, deși îl prețuiesc într-un mod
deosebit, nu-l folosesc decât rareori: diafan. Să în-
drăznesc, oare, să repet? Era o experiență diafană.
Sunetul abia perceptibil al valurilor, lumina crepuscu-
lară a amurgului, obiectele austere ale unui ambient
creat spre a susține contemplația, culorile discrete ale
interiorului, toate se contopiseră în crearea unei
experiențe diafane – partea accesibilă, transparentă, a
lumii nevăzute ale cărei hieroglife le bâjbâiam mergând
pe urmele lăsate de călăuzele mele.
Totul îmi reamintea un adevăr intuit încă din
adolescență. Sub suprafața vizibilă, evanescentă,
efemeră și trecătoare a lucrurilor, se află dormitând, deși
niciodată absentă, o altă ființare, un alt univers, o cu
totul altă dimensiune a lumii, a existenței, a vieților
noastre terestre în mijlocul cărora, uneori, irump
străfulgerări insolite ce reflectă sclipirile fascinante ale
nevăzutului. Așa se face că un loc uitat precum curtea
năpădită de buruieni a unei sinagogi abandonate, strada
de-a lungul căreia umbra unei fetițe ce rostogolește un
cerc este proiectată pe zidurile mute, casa cu camere
nelocuite, culoarul adumbrit al donjonului ai cărui
stăpâni s-au stins acum multe sute de ani, oricare dintre
aceste locuri poate reprezenta fereastra prin care, pentru
o clipită, o altă realitate ni se înfățișează. Niciodată prea
intens, niciodată suficient de mult spre a permite
strămutarea noastră „dincolo”. Condiția de prizonieri ai
acestui exil provizoriu ne îngăduie doar scurte intuiții ale
miezului lumii ascuns sub suprafața opacă a ceea ce
poate fi privit, auzit, mirosit, gustat, pipăit.
Cercetam parterul observatorului cu același nesaț cu
care, pesemne, Ulysse și cei doisprezece camarazi ai săi
au iscodit peștera ciclopului Polyphemos. Diferența
majoră o reprezenta absența oricărei spaime: în ce mă
privește nu aveam a mă teme de nici un gigant
antropofag. Lumina tot mai palidă desfășura înaintea
privirii mele un interior auster, asemenea nenumăra-
telor camere și saloane ale labirinticei biblioteci. Un
birou masiv, a cărui suprafață acoperită de stofa verde,
destul de roasă, era suportul nelipsitelor cărți prezente
în orice clădire de pe insulă, se găsea sub geamul larg
care dădea spre ocean. M-am îndreptat spre fotoliul din
fața sa, unde m-am așezat, după ce am lăsat jos rucsacul,
fără a lua în seamă stratul de praf. Așa cum făcusem la
debarcarea pe insulă, în cursul primei vizite în cabana
bunicului Paolo sau de-a lungul minuțioasei explorări a
bibliotecii, simțeam și acum nevoia să mă odihnesc spre
a privi cât mai tihnit toate conținuturile lumii paralele în
care mă mișcam cu lentoarea unui astronaut desprins de
corpul navei sale. Continuam să caut acea stabilitate
rezultată din cucerirea unei anumite perspective,
cuprinzătoare, revelatoare aș spune, asupra acestor
neverosimile spații extraterestre. Dacă exploratorul
cosmic are totuși șansa recunoașterii astrelor și
constelațiilor care-l înconjoară, pentru mine totul era
nou, fără nici un reper recognoscibil. Singurul sprijin
liniștitor rămânea firul căutărilor bunicului meu.
Datorită acestui discret, dar ferm reper, mă găseam în
postura navigatorului legat de nava sa prin cordonul
ombilical vizibil în toate fotografiile și filmele misiunilor
spațiale. Ce nu puteam desluși, cel puțin deocamdată,
era ancora aflată la capătul sforii salvatoare.
Am început, pentru a câta oară?, inventarul unei
încăperi neobișnuite. În dreapta, sprijinit de peretele
diametral opus ușii, un corp masiv de bibliotecă
expunea șiruri de volume frumos legate, ale căror
încrustări străluceau mângâiate de razele soarelui
muribund. Alături, teancuri înalte de cărți, stivuite
destul de precar, de cealaltă parte un coș din care se
ițeau capetele unor suluri de hârtie. La înălțime,
depășind marginea superioară a ultimului raft,
Pythagoras și Solon perorau dezinvolt în fața unui
auditoriu invizibil. Deasupra lor trona, albastră, una
dintre reprezentările străvechi ale pământului pe care le
văzusem și în biroul bibliotecii. Numele lui Nicolaus
Germanus, geograf și cartograf benedictin din
Reichenbach, putea fi distins pe marginea inferioară a
hărții, alături de cel al lui faimosului alexandrin Claudius
Ptolemaeus. Anul tipăriturii era și el precizat: 1482. Sub
alt geam, ale cărui draperii permiteau vederea licăririlor
amurgului ori de câte ori curenții discreți ai încăperii le
mișcau ușor, un uriaș glob pământesc, încastrat între
cercuri din lemn lăcuit, expunea una dintre
reprezentările epocii baroce. Alături, singura scară din
încăpere, spirală, străpungea tavanul spre a se pierde în
întunericul de nepătruns al unui disc întunecat. În
imediata apropiere a primelor trepte atârna o
reprezentare a geografiei selenare, în jurul căreia
îngerași dolofani scrutau satelitul pământului printr-o
lunetă din cele cu care naivii amatori de magie naturală
din secolul al XVII-lea sperau să poată privi locuitorii
altor planete. Dincolo de scară, o planșetă uriașă purta
planul, extrem de detaliat, al unei corăbii de luptă.
Secționată transversal, ambarcațiunea își expunea toate
încăperile, a căror destinație era consemnată, cu litere
mărunte, de-o parte și de alta a desenelor. Un cerc roșu,
făcut de o mână grăbită, atrăgea atenția asupra locului
unde era amplasată cabina căpitanului. Câțiva pași mai
la stânga, chiar lângă ușă, un dulap metalic cu multe
sertare, alături de care se găsea nelipsitul barometru al
cărui suport de lemn conținea un termometru și un mic
ceas. Nemișcarea secundarului trăda lipsa mâinii care
să-l întoarcă spre a marca trecerea timpului. Mi-l
imaginam pe bunicul meu, Paolo, deschizând gemulețul
orologiului spre a răsuci apoi cheița pe care o ținea între
degetele sale prelungi. În mijlocul încăperii se găsea o
masă înconjurată de șase scaune, încărcată cu hărți și
cărți de astronomie și astrofizică. Faimosul tratat de
matematică cerească Almagesta a lui Ptolemaeus se
zărea amestecat printre multe alte opuscule îmbiindu-te
la lectură. Alături, un catalog unde erau înregistrate cu
minuție pozițiile corpurilor cerești în funcție de perioada
anului și momentul observației, purta semnele
îndelungatei folosințe.
Când mi-am întors privirea spre biroul masiv de
lângă mine galbenul pal al unei scrisori însemnată cu
blazonul casei Newman mi-a atras atenția. Țintuită cu
ajutorul tălpii metalice a veiozei de birou, epistola era
acoperită cu scrisul egal și totuși asimetric, citeț și totuși
neordonat, deja bine cunoscut mie:
„Domnule Alexander,
Vă rog să-mi îngăduiți o altă recomandare,
inevitabilă, pentru o gazdă care prețuiește calitățile de
observator atent ale unui musafir rarisim. Iată de ce vă
invit să întrerupeți lectura epistolei spre a privi cu
atenție prin geamul din fața biroului. Veți vedea acel
peisaj asupra căruia mi-am odihnit privirea în
răstimpurile, din nefericire destul de rare, petrecute
alături de bunicul dumneavoastră. Aici, așezați în jurul
mesei din centrul încăperii, ne-am adâncit în
conversații de neuitat. Despre ce nu am discutat? Ușile
secrete din marea piramidă a faraonului Khufu desco-
perite de Rudolf Gantenbrink, semnificația basorelie-
fului sculptat pe capacul sarcofagului regelui maya
Pakal I-ul, tâlcurile teologiei aritmetice practicate de
creatorii piramidelor, discipolii lui Pythagoras sau de
neoplatonicianul Iamblichus, argumentele existenței lui
Dumnezeu din tratatul Summa contra Gentiles a
Sfântului Thoma d'Aquino și câte și mai câte...
Toate acestea s-au întâmplat fără a înceta vreodată
să scrutăm un peisaj care, mi se pare, ilustrează foarte
bine căutarea noastră: lipsită de un capăt vizibil, întru
totul asemenea cerului și oceanului care se unesc într-o
depărtare aparent inaccesibilă, dincolo de suprafața
terestră presărată cu feluritele varietăți ale formelor
vii.
Iertați-mi digresiunea. Vă aflați aici spre a străbate
ultima etapa a drumului parcurs de mine alături de
doctorul Paolo Paltini. La capătul său – care, pentru
dumneavoastră, va marca începutul unei noi călătorii
– ni s-a revelat ceea ce, foarte probabil, veți avea
ocazia să vedeți și să atingeți: indiciul cel mai pregnant
al existenței acelui straniu vizitator. De la bun început
am afirmat deschis, cu riscul de a mă expune
ridicolului, că un pasionat răscolitor al trecutului are
micile sale ciudățenii. O astfel de ciudățenie, izvorâtă
din pasiunea pentru teoria corespondențelor dintre
anumite constelații și străvechi monumente
arhitectonice, a inspirat cea mai năstrușnică decizie din
întreaga mea viață: aceea de a rândui în rafturile
bibliotecii tetralogiile dialogurilor platoniciene respec-
tând, literalmente, poziția stelelor din constelația
Orion. Mircea Eliade și Robert Bauval ar avea de ce să
fie încântați! Spre deosebire de ignorantul Renatus
Cartesius și epigonii săi, prețuiesc într-o asemenea
măsură înțelepciunea și ingeniozitatea anticilor încât
am urmat aceleași principii ale arhitecturii sacre. O
teorie metafizică atât de semnificativă – cum este aceea
a corespondenței dintre micro și macro-cosmos –
merită toată atenția din partea noastră.
Sunteți aici pentru a privi stelele. Doar astfel veți
reuși să descifrați ceea ce maestrul Thrasyllos din
Alexandria nu vă poate arăta: locul unde se află
volumul care conține tetralogia a VIII-a din dialogurile
lui Platon. Acest volum reprezintă punctul în care s-au
împotmolit căutările noastre înfrigurate. Nodul
gordian. Câte nopți albe am irosit cercetând acest
indiciu - fără a reuși să-l descifrăm! Dar să nu mă
compătimiți: nu am fost, nu sunt și nu voi fi dezamăgit.
Acolo unde noi am eșuat poate veți izbândi dumnea-
voastră. Pe deplin liniștit, în ultimul an al vieții sale
pământești, doctorul Paolo Paltini mi-a insuflat
încrederea pe care o avea în darurile cu care ați fost
înzestrat. Jubilația pe care o încerc în momentele în
care mă gândesc că veți înfrunta acest mister al
bibliotecii mele este cât se poate de reală.
La ultimul etaj al clădirii veți găsi mijlocul cel mai
potrivit pentru scrutarea cerului. Datorită nenumăra-
ților săi „ochi” – căci această minune a opticii, un
telescop de mare calibru, are în dotare lunete de diferite
capacități și chiar un modest coronograf solar –, am
socotit amuzant faptul de a numi un asemenea
instrument sofisticat cu un nume împrumutat de la
celălalt faimos gigant al vechii Grecii, Argos Panop-
tes14. Domesticiți, nici el, nici Polyphemos, cel cu un
singur ochi, nu mai pot pricinui vreun rău cuiva. Un alt
ajutor neprețuit este catalogul corpurilor cerești aflat
pe masa de alături. De asemenea, setul de oculare: vi-l
recomand pe cel de 2.5 mm.
Trebuie să vă avertizez că în acest punct al căutării
vă veți confrunta cu o subtilă capcană întinsă de idolul
tehnologiei. Infam duh! Provocați să observe cerul cu
mijloace tehnice tot mai performante, majoritatea
contemporanilor uită – deloc întâmplătoare această
fatală amnezie – străvechea lecție adresată de Socrate
lui Glaucon: „Să lăsăm deoparte cele din cer, dacă
urmează ca, având de-a face cu autentica astronomie,
să transformăm partea prin fire cugetătoare din suflet,
din nefolositoare, în folositoare” (Politeia, 530 cd).
„Autentica astronomie” la care se referă maestrul lui
Platon tratează cerul drept simplu pretext al exercitării
acelei părți a sufletului, intelectul, care el singur poate
descifra semnificația a ceea ce ochii noștri trupești
observă fără să înțeleagă. Acesta e testul pe care va
trebui să-l treceți. Urmați sfatul lui Socrate! După ce
veți fi contemplat cu telescopul constelația Orion lăsați
deoparte astrele cerului fizic. Folosiți partea cugetă-
toare a firii care, doar ea, vă poate ajuta să descoperiți
locul unde se află ultimul volum al tetralogiilor lui
Platon.
De asemenea, mă simt obligat să fac o anumită
precizare ce s-ar putea dovedi, la momentul potrivit,
crucială: soluția folosită spre a dezlega nodul gordian

14 Supranumit în unele mituri grecești „Panoptes”, adică „cel a

toate văzător”, Argos este un gigant străvechi care ar fi avut
mai mulți ochi – în unele mituri patru, în altele chiar o sută.
Când dormea doar o parte dintre ochii săi ar fi fost închiși –
ceilalți vegheau neîncetat.
de către împăratul Alexandru cel Mare aparține doar
regilor. Din respect pentru Maiestatea Sa nu veți alege,
pripit, tăișul sabiei. Adevăratul iubitor al înțelepciunii
poate folosi doar vârful ei.
Mă opresc aici spre a vă lăsa să vă familiarizați cu
tot ceea ce poate oferi acest prietenos uriaș –
Polyphemos15 – al cărui ochi privește, nedezmințit, spre
cer.
Cu încredere,
Lord Gilbert Newman
P.S. – Doar umilința poate dezvălui tainele cele
nepătrunse ale lăcașurilor sacre.”
Nu-mi pot imagina o persoană care nu ar găsi cel
puțin agreabile provocările acestor epistole. Maniera de
a scrie, ceremonioasă fără a deveni pedantă, confirma pe
deplin apoftegma contelui Georges-Louis Leclerc de
Buffon: „Le style c'est l'homme même”16. Absența unei
astfel de călăuze m-ar fi transformat într-un naufragiat
ignorant. Am lăsat deoparte scrisoarea spre a scormoni
în rucsac. Din caiet am extras harta bibliotecii cu
semnele locurilor unde am descoperit cele opt volume
ale dialogurilor lui Platon editate conform clasificării lui
Thrasyllos. După ce am legat, cu o linie subțire, locațiile
tetralogiilor, am privit-o de parcă aș fi văzut-o pentru
prima oară. Înțelesesem că toate aceste semne
alcătuiesc, ele însele, o hieroglifă cerească: profilul
siluetei vânătorului Orion. Trebuia să scrutez înălțimile
spre a desluși ceea ce se afla aici, jos, pe o insulă pierdută
din Atlantic. Adâncit în asemenea gânduri mi-am ridicat

15 Polyphemos este teribilul ciclop – un gigant cu un singur ochi

– înfruntat de Ulysse și însoțitorii săi în cursul călătoriei
descrise de Homer în epopeea Odyseea.
16 „Stilul este omul însuși”.
privirea fixând depărtările unde oceanul atingea linia
invizibilă a cerului.
Soarele portocaliu era tivit cu o linie galbenă,
incandescentă. Lumina sa își pierduse puterea. Doar
albastrul cerului dimprejur strălucea încă auriu. Între
galben, portocaliu și mov, mii de nuanțe intermediare
aminteau de tonurile florilor de liliac înlănțuite de-a
lungul gardului casei noastre din Umbria. Momentele de
reverie ale copilăriei, când petreceam ore întregi privind
cerul și apusul, s-au actualizat provocând efluvii ale
căror vibrații nu le mai percepusem de zeci de ani. Cum
este posibil să te poată bucura atât de intens simplul fapt
de a fi? Deși cu totul altul decât acel băiețel pierdut în
nemărginirea cerului, recunoșteam, surprins,
superioritatea sa față de cel ce sunt acum. Căci eu,
Alexander cel mare, pierdusem ceea ce micul Alexander
încă deținea: simplitatea privirii care nu era, în fond,
diferită de acel orizont pe care-l țintuiam răpit, locul
unde cerul și marea se întâlnesc. Înmărmurit, lăsam
bucuria copilăriei să mă inunde.
În această stare, aproape am tresărit realizând sensul
imperceptibilei mustrări ascunse în cuvintele Excelenței
Sale: „Soluția folosită spre a dezlega nodul gordian de
către împăratul Alexandru cel Mare aparține doar
regilor.” Era un avertisment cât se poate de real. Atunci
când niciodată nu întâlnești un nobil sau un vlăstar
regal, poți pierde cu ușurință cumințenia ce domolește
orice închipuire exaltată de sine. Trăisem ani buni de
parcă aș fi fost un rege, fără a purta însă pe umeri
poverile unei asemenea chemări. Eram mândru...
Mândru și gol. Simultan cu eliberarea resimțită prin
acest gând exigent, o undă a neobosiților curenți
oceanici trezi la viață frunzișul copacilor și tufelor din
spatele observatorului. Era timpul să pornesc mai
departe. Era timpul să-mi împlinesc menirea.
Ca de obicei, mai întâi am ales locul unde aveam să
dorm: între raftul bibliotecii și uriașul glob terestru.
După ce am sprijinit rucsacul, am desfășurat rogojina
deasupra căreia am întins sacul de dormit. M-am
surprins zâmbind încântat de acest culcuș auster, întru
totul pe gustul meu. Am păstrat la mine doar mica
lanternă. Eram gata să continui explorarea. Cu pași
ușori m-am apropiat de ușa alături de al cărei toc
deslușisem butonul unui comutator. Am apăsat.
Pâlpâirile intermitente ale globului din tavan erau
însoțite de un zumzet difuz, venit de undeva de sus.
După un scurt moment de intensificare, lumina s-a
stabilizat împrăștiind umbrele serii care până atunci
fuseseră singurele stăpâne ale interiorului.
Fără să stau pe gânduri, am urcat treptele de lemn
ale spiralei ce duceau în camera de deasupra. Am intrat
într-o încăpere lipsită de geamuri, de asemenea
hexagonală, în mijlocul căreia trona ceea ce părea a fi
motorul unei uriașe instalații al cărei ax străbătea
tavanul. Luminată de un singur bec de serviciu, camera
era aproape complet goală. Curentul de aer ce pătrundea
prin plasele dese ale gurilor de aerisire îmi răcorea
fruntea. Scara continua să urce conducând spre o trapă
de lemn bine lustruit, maro, ce acoperea o deschizătură
cu o margine metalică, neagră. Am apucat cu mâna
dreaptă mânerul, de asemenea negru, în timp ce palma
stângă mi-am proptit-o în lemnul lucios. Pășeam cu
încetineală. Am continuat să urc în timp ce trapa începu
a se deschide. Lipsit de lumina lanternei pe care,
momentan, nu o puteam folosi, am continuat să mă înalț
pătrunzând în spațiul obscur al cupolei metalice. Câteva
fire de lumină plăpânde, venite de jos, transformau
întunericul absolut de aici într-o zonă crepusculară al
cărei conținut se dezvăluia, discret, prin sclipirile
metalice ale unei instalații uriașe. Ajuns la nivelul
dușumelei acestei camere am lăsat trapa deschisă și am
aprins lanterna. Atunci, pentru prima dată, mi s-a arătat
celălalt colos legendar: Argos Panoptes.
Un telescop cu un diametru de cel puțin un metru se
înălța în mijlocul camerei. În fața sa, complet acoperit de
un iris format din nenumărate petale metalice argintii,
îmbinate cu o măiestrie remarcabilă, am putut vedea
uriașul geam, ochiul lui Polyphemos, deocamdată orb.
Din piciorul metalic masiv, ancorat într-un disc plasat
chiar în centrul încăperii, se desprindea un scaun al
cărui mâner din dreapta era dotat cu nenumărate
butoane. După ce am înconjurat de câteva ori magnificul
obiect, încă nu eram pe deplin convins de veracitatea a
ceea ce vedeam. Unul din cele mai dragi vise ale
copilăriei, pentru care cheltuisem zeci, sute de ore,
proiectând și încropind modeste lunete cu care scrutam
cerul, devenise realitate. Această întoarcere în
orizonturile celei mai fericite perioade din viața mea nu
putea fi întâmplătoare.
Continuam să mă mișc cu prudență, temător că nu
voi manipula cum se cuvine un asemenea instrument.
Mi-am activat cunoștințele de astronomie și optică
pentru a stabili că aveam de-a face cu un sistem
sofisticat, numit după inventatorii săi,
Maksutov-Cassegrain, dotat cu două lunete auxiliare de
ghidaj și, de asemenea, cu un coronograf solar. Pe
mânerul scaunului de observație am descoperit un
buton deasupra căruia scria „Lumină”. L-am apăsat.
Becul din tavanul încăperii se aprinse. M-am așezat pe
scaun. Mângâiam lemnul bine șlefuit, sorbind din ochi
tuburile din care sclipeau lentilele ocularelor. Fără nici
un preludiu, am apăsat pe butonul deasupra căruia se
putea citi „Iris/Fereastră”. Un zgomot asemănător unei
mașini de cusut tulbură liniștea serii acoperind
zumzăitul îndepărtat al valurilor. M-am smuls din scaun
spre a vedea îndeaproape ce se petrece.
Un punct întunecat apăru în centrul irisului. Fără
întrerupere, micul orificiu se lărgea lăsând să se vadă
geamul care glisa de-a lungul unor șine subțiri. Când tot
acest mecanism își împlini menirea, mă găseam în fața
unui vast spațiu circular, prin care puteam contempla
cerul nopții a cărei culoare violet închis era punctată cu
gămăliile incandescente ale boldurilor stelare înfipte în
catifeaua sa. Tremurătoare, luminile de deasupra puteau
fi zărite și dedesubt, în oglinda neodihnită a oceanului
care strălucea precum muchiile perfect tăiate ale unui
diamant a cărui culoare întunecată nu putea împiedica
focurile lăuntrice să răbufnească.
Verdele palmierilor și al arbuștilor de la marginea
țărmului avea nuanțe albastre, care se pierdeau în
cenușiului stâncilor împrăștiate pretutindeni. Micile
insulițe din apropierea țărmului apăreau ca niște umbre
ale căror contururi cu greu puteau fi deslușite. O dată cu
deschiderea geamului, muzica difuză a valurilor se auzea
cu o claritate neobișnuită. Strigătul ascuțit al unui
pescăruș întârziat acoperi pentru o clipă sunetele
măreței simfonii acvatice ale cărei armonii delicate
păreau copia palidă a muzicii sferelor descrise de Platon.
Nemișcat, mă lăsam mângâiat de briza ușoară care
pătrundea în observator. Numărul stelelor sporea pe
măsură ce noaptea își intra în drepturi. Era timpul să-mi
continui misiunea. Înarmat cu catalogul corpurilor
cerești pe care-l luasem de pe masa bibliotecii, m-am
reașezat pe scaunul telescopului.
 Butoanele de pe mânerul drept erau grupate, simplu
și ergonomic, în două seturi distincte: primul permitea
mișcarea scaunului simultan cu rotirea instrumentului,
în timp ce al doilea conținea comenzi pentru lumină,
pornirea monturii azimutale și deschiderea „ochiului”.
Culoarea roșie a butonului care pornea montura
azimutală indica importanța decisivă a activării acesteia.
L-am apăsat. Un zumzet abia perceptibil era semnul
bunei funcționări. După ce am privit prin cele două
lunete de ghidaj am înțeles rostul lor: prima, cea mai
mică, era dotată cu un reticul care permitea localizarea
zonei siderale în care se afla obiectul căutat, în timp ce a
doua, cu o putere mult mai mare, contribuia la
detectarea cu precizie maximă a oricărui astru. Fascinat
de perspectiva explorării cerului cu un asemenea
artefact performant, nu am uitat nici o clipă adevăratul
motiv al aflării mele aici: cercetarea constelației Orion.
După ce am consultat catalogul stelar am aflat că în mai
puțin de două ore aceasta va intra în câmpul vizual al
telescopului.
Mi-am petrecut timpul rămas spre a explora
adâncimile cerești scufundat în undele cosmosului
precum scafandrii în marele albastru. Foloseam
telescopul așa cum utilizam în copilărie, pe malul mării,
o cutie înaltă, prevăzută cu un geam la unul dintre
capete, pe care-l introduceam în apă spre a privi vietățile
ce mișunau, puzderie, pe fundul nisipos. Doar că acum
„Argos”, cel cu mulți ochi, era mijlocul ce-mi facilita
scrutarea zărilor abisale ale cerului nopții, instrumentul
care, prin ale sale lentile și oglinzi, aducea lumea de sus
mai aproape, proiectându-mă în depărtările sale.
Minutele se scurgeau cu o repeziciune uimitoare.
Când mi-am consultat ceasul constelația Orion era de
mult vizibilă. Cu dexteritatea celui deja familiarizat cu
succesiunea operațiilor necesare detectării unei locații
astrale, am folosit lunetele secundare pentru a îndrepta
lentilele spre ea. Cele opt stele principale ale vânătorului
– Betelgeuse, Meissa, Bellatrix, Mintaka, Alnilam,
Alnitak, Saiph și Rigel – străluceau asemenea
nestematelor unei coroane imperiale. Similitudinea
dintre poziția lor și locurile unde găsisem cele opt
tetralogii platoniciene, însemnate de mine pe harta
bibliotecii, era pe deplin confirmată. Mi-a atras atenția
un grup de alte trei stele, mult mai mici, care scânteiau
sub centura lui Orion. Abia în acel moment m-am decis
să folosesc telescopul principal pentru observație.
Puterea de mărire a acestuia depășea orice așteptare.
Stelele constelației nu mai puteau fi văzute laolaltă, ci,
dimpotrivă, observate doar una câte una. Mi-au trebuit
minute bune până când am reușit să reglez cu finețe
poziția instrumentului, astfel încât doar sabia lui Orion
să fie vizibilă. Cele trei stele ale armei – dintre care cea
mijlocie strălucea mai intens – clipeau volatil sub
adierile unui nevăzut curent cosmic.
Neobișnuit să stau ghemuit pentru atâtea ore, am
părăsit scaunul spre a-mi dezmorți întregul trup.
Priveam prin geamul larg deschis și mă gândeam la
locația tetralogiei încă nedescoperite. Ceva îmi scăpa.
Conform hărții bibliotecii, poziția sabiei lui Orion
corespundea cu interiorul holului. Or în acel spațiu larg
nu existau nici un fel de cărți. Nu rămânea decât o
singură posibilitate: locația să fie, de fapt, undeva,
deasupra. Însă acolo se găsea doar capela în care nu
descoperisem decât un singur raft cu cărți, toate
dedicate cultului catolic. Contrariat, am reluat lectura
scrisorii. Abia acum remarcam un detaliu care, în lipsa
experienței astronomice câștigate prin folosirea lui
Argos, nu-mi atrăsese atenția. Autorul epistolei îmi
recomanda folosirea unui ocular de 2.5 mm. Cel pe
care-l folosisem până acum era de 12 mm.
Am extras din buzunarul vestonului micile tuburi
nichelate, trei la număr, luate din cutiuța de pe birou. Pe
capacul negru al fiecăruia dintre ele, în care se găsea
deschizătura lentilei superioare, erau scrise, cu litere
albe, valorile lor: 8 mm, 17 mm, 2.5 mm. M-am reașezat
în scaun și am dirijat instrumentul spre poziția de
observație. Am privit încă o dată prin ocularul curent,
având grijă ca cele trei stele ale sabiei lui Orion să fie
vizibile în centrul câmpului vizual, după care am
schimbat sistemul optic. Deșurubam mica piuliță
laterală cu aceeași grijă pe care o poartă bijutierul
diamantului montat în inelul regal. Am prins capătul
tubului argintiu între degetul mare și arătătorul mâinii
drepte și l-am extras lent. După ce l-am așezat în
buzunar, am introdus ocularul de 2.5 mm în locașul gol
și am înșurubat piulița cu încetineala celui care amână,
temător, o experiență cu deznodământ imprevizibil. O
dată încheiată operațiunea, am răsuflat ușurat. După ce
am stins lumina, mi-am apropiat ochiul drept de
microscopul cosmic.
Pentru câteva secunde nu am știut ce privesc: o
superbă floare de gura leului, colorată în cele mai
diafane nuanțe de mov, roz, roșu și bordo, din ale cărei
petale, larg deschise, clipeau zeci de puncte de mercur,
tremurătoare, gata să se rostogolească prin văile acelui
peisaj aflat la milioane de kilometri de pământ. Gura,
larg deschisă, a insolitei vietăți, era îndreptată spre
partea inferioară a sabiei, al cărei vârf nu putea fi,
deocamdată, văzut. Am activat pârghiile, dirijându-l pe
blândul Argos în acea direcție. După câteva clipe de
maximă încordare, în câmpul vizual apăru o superbă
stea strălucitoare, al cărei miez alb, incandescent, era
înconjurat de halouri bleu ce contrastau puternic cu
fondul mov închis al cerului nopții. Am întrerupt
observația spre a-mi șterge fruntea și a cerceta catalogul
stelar. Minunata floare celestă era, de fapt, cea mai
faimoasă constelație ce poate fi văzută de iubitorii
astronomiei: Nebula Orion. Steaua spre care se îndrepta
gura părutului dragon era primul dintre cele trei aștri ce
alcătuiau sistemul numit Iota Orion. Celelalte două, spre
surprinderea mea, erau ceea ce astronomii numesc stele
gemene sau duble. Neîndoielnic, văzusem tot ceea ce ar
fi fost de văzut.
Halucinat după orele petrecute cu capul în stele, am
încheiat sesiunea de observare stingând toate luminile.
Readus la poziția de repaos, falsul Argos nu părea mai
mult decât umbra unui misterios artefact, luminat de
licărul aștrilor ce pătrundea prin ochiul deschis al
giganticului Polyphemos. Încântat și emoționat, nu
eram mai puțin confuz decât la începutul acestui nou
episod. Referințele Lordului Gilbert Newman la sabia lui
Alexandru Macedon se împleteau, fără a duce la o formă
inteligibilă, cu stelele sabiei lui Orion. Imaginea hărții
bibliotecii, și localizarea dialogurilor platoniciene,
sporeau complexitatea unei ecuații care depășea, cel
puțin deocamdată, capacitatea mea de pătrundere.
La capătul unei nopți aproape încheiate, m-am
ghemuit în sacul de dormit sub privirile lui Pythagoras și
Solon. Foșnetele crengilor stârnite, ritmic, de adierile
brizei oceanice, păreau tot atâtea voci care, pe tonalități
diferite, repetau, în șoaptă, iar și iar, întrebările fără
răspuns pe care observațiile mele astronomice le
înmulțiseră. Într-un asemenea loc, cu totul nou pentru
mine, deschideam, din când în când, ochii, spre a privi
umbra masivului glob din apropiere sau harta ce se
distingea vag în dreapta ușii de la intrare. Constatam,
aproape adormit, că îndoiala nu-și croise drum spre
tainițele inimii mele. Mă întrebam cum de era posibil un
asemenea lucru, mai ales după experiențele ultimelor
furtuni iscate de toate aceste neobișnuite teste de
perspicacitate. Dintr-un colț al minții, o imagine clară și
luminoasă își trimitea razele binefăcătoare asupra lumii
mele lăuntrice: era ideea unuei tainițe a bibliotecii ce
trebuia să corespundă cu poziția stelelor sabiei lui Orion.
Vârful sabiei, reprezentat prin stelele gemene pe care le
văzusem cu ajutorul magnificului instrument, oferea,
probabil, un indiciu concludent. Încurajat de această
intuiție, am adormit atunci când albatroșii, treziți de
zorii unei noi zile, survolau deja țărmurile
îndreptându-se spre largul oceanului.
Reîntors în clădirea bibliotecii am petrecut aproape
două zile într-o stare letargică. Împovărat de atâtea
experiențe neașteptate, de atâtea idei și fire călăuzitoare,
descopeream că îmi era cu neputință să iau vreo decizie
rodnică. Străbăteam melancolic sălile largi, răsfoiam,
uneori, câte o carte, mâncam, moțăiam, citeam și
reciteam scrisorile Lordului Gilbert Newman sau
însemnările din jurnalul doctorului Paolo Paltini, fără a
întrezări vreo noimă în toate acestea. Din observațiile
astronomice nu rămăsese decât amintirea acelei flori
cosmice de gura leului, precum și imaginea stelelor
gemene care pâlpâiau neîntrerupt.
Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul
nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de
aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și
nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată
întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă
ruga. De când mă mutasem singur în Londra, mă
limitam să frecventez biserica doar în zilele de
sărbătoare. Spiritul duminicii era unul dintre acele
lucruri prețioase ce-mi rămăseseră drept amintire din
vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin
diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii
și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel.
Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această
conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a
rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica
Sfântului Benedict din Norcia. Acolo-i urmăream pe
călugării benedictini, împodobiți cu bărbile lor
maiestuoase, celebrând Liturghia Papei Grigore cel
Mare. Era singurul loc ce reușea să mă impresioneze
mai mult decât lojele teatrului din Aquila. Doar acea
biserică, azi transformată într-o ruină de un devastator
cutremur, îmi prilejuia emoții și reflecții ce nu pot fi
comunicate. Neregăsind un loc comparabil, nici nu mă
mir că în Londra mă înstrăinasem de cerul strămoșilor
mei. Și totuși aici, în capela bibliotecii neamului
Newman, dorința vagă, dar insistentă de a mă ruga mi
se reaprinse cumva în suflet.
Stângaci, lipsit de fervoare, m-am așezat în genunchi
în mijlocul capelei și am așteptat minute bune în acea
liniște în care se auzea, îndepărtat, murmurul oceanului.
Când am încercat să recit „Pater noster”, am constatat că
nu reușeam să-mi amintesc decât jumătate din
rugăciune. Intrigat, poate chiar rușinat – căci este un
lucru teribil pentru un cunoscător al limbilor vechi
constatarea scurtimii memoriei –, am scormonit în
unicul raft din capelă în căutarea unei cărți de rugăciuni.
Am răsuflat ușurat când, într-un frumos missal latin, am
descoperit rugăciunea regală. Sonoritatea propriului glas
m-a determinat să mă opresc. Am continuat să citesc în
gând. Făceam efortul de a rememora toate cuvintele.
Faptul extraordinar s-a petrecut, însă, atunci când deja
renunțasem, contrariat, la orice asemenea tentative.
 Tăcut, stăteam în picioare, cu fața spre masivul
crucifix din centrul peretelui. Am perceput o prezență
care mă privea, învăluitor, cu intensitate. Intuiam faptul
că, dacă m-aș fi întors, toată această stranie senzație ar fi
încetat fulgerător. Am rămas încremenit, fără a mă
putea decide dacă să risc sau nu curmarea unei
experiențe la fel de ciudate precum tot ceea ce trăisem
până atunci. Rodul răbdării mele fu un imbold ce mă
călăuzi spre acel prie-dieu din partea dreaptă a altarului.
Nu-i acordasem până acum nici cea mai mică atenție.
Ajuns în dreptul său am privit în jur, confuz, apoi am
îngenuncheat. Exact în acea clipă un zgomot de lemn
rupt, ceva ca un pocnet ce încetă brusc printr-un scurt
scârțâit, mă făcu să închid ochii de parcă aș fi așteptat ca
întreaga clădire să se prăbușească peste mine. Niciodată
nu am știu cât am stat cu ochii strânși, în așteptare. Nu
se întâmplă nimic. Nici o prezență nu mai putea fi
percepută în preajmă. Totul se risipi ca un fum ușor,
inconsistent, iluzoriu. Când m-am ridicat, a trebuit să
aștept alte câteva lungi minute până ce mi s-au
dezmorțit picioarele, neobișnuite cu exercițiul umilinței.
Asemenea unei ploi de vară ce izbucnește, fără nici un
semn prevestitor, când soarele strălucește în înaltul
cerului, o singură propoziție – mai precis, un post
scriptum – din scrisoarea Lordului Gilbert Newman
sclipi precum un diamant în bezna cea mai adâncă a
minei: „Doar umilința poate dezvălui tainele cele
nepătrunse ale lăcașurilor sacre”. Umilința... Ce altceva
ar putea caracteriza mai bine rugăciunea decât
atitudinea prin care, recunoscându-te neputincios, ceri
ajutorul Cerului? Umilința... Faptul de a fi îngenuncheat,
umil, pe acel prie-dieu provocase, instantaneu, zgomotul
a cărui sursă nu o identificasem.
Cu inima zvâcnind tumultuos în coșul pieptului
m-am îndreptat spre altar, apoi spre raftul de cărți din
stânga acestuia. Misterul se lămuri. Mișcat din loc cu nu
mai mult decât un lat de palmă, raftul lăsa să se
întrezărească un spațiu gol ce se căsca între marginea sa
și perete. O ușă discretă. Mi-am introdus, precaut,
degetele mâinii drepte în acel spațiu și am tras încet.
Raftul se roti în jurul unui ax ascuns ochilor mei. Am
continuat să trag până ce deschizătura fu suficient de
largă spre a-mi permite trecerea. Cu un singur pas am
traversat pragul necunoscutului. M-am trezit într-o
încăpere de aceeași lățime cu cea a capelei, însă de o
îngustime ce nu depășea un metru și jumătate. Un geam
cu vitraliu permitea luminii să pătrundă în această
cameră minusculă, a cărei singură podoabă era un covor
îngust, de culoarea vișinii putrede. Sălașul adăpostea un
altar și un crucifix identice cu cele din capelă. După ce
am privit prelung eram sigur că se află în aceeași poziție
și la aceeași înălțime cu cele de pe partea opusă a
peretelui. „Steaua dublă!” – am exclamat, surprins, cu
voce tare. Pe altar, o cutie de lemn, închisă, alături de un
tabel înrămat ce conținea, înșiruite unele sub altele,
aproape treizeci de nume. În dreptul fiecăruia,
consemnat între paranteze rotunde, un interval
cronologic. Atât.
Cu grija unui arhivist scufundat în munca de
restaurare a unui manuscris străvechi, am ridicat
capacul cutiei. Înăuntru, un volum de format mare,
protejat cu grijă de o învelitoare din piele neagră,
deasupra căruia se afla un plic lunguieț ce purta
însemnele casei Newman. Fără a extrage conținutul
mapei de piele am deschis imediat scrisoarea. Speram ca
totul să se clarifice, ca totul să se încheie, deodată, aici și
acum. Am început să citesc.

„Domnule Alexander,
 Vă aflați într-o cameră ce ilustrează istoria familiei
mele. După cum vă puteți da seama, este o
ascunzătoare pentru preoții catolici – urmăriți, spre a
fi uciși, în perioadele întunecate ale istoriei Angliei. De
atunci, în amintirea celor salvați astfel, ale căror nume
le puteți citi în opisul de alături, ducii de Kirkwell au
decis ca toate proprietățile noastre să conțină câte un
asemenea lăcaș tainic. Am fost bucuros să folosesc
această cameră, altminteri inutilă aici, spre a păstra,
în condiții optime, volumul platonician editat de
Stephanus ce a aparținut, cu secole în urmă,
căpitanului corabiei pierdute. Din păcate însă nimic
concludent nu ne-a fost oferit prin această descoperire
remarcabilă.
Iată de ce, aici se încheie epistolarul meu. Ați înțeles
bine: citiți ultima scrisoare pe care v-o adresez. Mă
grăbesc să vă consolez. Faptul că noi am atins capătul
drumului nu înseamnă că acest deznodământ va fi și al
dumneavoastră! Tocmai de aceea, cu încredere, vă
invit să priviți și să cântăriți toate consecințele
prezenței unei asemenea opere ca cea pe care o aveți la
îndemână. Ascunsă sute de ani în cabina căpitanului
unei brigantine ancorate într-un port neobișnuit, ea
este singura legătură cu misteriosul căutător al
Atlantidei. Nimic nu demonstrează că ar fi vorba de
Părintele Francisco López de Gómara. Și totuși acest
volum din faimoasa ediție Stephanus a dialogurilor lui
Platon arată limpede interesul real al celui care, în
urmă cu mai bine de două secole, a debarcat pe insulă.
Cine a fost și, mai ales, de ce a rămas aici, sunt mistere
nedezlegate. Le consider o invitație – motivantă, sper –
pentru dumneavoastră.
Ce ați putea întreprinde în continuare? Nu știu. De
zile întregi refuz să închei această scrisoare fără a
sugera o pistă clară. Vă recomand singurul lucru
plauzibil: vizitați capela. Apoi, dacă veți simți un
asemenea imbold, explorați dumneavoastră înșivă
brigantina – mărturia mută a existenței celui care, în
urmă cu secole, a poposit pe insulă. Sunteți liber să
luați orice decizie veți considera de cuviință. Tot ceea ce
vedeți este la dispoziția dumneavoastră. Iar eu aștept
cu nerăbdare momentul reîntâlnirii noastre. Dacă-mi
veți îngădui, m-aș bucura să vă împărtășesc câteva
dintre discuțiile purtate cu doctorul Paolo Paltini. Sper
că vom avea acest prilej, împotriva oricărei posibile
previziuni, cât de curând.
Cu stimă,
Lord Gilbert Newman”
Câteva minute mai târziu, așezat în fața biroului
bunicului meu, am deschis mapa de piele. S-a ivit
cotorul unui volum gros, acoperit cu piele maro-roșcată,
roasă pe alocuri, pe care nu era scris nimic. Am extras
volumul din plicul protector, apoi, după ce mi-am șters
îndelung broboanele de sudoare de pe frunte, l-am
deschis cu infinite precauții. În ciuda îngrijorării mele
starea sa era neașteptat de bună. Pe pagina de gardă se
putea citi, tipărit cu litere pe deplin lizibile, titlul
masivului tom: PLATONIS, AUGUSTISS PHILOSOPHI,
omnium quae extant operum. TOMUS TERTIUS.
Graece & Latine, EX NOVA IOANNIS SERRANI
interpretatione, perpetuis eiusdem illustrata: quibus &
methodus & doctinare summa breviter & perspicue
indicatur. EIUSDEM Annotationes, quibus obscuri
quidam loci illustrantur. Aveam în față al treilea volum,
ultimul, al faimoasei ediții a dialogurilor lui Platon
publicată, în 1578, de tipograful francez Henricus
Stephanus. Tetralogia lipsă, a VIII-a, se afla aici.
Am întors alte câteva foi îngălbenite până ce am
ajuns la cuprinsul titlurilor conținute. Cel al dialogului
Critias mi-a atras imediat atenția. După ce am răsfoit
paginile de la 105 la 121, am continuat să explorez
volumul până la index-ul final. În încheiere, câteva foi
goale, dintre care una singură avea o înfățișare complet
neobișnuită. Culoarea sa gălbuie era acoperită de semne
haotice, ce nu semănau cu vreun alfabet cunoscut.
Unicul lucru notabil îl reprezenta aspectul unitar al
acestui conglomerat format din grafeme distorsionate
care alcătuiau, îngrămădite unele într-altele, un disc
compact, găurit în centru. Din orice poziție l-aș fi privit
nu deslușeam nimic inteligibil. După ce am răsfoit încă o
dată întregul volum, dezamăgit de lipsa oricărui indiciu,
l-am introdus în mapa de piele.
M-am lăsat moale pe spătarul fotoliului. Privirile-mi
odihneau asupra giganticei sfere armilare care strălucea
sub lumina nenumăratelor becuri ale candelabrului din
hol. Eram liber. Nici un alt gând nu reușea să capete
întâietate în fața acestei concluzii pe care o repetam spre
a mă convinge de deplina ei veracitate: da, eram liber.
Complet singur, dar pe deplin liber de a porni în orice
direcție aș fi dorit. În afara unei vagi sugestii de a explora
capela, nimic nu avea caracterul unei constrângeri
menite să-mi călăuzească pașii. Dezorientat, simțeam o
ușurare stranie, care, în loc să contribuie la stingerea
dorinței de a vizita împrejurimile, o amplifică. Am cinat
îndelung, marcat de acest sentiment a cărui savoare
irezistibilă făcea să pălească gustul scrumbiilor care,
altminteri, reprezentaseră totdeauna una dintre
mâncărurile mele favorite.
Târziu, dincolo de miezul nopții, am adormit în timp
ce ascultam valurile care, de această dată, dădeau glas
invitației de a străbate, fără nici un plan, fără nici o țintă,
un ținut ce putea ascunde surprize nebănuite. Cine și-ar
putea imagina un început mai bun pentru o nouă zi?
 CAPITOLUL 7:
Locul de veci

D
e fapt începutul noii zile nu a fost nici pe departe
atât de promițător pe cât mi l-aș fi dorit. M-a
trezit un sunet nedefinit, sub a cărui influență
imaginația plăsmuise un coșmar terifiant. Șuvoaie
diluviale se auzeau în afara apartamentului meu
londonez ce domina peisajul urban de la înălțimea
etajului nouă. M-am precipitat spre fereastră. Am
descoperit, cutremurat, că un puhoi frământat de ape
neguroase înecase orașul. Cât vedeam cu ochii, pornind
chiar de sub buza balconului, o întindere acvatică
nesfârșită acoperise totul. Trezit de-a binelea din acest
vis straniu, percepeam un zgomot intermitent, mult mai
puternic decât tot ceea ce auzisem până atunci. M-am
îmbrăcat în grabă și am pornit spre biroul de la parter.
Din camera scărilor am privit copacii și plaja. Vuietul
din vis fusese generat, foarte probabil, de rafale
puternice de vânt care făceau vegetația să freamăte.
Primele raze ale dimineții îngălbeneau vârfurile celor
mai înalți dintre palmieri. Fuioare de nori alb-cenușii se
rostogoleau, asemenea unor cilindri gigantici, pe cerul
proaspăt. O dată lămurită originea misteriosului zgomot
mi-am regăsit calmul. Îmi spuneam că nu era nimic
altceva decât o simplă manifestare, mai intensă ca de
obicei, a curenților oceanici.
Am petrecut următoarele ore în birou, unde am
așternut în jurnal toate detaliile căutărilor din ultimele
zile. Un spațiu cu totul special a fost acordat volumului
descoperit pe insulă, volum ce conținea cele două
dialoguri, Timaios și Critias, în care Platon vorbea
despre Atlantida. Am studiat cu atenție toate paginile
opus-ului doar spre a-mi confirma, ușor dezamăgit,
concluzia din ziua precedentă: nimic altceva nu putea fi
găsit aici. Resemnat, mi-am reluat plimbările prin sălile
bibliotecii. Încercam să nu-mi irosesc pacea lăuntrică
dobândită atât de greu.
M-am oprit de mai multe ori în fața portretului
acelui gentleman pictat de Bartolomeo Veneto.
Intimidat de enigmatica sa atitudine, am sfârșit prin a fi
contrariat de o posibilă, neașteptată, soluție. Privirea sa
sugera ceva mai mult decât îngrijorare: era un discret,
dar insistent, reproș. Un reproș adresat oricărui privitor
ce nu ar fi înțeles exigența care-l determina pe anonimul
venețian să strângă cu delicatețe mânerul sabiei, armă
pe care ar fi fost capabil să o folosească oricând.
Confruntat cu labirintul a cărui imagine o purta pe piept,
el dobândise liniștea necesară discernerii marilor decizii.
Iar mâna așezată, astfel, pe mânerul armei, indica
existența unei capacități de autocontrol ce depășea forța
brută a războiului. Pe când priveam cu încordare
imaginea am sesizat un minuscul detaliu, trecut până
atunci cu vederea.
Plasat deasupra labirintului, de fapt, chiar la ieșirea
din el, se găsea ceva ce semăna cu un con verde de brad.
De jur împrejur se vedeau limpede șapte perle mici care
înconjurau vârful vegetalei. Niciodată un simbol nu mi-a
părut mai transparent ca acele mici pietre prețioase.
Asocierea perenă dintre cifra șapte și darul înțelepciunii
era neîndoielnică. Aceasta era, în definitiv, virtutea ale
cărei exigențe le solicita anonimul venețian. Dar ce mai
poate însemna, pentru un modern, virtutea
înțelepciunii? Indiferent față de precaritatea mea
morală, mesajul tacit era neechivoc: în absența
strălucitoarei virtuți nimic nu poate lumina meandrele
drumului spre ieșirea din labirintul interior.
Echipat complet, cu rucsacul în spate, am părăsit
biblioteca nu fără a mă întreba ce putea să însemne,
concret, variația barometrului al cărui ac indica vreme
schimbătoare. Preocupat de traseul drumeției, am lăsat
repede deoparte asemenea chestiuni secundare. M-am
decis să explorez plaja aflată dincolo de adăpostul
bărcilor – locul unde văzusem, pentru prima dată,
observatorul astronomic. Nu mi-a displăcut niciodată
vremea în nuanțe de gri. Dimpotrivă. Totuși, de ploaie
nu putea fi vorba, de vreme ce norii se deplasau cu o
viteză considerabilă, la mari înălțimi. Fără să-mi fac nici
cea mai mică grijă, am pornit cu pași hotărâți spre
reperul binecunoscut, generatorul electric. De aici am
continuat să înaintez în direcția observatorului. În mai
puțin de o jumătate de oră am descoperit șanțul cel larg
care ducea spre plajă. Coboram. Eram tot mai captivat
de claritatea cu care se puteau vedea insulițele din partea
stângă. Atmosfera devenise precum o uriașă lentilă care
mărea și limpezea detaliile. Vedeam, fără nici un efort,
cele câteva stânci care deveniseră, de-a lungul anilor,
locul de odihnă al miriadelor de pescăruși și păsări
oceanice. Incapabil să-mi dezlipesc privirile de pe
strălucirile oceanului agitat, admiram jocul primelor
raze ale soarelui dimineții, reflectate de apa
cenușiu-verzuie, ce se amestecau cu albul spumei de pe
crestele valurilor. Ramurile palmierilor de pe insule
zvâcneau spasmodic, la intervale neregulate, smulse de
undele invizibile ale acelorași curenți care mă izbeau,
încetinindu-mi înaintarea. Revigorant, albastrul
proaspăt al cerului, vizibil printre cavalcadele norilor,
mă ajuta să-mi mențin decizia de a înainta fără a
permite capriciilor vremii să-mi întrerupă călătoria.
 Pe plajă am remarcat abundența crengilor, bucăților
de lemn, nucilor de cocos, stelelor de mare, a
nenumăratelor scoici aruncate la mal. În unele locuri,
maldăre întregi de alge se înnegreau deja. Tot mai
furioase, valurile ajungeau mult mai sus, astfel încât am
preferat să merg de-a lungul țărmului pe solul stâncos
spre a evita nisipul mereu umed. Păstram o distanță
respectabilă față de apă, oprindu-mă, când și când, doar
spre a cerceta împrejurimile și a-mi trage sufletul. Nu
mică mi-a fost încântarea atunci când am zărit, prin
atmosfera limpede precum cristalul, câțiva delfini ale
căror spinări negre, lucioase, se înălțau deasupra
valurilor pe care le străpungeau avântându-se în salturi
ritmice. I-am urmărit cu privirea până ce s-au pierdut în
depărtările oceanului.
Mirosul puternic al algelor și al sării se simțea mult
mai intens decât acum câteva zile, când explorasem
pentru prima dată aceste locuri. Am continuat să merg
până ce am zărit, pe buza platoului denumit
„Mandibula”, silueta observatorului astronomic. Geamul
său rotund, ochiul ciclopului, strălucea în lumina
dimineții. Acesta era locul cel mai îndepărtat unde
ajunsesem în urmă cu câteva zile. Sprijinit pe o piatră
ovală și plată am scormonit în rucsac, unde, sub pătura
strâns legată, așezasem harta insulei. Am întins-o spre a
cerceta detaliile. Pe platou, departe, spre nord-est, acolo
unde se găsea vârful „Mandibulei”, era marcat un singur
obiectiv: „Capela conquistadorului”. Urma fâșia
prelungă a plajei ce înconjura înălțimea. După ce am
strâns harta am remarcat, în treacăt, opacitatea
oceanului ce nu mai permitea vederea temeliilor
stâncilor ale căror vârfuri străpungeau, ici colo,
întinderea de apă. Unui neofit ca mine asemenea
amănunte nu-i spuneau nimic.
 Lipsit de orice alt posibil obiectiv am continuat să
înaintez de-a lungul plajei într-un ritm mult mai lent.
Ezitam. Oscilam între gândul de a mă întoarce pentru a
urca de-a lungul râpei spre platou, unde, după ce aș fi
trecut de ruine, puteam vizita capela și alternativa
care-mi sugera să înaintez până la extremitatea
nord-estică. Nădăjduiam că poate chiar pe acolo aș fi
escaladat cumva povârnișul. Peisajul nu diferea cu
aproape nimic, exceptând prezența palmierilor, mult
mai numeroși, care apăruseră la un moment dat
ocupând spațiul dintre fâșia de nisip și peretele tot mai
abrupt. După câteva minute de mers, am sesizat o
ușoară schimbare de direcție: țărmul insulei era curbat
spre dreapta. În față, la o distanță de cel mult trei sute de
metri, se vedea o porțiune lată de nisip de-a lungul
căreia numărul palmierilor și al tufelor creștea
considerabil. De aici am privit oceanul ce îmbrățișa,
dinspre nord, insula. Am descoperit cu surprindere, la o
distanță de cel mult o milă, conturul unei alte insule
destul de mari. Baza ei stâncoasă se înălța deasupra apei
pe o lungime care, de la această depărtare, părea a avea
aproape două sute de metri. Deși jumătatea stângă era
acoperită cu ierburi și tufișuri răzlețe, partea dreaptă era
ascunsă sub o abundență de arbuști din mijlocul cărora
răsăreau palmieri ce înconjurau vârful turtit al unei
stânci late și înclinate. Nu găseam nici o explicație
plauzibilă pentru impulsul pe care l-am perceput în acel
moment. Trebuia, fără doar și poate, să vizitez mica
insulă.
Mi-am trăit întreaga adolescență marcat de
călătoriile primilor exploratori ai Lumii Noi. Citisem și
recitisem cu nesaț cronicile unor aventurieri precum
Bernal Díaz del Castillo și Álvar Núñez Cabeza de Vaca,
sau relatările clericilor și călugărilor ce se alăturaseră
expedițiilor conquistadorilor. Dintre toate acestea,
mărturia călugărului dominican Gaspar de Carvajal, cel
care participase la incursiunea din 1541 a căpitanului
Francisco de Orellana de-a lungul fluviului Amazon,
stârnise în imaginația mea impresii ale căror urme
păreau la fel de vii ca acum douăzeci de ani. Confruntat
cu existența acelui petic de pământ, m-am trezit animat
de intenții asemănătoare cu cele ce-i mânaseră pe primii
exploratori, fie ei sfinți sau păcătoși, în călătoriile lor
nemaiauzite. Pe cât de imprudent, pe atât de hotărât, am
plonjat în necunoscut pornind, imediat, cu pași grăbiți
înapoi.
Mă gândeam cum să pregătesc mai bine una dintre
cele trei bărci din baraca de pe țărm spre a-mi atinge
scopul. Când am zărit construcția protectivă aproape că
alergam. Surescitat de propria-mi inițiativă, am verificat
rezervorul bărcii celei mai arătoase. Era gol. Cea de-a
doua, intactă, deși uzată, avea, pe lângă motor, o pereche
de vâsle. Rezervorul era plin. Am cercetat interiorul
barăcii unde am descoperit, pe peretele din dreapta
porții deschise, un alt barometru auriu identic cu cel din
bibliotecă. De data aceasta acul aproape atinsese zona
deasupra căreia scria „Ploaie”. Fără să-mi fac vreo grijă,
am dezlegat sforile ce legau barca de un soi de căprior
metalic, asemenea unei nicovale robuste. După ce am
așezat rucsacul și vâslele sub cele două bănci, am prins a
trage ambarcațiunea, metru cu metru, spre țărm.
Respiram sacadat și profund. Pe măsură ce înaintam
aveam grijă să mut în fața bărcii, succesiv, cei trei
cilindri de lemn pe care-i găsisem în baracă. În
apropierea apei m-am oprit și i-am dus înapoi.
Altminteri, fluxul i-ar fi târât în larg. Ultimii metri i-am
parcurs descălțat, cu pantalonii suflecați, împingând
barca în undele oceanului. Emoțiile care mă stăpâneau
atinseră incandescența. Am rămas desculț, nu doar
pentru că anticipam necesitatea unui nou contact cu apa
atunci când aveam să ajung la țărm, pentru a acosta, ci
din nerăbdare. Nu doream să pierd nici o clipă. Am
coborât elicea bărcii în apă. În fine, crispat, am tras de
mânerul cablului ce punea în mișcare mecanismul.
După doar două încercări, am auzit tusea seacă, urmată
de zgomotul vibrant al motorului. Pornisem. De pe
bancheta din spate mânuiam cârma cu efort minim, dar
cu maximă încordare .
Tăiam valurile destul de înalte fără să mă îndepărtez
la mai mult de câteva zeci de metri de uscat. Înaintam
paralel cu țărmul. Am ajuns, într-un timp comparabil cu
cel făcut pe jos, în dreptul locului de unde începea
porțiunea cea mai lată a plajei, acoperită de mult mai
multă vegetație și nenumărați palmieri. De aici, insula
principală se vedea ca-n palmă. După un scurt moment
de contemplație, am schimbat direcția, îndreptând
vârful ambarcațiunii spre noua mea țintă.
Era ora prânzului. Soarele dispăruse fără urmă. Nori
cenușii își făcură apariția în partea opusă celei spre care
mergeam. Grupați într-o masă compactă, păreau un șir
nesfârșit de cai ce se apropiau, amenințători, gata să
zdrobească tot ce întâlneau în cale. Deasupra mea și în
față, departe, vedeam încă petice albastre de cer printre
masele întunecate care zburau cu și mai multă
repeziciune. Vântul se întețea. Stropii, provocați de
vârful bărcii ce spinteca valurile, îmi udau necontenit
fața. Simțeam cum tălpile și gambele îmi deveneau tot
mai umede, tot mai reci. În ciuda disconfortului unei
asemenea călătorii neplanificate, entuziasmul meu nu
era domolit nici măcar de gândul insuficienței
combustibilului. Preferam să ignor o asemenea
posibilitate. Îmi spuneam că aveam la mine vâslele pe
care le așezasem sub cele două bănci.
După aproape jumătate de oră îngrijorarea mea
crescu. Ajuns în preajma micii insulei, sesizam că
direcția spre care mergeam nu prezenta nici un loc
prielnic acostării. Deși nu prea înalt, peretele de piatră
atingea, pe alocuri, doi, trei metri deasupra nivelului
apei. Lămurit că nu puteam opri în acest punct, am
ocolit insula spre dreapta. M-am destins complet, când,
printr-o deschizătură în peretele stâncii a cărei lățime
putea măsura chiar și douăzeci de metri, am văzut solul
nisipos dincolo de care se zărea plasa deasă de arbuști și
ierburi crescute haotic.
Acostarea a fost mult mai anevoioasă decât
prevăzusem. Vâsla folosită drept sondă nu atinse nici un
suport solid, fapt ce mă convinsese că nu puteam intra
în apă spre a trage barca cu ușurință la mal. Trebuia să
plonjez direct pe țărm. Am extras un prosop din rucsac
și mi-am șters, energic, picioarele, spre a-mi pune
sângele în circulație. M-am încălțat. Am închis bagajul și
l-am aruncat pe nisip la capătul câtorva pendulări. Cu
motorul oprit, am vâslit ușor spre a mă reapropia de
țărm. Acrobat stângaci, făceam echilibristică în timp ce
înaintam spre vârful bărcii de unde am sărit, larg și
riscant, pe mal. Epuizat de toată încordarea resimțită
de-a lungul unei ore bune de manevre, m-am lăsat pe
vine spre a mă sprijini cu vârfurile degetelor ambelor
mâini de sol. Reconfortat, am tras de sfoara de acostare
până ce am cățărat vârful bărcii pe mal. După sforțări
insistente am reușit să trag pe uscat ambarcațiunea. Îmi
lipseau rulourile de lemn care ar fi făcut o asemenea
operațiune mult mai ușoară. Lac de sudoare, am băut
tacticos din termosul cu ceai care atârna alături de
bidonul cu apă. Am prânzit în tihnă.
 După ce mi-am încheiat micul festin am pornit,
agale, spre perdeaua densă de vegetație. Trecut de
porțiunea de nisip și pietriș, am concluzionat că nimeni
nu vizitase insula de foarte multă vreme – asta numai
dacă, într-adevăr, cineva pusese vreodată piciorul aici.
Singurul loc de acces părea a fi un fir subțire de sol
stâncos, pe care se vedeau pietricele și mușchi, ce înainta
de-a lungul peretelui înalt de cel mult trei metri. M-am
strecurat, neîntrerupt, până într-un loc unde bolovanii,
care acum abia-mi ajungeau la brâu, permiteau vederea
imensității Atlanticului din acea direcție. Oceanul era
înspăimântător. În contrast cu agitația de mai devreme,
valurile se mișcau ridicându-se tot mai sus, așa cum se
întâmplă cu lichidul conținut într-un vas legănat, cu
mișcări ample, dintr-o parte în alta. În mod obișnuit
verzi sau albastre, apele erau întunecate. Străbătută de
jerbe de spumă, masa acvatică părea că se apropie de
punctul de fierbere.
Tot mai neliniștit, mi-am continuat cu greu
înaintarea. În stânga, spre direcția pe care aș fi dorit să o
urmez pentru a atinge centrul acestui mic petic de lume,
peretele vegetației se înfățișa impenetrabil. Tufele dintre
arbuști și palmieri erau atât de dese încât nu aș fi putut
răzbate fără accesorii adecvate. Cum nu aveam macetă,
continuam să merg, conștient că nu făceam decât să
înconjur insula – din care o bună bucată era doar piatră
– a cărei lungime era de cel mult jumătate de kilometru.
Deja îmi spuneam că nu aveam ce căuta aici, când
privirile mi-au fost atrase de o excrescență care ieșea din
ultima stâncă, nu mai înaltă de un stat de om, de lângă
mine. Am privit cu atenție. După câteva secunde,
nedumerirea a fost înlocuită de stupoare: priveam un
piron de fier acoperit cu un strat gros de rugină.
 Gaura în care era înfipt părea o mică groapă al cărei
capăt invizibil era, probabil, un canal îngust ce ascundea
vârful obiectului. Conform acestei evidențe cineva
fusese, cândva, pe insulă. Când? Și, mai ales, cine?
Gradul avansat de degradare a pironului indica o
vechime considerabilă. Curiozitatea mea atinse din nou
cotele entuziasmului.
Când am atins marginea punctului dincolo de care
începea jumătatea stâncoasă a ostrovului, am remarcat
că arbuștii și, mai ales, tufele erau tot mai rare. Am
schimbat direcția, continuând să merg de-a lungul
păduricii până ce am descoperit un loc unde copacii și
vegetația permiteau trecerea. Mă feream cum puteam de
crengile crescute în toate direcțiile. Îmi împungeau
brațele, îmi zgâriau fața, îmi agățau necontenit rucsacul
și hainele, fără a reuși să stăvilească înaintarea mea
tenace spre stânca al cărei vârf îl zărisem înainte să
pătrund în hățiș. Nutream speranța că drumeția nu va
rămâne fără rod. Precară nădejde ce atârna de un cui, și
acela ruginit și vechi de cine știe când.
Nu mă simțeam defel precum un temerar
conquistador. Fără macetă, fără sabie, fără nici un alt
mijloc de a-mi croi drum prin hățișul sârmos, eram mai
degrabă un rătăcit care-și căuta, cu disperare, scăparea.
Înaintam greu, mă opream des, în special atunci când
rafalele de vânt se întețeau. Crengile îmi agățau rucsacul
obligându-mă să trag din răsputeri spre a mă elibera.
Câte o șopârlă, deranjată de icnetele și gâfâielile mele,
țâșnea pe trunchiurile arbuștilor spre a se pierde cu
iuțeală în iarbă.
Nu vedeam nimic altceva deasupra capului decât un
acoperiș din trunchiuri și coroane de arbuști. Intuiam că
nu mai aveam mult până la poalele stâncii. Aerul părea
tot mai închis, iar umiditatea creștea exponențial.
Complet uzi, pantalonii mi se lipiră de coapse. O lumină
ușor gălbuie iriza cenușiul dominant. Mă simțeam de
parcă m-aș fi aflat sub o cupolă de plumb a cărei
presiune sporea necontenit. Cu mâinile și obrajii
zgâriați, înotam tot mai anevoios prin ierburile înalte,
ce-mi ajungeau la piept, fără a ști la ce mă pot aștepta.
Atunci am zărit sălașul.
La câțiva metri în față, printre trunchiurile de copaci
ce erau aici mai rare, se vedea limpede o masă cenușie
care totuși nu părea a fi stâncă. După câțiva pași, m-am
oprit. Crăpăturile dintre scândurile adăpostului
deveniseră cât se poate de vizibile. Mă aflam în fața unei
construcții înconjurată de vegetație din toate părțile.
Ajuns lângă peretele din lemn, am văzut o ușă precară și
un geam nu mai mare decât coperta ediției lui
Stephanus pe care o purtam în rucsac. Mi-am lepădat
povara în ierburile dintre care tocmai ieșisem. Am dat
înconjur construcției. Călcam apăsat, îndoiam, la nevoie
chiar rupeam trunchiurile subțiri ale arbuștilor din
imediata apropiere a sălașului. Totul spre a crea în jurul
rudimentarei construcții un spațiu nu mai lat de un
metru. Am descoperit astfel, că edificiul avea forma unui
„T” butucănos. Piciorul literei imaginare era înfipt în
stânca cea uriașă care se înălța aici. Cineva descoperise
această cavitate în a cărei prelungire construise
adăpostul ce avea, pesemne, câteva încăperi. Abundența
vegetației arăta fără dubii că nimeni nu călcase pe aici de
multă, chiar de foarte multă vreme.
Reîntors în dreptul intrării, am făcut o altă
descoperire. Pe ușă se vedea, compusă din litere latine
scrijelite adânc, o succesiune de semne care abia mai
puteau fi distinse: MDCCXLVIII. Deci 1748. Surpriza
generă în mine o paradoxală stare de platitudine,
similară celei a unui medic specialist care descrie sec,
fără compasiune, virusul mortal al pacientului aflat în
agonie. În lipsa unor dovezi constrângătoare, refuzam să
cred că ar fi fost vorba de anul întemeierii acestui
așezământ anahoretic. Cu gesturi obosite, am încercat
ușa care s-ar fi deschis, probabil, dacă marginea ei
inferioară nu ar fi fost înțepenită în lemnul putred al
dușumelei în care scobise, prin simpla ei greutate, o
gaură. Mă străduiam din răsputeri să o împing, în timp
ce trăgeam în sus de mânerul ruginit. Am obținut un
efect neașteptat: scoaba metalică ce juca rolul balamalei
superioare s-a desprins din lemnul putred, iar ușa s-a
deplasat vreo treizeci de centimetri în timp ce, simultan,
s-a înclinat în spate, spre dreapta. Deși nu se putea
spune că era deschisă, prin spațiul astfel creat m-am
putut strecura, totuși, fără nici o dificultate. Ajuns
înăuntru am înțeles cât de pripit fusesem. Lumina nu
pătrundea defel prin geamul minuscul, acoperit de
frunze și praf, iar razele firave ce străbăteau crăpăturile
erau departe de a fi suficiente spre a ilumina interiorul.
Eram nevoit să recuperez rucsacul din mormanul de
ierburi unde zăcea aruncat. După ce am extras din el
lanterna, am reintrat în cabană.
Sub fascicolul fotonic, ce avea forma unui trunchi de
con a cărui bază largă varia în funcție de distanța până la
suprafața pe care era proiectat, am văzut un interior plin
de praf și pânze de păianjen. Mă găseam într-o cameră
simplă, construită în întregime din lemn, putrezit pe
alocuri, prin ale cărui spărturi se vedea humusul de sub
dușumea, acoperit de ierburi scunde. Doar două piese
de mobilier, a căror culoare, odinioară maro, era acum
acoperită de pete negre, ocupau spațiul gol: un scaun și o
mică masă.
Înfipt în bârna aflată deasupra creștetului capului
meu, un cui susținea o fâșie de pânză neagră, sfâșiată.
După câteva pendulări ezitante, ce au măturat întreaga
încăpere, am centrat discul luminos proiectat de
lanternă asupra scaunului. Pe care zăcea, aruncat firesc,
obiectul cel mai neverosimil: o pălărie tricorn, din acelea
purtate de ofițerii francezi și englezi ai secolelor al
XVII-lea și al XVIII-lea. Simțeam cum valuri de căldură
îmi traversează corpul într-o invizibilă, perfectă
corespondență, cu talazurile oceanului ce se auzeau tot
mai sălbatic.
Tricornul acoperea lemnul ros de carii al scaunului
de parcă abia ar fi fost abandonat acolo de un vizitator
necunoscut. Croită din fetru, cândva negru, acum gri, pe
alocuri aproape complet alb din cauza prafului și a
pânzelor de păianjen ce-l acopereau, pălăria odihnea pe
scaun doar spre a sfida curgerea timpului, doar spre a
ignora cursul istoriei. Treptat, am început să percep în
acest spațiu ceva ce simțisem foarte rar, în câteva locuri
privilegiate, precum capela subterană amplasată în
catedrala Sfântului Mungo din Glasgow. Eram străbătut
de două orizonturi temporale, trăiam simultan în două
momente istorice, într-un „acum” al prezentului și un
„atunci” al trecutului. Trecut ce căpătase o veracitate
palpabilă. După contemplarea noii mele situații, eram
stăpânit de dorința de a explora acest adăpost al
enigmaticului „a fost o dată ca niciodată”.
M-am îndreptat, pășind prudent pe lemnul
scârțâitor, spre singura ușă, făcută din scânduri
negeluite închegate cu scoabe, care se vedea în peretele
opus intrării. Ferită de contactul cu ploile abătute asupra
insulei, aceasta se deschise mult mai ușor, cu un zgomot
metalic înfundat, făcut de fierul balamalelor ruginite. O
dată ce am proiectat lumina lanternei în interior am
văzut mica peșteră în care fusese construită, în
prelungirea cavității naturale, această ultimă încăpere de
o lungime aproape dublă față de cea dintâi. Aici am
întâlnit silueta chircită a celui mai neverosimil personaj
pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
Îngenuncheat pe un prie-dieu postat în fața unui
crucifix mare, ale cărui brațe erau cioplite din două
trunchiuri gri, necojite, din lemn de plută,
Cel-Fără-Nume ținea strâns între degetele descărnate un
rozariu ale cărui bobițe albe, sidefii, atârnau în lăcașurile
unui lanț auriu ce sclipea precum focul. Sprijinit de
partea superioară a băncii pentru rugăciune, craniul său
alb era acoperit de șuvițe cenușii cu un aspect uscat, gata
să se pulverizeze la cea mai mică atingere. Anonimul
murise rugându-se. Costumul ce-l acoperea, ale cărui
nuanțe de alb și gri nu reușiră să acopere stofa albastră,
originară, era împodobit cu un guler de dantelă –
cândva, alb, acum, cenușiu. De asemenea cenușii,
jambierele atârnau molatec pe oasele picioarelor, la baza
cărora zăceau răsturnați doi pantofi negri, scâlciați, plini
de praf, ale căror catarame argintii erau mâncate de
rugină.
Simțeam în lăuntrul meu un tremur de nestăvilit,
ce-mi făcea dinții să clănțănească ori de câte ori
încercam, extenuat, să-i strâng prin încordarea fălcilor.
Inima-mi ardea iar două firicele de lacrimi prinseră a se
prelinge, în tăcere, de-a lungul obrajilor înfierbântați.
Amestecat în retorta ce conținea toate ingredientele
afective imaginabile, un entuziasm debordant proiecta
în mintea mea paralizată încă de șocul descoperirii, un
singur mesaj: foarte probabil, acesta era ocupantul
absent al sarcofagului din capelă. Singur, fără nici un
ajutor și, mai ales, fără a urma vreo sugestie din partea
distinsei mele gazde, atinsesem meridianul Greenwich al
căutărilor Lordului Gilbert Newman și a bunicului meu,
doctorul Paolo Paltini.
 Nu aș putea spune cât am zăbovit, în timp ce
priveam și cercetam din toate unghiurile obiectele, la fel
de puține ca în prima cameră. Sentimentul stăpânitor
care mă cotropi fu acela al unei imense venerații față de
misteriosul pustnic. Pe măsuță, al cărei picior rupt îi
dădea o înclinație similară cu cea a turnului din Pisa, un
volum acoperit de praf rămăsese deschis. Am ezitat
îndelung înainte de a îndrăzni să suflu, cu mii de
precauții, stratul de colb spre a putea desluși textul. Abia
acum puteam recunoaște un vechi tratat spaniol dedicat
rugăciunii contemplative și meditației. Aș fi dorit să
prelungesc la nesfârșit prima atingere a unei cărți vechi
de cel puțin două, trei secole. Îmi mișcam mâinile cu
lentoarea unui caligraf. Încercam să întorc paginile,
atingând ușor, cu vârfurile degetelor, marginile lor.
Simțeam rigiditatea foilor. M-am temut ca nu cumva
hârtia uscată să crape, fărâmițându-se. După câteva
momente de reflecție, am decis că e mai înțelept să
închid cartea, ridicând apoi doar coperta spre a vedea
primele pagini. Îngenuncheat, țineam cu ambele mâini
marginea laterală a paginilor. Mi-am introdus degetele
mari sub coperta groasă de piele și am ridicat, încet,
jumătatea stângă a volumului până ce s-a suprapus
peste cealaltă parte. Am inspirat adânc și am redeschis
coperta. Am întors cele câteva pagini gălbui de la
început, pătate cu puncte negre, până ce am ajuns, în
sfârșit, la pagina de titlu a volumului: LIBRO DE LA
ORACION, Y MEDITACION. Scris de Venerabilul
călugăr dominican Ludovic de Granada, textul purta
anul și locul publicării sale: Barcelona, 1708.
Lectura mea încordată fu întreruptă de o rafală de
vânt atât de puternică, încât ermitajul gemu din toate
încheieturile. Părea gata să se sfărâme. Speriat, am
așteptat până ce furia vântului s-a domolit, apoi m-am
îndreptat spre ieșire. Printre crengi se vedea cerul
acoperit cu un strat negru de nori. Zgomotul unor
bubuituri îndepărtate se auzea prin vuietul, tot mai acut,
al curenților oceanici. Picături mari și rare de ploaie
începură să cadă. Am tras repede rucsacul în interior
după care, cu ajutorul cuțitului pe care-l aveam la mine,
am început să tai, cu mare caznă, câteva trunchiuri de
arbuști. Un instinct negreșelnic îmi spunea că voi avea
nevoie de proptele bune spre a fixa din interior ușa,
șubredă. După aproape o oră de chin, m-am întors în
cameră cu patru bucăți destul de groase de lemn. Am
proptit intrarea cât mai bine. Furtuna se dezlănțui cu o
furie inimaginabilă.
Asurzitor, vuietul valurilor se auzea din toate
direcțiile. Ploaia cădea în rafale atât de dese încât, atunci
când încercam să privesc prin crăpăturile pereților, nu
vedeam decât o perdea întunecată de apă. Aerul părea că
e pe cale de a se lichefia, devenind tot mai greu
respirabil. Nu-mi venea să cred că acest mic sălaș nu
fusese, de la bun început, dezmembrat de stihiile ce-l
asaltau din toate direcțiile. Căutam să-mi regăsesc
curajul. Am scos din rucsac pătura, după care m-am
ghemuit, învelit în ea, lângă peretele din dreapta ușii ce
dădea în camera unde se aflau rămășițele
necunoscutului. Am preferat să păstrez lanterna stinsă,
spre a economisi energia stocată în acumulatori. M-a
cuprins o stare de somnolență din care eram smuls, arar,
de accesele tremurului interior care se amplifica ori de
câte ori uraganul lovea, cu și mai mare putere, precarul
refugiu. Un fior rece ca gheața mă trezi din acea stare:
stropi de apă mi se prelingeau pe ceafă de pe pereții
care, la lumina lanternei, se arătară complet acoperiți de
o peliculă subțire de lichid. Ploaia pătrundea, încet și
sigur, în toate cotloanele sălașului. O frică groasă ca un
nor asfixiant de fum mă cotropi fără milă. Pentru prima
și ultima dată am regretat din toată inima incursiunea
mea nesăbuită. Îmi spuneam că pe insula mamă aș fi
fost mult mai bine protejat în clădirea solidă a
bibliotecii. Abia acum înțelegeam pe deplin rostul
grilajelor și plaselor metalice, pe care le văzusem la toate
geamurile.
Eram gata să mă avânt afară când, prin crăpătura de
care-mi lipisem ochiul stâng în încercarea de a distinge
ceva, orice, am văzut un fulger năprasnic. Lovi în plin
coroana unui palmier. Frunzele mari săriră împrăștiate
în mii de fărâme cu un pocnet ce se auzi limpede până la
mine. M-am consolat cu gândul că, pe o asemenea
ploaie, nici un foc nu ar fi putut persista mai mult de
câteva secunde. Ceea ce se adeveri întocmai.
Pentru minute bune imaginea bărcii reveni obsesiv,
de parcă o călătorie pe ocean ar fi fost posibilă în
asemenea condiții. Într-un târziu, m-am prăvălit la loc,
renunțând definitiv la orice idee de acest fel.
Deznodământul părea inevitabil. Paradoxal, am
descoperit că această concluzie nu-mi stârnea angoasa
ce se înstăpânise asupra mea cu puțin timp mai
devreme. Realizam că însăși prezența Celui-Fără-Nume
contribuise, insesizabil, la înstăpânirea unui sentiment
de pace interioară în sufletul meu zbuciumat. În fond,
uraganul nu era nimic altceva decât exteriorizarea
profundei neliniști camuflată, de ani buni, cu abilitate,
sub aparențele unei vieți așezate. Sfârșitul anonimului în
acea postură străină spiritului meu rebel, îmi inspira o
încredere nețărmurită într-o viață ce nu putea fi distrusă
de moartea fizică a trupului. Căci ce altceva ar fi putut
determina un ofițer renascentist să aleagă un asemenea
sfârșit, într-un asemenea loc?
 Am adormit sprijinit de rucsac în timp ce repetam,
nu știu de ce, doar două cuvinte: „Pater noster”. Un vis
straniu mă purtă în mijlocul oceanului, în cabina
căpitanului unei brigantine franceze din secolul al
XVII-lea, ce sfârși prin a fi scufundată de o furtună
identică cu cea în mijlocul căreia mă găseam. Înaintea
tragicului deznodământ, căpitanul reuși, cu ajutorul
unei bucăți de cărbune, să scrie pe unicul volum aflat
deasupra pupitrului, două cuvinte pe care le-am putut
citi cu toată limpezimea: „IN MENSA”. Tocmai ce
terminase de scrijelit, când, însoțită de o bubuitură
formidabilă, o mișcare violentă provocă răsucirea
corabiei, aproape zdrobindu-mă de peretele din dreapta
al cabinei. Lumea se răsturnase. Înainte ca lumina
lămpii să-și dea ultima suflare, o scurtă licărire mi-a
înlesnit descifrarea cuvintelor de pe paginile volumului
ce-și luă zborul precum un albatros cu aripile larg
deschise: „PLATONIS AUGUSTISS PHILOSOPHI...”.
Trezit din somnul care durase până dincolo de
miezul nopții, am verificat volumul descoperit de Lordul
Gilbert Newman și de bunicul meu, doctorul Paolo
Paltini, pe insulă. Palid, golit de gânduri, lipsit de
înțelegere, am găsit cele două cuvinte scrise pe marginea
ultimei pagini a cărții. Exact acolo, un disc compus din
mâzgălituri fără noimă înconjura un punct gălbui ca un
nasture de ceară. Toate întrebările ultimelor zile
reveniră cu o intensitate la fel de mare ca cea a furtunii
ce-și continua concertul său infernal. Numele Atlantidei,
al Părintelui Francisco López de Gómara și al
protectorului său, conquistadorul Hernán Cortés, se
amestecau în mintea mea cu titlurile operelor ce-mi
slujiseră în bibliotecă drept indicii către tetralogiile
dialogurilor platoniciene stabilite de Thrasyllos din
Alexandria. Singurul lucru cert era identitatea, pe care o
acceptasem, constrâns de evidențe, între personajul din
vis și străvechiul ocupant al ermitajului. Lecturile
îndelungate în domeniul istoriei religiilor mă învățaseră
să accept, sub semnul verosimilității, posibilitatea unor
fapte extraordinare – cum ar fi comunicarea onirică,
imprevizibilă, dintre cei vii și cei morți. La fel de sigură
era convingerea că, oricâte eforturi aș fi făcut, nu aveam
nici un indiciu care ar fi permis dezvăluirea numelui
căpitanului.
Tocmai atunci când îmi spuneam că rezistența
străvechiului sălaș e un adevărat miracol, una dintre
scândurile acoperișului fu smulsă de uragan. Am părăsit
prima cameră. M-am retras în scobitura din stânca unde
Cel-Fără-Nume își încheiase traseul terestru. La lumina
tot mai slabă a lanternei, am început să scriu cronica
aventurii mele atlantice. Eram gata să fac orice spre a-i
lăsa Lordului Gilbert Newman un semn al descoperirii
făcute de mine. Când am adormit din nou tremuram,
învăluit de întunericul ce nu era alungat decât de
fulgerele ale căror străluciri incandescente erau
proiectate în fascicule paralele prin crăpăturile pereților.
Liniștea regăsită îmi dărui cel mai profund și odihnitor
somn. Și tot liniștea fu aceea care, alături de lumina ce
pătrundea în ermitaj, mă trezi.
Amorțit, incapabil să-mi simt brațele sau picioarele,
am deschis ochii și am ascultat minute bune, cu
încordare. Doar vuietului valurilor se auzea neostoit.
Zgomotul ploii și al tunetelor încetase. O lumină timidă,
alb-cenușie, pătrundea în camera din stâncă. Umezi,
pereții nu mai susurau de șiroaiele ce se prelinseseră
necontenit de-a lungul lor. Furtuna trecuse. Iar eu eram
viu. Viu și flămând.
După ce am deschis ușa am înțeles de unde provenea
lumina: peretele din dreapta se prăbușise complet,
trăgând după el aproape jumătate din scândurile
acoperișului. Cerul, străbătut încă de nori ce se fugăreau
mânați de vântul năvalnic, se vedea fără nici o opreliște.
Așezat printre dărâmăturile primei încăperi am mâncat
puținele provizii rămase în rucsac și am băut ultima
porție de ceai. Mă gândeam la drumul de întoarcere. Am
păstrat, pentru orice eventualitate, o porție dublă de apă.
Întors, ultima oară, în camera de sub stâncă, am
împăturit cu cea mai mare grijă volumul de meditații
aflat lângă rămășițele anonimului. De asemenea, cu
riscul distrugerii tricornului, l-am introdus într-un sac
subțire de fâș pe care-l purtam la mine. De rozariu nu
m-am atins. Aceste două probe erau suficiente pentru a
dovedi existența sălașului și a ocupantului ei.
Afară am privit uluit devastările pricinuite de
uragan. Contorsionați, răvășiți, de multe ori spoliați de
podoabele verzi ale frunzișului lor bogat, arbuștii care nu
fuseseră pur și simplu smulși erau îndoiți în toate
direcțiile. Unii dintre palmieri erau aproape culcați la
pământ, cu frunzele lor uriașe atârnând asemenea unor
brațe inerte. Tufișurile și ierburile înalte erau răvășite,
pe alocuri rupte, de aceea o mulțime de locuri goale
puteau fi văzute între ele.
Drumul de întoarcere, în direcția unde bănuiam
existența acelui spațiu dintre stâncile de pe mal în care
abandonasem barca, căpătă forma sinuoasă a unui
labirint vegetal. Săream peste trunchiuri și crengi,
ocoleam tufișuri și pietre, hălăduiam în zig-zag de-a
lungul unui traseu haotic, lăsam urme ce se umpleau
imediat cu apă. Solul insulei mustea. Adesea mi se părea
că pășesc pe un burete ascuns sub acoperământul
verde-brun al ierburilor și rămășițelor lemnoase. După
câțiva zeci de metri, m-am regăsit în fața unor
deschizături prin care se zăreau stâncile cenușii de la
marginea insulei. Ajuns lângă excrescențele calcaroase,
am constatat că la mică distanță începea porțiunea unde
acostasem. Spre disperarea mea barca nu se vedea
nicăieri. Cu inima zbătându-mi-se în piept, m-am
apropiat de apă și am privit în toate direcțiile. Deși
simțeam că mi se taie picioarele refuzam să mă dau
bătut. Un imbold neașteptat m-a împins înapoi, spre
locul unde mă întâmpinase impenetrabila perdea
vegetală. Fără să știu de ce, am pornit în partea opusă
aceleia în care am plecat prima dată. După doar câțiva
pași, o priveliște rarisimă a împrăștiat orice teamă din
sufletul meu: înfiptă între câțiva arbuști ale căror
coroane pleșuve îi făceau să semene cu niște personagii
dramatice, descumpănite, zăcea răsturnată barca.
Mi-am lăsat ranița la pământ și m-am repezit spre
ambarcațiune. La capătul lănțișorului său, capacul
rezervorului pendula la cea mai mică adiere a vântului.
Nici măcar un strop de benzină nu se mai afla înăuntru.
Din fericire vâslele, legate, odihneau pe jumătate
acoperite de lăstărișul bogat de sub barcă. După o
muncă istovitoare, în care partea cea mai dificilă a
constat în extragerea luntrii din cleștele copacilor, am
reușit să o reașez pe suprafața apei. Fără nici o amânare
am pornit spre insula bibliotecii. Vâsleam din răsputeri.
Neobișnuit cu efortul presupus de folosirea
îndelungată a ramelor, trebuia să mă opresc adesea,
lăsându-mi brațele să se odihnească, inerte, pe
genunchi. Însă teama cea mai mare am încercat-o atunci
când am simțit, pentru prima dată, forța curenților care
m-au abătut de la linia dreaptă de-a lungul căreia
speram să ating cât mai repede ținta salvatoare. După
aproape două ore de vâslit continuu sesizasem că nu mă
apropiam defel de insulă. De fapt, mergeam spre stânga.
Din câte mi-am dat seama, urmam cursul curentului
care se deplasa aproape paralel cu țărmul. Singurul
avantaj consta în faptul că nu-mi iroseam forțele.
Curentul mă purta tot mai repede. Doar câteva mișcări
ale vâslelor erau suficiente spre a păstra direcția. Lipsită
de energia motorului electric, ambarcațiunea nu ar fi
reușit, mânată doar prin mișcarea brațelor mele, să
străpungă linia de forță trasată de fluxul invizibil al
apelor subterane. Resemnat, am continuat să vâslesc.
Așteptam să văd ce va urma.
Norii, așezați pe straturi ce pluteau la înălțimi
diferite, păreau grupați după adâncimea tonurilor de gri
care variau de la cele aproape albe până la acelea negre.
Vântul izbucnea, uneori, în rafale puternice, urmate de
momente de acalmie completă. Destul de înalte, valurile
nu prezentau un pericol real pentru ambarcațiune.
Singurul lucru îngrijorător era curentul din care nu mă
puteam sustrage prin propriile forțe sub nici o formă.
Deja depășisem vârful insulei, îndepărtându-mă, încet,
de coastă. Cu ultimele puteri am încercat să înfrunt
pieziș fluxul ce mă purta spre larg. Învins cu ușurință de
un adversar nebiruit în mediul său lichid, am renunțat
să mai privesc insula ce descreștea constant. Întins pe
spate, țintuiam absent norii fără să doresc a ști ce șanse
de supraviețuire aveam, singur, în largul oceanului.
Zăceam lipsit de vlagă atunci când am simțit o
zgâlțâitură zdravănă și o schimbare bruscă de direcție.
Ridicat în capul oaselor, am văzut un prag de spumă
albă ce părea că separă apele și de-a lungul căruia
nenumărate vârtejuri, unele mici, altele de câteva ori
mai mari decât lungimea bărcii, se roteau tumultuos. Un
astfel de vârtej pricinuise schimbarea de direcție a
ambarcațiunii. Din câte-mi puteam da seama, cel puțin
doi curenți diferiți se întâlniseră, producând ciudatele
fenomene acvatice. Am realizat imediat șansa
neașteptată.
Mânuiam cu mare grijă vâslele, conștient că de
aceste instrumente depindea salvarea mea. Am reușit,
pentru început, să mă mișc paralel cu insula. După un
timp am constatat că fusesem deja smuls din cursul
curentului care mă purtase în larg. Cu inima cât un
purice, am continuat să stau la pândă, până ce am atins
o zonă în care dinamica fluxului acvatic deveni mult mai
lentă deși, încă, perceptibilă. Se zice că spaima îți poate
dărui puteri nebănuite. Într-adevăr. Vâsleam, în acel
moment crucial, cu toată puterea, până ce am cotit spre
insulă. Când a trebuit să mă opresc, din cauza amorțelii
ce-mi cuprinsese brațele suprasolicitate, am sesizat că
doar valurile mișcau ambarcațiunea. Scăpasem. Mă
aflam la cel mult două sute de metri distanță de locul de
vărsare al râului Atl în ocean.
Lumina zilei începuse să pălească atunci când am
atins țărmul. Am tras barca pe solul nisipos, după care
am zăcut întins printre maldărele de alge, crengi, pești și
păsări moarte pe care furtuna le presărase pretutindeni.
Efluviile emoțiilor ultimelor zile secaseră. Nu m-aș fi
crezut în stare de a rezista unei asemenea experiențe.
M-am îndreptat spre apele râului în care m-am
spălat îndelung. Liniștit și revigorat, am pornit spre
cabana bunicului evaluând, totodată, amploarea
pagubelor lăsate în urmă de uragan. Crengi, tufe, copaci,
uneori chiar palmieri zăceau pretutindeni.
Neatinsă în mod semnificativ de efectele furtunii,
cabana mi s-a înfățișat la fel ca prima dată, doar că
acoperită pe alocuri de crengi și alte rămășițe purtate de
vânt. De asemenea, platforma era plină de cioturi și de
cadavrele păsărilor izbite și doborâte necruțător. M-am
mulțumit să eliberez spațiul din fața ușii, după care am
intrat. Dacă rutina zilnică și incapacitatea de a păstra
darul contemplației în mijlocul inutilei noastre agitații
ne împiedică să sesizăm esențialul, în asemenea
momente se dezvăluie semnificația acelui spațiu pe
care-l numim, atât de simplu, „acasă”. În ceea ce mă
privește, abia atunci am înțeles, cel puțin parțial,
motivele profunde pentru care vechii greci acordau o
asemenea importanță căminului, vetrei sacre: toate
aceste cuvinte descriu o singură realitate, aceea a
sanctuarului domestic. Nu vizitasem decât o singură
dată refugiul doctorului Paltini, în care am pătruns din
nou cu o bucurie ce poate fi considerată, fără riscul unei
exagerări pripite, drept fericire. Mă întorsesem acasă.
Cu cea mai mare atenție, am scos tricornul din sacul
de fâș și l-am depus pe birou, alături de volumul scorojit
al meditațiilor Venerabilului Ludovic de Granada și de
cel de-al treilea tom al dialogurilor lui Platon, editat de
Stephanus. Așezat pe marginea unui scaun, le priveam
în tăcere. Erau semnele palpabile ale călătoriei mele în
insula Celui-Fără-Nume, mărturii ale unei trecut ce se
încăpățâna să sfideze prezentul prin simpla lor existență.
Puține lucruri m-ar fi încântat mai mult decât
această evadare de sub domnia fatală a zeului Kronos.
Cufundat în contemplarea unor artefacte dintr-un alt ev
al istoriei, am dobândit o anumită dezlipire de cele din
jur, dezlipire care-mi pricinuia o încântare delicată,
solemnă, abia perceptibilă. Uneori, o asemenea stare se
cristaliza în imagini interioare. Din nefericire, împotriva
tuturor străduințelor mele, ele nu puteau fi fixate mai
mult de câteva secunde. Dar nu. Acum nu era vorba
doar de simple experiențe de sustragere din undele
timpului prezent. Suspectam prezența unui dar insolit:
spiritul anonimului venețian din tabloul lui Bartolomeo.
Sentimentul de tărie interioară era rodul descoperirii
ermitajului Celui-Fără-Nume. Eu, Alexander Jacob
Wills, eram cel care trebuia să ducă mai departe
căutările Lordului Gilbert Newman și ale prietenului
său, doctorul Paolo Paltini. Intuiam, fără greș, că aceasta
era natura gândurilor ce-l animau pe tatăl meu, Ailbeart
Wills, colonel al armatei regale scoțiene, ori de câte ori
participa la paradele militare pe care le priveam în
copilărie cu încântare. Dacă ar fi să exprim într-un mod
adecvat starea mea din acele clipe, v-aș spune ceva
simplu, atât de simplu încât este foarte greu, dacă nu
chiar cu neputință de înțeles. Îmi găsisem locul. Așa cum
poate spune cel ce scrie chiar acum povestea pe care o
citiți: și-a găsit locul. Locul său de scriitor, zic.
Visul încetase. Eram absolut prezent în tot ceea ce
trăiam în mijlocul deșertului de apă. Lumea trecutului,
lumea carierei mele din ultimii ani, lumea italiană,
lumea londoneză de care mă legaseră atâtea fire
invizibile, se evaporă precum ceața împrăștiată de razele
aurorale ale dimineții. Afară era întuneric. Iar eu
stăteam în plin soare. Toată căutarea strălucea sub
lumina sensului ce indica drumul pe care aveam să-l
parcurg. După ce am recapitulat etapele căutărilor
desfășurate până acum, urmarea se înfățișă minții mele
cu prospețimea peisajelor din tablourile lui Raffaello
Sanzio. Primisem din partea Celui-Fără-Nume un semn
cât se poate de concludent. Două cuvinte latinești. Scrise
cu cărbune pe marginea ultimei pagini a volumului ce
conținea dialogul Critias, ele ascundeau, fără doar și
poate, un mesaj. Un mesaj ce-mi arăta direcția în care
trebuia să pornesc.
Am deschis cartea și am privit, a câta oară?,
succintul, cripticul text. „IN MENSA”: „Pe masă”. Atât și
nimic mai mult. Mă intriga faptul că singurul lucru văzut
în vis, pe biroul căpitanului, era tocmai volumul pe
care-l aveam în față. Știam deja din jurnalul doctorului
Paltini că tomul ce conținea dialogul Critias fusese găsit
pe masa din vechea brigantină ascunsă în peștera din
inima vulcanului. Trebuia să vizitez corabia și să încerc
să depistez masa și tot ceea ce putea fi găsit acolo.
Din jurnal aflasem că vechea cale de acces, dinspre
ocean, printr-un tunel natural ce traversa versantul
sudic al vulcanului, se surpase cu mult timp în urmă. O
altă cale fusese deja, cu siguranță, descoperită. Deși
nu-mi spusese nimic despre aceasta, Lordul Gilbert
Newman mă încurajase, în ultima sa scrisoare, să vizitez
capela. Bănuiam că acolo voi găsi următorul indiciu.
Vizitat de toate aceste gânduri, m-am simțit profund
rușinat pentru accesele mele de neîncredere față de o
gazdă atât de generoasă. Precum soldatul care-și
cunoaște cu adevărat asprul ofițer atunci când acesta îi
salvează viața din fața primului atac inamic, înțelegeam,
abia atunci, că toate ghicitorile sale aveau ca scop
smulgerea mea din alipirea față de ceea ce trăisem în
ultimii ani. Pedagogia urmată era cât se poate de simplă.
Niciodată nu înveți bine decât atunci când scrii tu însuți
un manual.
Încercarea labirintului mă transformase, infailibil,
într-un participant cu o cunoaștere amplă și o implicare
deplină în toate căutările gazdelor mele absente. Lipsit
de prietenul său de încredere, doctorul Paolo Paltini,
Lordul Gilbert Newman mă promovase încă de la bun
început în rangul de guvernator al insulei atlante. Poate
că identificase în Alexander Jacob Wills, rătăcitorul ce
nu-și cunoaște chemarea, prezența unei vocații
autentice. Poate.
Am adormit, bucuros, în clipa când îmi repetam că
sosise timpul să investighez capela. Departe de a fi un
simplu sfat pe care-l urmam orbește, acest gând
reprezenta decizia luată de însuși anonimul venețian din
tabloul maestrului Bartolomeo. Acolo, la granița dintre
starea de veghe și vis, mi s-a părut, pentru o scurtă, dar
intensă clipă, că eu eram el...
 CAPITOLUL 8:
Călătorie spre centrul vulcanului

T
recuse mai bine de o săptămână de la acea noapte
în care simțisem adierea morții strecurându-se,
rece precum un sloi de gheață, printre rafalele
uraganului ce zguduise oceanul și tot ce se afla pe
cuprinderea lui în această parte a lumii. Eminență
cenușie a tuturor evenimentelor catastrofice, de obicei
detestată cu oroare, dorită doar de sfinți și de cei
deznădăjduiți, atingerea ei îmi oferise o lecție întregită
prin sfârșitul demn al Celui-Fără-Nume. Îmi aminteam
prea bine cuvintele rostite de Socrate înaintea
sfârșitului: filosofia nu este nimic altceva decât
pregătirea pentru moarte și trecerea în starea ce-i
urmează. Noaptea îmi atingeam uneori fruntea, fața,
obrajii, pentru a mă convinge că eram viu. Supraviețui-
sem.
Spectator involuntar al parcurgerii întortocheatului
traseu prin labirintul insulei atlante, am continuat să
scriu marcat de dorința de a consemna, din postura de
martor al propriei vieți, meandrele unei căutări al cărei
final rămânea învăluit în taină. Bucuros de faptul că
stricăciunile suferite de cabană erau minore, mi-am
petrecut câteva ore spre a înlătura crengile și diferitele
resturi vegetale împrăștiate peste tot. De asemenea, am
adunat într-o adâncitură de la poalele unei stânci
rămășițele păsărilor moarte, după care le-am acoperit cu
un strat gros de pământ și pietre. Țipetele stolurilor de
supraviețuitori înaripați se auzeau pretutindeni. Viața își
urma cursul. Cerul continua să fie acoperit, însă vântul
bătea domol, răbufnind doar arar și pentru scurt timp, la
fel ca în primele zile petrecute pe insulă.
După ce am reușit să aștern pe hârtie toate
întâmplările de până acum, înțelegeam că vizitarea
capelei era imperios necesară. Urmarea firului călăuzitor
mă angrenase, iar, în vârtejul întrebărilor fără răspuns.
Adormeam cu capul doldora de amintiri tulburi și
felurite ipoteze. Totdeauna ajungeam, fără excepție, la
aceeași concluzie. Trebuia să investighez brigantina spre
a stabili la ce se refereau cuvintele „IN MENSA”
transmise mie în circumstanțe atât de neobișnuite.
În mijlocul unor asemenea frământări, darabana
picăturilor repezi de ploaie mi-a atras atenția. Acul
barometrului de lângă ușa de la intrare era îndreptat
spre granița subțire dintre „Ploaie” și „Vreme în
schimbare”. Amintirea taifunului din care abia de
scăpasem cu zile îmi reveni în minte cu acuitate. M-am
liniștit gândindu-mă că aici, spre deosebire de mica
insulă a ermitajului, eram în siguranță. Așezat pe
scaunul din fața biroului, scrutam pădurea prin geamul
înlăcrimat. Prin perdeaua subțire a ploii putea fi zărit
malul râului Atl.
Fără grabă, mâncam frugalul dejun în timp ce
priveam fuioarele de ceață care se rostogoleau deasupra
copacilor ale căror coroane răvășite purtau încă urmele
uraganului. Mai puternic ca de obicei, zgomotul
valurilor se amesteca cu răpăitul ploii. Mixajul genera o
simfonie monotonă care îmi sporea sentimentul
singurătății. O stare de somnolență însoțea senzația
copleșitoare de oboseală. Nu era vorba de urmarea
vreunui efort fizic deosebit, ci de o sfârșeală lăuntrică ce
nu era altceva decât semnul dispariției încordării
perpetue care împiedica de ani și ani odihna profundă a
dublului meu interior. Izbăvit de toată acea tensiune
extremă, simțeam cum mă scufund în adâncimile
sufletului, dincolo de care se afla o altă lume. Lumea din
care Cel-Fără-Nume îmi transmisese cuvintele menite să
mă călăuzească.
După alte câteva ore de somn odihnitor am deschis,
încet, ochii. Mi-am îndreptat privirile spre tricornul
așezat pe birou. Lumina soarelui desena figuri bine
conturate pe dușumeaua cabanei. Strigătele albatroșilor
erau, parcă, mai intense decât de obicei. M-am ridicat.
Încă amorțit, am făcut câteva mișcări de rotație a
brațelor și trunchiului. Am deschis ușa și am privit cerul
acoperit de mii de păsări albe. Cele mai multe zburau
spre ocean. Ici și colo, pe întinderea albastră, se vedeau
nori ale căror forme se modificau rapid sub atingerile
reci ale curenților de la mari înălțimi. Soarele triumfase.
Barometrul indica, neechivoc, „Vreme bună”. Fără
întârziere, dar totuși fără grabă, am împachetat prețiosul
volum platonician și l-am așezat în rucsac. Am lăsat pe
birou doar pălăria căpitanului anonim și volumul său
spaniol de meditații. Realizam că textul dialogului
Critias editat de Henricus Stephanus era martorul tăcut
al explorării mele. Conținutul său, fabuloasa lume a
Atlantidei, era sursa ce proiecta înaintea mea luminile
necesare căutării.
Am pornit cu dorința de a revedea plaja unde
debarcasem în prima zi. Plănuisem să urmăresc cursul
râului Atl până la vărsarea sa în ocean. Ajuns la țărm,
priveam apa ce era acoperită de pescărușii care înotau,
zburau, aterizau scoțând strigăte asurzitoare. La o
distanța nu prea mare, spinările câtorva delfini
străluceau de-a lungul țărmului în lumina portocalie a
soarelui. Totul renăscuse.
Numărul trunchiurilor și al crengilor era copleșitor.
Chiar și unele pietre de dimensiuni medii fuseseră
dislocate de furia uraganului. Acum zăceau răsturnate la
metri buni distanță de locurile inițiale. Peisajul era
complet schimbat față de prima mea incursiune,
petrecută cu aproape trei săptămâni în urmă. Mă
apropiam de pontonul pe care l-am redescoperit cu
aceeași bucurie cu care întâmpini un vechi prieten.
Smulsă de la locul ei, din fața scării de lemn, cutia
poștală zăcea prăbușită într-o rână în apropierea unui
morman de alge. Panglica albă cu care fusese însemnată
de Lordul Gilbert Newman - spre a-mi atrage atenția la
sosire asupra scrisorii dinăuntru - mi-a permis
descoperirea ei. După ce am lăsat rucsacul lângă scară,
m-am străduit să o fixez în poziție verticală. O dată
încheiată această acțiune, pe când urcam, am constatat
dispariția tuturor balustradelor plasate de-a lungul
pasarelei ce ducea spre locul de acostare. Cochilii și
pietricele lăsate în urmă de valurile gigantice se vedeau
pretutindeni.
Frunzele palmierilor din apropiere atârnau fără
vlagă spre apa verde de sub ele. Elasticitatea specială a
acestor specii salvase, în marea lor majoritate, arborii
tineri de la dezrădăcinare. Doar doi palmieri înalți,
aproape lipiți unul de celălalt, zăceau culcați la pământ
precum niște păpădii ale căror corole fuseseră suflate pe
jumătate spre a fi, apoi, abandonate. Tufele ce cotropeau
porțiunea lată din apropierea peretelui stâncos al
„Mandibulei” fuseseră devastate fără cruțare. Și totuși,
acum, urmele lăsate de uragan se estompau sub infuzia
de prospețime a cerului, ale cărui nuanțe târzii, ce
tindeau spre mov, contrastau cu albul sau cenușiul
deschis ale nenumăratelor păsări care-l străbăteau fără
încetare.
Într-un târziu, m-am îndreptat spre capătul
platoului „Mandibulei” din partea stângă a pontonului.
Povârnișul, acoperit de vegetație, permitea accesul
deasupra terenului ale cărui stânci puteau fi cu greu
escaladate prin altă parte. Ajuns la baza urcușului, am
văzut îndeaproape rugii și arbuștii ce formaseră, înainte
de furtună, o pânză impenetrabilă. Acum toată vegetația
era mult rărită. Sprijinindu-mă în bastonul de explorare,
mă agățam adesea de trunchiurile lăstarilor tineri și
elastici sau de arbuștii pitici. Transpirat și înțepat, am
reușit să ajung sus, pe buza „Mandibulei”. Spre apus se
vedea limpede capătul ruinelor megalitice pe care le
vizitasem deja. În dreapta, acolo unde ar fi trebuit să
zăresc capela, câteva stânci înalte și răzlețe închideau
unghiul vizual ce mi-ar fi permis o vedere amplă asupra
întregii părți nord-estice a platoului. Am pornit spre ele.
Coboram, suiam, traversam șanțurile acoperite cu
iarbă și nenumărate pietre. Primele stele își făceau
apariția. Luna se arătă la orizont. Curenții oceanici
unduiau iarba, transformând platoul într-o replică
terestră a oceanului brăzdat neîncetat de valuri. Abia
după ce m-am strecurat ca o nălucă printre stâncile
aidoma unor colți uriași, am putut vedea în sfârșit,
capela
Piatra sa, deschisă la culoare, o făcea vizibilă la
distanță. Estimam că doar un sfert de kilometru mă
separa de monumentul gotic care, împodobit cu un
pinnaculum negru, era încadrat de câțiva copaci mult
mai înalți decât toți cei pe care-i văzusem până atunci.
Coroanele lor erau, de asemenea, contorsionate și
răvășite. În jurul platformei, acoperită cu dale, se vedea
un parapet făcut din blocuri de piatră a cărui prelungire
mărginea scara ale cărei trepte conduceau spre capelă.
Am urcat cu ochii țintă la poarta masivă. În părțile
sale laterale se vedeau două ferestre, sub formă de ogivă,
acoperite cu plase de sârmă. Deasupra, o cruce spaniolă
era sculptată direct în piatra frontonului. În fața ușii,
m-am oprit. Mi-am lăsat rucsacul jos și am făcut câțiva
pași pe platformă. Lumina lunii îmi dezvălui o prezență
neașteptată. Încremenită, iguana își ținea capul ridicat
de parcă ar fi adulmecat miresmele nopții. Înfățișarea ei
zbârcită, fără vârstă, o transforma într-o ipostază a
imperisabilității pietrei din care părea desprinsă. Doar
zbaterea ritmică a membranelor din dreptul urechilor
arăta că era vie. Fără să-și îndrepte spre mine ochii ei
roșiatici, s-a făcut nevăzută prin despărțitura stâlpilor de
piatră ai parapetului.
Mi-am continuat explorarea. Am înaintat de-a
lungul laturii stângi a platformei până ce am dat de
capătul acesteia. În spatele capelei, platoul se încheia la
doar câțiva metri distanță de parapet. Surprinzător de
întinsă, plaja - acoperită pe întreaga sa lățime cu
palmieri - putea fi contemplată în toată amploarea. Spre
nord, insula Celui-Fără-Nume se zărea ca o umbră
întunecată, precis conturată. În jur, oceanul părea
alcătuit din zeci de mii de oglinzi mobile ce reflectau fără
încetare, închipuind un misterios joc luminos,
strălucirea lunii pline. Înconjurat de un asemenea peisaj
mi se părea că visez. După doar câteva minute, m-am
smuls din nemișcare și m-am întors cu pași măsurați în
perimetrul din fața intrării.
Lungă de cel mult zece metri, capela era construită,
asemenea catedralelor gotice, în formă de cruce. Am
apucat cu mâna dreaptă belciugul rotund, ce-mi ajungea
în dreptul pieptului. M-am proptit cu umărul în poartă
și am împins, încet, cu toată greutatea.
Ușa se puse în mișcare cu un hârșâit surd, profund,
interminabil. Abia după ce m-am opintit din răsputeri a
doua oară, am reușit să o deschid larg. Amplasate în
mijlocul peretelui opus intrării, trei dreptunghiuri înalte,
terminate cu ogive, permiteau razelor lunii să pătrundă
prin sticla monocromă, albastră precum cerul nopții.
Prin cele două deschizături de acces din prelungirile
laterale se puteau vedea, de asemenea, ferestrele
încheiate cu ogivă, încastrate în fiecare dintre pereții
interiori. După ce ochii mi s-au obișnuit cu
semiîntunericul, am continuat să privesc din prag.
Aerul închis și uscat, era firescul unui spațiu lipsit de
orice vibrație nevăzută ce ar fi trădat prezența vreunui
locatar, fie el și mort de sute de ani. În centru distingeam
paralelipipedul masiv, artefact ce absorbea lumina fără a
se lăsa dezvăluit privirilor iscoditoare. Am aprins
lanterna. Podeaua era acoperită de plăci mari de mozaic
ale căror forme geometrice erau colorate în nuanțe de
maro și bej. Simpli, fără a fi acoperiți de vreo decorație,
pereții susțineau doar patru făclii negre, al căror fum
lăsase urme cărora nu li se putea ghici vârsta. Sub
fiecare dintre vechile surse de iluminat se vedea câte o
bancă de piatră, lipită de perete, în apropierea colțurilor
încăperii. Căpriori groși din lemn susțineau acoperișul
care făcea construcția să pară, văzută de la distanță,
replica în miniatură a unei catedrale gotice. Un prag nu
foarte înalt trebuia urcat pentru a ajunge în fața
cenotafului. Deși știam prea bine că este gol, m-am
apropiat cu timiditate spre a contempla sculptura ale
cărei detalii se vedeau bine reliefate.
Conferit conquistadorului de Împăratul Carol
Quintul al Sfântului Imperiu Roman, blazonul vorbea, în
limbajul heraldicii, despre viața purtătorului său. Prin
pipăirea desenelor gravate în piatră, căutam să-mi
amplific capacitatea de pătrundere a poveștii încifrate în
cele patru câmpuri ce împărțeau blazonul. Sus, în
stânga, vulturul bicefal al Casei de Habsburg, care
veghea la unitatea Sfântului Imperiu Roman, privea
simultan spre Răsărit și Apus. În dreapta, cele trei
coroane evocau victoriile repurtate de Cortés asupra
împăraților azteci Moctezuma al II-lea, Cuitlahuatzin și
Cuauhtémoc. Dedesubt, aprofundând secvența
zoomorfă, se vedea leul care simboliza virtuțile
războinice ale purtătorului. Cetatea din dreapta fioroasei
feline amintea de cucerirea, în 13 august 1521, a capitalei
Tenochtitlán – episodul final al teribilelor încleștări.
Surprins de multitudinea amănuntelor pe care nu aș
fi crezut să le fi ținut minte după atâția ani, m-am
delectat cu recapitularea lecțiilor de istorie a Lumii Noi
pe care doctorul Paolo Paltini nu ezitase niciodată să mi
le ofere. Toate aceste cursuri improvizate avuseseră loc
în timpul lungilor plimbări pe culoarele muzeelor din
Roma, Veneția sau Genova.
Fără a ține cont de vârsta mea fragedă, bunicul îmi
oferise detalii ce se întipăriseră cu o claritate remarcabilă
în cutele memoriei mele adânci. Dar oricât de mult m-ar
fi bucurat toate aceste frânturi de trecut, nu puteam uita
misterul absenței despre care dădea mărturie
construcția de piatră. Numărul întrebărilor nedezlegate
sporea. Trezit la realitate, am ocolit megalitul și m-am
apropiat de partea sa stângă, eliberată de greutatea
capacului ce fusese împins spre a face posibilă vederea
interiorului.
Înmărmurit, am petrecut câteva minute scrutând
conținutul sarcofagului. Îmi plimbam privirea de-a
lungul conului luminos proiectat de lanternă înlăuntrul
său întunecat. Am simțit nevoia de a închide ochii
strâns, spre a proba veracitatea neverosimilei viziuni.
Când i-am redeschis, stingherit de propria lipsă de
încredere în acest șir de fapte ce zdrobiseră nemilos
banalitatea cotidianului, totul era la fel. Impasibil, dar
totuși febril, scormoneam prin ungherele memoriei în
căutarea oricărei posibile explicații. Ezitam să mă mișc –
într-adevăr, mă temeam să nu sfâșii pânza unui alt vis
implauzibil. Căci ce putea fi mai straniu într-un
asemenea loc decât ceea ce aveam înaintea ochilor?
Sprijinit de peretele interior din partea dreaptă a
cenotafului odihnea un costum de scafandru. Da, un
costum de scafandru, din categoria acelora expuse în
muzeele dedicate istoriei explorărilor marine. Semăna
izbitor cu gravurile franțuzești din cărțile secolului al
XIX-lea, unde căpitanul Nemo putea fi văzut
aventurându-se, alături de profesorul Pierre Arronax, în
adâncurile oceanelor. Elementul principal îl reprezenta
masiva cască sferică din cupru, prelungită printr-un
scurt cilindru, a cărui tăietură inferioară indica locul de
sprijin pe umerii scufundătorului. De o parte și de alta a
geamului rotund, ca un disc de argint, două țevi mate,
aurii, confecționate din același material precum casca
semisferică, coborau spre a se uni cu un recipient
paralelipipedic – rezervorul suflului vital al
exploratorului. Acest element dovedea că aveam de-a
face cu un costum autonom, folosit în primele decenii
ale secolului XX.
Totul era completat printr-un combinezon a cărui
culoare amintea de sacii pentru mărfuri portuare,
suficient de larg pentru a permite unei persoane gros
îmbrăcate să-l poarte pe deasupra, fără teama de a-și
uda hainele sau încălțămintea. Prezumtivul purtător s-ar
fi putut strecura într-un asemenea echipament nu doar
complet echipat, ci chiar încălțat. Două botine uriașe,
confecționate din materialul impermeabil al costumului,
cu sfori drept șireturi, lăsau să se vadă tălpile groase, de
plumb, a căror greutate considerabilă era ușor de ghicit.
Amorțit, inspiram adânc. Mi-am mișcat, în sfârșit,
mâna în care țineam lanterna. Tremurător, fascicolul
luminos căzu asupra unui mic dreptunghi alb, nu mai
mare decât o carte de vizită. Prezența sa, în stânga
costumului subacvatic, declanșă manifestarea tuturor
emoțiilor mele indecise în al căror filigran se deslușea,
ferm și de neînlăturat, un uriaș semn de întrebare.
Mi-am întors capul și am clipit de câteva ori,
încruntat, în timp ce-mi strângeam, gânditor, ochii.
Edificat, am zâmbit. Astfel îmi arătam bucuria față de
acel prieten care, imprevizibil, nu pregeta să-mi
transmită mesaje călăuzitoare.
M-am aplecat peste marginea sarcofagului. Am atins
mai întâi casca metalică, apoi cele două tuburi, costumul
și recipientul de oxigen. În cele din urmă, am început să
bâjbâi cu degetele spre a agăța micul carton alb. Când
l-am ridicat în dreptul ochilor, cuvintele scrise pe el
m-au făcut să zâmbesc din nou: „Un dar mai prețios ca
aerul”. Mi-am ațintit, pentru doar o clipă, privirile
asupra recipientului care înmagazina conținutul atât de
necesar exploratorilor adâncurilor. Pe cealaltă față a
micului dreptunghi se deslușea, după cum mă așteptam,
blazonul casei Newman.
Ușor obosit, deși perfect lucid, m-am așezat, mai
înțelept cu o experiență, pe una dintre băncile capelei.
Am stins lanterna. Simțeam nevoia imperioasă de a mă
cufunda în liniștea obscură a nopții spre a-mi aduna
gândurile. Recapitulam tot ceea ce știam despre locul în
care mă găseam. O capelă construită acum trei secole
într-un stil care amintea de goticul francez, un sarcofag
solemn, tăcut și gol, inscripționat cu blazonul faimosului
conchistador Hernán Cortés. Iar în lăuntrul său un
costum de scafandru – darul insolit al Lordului Gilbert
Newman. Și asta chiar în mijlocul insulei, într-unul
dintre punctele cele mai îndepărtate – în orice direcție ai
fi luat-o – de apa oceanului. Ce noimă avea, aici, un
costum destinat imersiunii în cerul acvatic de sub noi?
În mijlocul nopții adânci luna mi s-a oferit drept
călăuză. Fascinat, urmăream razele ce străbăteau cu
delicatețe vitraliile albastre ale capelei. Ochii mi-au căzut
asupra uneia dintre cele două mici aripi laterale ale
edificiului: în mijlocul podelei pavată cu dale de piatră se
vedea ceva ce părea a fi o fântână, acoperită cu un grilaj
din fier ruginit, masiv. Construită din același tip de
cărămizi lungi, din material gri deschis, identificat în
zidurile capelei, capătul exoteric al legăturii cu lumea
subterană arăta ca un simplu cilindru, fără borduri, ce se
înălța cu mai puțin de un metru deasupra dalelor de
piatră ale pavimentului. Uitată până atunci, din
adâncurile memoriei răsări imaginea unei construcții
asemănătoare, plasată în subsolul catedralei Sfântului
Mungo din Glasgow, pe care o vizitasem în perioada
vacanțelor mele scoțiene. Lanțul întrebărilor se
îmbogățea cu o nouă verigă.
M-am apropiat și am aprins lanterna. Îndreptam
fascicolul luminos spre adâncurile puțului al cărui
diametru avea, probabil, puțin peste doi metri. Rezerva
de uimire îmi secase. Dominat, pesemne, de duhul rece
al obiectivității științifice niciodată capabil de emoții, am
consemnat existența unei scări ale cărei trepte ordonate
în spirală ascundeau adâncimile misteriosului canal.
Decis să urmez grabnic firul călăuzitor al întrebărilor,
am așezat lanterna pe marginea unuia dintre geamuri.
Cu ambele mâini astfel eliberate, am smucit cu o
mișcare energică, fără a întâmpina vreo rezistență
notabilă, grilajul ce acoperea intrarea fântânii. Singura
dificultate a survenit atunci când a trebuit să mă opun
tendinței structurii metalice de a se prăvăli sub
presiunea propriei greutăți. O dată înlăturat obstacolul
mi-am scuturat palmele, am luat lanterna și am început,
cu pași atenți, să cobor. După ce urcasem până în tăriile
cerului spre a scruta misterul constelației Orion, sosise
momentul să cercetez adâncimile nebănuite ale insulei
de nicăieri.
Pe scările a căror piatră nu părea defel tocită, sunetul
ghetelor mele suna sec, fără ecou. Coboram de-a lungul
axului spiralei într-o stare de concentrare ce mă făcea
impasibil față de toate nedumeririle trecute. Zgomotul
perpetuu, distant, însă mereu perceptibil al valurilor
oceanului, se estompă până ce amuți cu totul. M-am
oprit înfiorat atunci când am conștientizat liniștea
deplină care mă înconjura.
Efluviile uimirii, ce crescuseră neluate în seamă pe
măsură ce numărătoarea treptelor se apropia de o sută,
mă inundară precum fluxul apelor pe care-l admirasem
de pe veranda pontonului. Pierdusem firul numărătorii
când, într-un mod la fel de surprinzător ca toate celelalte
experiențe trăite pe această insulă, suprafața unei oglinzi
perfect șlefuite încheie scara abisală răsfrângând
asupră-mi strălucirea galben-portocalie a propriei
lanterne. Clipeam stânjenit de sclipirile neașteptate ce
mă întâmpinaseră. Am ridicat puțin fascicolul luminos și
am redeschis ochii pentru a privi, precaut, printre gene.
Cercetând suprafața apei am fost vizitat de un gând
ce reprezenta, cu simplitate, răspunsul la întrebările
iscate de conținutul sarcofagului: costumul trebuia
folosit spre a putea continua călătoria. Abia acum
înțelegeam adevăratul rost al lanternei subacvatice pe
care o foloseam de când o găsisem, alături de neprețuitul
jurnal, în cabana bunicului meu.
După ce m-am lăsat pe vine deasupra nemișcatei
oglinzi, am afundat lanterna sub luciul apei. Mănunchiul
razelor o străbătea, evidențiind particule, mai mari sau
mai mici, ce pluteau liniștit.
Surescitat de perspectiva unei asemenea explorări,
m-am stropit de-a binelea atunci când am retras brusc
dispozitivul fotonic din apă spre a porni, ascendent, de-a
lungul spiralei scării. Ascensiunea îmi păru mai scurtă
decât traseul invers.
Imediat ce am reușit să scot din sarcofag costumul
amfibian, am realizat instantaneu dificultățile care-mi
stăteau înainte. Căci echiparea de unul singur nu era
defel simplă. După ce am răsucit pe toate părțile
componentele echipamentului am înțeles că dacă nu ar
fi existat un sistem de închidere deosebit de simplu, prin
înșurubare, ce lipea impenetrabil casca sferică de inelul
care împodobea partea superioară a combinezonului, nu
aș fi reușit niciodată să-l îmbrac fără ajutor. Pentru a
coborî însă tot echipamentul până jos, lângă luciul apei
subterane, am preferat să fac mai multe drumuri.
Limitam, astfel, greutatea pe care ar fi trebuit să o port.
Iritat de sudoarea ce mă acoperea înainte de a
transporta ultimul element al costumului, tubul de
oxigen, am trecut pragul uriașei porți, rămasă deschisă,
și m-am răcorit plimbându-mă de-a lungul platformei.
În interiorul unei mici necropole, împrejmuită cu un zid
surpat pe alocuri, puteau fi văzute câteva cruci din
piatră, nouă la număr, simple, de culoare gri închis, fără
nici un semn sau nume gravat pe ele. Tocite de trecerea
anilor, deconspirau precaritatea planurilor noastre
omenești, concepute des, mult prea des, fără a lua în
seamă finitudinea vieții noastre. Câți dintre noi se
gândesc, măcar uneori, la acele exigențe severe pe care
Socrate le surprindea în cuvintele sale ori de câte ori
vorbea despre „pregătirea pentru moarte și trecerea în
starea care urmează”?
 Împresurat de asemenea gânduri, îmi era limpede că
identitatea celor înmormântați aici rămânea
impenetrabilă. Dincolo de micul loc de veci, protejat de
coroana unui arbore neobișnuit de înalt, se vedeau
câțiva arbuști și, ceva mai departe, creasta care atingea
altitudinea maximă din această parte a insulei. Lumina
argintie a lunii conferea peisajului o aură fantomatică.
Intens, mirosul algelor putrede și al resturilor diferitelor
vietăți ucise de uragan se simțea de parcă m-aș fi aflat în
imediata apropiere a apei. Câte un piuit stingher se
distingea, arar, pe fundalul zgomotului valurilor.
Altminteri nimic nu tulbura noaptea ce învăluia petecul
rătăcitor de pământ.
Poate tocmai această tihnă nocturnă spori în mine
atât acuitatea percepției, cât și senzația mentală de
claritate proprie momentelor marilor descoperiri și
intuiții. Priveam spre umbra vulcanului din cealaltă
parte a insulei, aflat la cel mult trei kilometri distanță.
Gândul la ambarcațiunea adăpostită în scorbura sa
tainică mă copleși. Mă aflam înaintea celui mai
important moment al neverosimilei mele expediții.
Învăluit de corpul eteric al unei lucidități ieșite din
comun, decis, totodată, să nu mai amân cu nici măcar o
clipă explorarea subacvatică, am intrat în capelă, am
închis poarta și am coborât în puțul fântânii.
Lângă oglinda apei am început să mă echipez, nu
înainte de a-mi fi atârnat în dreptul pieptului, ca pe o
platoșă, mapa de piele în care era ascuns volumul
platonician de care nu mă despărțeam niciunde. După
ce am îmbrăcat combinezonul, am închis fermoarul
uriaș, conceput special pentru a putea fi apucat cu
mâinile înmănușate. Ghetele, pe care le-am tras peste
labele grosolane ale costumului ce-mi acopereau
încălțămintea, erau dotate cu tălpi de plumb care
cântăreau, probabil, zece kilograme fiecare. Am
remarcat în treacăt faptul că mă simțeam în toate aceste
accesorii greoaie teribil de uscat.
După ce am studiat sistemul de prindere, am așezat
casca peste cercul din jurul gâtului nu fără a-i fi deschis
mai întâi geamul. Prin simpla operație de rotire am
etanșeizat-o fără nici o dificultate. O dată încheiată
mișcarea circulară nu mi-a rămas decât să înșurubez, în
lăcașul său din partea dreaptă, capătul tubului rigid al
buteliei de oxigen ce atârna prins în niturile din zona
pieptului.
Totul decurse de parcă aș fi fost un experimentat
scufundător. Înregistrasem detaliile costumului și
funcționalitatea lor cu o limpezime remarcabilă. Nu
rămânea decât să dau drumul robinetului instalației de
oxigen și să închid micul geam rotund.
Am făcut câțiva pași. Cu mare greutate, îmi târam
anevoie picioarele spre prima treaptă scufundată. După
ce am atins oglinda apei, tulburând-o, am continuat să
pășesc, treaptă după treaptă. Abia când apa îmi ajunse la
piept, acoperind pe jumătate butelia, am acționat cheia
ce elibera fluidul vital în combinezonul care mă făcea să
semăn cu un cosmonaut căzut din cer. Am simțit un
ușor curent ce-mi învăluia, mângâietor, gâtul. Calculat și
prudent, am rotit abia acum șurubul fluture de
etanșeizare a geamului. Strângând în mâna dreaptă
mânerul lanternei m-am scufundat în necunoscut.
Primele minute de imersiune au fost umplute de
uimirea mea în fața absenței oricărui indiciu privitor la
natura lichidă a mediului acvatic. Înțelegeam cât de
absurde fuseseră închipuirile în care îmi imaginasem
cum voi simți, pe măsură ce mă voi fi scufundat tot mai
adânc, răcoarea apei. De fapt, nu se modificase nimic în
registrul meu senzorial.
 Aceeași uscăciune, pe care o sesizasem când îmi
încheiasem echiparea, domnea în interiorul etanș.
Temperatura oxigenului din butelie, ceva mai rece decât
aerul obișnuit, era singura diferență înregistrată. Nimic
altceva și, mai ales, nimic lichid nu putea fi perceput în
carapacea mea amfibie.
Am continuat să cobor până ce, după câteva zeci de
trepte, m-am găsit la capătul scării. Rotind lanterna, am
observat că pereții șlefuiți de mai sus dispăruseră. Un
zid de piatră de culoare alb-maronie, poroasă, cu forme
neregulate, îi înlocuise complet. Treptele scării
conduceau în interiorul unei cavități în al cărei perete se
vedea o deschizătură destul de lată spre a permite
înaintarea, umăr la umăr, a trei scafandri. Am încercat
să mă îndrept spre ea. Credeam că pot executa mișcări la
fel de firești ca în oricare altă împrejurare ce presupunea
deplasarea pe orizontală. Abia atunci am înțeles cu
adevărat diferența dintre mersul pe verticală, când
coborâsem de-a lungul treptelor, și înaintarea liniară
prin lichidul ce umplea tot spațiul.
A trebuit să mă înclin serios și să fac un efort
susținut spre a-mi mișca picioarele în direcția dorită.
Lipsit de antrenamentul adecvat, mi-am pierdut
echilibrul. Speriat, am crezut pentru o clipă că voi cădea.
Am mișcat cât am putut de energic din mâini în sensul
opus direcției descendente. Din fericire, sub apă toate
mișcările mele erau cu mult mai lente decât la suprafață.
Pentru a mă redresa și a-mi recăpăta poziția inițială a
fost suficient să-mi flutur palmele în direcția contrară
traiectoriei căderii. Mi-am oprit mișcările la timp spre a
nu cădea pe spate.
După această inițiere involuntară în arta deplasării
subacvatice, m-am înclinat puțin câte puțin, mi-am
ridicat mai întâi piciorul drept, apoi, după ce mi-am
îndoit trunchiul în față, am pășit. Repetând mișcarea de
câteva ori, am reușit, destul de căznit, să ajung la buza
deschizăturii. Fascicolul luminos, a cărui strălucire era
amplificată de albeața pietrei poroase prin care înainta
culoarul, dezvălui un tunel de o incertă formă ovală.
Diametrul său atingea pe alocuri chiar și patru, cinci
metri. Ținând cont de formele și contururile haotice, am
conchis că nu putea fi decât un tunel săpat de apele
vijelioase ce l-au străbătut cândva, în timpuri
imemoriale, iar nu rezultatul intervenției umane.
Înclinat, pășeam precum un convalescent ce reînvață
mersul după cine știe ce accident nefericit.
Mi-am continuat înaintarea spre destinația care-mi
punea la grea încercare limitele răbdării. În afara
mersului, singura preocupare o reprezenta cercetarea
solului cu scopul de a evita asperitățile perturbatoare. La
intervale destul de mari, tulburarea extremă a apelor și
scăderea vizibilității indicau locurile unde fluxuri rapide
intrau în tunel din mici canale venite de cine știe unde.
De asemenea, am descoperit că alte tunele absorbeau
lichidul, contribuind la stabilirea unui schimb continuu
al conținutului cavității. Nimic din toate acestea însă nu
primejdui înaintarea mea, care dura de aproape o
jumătate de oră.
Insidioasă, îngrijorarea privitoare la limitele rezervei
din tubul de oxigen își arătă capul de viperă. Mușcă fără
milă. Instantaneu, ca în timpul crizelor de panică
descrise de cei care au trecut prin așa ceva, m-am simțit
strâmtorat în costumul meu protector. Eram sechestrat,
înlănțuit fără scăpare. Prietenul devenise dușman.
M-am oprit și am închis ochii. Căutam în lăuntrul meu
orice imagine, orice amintire, orice gând liniștitor. Dar
nu. Imediat ce identificam ceva, șoaptele despre
iminenta epuizare a rezervelor vitale izbucneau și mai
puternic. Am încercat să-mi continui drumul. Cu mare
greutate, mergeam la jumătate din viteza de până acum.
Mă simțeam încolțit, incapabil să iau o decizie justă.
Dacă drumul era cu mult mai lung? Sau poate că
oxigenul nu era suficient? Imaginea micii cărți de vizită
ar fi trebuit să mă liniștească – Lordul Gilbert Newman
nu mi-ar fi lăsat un astfel de semn fără a nota și un
avertisment.
În mijlocul agitației tot mai acute, din străfundurile
memoriei țâșni la suprafață imaginea anonimului
venețian zugrăvit în tabloul maestrului Bartolomeo.
Calm, serios, ținea cu seninătate mânerul sabiei. Privirea
sa directă îmi transmise din nou acea aură stenică ce nu
putea fi decât rezultatul desăvârșitei sale păci lăuntrice.
Cum trebuie să se fi simțit înaintea confruntării pe viață
și pe moarte cu adversarii săi marțiali – oricare ar fi fost
aceștia? O sabie purtată și ținută astfel nu era un simplu
obiect decorativ. Revigorat oarecât de inaccesibilul
prieten, am pornit, hotărât să înaintez cu toată energia.
Inutil. Când am îndreptat lumina în sus, am văzut un
oval întunecat. Aici se încheia zona scufundată a
tunelului. Nu trebuia decât să pășesc prin oglinda apei.
Ajuns la liman, mi-am dat jos costumul în cea mai
deplină liniște. Am așezat casca pe solul stâncos.
Zgomotul pricinuit de contact provocă ecouri prelungi.
Fără a mai acorda vreo atenție umbrelor fricii pe care o
traversasem sub apă, am păstrat asupra mea lanterna și
mapa de piele cu volumul descoperit pe brigantină.
Mi-am continuat drumul cu entuziasm sporit. După
un urcuș ce a durat cel mult zece minute, am simțit o
ușoară, dar fermă schimbare de direcție. Sensul
înaintării era cu totul diferit. Coboram. Coboram spre
rădăcina vulcanului. Ușurat de povara combinezonului,
înaintam cu o agilitate ce trăda entuziasmul meu în
creștere.
Bucuria mă inundă atunci când, pe unul dintre
pereți, am identificat o inscripție elocventă, scrijelită de
o mână binevoitoare, cu cretă albastră: „100 m”. Atât mă
mai despărțea de capătul drumului. Traversam
măruntaiele pământului tot mai grăbit. Am zărit de la
distanță o deschizătură mult mai amplă decât cea
subacvatică de la capătul opus. Însă ceea ce mi-a fost dat
să văd după ce am trecut prin ea depășea limitele
imaginației.
Eram într-o cavernă uriașă, de o lungime
comparabilă cu aceea a unui parc de mari dimensiuni, a
cărei boltă putea cu greu fi atinsă de fascicolul luminos
ce se pierdea în bezna înălțimilor. Pretutindeni zăceau
împrăștiate stânci masive. Printre ele, ochiuri de apă
scânteiau sub atingerile razelor strălucitoare. Cercetam
acest teritoriu abisal convins că emoțiile mele, temperate
de vigilența mereu trează și scrutătoare a rațiunii, erau
identice cu cele încercate de Gaspar de Carvajal și
Francisco de Orellana în expediția lor de-a lungul
Amazonului. Mă găseam în inima întunericului.
Înaintam în zig-zig, fără o țintă precisă. Căutam să
cuprind, să văd tot ceea ce mă înconjura. Treceam
printre stânci ce aduceau cu uriașe stalactite, negre, care
se avântau spre tavanul invizibil. Într-un asemenea loc
tenebrele aveau consistență. În centrul cavernei am
identificat un mic lac a cărui oglindă, netulburată,
amplifica razele luminoase ale lanternei. Între marginile
acestei modeste pânze lacustre am văzut, pentru prima
dată, brigantina.
Zăcea povârnită precum un cașalot eșuat. Pânzele,
din care rămăseseră doar câteva zdrențe încremenite,
transmiteau un sentiment acut de decrepitudine, la fel
ca cele câteva găuri, destul de mari, care-i străpungeau
corpul din lemn. Distanța față de luciul apei nu m-a
împiedicat să-mi imaginez cum plutea ambarcațiunea
pe apele mult mai întinse și adânci ce ocupaseră,
cândva, tot spațiul din peșteră. Acum însă puteam ocoli
nava eșuată mergând pe solul stâncos fără a întâmpina
vreo opreliște. Totodată am descoperit în peretele de
stâncă aflat la mai bine de cincizeci de metri în spatele
ei, o deschidere uriașă, al cărei vârf ascuțit se apropia de
tavanul cavernei.
Mânat de curiozitate, m-am îndreptat imediat spre
acel tunel. Avansam prudent în interiorul său. Nu a
trebui să merg prea mult până ce lumina îmi dezvălui
rațiunea absenței apei pe care, odinioară, nava reușea să
navigheze spre a pătrunde în ascunzătoare. O grămadă
de stânci și bolovani blocau complet calea de acces. Cine
știe când, cine știe de ce, o porțiune voluminoasă din
tavan se prăbușise. Așa se explica diminuarea volumului
de lichid, privat de sursa de alimentare cea mai
importantă, oceanul, care în timpul fluxului umplea
bazinul subteran.
O dată lămurit misterul prezenței brigantinei în
inima vulcanului stins, m-am concentrat asupra țintei
călătoriei mele cuprins de o febrilitate intensă. Trebuia
să ajung, cu cât mai puține riscuri, în cabina căpitanului.
Studiul atent al planului naval din observatorul
astronomic îmi arătase că locul cabinei era sub pupa
corabiei. Deși am ocolit-o de câteva ori, nu identificasem
nimic ce m-ar fi putut ajuta să ajung pe punte. Eram
convins că predecesorii mei găsiseră o cale de a
pătrunde în navă fără ajutorul unei scări. Simpla privire
a celei mai mari deschideri ce străpungea lemnul vechi
de secole îmi sugeră o modalitate simplă de a-mi
continua explorarea. Situat la cel mult un metru
deasupra solului, golul dezvăluia puntea cea mai de jos,
unde se vedeau colaci de frânghie putredă și câteva
butoaie cu capacele sparte. Atent să nu mă înțep în
așchiile orientate haotic, m-am agățat, cu toate
precauțiile necesare, de marginea laterală după ce, mai
întâi, mi-am sprijinit talpa bocancului drept pe
marginea inferioară. Lemnul străvechi gemu atunci
când mi-am transferat întreaga greutate a corpului
înăuntru.
Am rotit lanterna. Imediat am identificat o scară din
ale cărei trepte doar câteva se mai găseau la locul lor.
Celelalte atârnau rupte. Am apăsat cu toată forța prima
dintre treptele întregi. În mod surprinzător, mă susținu.
Acrobat de ocazie, m-am cățărat dizgrațios pe
următoarea. Asudam abundent din cauza efortului și a
emoțiilor. Am încercat-o cu piciorul și pe cea de a patra,
iar pe a cincea, la fel și pe a șasea, le-am evitat cu un pas
lung pus direct pe a șaptea treaptă. Încet, încet,
înaintam, cu riscul de a rupe oricare dintre scândurile
precare.
Cu mare dificultate am reușit să urc la primul nivel al
corabiei. Mă găseam într-un spațiu destul de larg,
mărginit de doi pereți din lemn. În cel mai apropiat se
vedea o ușă ce atârna într-o singură balama. În celălalt,
o deschidere prin care am deslușit o scară aproape
intactă. Urca spre a doua punte. Am împins, mai întâi,
ușa povârnită. S-a prăbușit cu un zgomot înfundat. Se
ridică un nor de praf ce mă făcu să tușesc îndelung.
Curiozitatea mea fu dezamăgită: două tunuri ruginite și
cabestanul din mijlocul încăperii erau singurele piese
vizibile.
M-am scuturat, apoi, după ce am testat fiecare
treaptă, am urcat scara din celălalt perete. Sigur de
apropierea momentului mult așteptat, știam că mă aflu
la nivelul de sub puntea principală, adică exact acolo
unde, de obicei, se găsea cabina căpitanului.
Iată o sală mai lungă decât aceea din care tocmai
venisem, străjuită de patru tunuri, alături de câteva
butoaie stivuite de-a lungul pereților. Cu aceeași
luciditate și atenție cu care îmi pusesem combinezonul
de scafandru, m-am îndreptat spre pupa corabiei.
Printr-un spațiu gol, neacoperit de vreo ușă, am
intrat într-un mic hol între ai cărui pereți se întindeau
nenumărate pânze de păianjen. L-am străbătut din
câțiva pași. Capătul său era flancat de trei uși. Cea din
față era întredeschisă, în timp ce ușile laterale, ambele
lipite de perete, permiteau vederea a două cabine puțin
mai mari decât paturile ponosite, cu lemnul ros de carii,
la picioarele cărora se găsea câte un dulap gol. Aici se
odihniseră căpitanul și secundul echipajului.
Consemnam toate detaliile, deși știam că valoarea lor
nu consta decât în farmecul vetust al evocării celor ce le
locuiseră, cu sute de ani în urmă. Să fi ajuns la ieșirea
din labirint? Am împins ușa din peretele frontal. Acolo
mi-a fost dat să descopăr ceea ce s-a dovedit a fi însăși
poarta visului meu. Era cabina Celui-Fără-Nume.
Imobil, am privit un timp îndelungat. Respiram și
expiram incomplet, scurt, sacadat. Mi se părea că doar
astfel puteam evita orice zgomot care ar fi întrerupt
păruta fantasmă. Aproape că refuzam să dau crezare
evidențelor. Și totuși eram aici, în camera unde
asistasem, în vis, la ultimele clipe ale căpitanului
necunoscut.
Vedeam chiar acea masă, un „secrétaire” cu multe
sertare, toate deschise, unde anonimul își scrisese
mesajul și scrijelise cele două cuvinte pe marginea
volumului platonician. Între geamurile oarbe, crucifixul,
albit de praf și de trecerea anilor, atârna în același loc. Pe
peretele stâng, suport favorit al păianjenilor pentru
pânzele lor meticulos construite, felinarul aștepta mâna
care să-l reaprindă. Călimara și pana se vedeau pe masă.
Încă purtau urmele cernelii uscate. Chiar și suportul
sabiei, gol, se afla la locul lui. Descompus, covorul de
lână nu mai ascundea defel scândurile de lemn negeluit
a căror culoare maro era distinctă față de negrul smolit
al pereților. Căutam din răsputeri să păstrez liniștea
absolută în care era scufundat acest loc pierdut în afara
timpului. Am început să înaintez, hipnotizat, spre masă.
„IN MENSA”. Ce puteau să însemne aceste două
cuvinte? Priveam fără a identifica nimic din ceea ar fi
astâmpărat, poate, agitația minții mele neliniștite. Îmi
era teamă. Să nu fi fost totul decât o joacă stupidă,
capriciul unui vis fără sens, așa cum sunt majoritatea
viselor? O pânză de păianjen la fel fragilă, la fel de
efemeră, la fel de inconsistentă precum cele ale căror
rămășițe atârnau de lampă. Am privit încă o dată, atent,
în jur, apoi am respins definitiv toate îndoielile care
năvăleau asupra mea, valuri, valuri. Toate acestea erau
reale. Eram aici. Doar câțiva pași mă separau de masa pe
care nu se vedea nimic altceva decât o pană uscată,
inutilizabilă, și o călimară înnegrită de trecerea timpului.
Sertarele erau goale. Vide, lipsite de conținut și sens, ca
tot ceea ce mă înconjura. Ce puteam face mai departe?
Unde ar fi trebuit să caut noima celor două cuvinte – „IN
MENSA” – din vis?
Suprasolicitat de atâtea emoții, m-am apropiat de
masă. Am așezat lanterna pe tăblia ei în timp ce mi-am
lăsat brațul drept, pasiv, să o apese cu toată greutatea,
prin mijlocirea palmei în care încă țineam strâns
mânerul. Cu un gest reflex, mi-am trecut mâna stângă
prin păr. Am oftat din toți rărunchii, apoi mi-am mutat
greutatea de pe un picior pe altul. În acea clipă se
întâmplară, simultan, mai multe lucruri.
Un pârâit și un sunet de fier scrâșnit, urmate de o
surpare a scândurii de sub piciorul stâng, ce m-a făcut
să-mi pierd echilibrul. Mă scufundasem, parțial, dar
foarte rapid, prin dușumeaua care nu-mi mai susținu,
pentru câteva fracțiuni de secundă, corpul. Mișcarea de
cădere, absolut imprevizibilă, mă făcu să scot o
exclamație gâtuită, în timp ce mi-am proptit, complet
nepregătit, cotul stâng pe masă. Căutam disperat un
punct de sprijin.
Supuse unei asemenea presiuni, ambele picioare din
partea stângă a „secrétaire”-ului s-au rupt, deodată, cu
un trosnet sec. Fără a avea de ce să mă agăț, am
alunecat, în timp ce ridicam mâna dreaptă spre a feri
lanterna de posibile șocuri fatale. M-am trezit prăvălit
într-o rână, pe partea stângă. Cotul îmi ardea din cauza
impactului cu lemnul dușumelei. Realizasem pe viu ce
riscuri considerabile implica orice deplasare într-o navă
al cărei lemn era putrezit în mare parte. Răsuflam adânc
în timp ce-mi trăgeam, cu cea mai precaută mișcare de
care eram capabil, piciorul stâng, îndoit sub mine, din
deschizătura căscată în scândura ruptă. Mă rugam ca nu
cumva dușumeaua să cedeze în întregime.
O dată eliberat, m-am târât până la peretele din
apropiere. Extenuat, m-am sprijinit cu spatele de el. Am
petrecut minute bune până când pulsul îmi reveni la
normal. După ce am constatat că lanterna funcționa, am
cercetat consecințele micii catastrofe. Nimic
semnificativ. Câteva zgârieturi, nu foarte adânci, două
picioare ale mesei rupte, călimara și pana aruncate pe
jos, o scândură desprinsă, un nor de praf ale cărui
particule gravitau în jurul meu. Asta era tot.
 Când am îndreptat fascicolul asupra măsuței, am
perceput existența unui detaliu ce nu se potrivea în
tabloul de până atunci. Intrigat, am început să privesc cu
luare aminte. Totodată schimbam încet poziția fluxului
luminos. Când acesta atinse un anumit unghi am sesizat
o strălucire argintie, punctiformă, la capătul superior al
unuia dintre cele două picioare frânte. Lemnul nu putea
genera un asemenea fenomen de reflexie a luminii. Am
înțeles fulgerător că sensul expresiei „IN MENSA” nu se
referea, după cum învățasem din manualul de latină al
lui Hans Orberg, doar la obiectele care se aflau pe masă.
La fel de bine putea indica ceva ce se afla în masă.
Mă târam încet spre locul unde detectasem punctul
luminos, cu gândul să evit orice mișcare bruscă. Am
pipăit ciotul rămas după ce piciorul mesei fu dislocat.
Între frânturile din lemn am simțit, rotund și rece,
capătul unui tub metalic. M-am decis să ridic puțin
masa, folosindu-mi ambele mâini. Un cilindru subțire,
argintiu, șlefuit precum o oglindă, începu să alunece din
piciorul de lemn al „secrétaire”-ului. Rămase sprijinit de
parchet. Întețindu-mi efortul, m-am ridicat în genunchi
și am continuat să ridic masa. Un clinchet metalic mă
anunță că cilindrul căzuse. Se rostogoli până la perete
unde rămase nemișcat. Am lăsat masa la loc, m-am
reașezat, apoi am apucat straniul obiect spre a-l șterge,
delicat și tacticos, cu batista. Lung de aproximativ
douăzeci și cinci de centimetri, părea o oglindă rulată,
închisă la ambele capete. Dacă spre acest obiect ascuns
în masă a dorit să mă călăuzească Cel-Fără-Nume, nu-i
înțelegeam rostul.
Am pus lanterna jos după care am scos volumul din
învelitoarea ce-mi atârna la piept. Cu el așezat pe
picioarele întinse m-am convins încă o dată că cele două
cuvinte se aflau scrijelite, cu adevărat, pe marginea
acelei pagini. Mute în fața dezamăgirii mele, ele nu
puteau confirma, în lipsa autorului, valoarea
descoperirii. Descumpănit, îmi plimbam privirile de la
tubul argintiu la semnele ininteligibile ce înconjurau
micul spațiu gol în al cărui neant mă simțeam absorbit.
Clipeam des, fără a intui valoarea unui gând ce mi-a
dictat, imperios, o acțiune atât de simplă: am așezat
unul dintre capetele tubului în micul cerc gol. Se
potrivea perfect. Am repetat operația după ce mai întâi
am orientat fascicolul lanternei spre cilindrul care
sclipea, ținut cu grijă, în mijlocul paginii gălbui.
Pentru câteva lungi, interminabile secunde, am
privit cuvintele latinești, cât se poate de limpezi,
reflectate pe argintul tubului. Printr-o grimasă abia
reținută, mi-am strâns gura și mi-am curbat colțurile
buzelor în jos. A fost singurul semn al eliberării mele de
o povară care aproape mă zdrobise. Mi-am înclinat
capul până ce bărbia mi-a atins pieptul. Continuam să
privesc țintă, pe sub sprâncene, textul cilindric. Aveam
în fața mea una dintre minunile ce fascinaseră curțile
regale și princiare ale epocii baroce: o anamorfoză. O
anamorfoză!
O anamorfoză ce conținea un text latinesc, scris în
oglinda tubului metalic. În lipsa cilindrului și a luminii,
orientată adecvat, cuvintele nu erau decât simple
mâzgălituri lipsite de noimă. Nimeni nu ar fi putut citi,
sub nici o formă, ceea ce fusese scris în oglindă. Deloc
imprudent, m-am ridicat cu lentoare. După ce am privit
în jur, i-am mulțumit cu glas tare Celui-Fără-Nume. La
fel ca în vis, regretul de a nu-i cunoaște identitatea mi-a
adumbrit pentru o clipă sentimentul intens al împlinirii.
Cu ultimele puteri, calculat și atent, am așezat cilindrul
alături de carte, în învelitoarea de piele, după care am
pornit pe drumul de întoarcere fără a mai vedea nimic în
jur. Nu știu cum am parcurs, fără oprire, sub apă și pe
uscat, calea până acasă. Singurul lucru pe care l-am
remarcat, ajuns în fața bibliotecii, a fost strălucirea
stelelor ce pălea o dată cu ivirea zorilor. Era dimineață.
Când m-am trezit, am constat că dormisem ghemuit
pe covorul din mijlocul biroului de lângă marele salon al
sferei armilare. Mi-am reamintit de vremurile când, în
timp ce lucram la dizertația post-doctorală, mă culcam
adesea pe jos, în sala de lectură a universității unde
scriam până după miezul nopții. Fără să mă mișc,
priveam din acest unghi inedit covorul și spațiul gol de
sub birouri, măsuțe și fotolii. Treaz, îmi spuneam că
după toată oboseala ultimelor zile ar fi trebuit să mai
dorm câteva ore. Poziția incomodă a gâtului mă
împiedică să-mi pun planul în aplicare. M-am ridicat cu
greu și mi-am rotit capul spre a recupera flexibilitatea
mușchilor. Prospețimea luminii ce pătrundea prin
vitralii sugera primele ore ale zilei. Tocmai acest lucru
mi se părea cel puțin ciudat de vreme ce ajunsesem la
revărsarea zorilor. Să fi dormit atât de puțin?
Am privit data de la ceasul de mână. Era un obicei
care, de când mă aflam pe insulă, dispăruse aproape
complet. 27 August. Ora: 06.50. Deși nu mă împăcam cu
ideea, trebuia să accept realitatea acestei constatări:
dormisem o zi și o noapte. Dezmeticit, am făcut câțiva
pași ezitanți. M-am oprit fulgerat atunci când, pe biroul
doctorului Paltini, am văzut mapa cu volumul
platonician. În plus față de conținutul obișnuit, acum
trebuia să conțină cilindrul metalic ce permitea
reconstituirea anamorfozei. Am alungat orice gând care
mi-ar fi sugerat caracterul iluzoriu al investigațiilor
noastre. M-am așezat pe scaun și am deschis
învelitoarea de piele.
 Descoperirea fusese cât se poate de reală. Alături de
volum, unul dintre capetele tubului strălucea timid sub
atingerea luminii dimineții. Spiritul entuziasmului,
stârnit de perspectiva descifrării unui text misterios, m-a
animat pe dată. După un mic răgaz igienic, cu fața
răcorită de apa pe care o lăsasem să mă ude în voie,
m-am reîntors în birou. Fără zăbavă, am tras veioza spre
centrul mesei și am așezat sub ea cartea, deschisă larg în
dreptul indescifrabilelor cuneiforme. Cu jurnalul
deschis, gata să consemnez în el mesajul provenit din
negurile istoriei, am prins stiloul între degetele mâinii
drepte. Țineam palma sprijinită deasupra paginii unde
urma să scriu. Simultan, strângând între degetul
arătător și cel mare al mâinii stângi unul dintre capetele
cilindrului, l-am lipit, nemișcat, de cercul din mijlocul
straniului disc acoperit cu semne. Proiectată asupra
cărții, lumina lămpii, suficient de puternică, contribuia
decisiv la claritatea reflexiilor de pe suprafața argintată a
tubului.
Metafora exprimată printr-un asemenea instrument
era cât se poate de limpede. Similar minților noastre
limitate, cilindrul reprezenta ireductibila cheie a
înțelegerii, singurul mijloc ce putea face inteligibil, în
prezența luminii potrivite, un text altminteri de
nedescifrat. Lipsită de tot acest context în care cele trei
elemente – scrierea diformă, cilindrul și lumina – se
întrepătrundeau armonios, cunoașterea noastră devenea
un joc al fantasmelor, o înșelăciune sau poate chiar o
simplă auto-amăgire. Iluzie, vreau să zic. Acum totul se
limpezise: aveam în fața ochilor un text scris mărunt, în
limba latină. Lectura primelor rânduri m-a făcut să
tresar violent:
„Văzând deci în ce hal ajunsese acel neam, Zeus, zeul
zeilor, stăpânitorul legilor, al cărui ochi nu poate fi
înșelat, a hotărât să-i pedepsească și să-i aducă astfel pe
calea cea bună. I-a adunat pe toți ceilalți zei în chiar
nobilul său sălaș, cel care se află în miezul lumii și de
unde el, Zeus, scrutează devenirea și le-a spus...”
Erau ultimele rânduri ale dialogului, neterminat,
Critias. Nimeni nu a explicat mulțumitor dacă într-
adevăr aici și-a încheiat Platon scrierea sau dacă nu
cumva continuarea, din cine știe ce motive obscure, s-a
pierdut. Dimensiunea textului ce urma m-a umplut de
stupoare. Câteva rânduri goale după punctele
intermitente cu care se încheia fragmentul cunoscut al
dialogului, apoi un alt text, mult mai lung, deschis, de
asemenea, prin alte câteva puncte. Totul arăta că aveam
de-a face cu continuarea rândurilor abia citite. Era
partea nescrisă a dialogului Critias.
Pierdută, regăsită și din nou pierdută. Iar acum
redescoperită. O fierbințeală răvășitoare mă învălui.
Senzații vagi de amețeală, însoțite de o durere pulsatilă
de cap, îmi sugerau cea mai bună cale de urmat: să
transcriu textul suspendând efortul de a-l înțelege. Așa
se face că m-am transformat în unealta caligrafică a
transcrierii încheierii, complet necunoscute până acum,
a poveștii Atlantidei din dialogul Critias al lui Platon.
Frisoanele ce mă străbăteau la intervale constante nu
m-au putut opri din munca mea tenace. Arar, făceam
pauze scurte, necesare pentru a-mi dezmorți palmele ce
țineau cu încordare cilindrul și stiloul. Fără să simt
foamea care-mi dădea târcoale, continuam să transcriu
una dintre cele mai tulburătoare istorii ce s-au citit
vreodată.
Concentrat exclusiv asupra formei, nu acordam nici
cea mai mică atenție conținutului. Trei pagini ale
caietului erau deja acoperite cu propozițiile latinești pe
care le caligrafiam cu atenția unui scrib medieval.
Depănam în imaginația mea, simultan cu împlinirea
muncii de copist, toate momentele traseului parcurs
prin tunel, apoi cele ale investigării brigantinei din
peștera vulcanului. Astfel reușeam să păstrez, oarecum
izolată, capacitatea înțelegerii față de semnificațiile
textului pe care-l transcriam.
Copiam deja cea de a patra pagină după ce
constatasem, mulțumit, că mă apropiam de sfârșitul
scrierii dezvăluite de anamorfoză. Doar două paragrafe
își mai așteptau transcrierea. M-am oprit. Am lăsat jos
instrumentele și mi-am mișcat brațele, umerii, spatele.
Eram gata să continui când am perceput un zgomot
complet neobișnuit într-un asemenea loc întretăind cu
claritate vuietul îndepărtat al valurilor. Îndepărtat,
sunetul pașilor unei persoane ce urca, egal, scările
clădirii, se auzea fără vreun efort. Încordat și surprins,
mi-am ținut răsuflarea atunci când aceștia s-au oprit.
Imediat, scârțâitul porții de la intrare străpunse liniștea
holului, umplându-l cu ecouri. Pașii continuară să se
audă, de această dată cu intonații specifice lemnului pe
care-l călcau apăsat. O voce limpede, ușor grizonată, se
făcu auzită:
– Domnule Alexander?
Incapabil să răspund imediat din cauza surprizei,
m-am ridicat în picioare cu sprâncenele arcuite de
uimire. O siluetă bărbătească înaltă, dreaptă, deși nu
neapărat semeață, se ivi din penumbră în conturul ușii.
Cu gura și buzele uscate, am găsit resursele pentru a
articula un singur cuvânt:
– Excelență…
Chipul cărunt, împodobit cu inconfundabila sa
mustață aproape în întregime albă, acoperit de cute și
trăsături armonioase ce formau o expresie despre care ai
fi fost în stare să zici că este, deopotrivă, nespus de
simplă și teribil de complexă, schiță un zâmbet care nu
altera cu nimic căutătura vie a ochilor ce păreau că pot
citi gândurile.
– Domnule Alexander, mă bucur din toată inima să
vă reîntâlnesc.
Stingher, am reușit să îngăim câteva vorbe,
mirându-mă eu însumi de cele spuse pe necugetate:
– Aproape am terminat... Aproape am terminat de
transcris textul descoperit în volumul lui Stephanus.
Este o anamorfoză, Excelență. Voi termina transcrierea,
apoi voi încerca să traduc.
Prea puțin edificat, Lordul Gilbert Newman mă privi
cu ochii săi negri, străbătuți de firicele argintii. Își păstră
intact același zâmbet abia schițat pe chipul gânditor.
Fără nici cea mai mică precipitare, încuviință:
– Am fost îngrijorat, domnule Alexander. De când se
află în proprietatea familiei mele insula nu a cunoscut
niciodată capriciile unui uragan de categoria a 5-a pe
scara Simpson. Aproape că nu înțeleg cum de pagubele
sunt totuși atât de mici. Dar ce vorbesc? Toate acestea,
laolaltă, nu prețuiesc cât o viață, cât un suflet. M-am
temut, domnule Alexander, m-am temut pentru viața
dumneavoastră. Sper că-mi veți povesti cum ați
traversat singur, aici, furtuna.
– Dar nu eram aici, ci pe insula dinspre nord. Și cred
că nu eram chiar singur.
Vizibil surprins, ducele își întoarse privirile spre
înăuntru. Aveam impresia că privește prin mine.
Evident, nu putea pătrunde, deocamdată, întregul sens
al cuvintelor pe care le rostisem. După câteva clipe
indecise, adăugă cu stăpânirea sa inimitabilă:
– Îmi veți povesti mai târziu. Vă rog să vă continuați
munca. Sper că nu vă deranjează mirosul de tutun.
 Scoase la iveală o pipă simplă, dreaptă, confecționată
din lemn negru, se așeză într-unul dintre fotolii și începu
tacticos să o umple cu tutun extras dintr-o pungă din
piele de căprioară, marcată de semnele îndelungatei
folosințe. Calmul cu care se purta îmi transmise o
energie ce mă făcu să-mi dublez eforturile caligrafice. În
timpul susținutei mele munci filologice, Lordul Gilbert
Newman dispăru, spre a se întoarce cu un termos cu apă
rece și două pahare împodobite cu același filigran
cuneiform pe care-l văzusem pe ceștile de cafea din
reședința sa din Oxfordshire. Din acel moment,
uscăciunea ce mă însoțise permanent fu biruită. Când
am terminat transcrierea, am început să parcurg textul,
atent, de această dată, la toate nuanțele și detaliile
sensurilor sale. După ce l-am citit și recitit de câteva ori,
mi-am temperat starea de surescitare și am rostit, pe cel
mai neutru ton cu putință, o concluzie pentru care nu
cred să existe cuvinte potrivite:
– Este Critias. Critias-ul lui Platon. Însă e ceva ce
nimeni nu a mai văzut până acum. În afara căpitanului
brigantinei, desigur. Este partea lipsă. Întreaga
cuvântare a lui Zeus și tot ceea ce urmează.
După o scurtă pauză, pricinuită de tremurul vocii pe
care încă nu o puteam stăpâni îndeajuns, am adăugat cu
oarecare precipitare:
– Cred că pot citi.
Sprijinindu-și mâna în care ținea pipa pe mânerul
drept al fotoliului, învăluit de fumul subțire ce se înălța
parfumând încăperea, Lordul Gilbert Newman
încuviință printr-o mișcare abia perceptibilă a capului.
După secole de uitare, continuarea și încheierea
dialogului Critias se făceau din nou auzite spre a depăna
sfârșitul Atlantidei.
 „Văzând, deci, în ce hal ajunsese acel neam, Zeus,
zeul zeilor, stăpânitorul legilor, al cărui ochi nu poate fi
înșelat, a hotărât să-i pedepsească și să-i aducă astfel
pe calea cea bună. I-a adunat pe toți ceilalți zei în chiar
nobilul său sălaș, cel care se află în miezul lumii și de
unde el, Zeus, scrutează devenirea și le-a spus...
...O, zei și zeițe! Frământat de aprige gânduri, am
vrut adesea a vă chema aici, pe-al Olympului vârf
neatins de cei muritori, spre a vă împărtăși hotărârea
mea de mult luată, însă mereu amânată.
Nimeni dintre noi nu a fost nedreptățit atunci, în
zorii lumii, când toți, după rang și dorință, am primit,
fiecare în parte, ținuturi pământești cu tot cu muritorii
ce le locuiau. Sorții au hotărât din nou, precum
odinioară, când eu, Zeus, primit-am cerul, Poseidon,
marea, iar Hades ținuturile subpământene ale
întunericului. După același străvechi obicei, au fost
hotărâte părțile ce le-am primit, fiecare în parte, pe
întinsa glie ori pe insulele din mărețul Okeanos ce
încinge lumea. Toți am avut și avem sălașuri
pământești pe potriva noastră. Căci doar astfel pot trăi
tihnit muritorii între hotarele pământurilor cărora
stăpâni le suntem: cinstindu-ne cu neprefăcută evlavie,
în temple, pe măsura osebirii ce separă tot ceea ce este
pieritor, de ceea ce este nepieritor. Noi suntem cei ce
i-am călăuzit spre lege și virtute, spre cuviință și
măsură, pedepsind nelegiuirea, răsplătind faptele
drepte. Cârmaci pricepuți, cred că nimeni dintre voi nu
poate spune că a ascuns toate acestea de cei
încredințați vouă. Și, mai ales, nu le-ați ascuns
pedeapsa pentru nesocotirea virtuților și pentru acel
păcat al răzvrătirii, al cărui nume nu se cade a fi rostit
cu ușurință aici, în cerescul Olymp. Despre aceasta
vreau să vă vorbesc, azi, după ce, în repetate rânduri,
nu doar dibaciul Hephaistos și strălucitoarea Athena, ci
și alții dintre voi mi-au adus la cunoștință fapte cum nu
s-au mai pomenit în lumea oamenilor.
Mai întâi spre tine voi grăi Poseidon, și ție îți voi
porunci să-ți ții mânia în frâu și de orice pripeală să te
ferești cu strășnicie. Amintește-ți doar, cum viața ți-am
salvat-o – la fel și celorlalți frați ai noștri – de
nesățiosul Chronos. Fii sigur că nimic nu voi face spre
răul sau necinstea numelui ce-l porți. Dimpotrivă, deși
misiunea ta va fi dintre cele mai grele și nu puțină
mâhnire-ți va aduce, împlinindu-ți sarcina pe care ți-o
voi încredința, întreaga noastră lume cerească o vei
onora peste măsură, iar lumii oamenilor îi vei da o
pildă ce va dăinui de-a pururi.
O, zei! Deși multe zvonuri ajunseră la urechile mele,
iar unii dintre voi îmi povestiseră întunecate fapte,
Athena, cea cu ochi strălucitori, m-a copleșit cu
mărturia ei. Ea, zeița cetății ce-i poartă numele, mi-a
vorbit despre nedreapta ridicare la luptă a celor care
sunt urmașii regelui Atlas, din insula Atlantidei, ce pe
Poseidon îl cinstește. Dacă doar lăcomia ar fi fost ceea
ce i-a împins spre o asemenea faptă, pedeapsa lor ar fi
mai ușoară. Dar nu! Ci o smintită dorință de putere, de
nemăsurată putere, i-a împins să se răzvrătească nu
doar împotriva pământului, ci chiar a cerului... Au
pornit cu război asupra cetății Athenei, plănuind să
cucerească, dintr-un singur atac, toate pământurile de
dincoace de Coloanele lui Heracles. Învățăturile despre
virtuți au fost uitate iar adevărata filosofie a fost
înlocuită de o mare și îngâmfată laudă a puterii
închipuite a bietelor lor trupuri muritoare. Atât de tare
s-a întunecat partea conducătoare din sufletele lor,
aceea unde noi locuiam ca vizitii pricepuți, încât au
ajuns să se socotească asemenea nouă, zeilor celor
nepieritori! Iată ce mi-a dezvăluit virtuoasa noastră
fecioară, Athena cea înțeleaptă.
Îmbătându-se cu nemăsurata sporire a bogățiilor,
atlanții au început să iscodească infama artă pe care
Circe le-a dezvăluit-o unora dintre iubiții ei. Au început
să construiască mecanisme și artefacte menite să le
confere puteri zeiești. Vorbesc nu doar despre zborul lui
Apollo sau despre iuțimea lui Hermes, ci chiar de
nemurirea noastră, a celor ce putem oricând degusta
divina ambrozie. Taina vieții fără de moarte ei iscodesc
cum o pot dezlega prin mijloacele înșelătorului
meșteșug. Cât despre jertfele și datoriile evlaviei, le
săvârșesc doar de fațadă, sporind virtutea religiei prin
numărul animalelor jertfite, iar nu prin inima supusă
cu care sunt datori stăpânului lor, Poseidon, și nouă
tuturor, olimpienilor. Astfel s-au semețit și au început
să distrugă tot ce-au întâlnit în cale. De asemenea, au
săvârșit sacrilegii pe care nu-i cuviincios nici măcar să
le pomenim, aici, în miezul lumii. Atenienii, luptând cu
vajnică cerbicie, au suferit din greu atacurile acestor
fiare a căror trufie nu cunoaște margini. Atlanților
le-am dăruit, cândva, neprețuitul oricalc spre a crea
cele mai frumoase podoabe. Ei au ajuns să se îngâmfe
într-atât cu meșteșugul și bogățiile lor încât o neagră
umbră s-a lăsat peste credința lor. Mai toți pun acum
la îndoială însăși existența noastră, a zeilor nemuritori,
ba chiar și pe cea a lumii nevăzute, despre care-i
învățau iubitorii înțelepciunii.
Măsura s-a umplut! Păcatele lor ajuns-au la cer.
Pedepsiți să fie cei care au trădat religia străbunilor
prin care era păstrată firava legătura dintre cele
văzute și cele nevăzute. Nimeni dintre voi să nu
îndrăznească a mi se opune! Cum v-am mai spus
cândva, o funie de aur de cer de-ați atârna, nicicând nu
mă veți clinti chiar și de voi toți de ea ați trage
opintindu-vă cu ale voastre puteri. Eu, o singură oară
de m-aș încrâncena, pe toți v-aș trage la mine ca pe
nimica. Ascultați deci și grăbiți-vă să împliniți
dreapta-mi poruncă.
Atlantida va pieri! Pildă să rămână, astfel,
neamurilor ce vor urma până la sfârșitul ăstei lumi
pieritoare. Toți cei ce vor îndrăzni să repete faptele
atlanților, deprinzând arta vrăjitorească a lui Circe sau
întemeind cetăți și sălașuri unde nu se mai cunosc
virtuțile, să știe ce-i așteaptă.
Poseidon! Tu vei aduce asupra lor valuri cum nu
s-au mai văzut. Toată puterea apelor, ție supuse, o vei
abate asupra sălașului nelegiuirii, după ce, la
porunca-mi, cutremurele tale vor zgudui până-n
Tartar pământul. Nimic nu va rămâne din acea insulă
a răzvrătirii!
Hephaistos! Fluvii de foc vei slobozi din adâncurile
munților spre a pârjoli totul în cale. Semnalul îl veți
primi când eu, Tunătorul, voi arunca de aici, din
înălțimi, fulgerele mâniei mele dezlănțuite.
Un singur semn al milei noastre față de puținii
atlanți fideli va fi îngăduit. Athena, cea prea înțeleaptă,
va călăuzi zece dintre urmașii regilor Atlantidei, cu toți
ai lor, spre meleaguri îndepărtate și insule pierdute în
marele Okeanos. Doar tu, Poseidon, al lor stăpân, vei
putea să-i alegi pe aceștia. Să fie dintre cei ce cu
adevărat înțelepciunea iubit-au! Acolo, în lumea de
peste mări, ei vor păstra atât amintirile cumplitei
pedepse, cât și vechile rânduieli ale străbunilor. De vor
prețui înțelepciunea, o nouă lume vor ridica împreună
cu cei pe care Puterea cea mai presus de mine li-i va
trimite, peste secole, în ajutor.
 Astfel grăi mărețul rege al Olympului, Zeus,
cerescul stăpân al fulgerelor necruțătoare. Cu
căutătură mohorâtă, Poseidon plecă de la cumplita
adunare unde soarta poporului său atlant pecetluită
fuse. Privilegiul îngăduit de Zeus, de a-și alege
închinătorii meniți exilului, îi liniști furia și necazul ce-i
tulburară sângele divin. Athena îl urma spre a-i
împlini, fără preget, vrerea și a-i călăuzi pe
supraviețuitorii de el aleși. Hephaistos porni pe dată
spre inimile vulcanilor spre a încinge foalele
slobozitoare de foc și fum. Tăcuți, ceilalți zei se
împrăștiară. Așteptau împlinirea teribilei judecăți.
În ăst răstimp, jos, pe pământ, atlanții își serbau,
siguri de victorie, biruințele nelegiuitului lor război.
Deși soldații atenieni încă rezistau pe țărmul de dincolo
de mare, festivități fără număr se petreceau în inelele
ce înconjurau insula, locul de baștină al celor zece regi
atlanți zămisliți de Cleito. În jurul templului din centru
cheful depășise orice închipuire. Vinul curgea râuri iar
taurii, tăiați cu lăcomie, fără a-i mai fi prezentate
zeului părțile cuvenite, erau sacrificați continuu. Un
singur bătrân, Mneseas numit în amintirea unuia
dintre gemenii celei de-a treia generații de regi, cu
lacrimi în ochi, se retrăsese în lăuntrul templului lui
Poseidon. Acolo, privea cu întristare uriașa statuie de
marmură al cărei creștet tavanul de fildeș al
templului-l mai că-l atingea. O stranie neliniște îl
tulburase încă din zorii zilei. Acum, în liniștea templului
spre care răzbăteau cântecele și strigătele deșănțate,
un tremur ciudat i se păru că vine dinspre însăși
statuia lui Poseidon.
Cu urechile ciulite, cu inima ce-i bătea tot mai
repede, Mneseas aștepta. O bubuitură răsunătoare îl
făcu să pălească de groază. Bucăți din acoperiș se
prăbușiră sub loviturile furibunde ale fulgerelor lui
Zeus Palamnaeus. Imediat, o ploaie de alte mii de
săgeți de foc se abătu asupra întregului ținut în
aplauzele atlanților ce se credeau, în beția nebuniei lor,
binecuvântați cu o slăvită ploaie de stele. Strigătele și
larma petrecerilor se prefăcură în urlete de groază.
Mneseas văzu cum statuia lui Poseidon și toate celelalte
statui se prăbușesc la pământ. Zdrobiră totul în cale. În
mod minunat, o adiere pală și suavă-l protejă de tot
ceea ce l-ar fi putut atinge. Nici una dintre bucățile
uriașe de piatră nu ajungea la el. Se ridică, cu toată
greutatea celor aproape nouăzeci de ani ai săi. Îndoit
de spate, cu roba și mantia înfășurate strâns în jurul
corpului, bătrânul porni, mânat de imboldurile unei
nevăzute făpturi, spre portul insulei. O voce care,
deopotrivă, îl sperie și-l îmbărbătă, se auzi limpede
precum susurul unui izvor nepângărit: „Nu te opri!”
Continuă să meargă. Nu înțelegea cum de se putea
deplasa pe când vedea în jurul lui undele devastato-
rului cutremur ce-i arunca pe toți la pământ spre a-i
rostogoli ca pe arșice. Crăpături uriașe se deschideau
pretutindeni. Din ele izbucniră flăcări ce pârjoleau
totul. Casele, templele, clădirile de provizii, fermele se
năruiau sub cerul de pe care soarele dispăruse ca luat
de vânt. Mneseas traversa, neatins, dezastrul. Continua
să înainteze cu inima incandescentă, cu lacrimile ce i se
scurgeau, șiroaie, pe chipul împietrit. Ore bune au
trecut până ce a străbătut toate cele trei mari inele ale
insulei, printre maldăre de cadavre și copaci ce ardeau
ca niște torțe, legănat fără încetare de cutremure ce
scuturau tot mai tare pământul. Zări, în vale, portul.
Apele fierbeau ca un cazan de smoală clocotită. Se
vedea o singură barcă lungă, cu douăsprezece rânduri
de vâsle, micuță precum o pată de mărgean. Doar o
intervenție divină putea explica existența ei. Mneseas
înțelesese de mult că o prezență tainică, zeiască, îl
călăuzea spre vreun salvator liman.
Ajuns la bord întâlni, fără să se mire, câțiva
membri din ramurile mărginașe ale vechilor familii
atlante. Unii, asemenea lui, proveneau chiar din
trunchiul – altădată atât de viguros – al caselor regale.
Copii, nepoți, slujitori, dar și câteva femei îi însoțeau.
Imediat ce se urcă, mânată de nevăzuta mână, corabia
se îndepărtă de țărm. O noapte la fel de neagră precum
adâncurile hămesitului Hades se așternu peste insula
Atlantidei. Așezat pe un balot de sfoară, cu mâinile pe
genunchi, respira cu greutate.
Mneseas privi înapoi spre insulă. Valuri tot mai
înalte îi măturau țărmurile. Se răsuceau, asemenea
unor gigantici balauri furioși, spre a înșfăca și căra tot
ce întâlneau în cale. Apele erau înțesate de leșurile
oamenilor – bărbați, femei, copii, tineri sau vârstnici,
de-a valma – ce muriseră fără să aibă timp măcar
pentru o rugăciune. Cu ochii uscați de suferință,
Mneseas clătina din cap. Încuviința, cu nespusă durere,
judecata cerului. Cine i-ar fi stat împotrivă? Cine ar fi
îndrăznit să pună la îndoială dreptatea ei? Când
văzuse cu câtă lipsă de evlavie erau celebrate și
desfigurate vechile rituri, el însuși încercase, cu multă
vreme în urmă, să-i avertizeze pe corifei despre
primejdia ce-i paște. Doar vârsta și obârșia îl scăpară
de mânia acestora. Nu și de batjocura lor. „Cioară a
furtunii”, așa îi ziceau, după ce îl întrebau uneori cu
obrăznicie: „Azi ce ne mai croncănești, moșnege?”
Tăcea și înghițea nodurile durerii de a nu reuși să se
facă ascultat. Continua să-i aducă rugi fierbinți
Athenei, fără a uita să-l pomenească mereu pe acel zeu
necunoscut de dincolo de fruntariile lumii cerești păzite
de olympieni.
Pe când se gândea la toate acestea, simți un nou
cutremur ce făcu apa oceanului să se ridice în valuri
gigantice, așa cum nimeni nu și-ar putea închipui. Cu
ochi împăienjeniți, aproape orbiți de strălucirile
flăcărilor infernale, cei de pe corabie văzură uriașe
crăpături căscându-se în insula ale cărei înălțimi și
păduri ardeau ca o torță ce fumega ori de câte ori apele
o atingeau. Crăpăturile se transformau în prăpăstii
fără fund în care se prăvălea tot ce se găsea în
preajmă. Pământul se năruia, se surpa bucată cu
bucată în abisul căscat în Okeanos. Cu bubuituri
năprasnice, păduri și temple în flăcări se scufundau.
Întunecate, apele și cerul se uneau asemenea unui
monstru diform a cărui gură de dimensiuni cosmice
mistuia Atlantida. Înfrigurați, aflați acum la zeci de
leghe depărtare, ultimii urmași ai neamului regelui
Atlas priveau rămășițele ce dispăreau sub ape.
Când primele licăriri ale zorilor se arătară,
oceanul, încă furios, înghiți ultimul pinten al insulei pe
care ruinele unui templu închinat lui Poseidon se
zăreau precum o hârcă de cal aruncată la marginea
drumului. În hohote de plâns, atlanții aleși de Poseidon
strigau printre sughițuri numele celor dragi, dispăruți.
Doar Mneseas, cu chipul ca de marmură, își mișca
buzele. Rostea rugăciuni numai de el știute. Nevăzută,
Athena continua să le călăuzească corabia, până ce,
departe, acolo unde cerul începea să se limpezească,
văzură răsărind dintre cețuri, dincolo de capătul
apelor străbătute vreodată de neamul lor, conturul
unei insule.
 CAPITOLUL 9:
Căința târzie a căpitanului francez
nvăluiți de umbrele serii, reflectam la cele auzite.

Î Doar biroul și cărțile de pe el erau viu luminate, la fel

și mâinile mele. Restul încăperii era cufundat într-un
întuneric cu atât mai dens, cu cât distanța față de unica
sursă de lumină era mai mare. Mai degrabă ghiceam
silueta Lordului Gilbert Newman, care își reumplea pipa
în timp ce eu încercam să ordonez în jurnal punctele
cheie ale istoriei scufundării Atlantidei. Strecurate în
țesătura poveștii fără a fi insistent subliniate, gândurile
autorului străluceau aidoma diamantelor în masa
întunecată a cărbunelui. Chestiunea autenticității
textului proiecta însă umbre care făceau să pălească
toate celelalte întrebări. Indiferent dacă scrierea îi
aparținea sau nu lui Platon, simpla sa lectură
transformase ambientul bibliotecii într-un loc al
ipotezelor obscure. Îmi reaminteam prea bine
avertismentul filosofului atenian dintr-un alt dialog,
Phaidros. Acolo, prin gura lui Socrate, ne avertiza că, în
lipsa autorului, textul este incapabil să grăiască singur.
Într-adevăr.
După frământările ultimelor zile, nesiguranța
încercării labirintului cotropi din nou sufletul meu
peregrin. Mă simțeam de parcă fluturii din penumbra
cutiilor agățate în jur ar fi căpătat viață spre a zbura în
cercuri tot mai mici în jurul capului meu, atingându-mi
față, ceafa, creștetul cu aripile lor catifelate. Oricât aș fi
încercat să fixez, să prind vreuna dintre delicatele
zburătoare, gând fără trup, idee fără materialitate, se
volatiliza pe dată și mă lăsa, descumpănit, pradă
incertitudinilor stârnite de această scriere care vorbea
despre sfârșitul unei lumi. Cu timbrul său profund,
străin acelor tonalități specifice exprimării emoționale a
uimirii, vocea egală a gazdei mele întrerupse liniștea.
Dădu glas celei mai acute întrebări doar spre a o plasa în
orizontul, mai puțin tulburător, al viitorului apropiat.
– Dacă acesta ar fi într-adevăr finalul dialogului scris
de Platon însuși, am avea de-a face cu o descoperire
notabilă în domeniul studiilor clasice. Oricum, conform
autorului, cel puțin un punct-cheie al misterului
Atlantidei pare a fi lămurit: existența unor descendenți
ai locuitorilor insulei cărora li s-a permis emigrarea.
Căutarea atlanților care au supraviețuit ar fi, deci, pe
deplin justificată.
Astfel clasifică Lordul Gilbert Newman încheierea,
poate autentică, poate nu, oricum, niciodată cunoscută
până în prezent, a unuia dintre cele mai discutate texte
din istoria Greciei antice: „o descoperire notabilă”.
Adversar al oricărei forme de entuziasm facil, sări
imediat la un alt subiect.
– Dar cum ați reconstruit anamorfoza? Dacă nu mă
înșel, acest lucru nu este posibil în lipsa unui cilindru a
cărui suprafață-oglindă permite restaurarea unghiului
corect de vedere.
Interlocutorul meu aștepta, într-un stil ce ar fi părut
solemn, dacă nu ar fi fost mai degrabă delicat.
Sentimentul de libertate interioară, dublat de
perceperea unei curtoazii desăvârșite, mă ajutară să-mi
regăsesc claritatea minții. La fel de calm precum
anonimul cavaler din tabloul lui Bartolomeo venețianul,
am început a derula toate peripețiile ultimelor zile, fără a
uita să adaug cât mai multe dintre amănuntele pe care
mi le puteam reaminti. Vizitarea insulei și descoperirea
rămășitelor Celui-Fără-Nume au ridicat interesul
Lordului Gilbert Newman la cote maxime. Minute
întregi ascultă fără a pufăi din pipa care, într-un târziu,
se stinse. Mă fixa intens, vădind dorința de a interioriza
cât mai deplin, de a contempla cu fidelitate experiențele
trăite de mine. Când, după mai bine de o oră, mi-am
încheiat relatarea, se ridică și își lovi carâmbii cizmelor,
gest milităresc ce marca o concluzie sau, poate, o decizie.
Fără nici o altă introducere mi se adresă pe un ton
cordial din undele căruia emana o căldură ce mă făcu să
mă îmbujorez la fel ca atunci când, în adolescență,
primeam laude pentru o traducere reușită din greacă
sau latină.
– Cu ce să încep? Ce să vă spun mai întâi? Mă felicit
din toată inima pentru încrederea pe care v-am
acordat-o. Când știrile despre uragan au ajuns la mine
cu greu v-ați putea închipui câte reproșuri nu mi-am
făcut. M-am acuzat zi și noapte pentru faptul de a vă fi
împins într-o asemenea călătorie. Mi-am spus de mii de
ori că toate investigațiile mele și ale bunicului
dumneavoastră nu fuseseră decât simple manifestări ale
unor pasiuni elegante, însă riscante, poate chiar lipsite
de temeinicie. De aceea, ar fi trebuit să renunț la visele
noastre, în loc să vă cer un asemenea sacrificiu. Dar
acum totul s-a schimbat...
După o pauză scurtă, continuă pe un ton nu neapărat
puternic, însă cu siguranță impetuos:
– Ați putea să-mi arătați pagina cu acele urme de
cărbune?
Am răsucit volumul ediției Stephanus, rămas
deschis, apoi l-am împins fără grabă spre marginea
biroului. Înainte de a se apropia de carte, din câțiva pași
ajunse în dreptul comutatorului instalației electrice.
Lumina galbenă a lampadarelor și a felinarelor
suspendate de tavan sau de pereți se răspândi precum o
pânză aurie asupra întregii încăperi. Nemișcați, fluturii
se metamorfozaseră în semne ale unei așteptări pline de
promisiuni, simboluri zoomorfe ale gândurilor ce urmau
să se înalțe, miriade, sub impactul curenților nevăzuți
izvorâți din paginile unei cărți străvechi.
După ce se opri lângă birou, în picioare, cu capul
puțin înclinat, Lordul Newman privi cele două cuvinte –
„IN MENSA” – în timp ce, cu degetele mâinii drepte,
atinse pagina dornic să se convingă la modul cel mai
temeinic de substanțialitatea ei. Își aținti apoi atenția
asupra tubului de argint, îl ridică și îl studie îndelung,
după care îl potrivi fix în cercul din mijlocul discului
format din litere diforme. Ținea capătul superior al
cilindrului apăsat pe pagină, cu degetul arătător al
mâinii stângi. Când își întoarse fața spre mine, chipul îi
era luminat de un zâmbet abia schițat. Ochii îi
străluceau, reflectând preocuparea pentru cele proaspăt
descoperite.
– Domnule Alexander, e timpul odihnei. Avem
nevoie de minți limpezi dacă vrem cu adevărat să
înțelegem toate aceste descoperiri remarcabile și să
schițăm următorii pași ai cercetărilor noastre. Pentru
cineva de vârsta mea somnul nu mai este o necesitate
inevitabilă. Voi pleca la cabana doctorului Paolo Paltini
în timp ce dumneavoastră vă veți putea odihni în
camera de sus. Mâine ne vom reîntâlni aici, în birou.
Fără a-mi permite vreo reacție, continuă cu o notă
mai jos, la fel de cordial ca până în acel moment:
– Vă asigur că nu este vorba doar despre regulile
ospeției, ci și despre irezistibila curiozitate ce mă
îmboldește. Tricornul... volumul hispanic... Vă imaginați
că aș putea adormi fără să văd totul? Dumneavoastră, în
schimb, vă doresc un somn cât mai odihnitor!
 Mi-a strâns mâna cu aceeași mină ceremonioasă cu
care mă întâmpinase în pragul reședinței familiei sale
din Oxfordshire. După ce înclină ușor din cap, ieși din
încăpere. Zgomotul ușii precedă sunetul cadenței pașilor
ce coborâră scările în același ritm egal ca la venire.
Sprijinit de marginea biroului, am simțit oboseala
țâșnind din fiecare fibră a corpului meu, din fiecare cută,
din fiecare mușchi. Convins că eram gata să adorm pe
loc, m-am străduit din răsputeri să-mi păstrez ochii
deschiși. Am stins luminile, după care am parcurs,
hipnotic, traseul labirintic de până la camera de odihnă.
M-am prăbușit în pat, îmbrăcat, incapabil să gândesc, să
visez sau să năzuiesc ceva, orice, nimic.
Fără nici un reper temporal, zăceam scufundat în
întunericul călduros al somnului. Percepeam, undeva, la
mare distanță, o voce bărbătească ce intona Credo-ul
gregorian pe care nu-l mai auzisem de câteva zile.
Sunetele erau la fel de limpezi precum lumina unei
dimineți de toamnă, strălucitoare și răcoroasă. Nu doar
că auzeam muzica, ci distingeam - mai întâi neclar, apoi
tot mai limpede - o viziune tulburătoare. Imaginea unei
mărețe catedrale gotice, în care muzica vibra lovindu-se
de pereții maiestuoși, alterna cu cea a unui cataclism
teribil în care aceeași catedrală se năruia în urma unui
cutremur ce făcea pământul să se unduiască ca apele
unui fluviu a cărui matcă era legănată de un gigant
invizibil. Pentru o fracțiune de secundă mi s-a părut că
în spatele ruinelor zăresc o uriașă femeie înveșmântată
în haine regale, pe cât de tristă, pe atât de frumoasă, al
cărei creștet atingea cerul. Muzica încetă. Imaginea se
întunecă, treptat, până ce dispăru cu totul. Am rămas
scufundat într-un somn agitat din care m-am trezit
confuz.
 În birou, un mic dejun copios era așezat pe măsuța
dintre fotolii. În cameră nu se afla nimeni. O carte de
vizită, sprijinită de marginea tăvii, făcea vizibil un mesaj
de îndemn: „Poftă bună!” Am mâncat cu suficientă
poftă, încât urmele lăsate în memoria mea de visul
catastrofic se șterseră aproape complet. E drept, încă mă
mai întrebam ce ar putea însemna toate acele imagini.
Preocupările mult mai terestre pentru pâinea unsă cu
gem sau pentru cojirea ouălelor fierte estompau însă
toate aceste interogații.
Îmi turnam deja cafeaua când, după ce mai întâi s-a
auzit scârțâitul scărilor, Lordul Gilbert Newman apăru
în cadrul ușii. Ținea în mâna dreaptă un mic volum ale
cărui foi aveau marginile aurite. M-am ridicat atent, ca
în copilărie, când mama mă învăța cum să-mi salut tatăl.
Bătrânul aristocrat, întruchiparea perfectă a unui om la
locul său, mă fixă cu o privire ce părea că ascunde o
bucurie de nestins, gata oricând să izbucnească. Deși
serioasă, mina sobră a chipului roman nu contrasta
discordant cu această voioșie ascunsă. Cu vocea ușor
modulată, mă salută:
– Domnule Alexander! Speram că ați mâncat deja.
Avem multe de făcut. Sau, mai exact, de discutat.
– Excelență... vă mulțumesc pentru acest mic dejun.
Sunt convins că pentru tot restul zilei vom putea povesti
în voie. Niciodată nu am avut un subiect atât de
substanțial precum textul anamorfotic.
În timp ce părea a-și cumpăni răspunsul, Lordul
Gilbert Newman privea în exterior în acel mod care
făcea limpede îndreptarea hotărâtă a privirii spre
adâncimile nebănuite ale propriilor gânduri. Așezat în
dreptul biroului unde, cu o seară înainte, transcrisesem
misteriosul text ce completa dialogul Critias,
interlocutorul meu își pregătea pipa cu aceleași gesturi
lente, viguroase și precise, ce caracterizau întreaga sa
ținută. Pufăi de câteva ori doar spre a urmări rotocoalele
de fum care-și luau zborul spre tavanul încăperii.
Într-un târziu, îmi adresă o întrebare ce mă făcu să-mi
reamintesc cine eram: Alexander Jacob Wills, doctor în
istoria filosofiei Greciei antice.
– Spuneți-mi, ați studiat ani buni textele clasice
grecești, negreșit ați citit și recitit de nenumărate ori
dialogurile lui Platon. V-a atras vreodată atenția ceva
neobișnuit în toată povestea Atlantidei?
Dornic să fructific enorma hartă a lumii grecești pe
care o cartografiasem în detaliu, eram emoționat de
ocazia, atât de rară în ultimii ani, ce mi se oferea.
Puteam să-mi împărtășesc cunoștințele. Mi se părea că
era și acesta un prilej de a mă apropia, de a mă reașeza
în propriul loc. După ce mi-am umezit gâtul cu o singură
înghițitură din lichidul negru, amar și revigorant, am
încercat să răspund pe cel mai egal ton posibil.
– Voi încerca să surprind esențialul. Adică acel punct
care totdeauna mi-a părut a avea un potențial insuficient
valorificat de interpreții dialogurilor. Apare menționat
explicit o singură dată, spre finalul părții cunoscute a
dialogului. Este locul în care Platon dezvăluie rațiunea
profundă a decăderii atlanților: amestecul înjositor al
părții asemănătoare cu divinul din sufletele lor cu ceea
ce este muritor.17 De câte ori recitesc aceste rânduri, o
anumită întrebare, fatală, izbucnește iar și iar în mintea
mea: au existat pe acest pământ neamuri întregi ale
căror suflete să fi fost, generații de-a rândul, într-o stare

17 „Când partea divină din ei a început să fie cuprinsă de slăbi-

ciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor, și
când ceea ce este omenesc în ei a început să predomine, n-au
mai fost în stare să poarte povara bogăției lor și și-au pierdut
orice rușine” (Critias, 121 bc).
de puritate „asemănătoare cu divinul”, ca cea descrisă în
Critias? Niciodată nu m-am îndoit de excelența unor
membri ai diferitelor popoare. Nimeni nu ar pune la
îndoială așa ceva. Însă aici se pare că întreg poporul
atlant este caracterizat de trăsături aflate dincolo de
limitele obișnuite ale muritorilor. Pe de altă parte, ce
înseamnă acel „amestec cu ceea ce este muritor” despre
care vorbește Platon? Ce fel de condiție umană era aceea
a locuitorilor Atlantidei? Mult mai adecvată tragicelor
experiențe ale omenirii îmi pare descrierea filosofilor
creștini alexandrini Origen sau Clement ori aceea a
doctorilor scolastici dintre care Albert cel Mare, Thoma
d'Aquino, Bonaventura strălucesc și azi: după acel
misterios eveniment de la începuturile istoriei, omul
„cade” în mizerabila condiție caracterizată de moarte, de
boală, altfel spus de coruperea naturii umane. Evident,
așa ceva implică tocmai amestecul părții despre care
Platon spune că este „asemănătoare cu divinul”,
intelectul, cu ceea ce este trecător, evanescent, muritor.
Omul s-a „înecat” în acea curgere ce-l poartă prin istorie
fără oprire, fără tihnă, fără liniște. Suntem niște spectre
care plutesc, inerte, sub apele tulburi ale devenirii
heracleitice. Vise ale unor umbre... Morți vii, îngropați în
cavoul propriului trup. Dar ce loc pot avea atlanții
într-un asemenea tablou? Și cum ar putea cineva - care
cunoaște o asemenea stare sufletească și morală ca a lor
- să decadă astfel? Iată ceva ce nu reușesc să înțeleg.
Ceva esențial, dar totodată atât de obscur. Nu chestiunea
existenței Atlantidei, pe care am considerat-o totdeauna
rezolvată de Socrate, ci aceasta este problema care m-a
frământat și mă frământă chiar și acum.
– Fermitatea dumneavoastră în a susține
istoricitatea Atlantidei ar fi cel puțin discutabilă în lipsa
unui argument temeinic. Și totuși care este proba
decisivă pe care ați propune-o celor care ridică obiecții?
Încurajat de disponibilitatea interlocutorului, mi-am
continuat expunerea, nu înainte de a remarca cilindrul
argintiu care luase, între degetele sale lungi, locul pipei
deja stinse.
– Însuși textul lui Platon. Dar nu vreo afirmație din
Critias, ci, de această dată, un fragment din Timaios.
Unde însuși Socrate subliniază că „nu este vorba de un
mit plăsmuit, ci de o istorie adevărată”18. De ce să
punem la îndoială cuvântul său? Expresia folosită de el,
„istorie adevărată”, pentru a caracteriza tot ceea ce se
povestește în Critias, nu lasă loc îndoielii. Dacă mai
adăugăm și opiniile succesorilor săi – incluzându-i aici
pe cei mai mari, Aristotel și Proclos – cred că nu are rost
să discutăm dacă Atlantida a existat, ci doar unde pot fi
găsite urmele insulei scufundate.
Deși mă asculta cu o concentrare vizibilă, Lordul
Gilbert Newman continua să răsucească între degete
cilindrul argintiu. Îl strânse ușor în palma dreaptă, de
parcă ar fi vrut să simtă răcoarea întregii suprafețe
șlefuite. Cu degetul mare apăsa unul dintre capete în
timp ce-și îndrepta privirile spre mine gata să adauge
ceva. Chiar în momentul în care mă așteptam să urmeze
comentariul său, am văzut cum zâmbetul îi dispare de
pe chip, fiind înlocuit de o mină concentrată,
întrebătoare.
Ridică în dreptul ochilor cilindrul și îl privi cu
atenție. Deși de la distanța la care mă aflam nu puteam
desluși punctul focal, vedeam cum cerceta capătul
tubului în timp ce îl pipăia meticulos cu vârful degetului

18 Timaios, fragmentul 26e: „... ηό ηε μὴ πλαζθένηα μῦθονἀλλ᾽

ἀληθινὸν λόγον εἶναι πάμμεγά ποσ”.
arătător. Fără nici un cuvânt, se ridică și căută câteva
clipe într-unul dintre sertarele biroului. Înarmat cu o
mică șurubelniță, luă din nou tubul în mână.
Curiozitatea mea spori atunci când am văzut
operațiunea executată nu cu vârful, ci cu mânerul
instrumentului: apăsa cu atenție în centrul uneia dintre
extremități. Priveam fără să înțeleg, contaminat de
intensitatea cu care Lordul Gilbert Newman continua să
apese.
Deodată, înconjurat de aceeași tăcere explozivă,
ridică cilindrul și rosti cu voce joasă un singur cuvânt:
– Priviți!
Ceea ce am văzut mă făcu să pălesc. La extremitatea
opusă capătului pe care apăsase cu toată forța, apăruse
un altul, cu un diametru ceva mai îngust. După câteva
secunde, suficiente spre a-mi lămuri scopul acțiunii sale,
continuă să apese, ferm, dar încet, extremitatea care
deja nu se mai zărea în interiorul tubului argintiu. Un alt
cilindru ieși, telescopic, în întregime la iveală. Prin
suprafața ce-l acoperea, o fantă lungă și suficient de lată
permitea vederea conținutului pe care Lordul Gilbert
Newman îl extrase abia după ce-și puse mai întâi o
pereche de mănuși subțiri de bumbac, din cele folosite
pentru mânuirea cărților vechi.
Erau două pagini. Două pagini subțiri, neverosimil
de albe, acoperite cu un scris negru, mărunt și ordonat.
Pe când le ținea între degetele sale lungi, mi s-a părut
pentru câteva clipe că mâinile îi tremurau abia
perceptibil. Comandant cu experiență, venerabilul
aristocrat își reluase atitudinea reținută dintotdeauna.
Eu, în schimb, traversat de broboane de sudoare, eram
incapabil să spun ceva.
Pe biroul său, luminat acum și de veioza pe care o
aprinse după ce extrăsese conținutul tubului, se aflau
așezați cei doi cilindri și, alături, paginile scrise pe o
singură față. Mă invită să iau loc pe scaunul din
apropierea biroului. M-am supus precipitat, dornic să
privesc totul îndeaproape. Lumina ce cădea asupra celor
două foi îmi dezvălui un amănunt care mă făcu să-mi
arcuiesc, în jos, colțurile buzelor. Deși risipite în doar
câteva locuri, firele unei pudre albe, fine, se vedeau cu
toată claritatea. După câteva încercări eșuate, am reușit
să articulez, pe un ton ascuțit, câteva cuvinte:
– Scrisoarea de pe pupitru! Scrisoarea din vis! Acesta
a fost unul din ultimele gesturi ale Celui-Fără-Nume
înaintea sfârșitului: a presărat pudră de talc asupra celor
două pagini...
Lordul Gilbert Newman ridică paginile spre a le privi
în lumina lămpii dintr-un unghi ce permitea observarea
întregii lor suprafețe. Căuta să detecteze orice detaliu,
orice amănunt. Într-adevăr. Resturile pulberii se zăreau
încă, asemenea unor excrescențe minuscule, lipite de
albul hârtiei. Calm și precis ca un arhivist de profesie,
privi câteva clipe apoi se întoarse spre mine:
– Resturi de pudră folosită pentru a usca cerneala.
Dacă este sau nu scrisoarea din vis, asta, totuși, nu
putem ști. Dar să vedem mai întâi despre ce este vorba
aici.
Câteva minute de liniște se scurseră înaintea
verdictului său:
– Limba franceză folosită este cea a unui nativ. Mai
mult, mi se pare că avem de-a face cu franceza curții
regale din secolul al XVIII-lea. Așadar nu orice franceză,
ci aceea specifică celor educați din rândurile înaltei
aristocrații.
Își potrivi ochelarii cu ajutorul arătătorului mâinii
drepte și începu lectura celei mai fascinante confesiuni
pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.
 „Domnule,
De citiți aceste rânduri veți fi găsit, fără doar și
poate, încheierea dialogului Critias, al filosofului din
Athena. Nu ați fost pus la încercare în van. Simbolul
folosit spre a citi istoria sfârșitului Atlantidei vă va
dezvălui toate. Căpitanul vă cere să nu uitați defel a vă
ruga pentru sufletul său. El nu vrea decât să transmită
învățătura dobândită de-a lungul întregii vieți. Trage
nădejde că-l veți putea cunoaște pe cel ce a scris
acestea, după judecata din urmă rânduită de Cel Prea
Înalt. Până atunci, va fi de ajuns dacă veți ști că, umil
slujitor al armatei Serenisimei Sale Maiestăți, Ludovic
al XV-lea, el guvernează corabia unde ați găsit volumul
maestrului tipograf Stephanus precum și cheia luminii.
Căpitanul vă asigură că nu din lipsă de respect față de
rangul domniei voastre se va feri să-și dezvăluie
numele, ci din dorința de a urma calea umilinței prin
care nădăjduiește să-și ispășească păcatele tinereților.
Înainte de a fi fost trimis, la vârsta de 14 ani, în
rânduiala militară în care a slujit Maiestății Sale,
Regele Ludovic al XV-lea, comandantul s-a bucurat
adesea de poveștile spuse de buna și învățata sa mamă.
Una dintre acestea l-a stârnit într-o asemenea măsură,
încât luă decizia de a urma calea vieții între ape. Auzită
de nenumărate ori, povestea scufundării insulei regelui
Atlas era citită de căpitan chiar și în vremea când își
începuse ucenicia întru mânuirea sabiei și a celorlalte
arme. Niciodată însă nu crezuse că tot ceea ce citea ar fi
fost cumva adevărat. Asta până în ziua în care un
cavaler spaniol îi povesti despre camarazii săi ce
porniseră pe urmele lui Cristofor Columb – cel care a
descoperit tărâmuri unde nimeni nu călcase vreodată.
Viața comandantului, pe atunci un simplu pedestraș de
nouăsprezece ani, se schimbă. Începu să caute și să
citească toate cărțile despre apele mării Atlantice și
despre călătoriile navigatorilor spanioli și portughezi.
În mintea sa prinse a încolți ideea cea mai păcătoasă ce
se putea cugeta: începu a crede că în Atlantida lui
Platon se afla ascuns secretul nemuririi... al tinereții
fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte. Îl
îndemnase la această cugetare descrierea din Critias în
care se vede că atlanții avuseseră, mai întâi, suflete
neîntinate de amestecul cu cele muritoare.
Tulburat de astfel de gânduri, căpitanul intră în
Marina Maiestății Sale ca navigator pe o mică navă
unde deveni, în scurt timp, comandant. Douăzeci de ani
bătu mările și oceanele spre a căuta insula dispărută.
Convingerile îi fură întărite atunci când, citind cronicile
părintelui Francisco López de Gómara, văzu că acest
bărbat învățat, apropiat al lui Hernán Cortés, spunea
că rămășițele Atlantidei ar fi fost găsite în Lumea
Nouă. Din acel timp, căpitanul începu să caute urmele
expedițiilor lui Cortés. Se întreba dacă nu cumva acesta
știa mult mai multe decât scrisese părintele Francisco
în cronicile sale.
Cheltui alți șapte ani din viață mergând pe urmele
conquistadorului și ale secretarului său. În cursul uneia
dintre călătorii, descoperi o insulă puțin cunoscută
unde află ciudate construcții ce ar putea fi monumente
ridicate de ultimii viețuitori ai Atlantidei. Spre a le
cerceta cât mai bine, porunci să se construiască o
capelă chiar aici - împlinind, astfel, misiunea de onoare
ce-i fusese încredințată în Ciudad de México de
călugării franciscani. Pe când se afla în această insulă,
meditațiile Venerabilului Ludovic de Granada și lectura
tratatului De Paradiso, al sfântului doctor Ambrozie din
Milano, îi luminară inima. Desluși o cu totul altă noimă
a căutărilor sale. Pentru prima dată a înțeles ce orbire
îl lovise de când se amăgise cu privire la posibilitatea
dobândirii tinereții veșnice aici, pe pământul muritor.
Atlanții nu deținuseră niciodată un asemenea
miraculos elixir. Când realiză păcatul înțelegerii sale
trupești, renunță la nebunia căutărilor spre a se dedica
penitenței și mortificărilor cu nădejdea dobândirii
iertării.
Calea spre viața veșnică este cu totul alta.
În această stare, domnule, simțind cum i se apropie
ceasul înfricoșător al morții, căpitanul a scris aceste
rânduri spre a lămuri cele pe care le-ați găsit. Deși nu
și-a împlinit misiunea pentru care a fost construită
capela, el nădăjduiește în îndurarea Cerului – măcar la
sfârșitul anilor de purgatoriu pe care este gata să-i
ispășească dincolo de fruntariile acestei lumi.
Iar dumneavoastră, domnule, vă transmite
rugămintea de a vă ruga pentru sufletul lui înșelat,
atâția ani, de un vis netrebnic. Deși nu vă cunoaște
personal, căpitanul vă asigură că se simte legat de
dumneavoastră mai mult decât de oricine altcineva pe
lumea asta, căci numai un trimis al Sfintei Providențe
ar fi ajuns să citească aceste rânduri.
Preaplecatul și preasupusul dumneavoastră
slujitor,
A. L. D. de Ch.”
Miezul zilei trecuse de mult, atunci când Lordul
Gilbert Newman încheie lectura. Așeză ultima pagină pe
masă, lângă cele două tuburi dintre care doar cel
exterior strălucea. Își privi ceasul apoi începu să-și
curețe pipa. O asemenea activitate nu era decât pretextul
ce canaliza atenția sa spre a-i permite o deplină repliere
meditativă în universul propriilor viziuni și idei.
În ceea ce mă privește, m-am mulțumit să
consemnez ultimele informații furnizate de scrisoarea
căpitanului francez. Identitatea Celui-fără-Nume
încetase să fie complet necunoscută. Simplul fapt că
stabilisem apartenența sa reprezenta un pas
semnificativ. Apoi, inițialele însele – A. L. D. de Ch. –
făceau posibilă, cândva, probabil după cercetări
arhivistice meticuloase, dezvăluirea deplină a
purtătorului.
Singurul lucru neclar rămânea cel privitor la originea
părții lipsă a dialogului Critias. Confesiunea nu conținea
nici un detaliu lămuritor. Eram profund tulburat de
păcatul denunțat cu atâta patos de autor, păcat generat
exact de acele afirmații ale lui Platon care mă intrigaseră
dintotdeauna: atlanții erau descriși ca având, în prima
perioadă a istoriei lor, suflete neamestecate cu cele
muritoare. Recunosc, nu mă gândisem niciodată că
supușii zeului Poseidon ar fi deținut vreun elixir al
nemuririi.
Om al armelor, total dedicat vieții active, căpitanul
desfășurase acțiuni ce-l purtaseră pe urmele pionierilor
Lumii Noi. Altfel cum ar fi ajuns în Ciudad de México?
Ce misiune primise de la părinții franciscani? Și de ce
construise capela care adăpostea cenotaful cu blazonul
lui Cortés? Toate aceste întrebări își ocupau propriile
locuri în paginile jurnalului dedicate problemelor –
deocamdată, fără răspuns – suscitate de lectura textelor
descoperite pe brigantină.
Amorțit, după ore de încordată așteptare, m-am
ridicat și am făcut câțiva pași. Înconjurat de un nor de
fum, lordul Gilbert Newman privea îngândurat paginile
de pe birou. Fără să-și dezlipească privirea de pe ele, mi
se adresă cu un glas care stârni ecouri ce păreau că
provin din reflectarea undelor sonore de către masiva
sferă armilară din holul bibliotecii.
 – Ce ați spune de o plimbare? O gură de aer oceanic
ne-ar schimba viziunea asupra lumii. Trebuie să vă spun
că nimic nu-i plăcea mai mult doctorului Paolo Paltini
decât o conversație purtată pe țărmurile insulei.
Nesfârșirea abisului acvatic îl inspira.
– O drumeție ar fi mai mult decât binevenită.
Ca de obicei, mergeam în dreapta Lordului Gilbert
Newman, cu cel mult jumătate de pas în urma sa –
aceeași distanță la care-l urmam pe tatăl meu ori de câte
ori îl însoțeam în lungile noastre plimbări prin
împrejurimile abației Cambuskenneth.
În fața bibliotecii, am remarcat în treacăt numărul
mare al păsărilor ce albeau suprafața apei. Zgomotul
puternic al valurilor făcea perceptibilă forța curenților ce
înconjurau insula răvășindu-mi părul în toate direcțiile.
Încă strălucitor pe cerul de un albastru intens, soarele
cobora deja spre apus, dincolo de clădirea bibliotecii.
Tăcuți, am pornit cu pași largi în direcția generatorului
de curent. Așteptam să-mi împărtășească primele sale
impresii după lectura unui text neașteptat. Și totuși,
atunci când vorbi, subiectul ales era cu totul altul.
– Uneori, suntem surprinși de misterele ce ne ies în
cale, în timp ce nu le vedem pe acelea din imediata
noastră apropiere. Rutina, obișnuința privirii,
familiaritatea împiedică limpezimea unei scrutări
proaspete. Le descoperim lesne pe cele inedite, dar nici
nu le-am fi luat în seamă de am fi trăit între ele un timp
ceva mai îndelungat.
Fără a-și continua meditația rostită cu glas tare,
bătrânul lord se opri. Fața sa îmi părea acoperită de o
imperceptibilă pudră albă. Își întoarse chipul spre mine
în timp ce se sprijinea cu ambele mâini pe bastonul cu
măciulie argintie.
 – Domnule Alexander, știți de ce căuta bunicul
dumneavoastră Atlantida?
Trebuia să recunosc. Niciodată nu-mi pusesem
această întrebare, deopotrivă simplă și de nedezlegat. În
timp ce scormoneam prin cele mai adânci unghere ale
memoriei în căutarea oricăror amintiri lămuritoare, am
răspuns nehotărât:
– Nu, nu cred că am înțeles vreodată care au fost
motivele sale profunde. Cu puțin efort aș putea, în cel
mai bun caz, să vă spun de ce nu căuta Atlantida... dar
motivele sale reale, pozitive, îmi sunt necunoscute.
– Vedeți, tocmai acest motiv, absolut unic, m-a
determinat să susțin cu entuziasm cercetările sale. Sper
că acum înțelegeți ceva mai bine ce anume înțeleg prin
entuziasm.
M-am mulțumit să-l privesc întrebător.
– Nu vorbim, așadar, despre o stare de manifestare
exaltată, exuberantă, a unei revelații cu puternice
implicații afective, cât mai ales despre un angajament
durabil, serios, ce urmărește un scop bine definit cu acea
tenacitate proprie vânătorului care veghează, zile și
nopți, potecile unde se poate arăta, în orice moment,
prada. Am recunoscut de la bun început în doctorul
Paolo Paltini exact această stare de spirit cavalerească.
Deși nu am avut ocazia să discutăm imediat despre
scopul fundamental al cercetărilor întreprinse,
seriozitatea, entuziasmul dedicației sale m-au convins
din prima clipă. Eram sigur că aveam de-a face cu un
subiect crucial, pe care mi l-a expus în detaliu chiar aici,
pe insulă. Motivul explorărilor îndelungate ale
doctorului Paolo Paltini era politic, domnule Alexander,
politic.
Nemișcat, îndreptam spre copacii de dincolo de
generator ce coborau până la țărm o privire care deveni
teribil de intensă. Sprâncenele încruntate aproape că-mi
pricinuiau o ușoară durere de cap.
Contrariat de o asemenea dezvăluire, am strecurat -
printre buzele crispate a nedumerire - o replică pe care
încercam să o rostesc cât mai lin:
– Bunicul meu nu a fost niciodată interesat de
politică. Mai degrabă aș putea spune că nutrea un soi de
rezervă, extrem de puternică, față de orice discuție
orientată în această direcție. Nu vota niciodată, nu citea
niciodată presa, nu l-am auzit niciodată menționând
numele vreunui politician. Ceea ce-mi spuneți este de
neînțeles.
Mă întâmpină o privire limpede. Sprijinindu-și pe
măciulia bastonului doar palma mâinii sale drepte,
interlocutorul meu își continuă lămuririle după ce tăie
aerul, la nivelul pieptului, cu palma stângă, gest elocvent
ce semnifica respingerea oricărei înțelegeri comune a
noțiunii care-mi pricinuise consternarea. Porni pe
traseul care ducea direct spre plajă. Continua să
vorbească pe același ton egal, lipsit de asperități afective.
– Într-adevăr, doctorul Paolo Paltini nu a manifestat
nici cel mai mic interes pentru un domeniu care-i era –
și i-a rămas, până la sfârșitul vieții – străin. Dar acest
lucru nu l-a împiedicat să fie interesat, în mod esențial,
aș zice, de soarta „polis”-ului, a cetății, a lumii în care
trăia.
Bunicul dumneavoastră dorea, de fapt, să
demonstreze că Atlantida dispăruse în urma unui
verdict divin. De aceea căuta cu înfrigurare probe care să
ateste tragica ei dispariție. Pentru el, așa cum mi-a
dezvăluit în câteva conversații pe care mi le amintesc de
parcă s-ar fi petrecut ieri, consecințele substituirii
virtuților urmașilor regelui Atlas cu viciul puterii erau
probate, decisiv, prin soarta Atlantidei. „În Critias avem
cea mai valoroasă lecție de filosofie politică”. Sunt
cuvintele sale. Într-o lume ca a noastră, ahtiată după
concretețea celor percepute prin simțuri, identificate,
superficial, cu realul, doar o asemenea descoperire ar
readuce în prim plan semnificația destinului acelei
civilizații. Și ar trezi, poate, o atenție sporită față de
iminentul sfârșit al istoriei universale. Paolo Paltini era
convins că aceasta este semnificația istoriei creșterii și
prăbușirii insulei de dincolo de coloanele lui Herakles:
hybris-ul ei fusese pedepsit de o putere ce depășește
fruntariile lumii vizibile. Atunci când viciile substituie
virtuțile, deznodământul devine o chestiune de timp.
Acea nemesis acționează implacabil nu doar în cazuri
individuale, ci și în acela al unor orașe, popoare,
continente, iar la sfârșitul istoriei universale, chiar al
lumii întregi. Iată tema, firul călăuzitor care ghida
cercetările bunicului dumneavoastră. Mi se pare că nici
căpitanul francez nu este străin de acest subiect.
Orbitele ideilor ce gravitau în jurul nostru se
modificară simțitor. Totul căpăta semnificații,
altminteri, inaccesibile. Pauza lăsată de interlocutor îmi
oferea din nou răgazul necesar interiorizării unor
afirmații ce-mi sporeau înțelegerea.
Liniștea după-amiezii atlantice era umplută de
zgomotul puternic al valurilor care frământau,
neobosite, țărmul, cu degetele lor transparente. Fâșii de
spumă se dizolvau spre a acoperi nisipul cu mici sfere
argintii care se spărgeau cu zgomote asemănătore
sunetului peniței ce alunecă pe suprafața unei hârtii
poroase. Cu toate acestea, nici un mesaj nu rămânea
desenat pe suprafața milioanelor de particule ce epuizau
toate nuanțele imaginabile de maro și gri.
Înaintam spre adăpostul ambarcațiunilor de unde
pornisem, cu doar câteva zile în urmă, nesăbuita
explorare a insulei Celui-Fără-Nume. O pulbere fină îmi
atingea față, răcorindu-mă. Priveam spre ocean
impresionat și atras de nesfârșita întindere de apă.
Acasă, in Umbria sau în Scoția, o asemenea perspectivă
deschisă era posibilă doar pe verticală, în acele zile când
cerul era lipsit de nori. Așezat pe spate, îmi aținteam
privirile spre înalt astfel încât nici un obiect terestru nu
intra în câmpul vizual al vederii mele periferice. După
câteva minute de contemplație simțeam cum întreaga
perspectivă suferea o mutație ce-mi influența însuși
modul de a gândi. Aici, în fața oceanului, o experiență
similară era accesibilă prin simpla vedere a noianului
colosal de apă pe care-l aveam înainte. Nemărginirea
acvatică corespundea infinității aeriene ce-mi reamintea,
iar și iar, limitele mele de creatură. Reflectam la cele
spuse de Platon, de căpitanul francez sau de Lordul
Gilbert Newman. Mă cutremuram ori de câte ori îmi
imaginam momentul scufundării insulei regelui Atlas:
„Pământul se năruia, se surpa bucată cu bucată în
abisul căscat în Okeanos. Cu bubuituri năprasnice,
păduri și temple în flăcări se scufundau. Întunecate,
apele și cerul se uneau asemenea unui monstru diform
a cărui gură de dimensiuni cosmice mistuia Atlantida.
Înfrigurați, aflați acum la zeci de leghe depărtare,
ultimii urmași ai neamului regelui Atlas priveau
rămășițele ce dispăreau sub ape.
Când primele licăriri ale zorilor se arătară,
oceanul, încă furios, înghiți ultimul pinten al insulei pe
care ruinele unui templu închinat lui Poseidon se
zăreau precum o hârcă de cal aruncată la marginea
drumului.”
Încheierea dialogului Critias, transmisă nouă de
Cel-Fără-Nume, devenea, tot mai acut, filmul lăuntric
care prezenta consecințele hybris-ului comis de atlanți.
Aș fi vrut să refuz această viziune, să o plasez în
orizontul fabulațiilor unei ere în care catastrofele
naturale căpătau proporții legendare. Ce puteau
însemna toate acestea pentru noi, cei care ne mândrim
cu capacitatea de a prevedea inundații și cutremure?
Vroiam să mă smulg dintr-un coșmar posibil doar prin
acceptarea interpretării bunicului meu. Aș fi preferat
analiza rece, obiectivă, a tuturor textelor descoperite pe
insulă. Hotărât să purced pe această cale, mi-am dres
glasul spre a avansa propunerea deja asumată.
– Ce părere aveți de o recapitulare a ideilor
principale din scrisoarea căpitanului francez? După
aceea am continua discuția asupra părții finale a
dialogului Critias.
– O recapitulare, spuneți. Precisă și clară.
În liniștea ce urmă ca o invitație tăcută, am început,
pe un ton cât mai neutru, expunerea tuturor
informațiilor cunoscute.
– Mai întâi, o caracterizare de fond. Nu avem de-a
face cu un cunoscător avizat al antichității grecești și
latine, ci cu un iubitor al unor texte vechi între care
Critias-ul lui Platon ocupă un loc important. Lecturile
sale au condus la acea „eroare” care a generat nu doar o
înțelegere greșită a dialogului, ci și căutările minuțioase
ale urmelor Atlantidei: locuitorii insulei ar fi deținut
elixirul vieții fără de moarte. Deși locul din Critias
rămâne obscur iar noi nu putem stabili, deocamdată,
semnificațiile sale precise, ne este limpede că acel
fragment nu poate fi interpretat astfel. Puritatea
originară a părții divine din sufletele lor nu implică
imortalitatea. Lucru pe care, sub influența celor doi
autori menționați în confesiunea sa, Venerabilul Ludovic
de Granada și Sfântul Ambrozie al Milanului, l-a înțeles
și căpitanul. În propria mărturie pare convins că ar fi
identificat rămășițele Atlantidei pe această insulă. Fapt
făcut posibil de către părintele Francisco López de
Gómara, a cărui interpretare a urmat-o literalmente,
aventurându-se în misiuni desfășurate de-a lungul
coastelor Lumii Noi. Totodată, mai aflăm că ar fi primit,
de la călugării franciscani din Ciudad de México, o
misiune ce a implicat construirea capelei din insulă.
După revelarea erorii fundamentale ce s-a aflat la
originea căutării Atlantidei, căpitanul și-a petrecut
ultimii ani din viață, fără a-și duce la capăt misiunea, în
ermitajul de pe mica insulă unde i-au fost găsite
osemintele. Nu a formulat nici o afirmație spre a elucida
proveniența încheierii dialogului Critias.
– Aș adăuga o singură notă referitoare la identitatea
personajului nostru. Nu știm cine este. Însă, incontesta-
bil, familia sa aparține aristocrației franceze ai cărei
membrii de sex masculin luau, cu excepția celor ce
alegeau vocația ecleziastică, calea armelor. Pe lângă
aceasta, inițialele cu care semnează, A. L. D. de Ch., ne
oferă un alt amănunt semnificativ. Ultimele litere nu
indică numele propriu, ci titlul și proprietatea asupra
căreia se extindeau drepturile familiei sale. Foarte
probabil D. este D(uce) iar „de Ch.” indică regiunea de
apartenență: „de Chartres”. Deci, avem de-a face cu A. L.
Duce de Chartres. Desigur, poate fi vorba de oricare alt
ducat al cărui nume începe cu Ch. De exemplu,
Châtellerault. Însă celelalte inițiale ne vor ajuta să
restrângem mult aria purtătorilor unui astfel de nume.
Remarcabilă este și umilința celui ce se confesează. Deși
vorbește despre sine, o face în mod exclusiv la persoana
a III-a. Un stil ce-mi amintește de jurnalul lui Cristofor
Columb cu care un explorator al Lumii Noi trebuie să fi
fost familiar.
 Lordul Gilbert Newman se opri spre a-mi atrage
atenția asupra construcției ce acoperea cele două bărci
rămase aici. Nu mai văzusem acest loc din ziua
furtunii, când părăsisem adăpostul cu cea de-a treia
ambarcațiune. Un trunchi uriaș, adus de uragan,
dislocase una dintre porți, care zăcea răsturnată pe
jumătate în interiorul cabanei cu pereți metalici. Alge
înnegrite, cadavrul unui delfin, bucăți de scânduri și
nenumărate alte rămășițe erau împrăștiate în jur.
Doar unul dintre cei trei cilindri de lemn, folosiți spre
a trage barca în apă, se mai vedea prin preajmă, blocat
sub o stâncă ce-l îngropase aproape integral în nisip.
Impresionat, lordul clătina din cap.
– Să mergem mai departe. Vom vizita observatorul.
Spre nedumerirea mea, în loc să cotească la dreapta,
de-a lungul șanțului adânc ce ducea spre ruine, continua
să înainteze pe lățimea plajei spre capul platoului. După
câteva minute, clădirea deveni vizibilă. Geamul rotund
reflecta lumina soarelui ce se rostogolea spre linia
orizontului. Între copacii din jur, răvășiți de furtună, cei
mai mulți nu-și recăpătaseră poziția verticală. De
asemenea, bogăția frunzișului le era mult împuținată.
Altfel, nimic nu părea schimbat.
În loc să înainteze, Lordul Gilbert Newman se
îndreptă direct spre povârnișul atât de abrupt încât
nu-mi imaginam cum l-am fi putut escalada. Abia când
am ajuns la poalele sale am văzut firul îngust al unei
poteci șerpuite, altminteri invizibilă, formată din pietre
înfipte în pământul nisipos. Pe aici, pășind cu atenție, se
putea urca. Observam modul echilibrat în care călăuza
mea înainta, pas cu pas, după ce aprecia din mers, fără a
se opri, distanța până la următoarea piatră. Îl urmam cu
grijă. Poteca ne conduse până la una dintre marginile
micii denivelări din care pornea scara metalică ce
ajungea în fața ușii observatorului. Adâncitura era plină
de resturile lemnoase aduse de uragan. Una dintre
balustradele scării metalice fusese îndoite de impactul
puternic al crengilor rupte. În schimb, geamurile,
protejate de grilaje, erau intacte. Intrarea era parțial
acoperită de câteva crengi ale căror frunze atârnau fără
vlagă. După ce le-am îndepărtat, nu fără efort, am reușit
să intrăm.
Ușa rămase deschisă. Lordul Gilbert Newman ocupă
fotoliul înalt pe care îl întoarse, cu un gest scurt și
neașteptat de energic, spre masa din mijloc. M-am
așezat pe scaunul dinspre ușă. În acest fel evitam razele
soarelui ce traversau geamurile uriașe din dreptul
biroului. Gazda își aprinse pipa, al cărei fum se risipea
imediat datorită adierii discrete ce pătrundea prin ușa
larg deschisă. O dată cu fumul, ultimele rămășițe ale
frământărilor mele erau, și ele, duse de vânt. Pacea
acestui loc depășea orice închipuire. O singură privire
aruncată asupra chipului interlocutorului meu îmi dărui
certitudinea unei intuiții unice: Lordul Gilbert Newman
știa. Era un lucru la fel de sigur precum incertitudinea
mea de odinioară cu privire la propria-mi vocație. La fel
de sigur era și faptul că sosise momentul să-mi
împărtășească această știință.
Așteptam. Întreaga mea ființă era pătrunsă de
gravitatea clipei, deși, totodată, mă bucuram din plin de
acest răgaz tihnit.
– Domnule Alexander, nu găsiți conținutul acestui
mesaj – asociat cu finalul dialogului Critias, cu
cercetările doctorului Paolo Paltini, cu cercetările
noastre – perfect coerent?
Ezitant, mi-am recunoscut iar ignoranța.
– Pot remarca unele similitudini. Însă, deocamdată,
nu întrezăresc o prea mare coerență.
 – Și totuși cred că veți reuși lesne să o identificați.
Iată propriul meu rezumat. Amăgit de o himeră,
căpitanul francez caută Atlantida. Poate a și găsit-o.
Timpul, viitoarele noastre cercetări, ne vor ajuta să
deslușim acest lucru. Mai ales că avem, chiar aici, pe
insulă, ruinele care l-au determinat să facă o asemenea
afirmație. În același timp, ne transmite un text cu
paternitate incertă, finalul dialogului Critias, care
confirmă descoperirea sa. Da, Atlantida a existat. Însă
descoperirea rămășițelor ei nu-i poate oferi cheia vieții
fără de moarte. Atunci, își reorientează căutările. În cele
din urmă descoperă răspunsul corect. Titlul cărții
doctorului Ambrozie al Milanului, De Paradiso, e
grăitor. Numai în paradis poate exista viața veșnică, nu-i
așa? Drumul către Edenul originar... S-ar zice că a găsit
ceea ce a căutat o viață întreagă. Rămâne doar să
stabilim natura acestui drum și locația destinației.
Altminteri, cred că știm ce l-a animat pe înțeleptul
anonim: frica de moarte. Frica sfârșitului. Preocupat de
regăsirea unei lumi ce-și trăise, în mod tragic, propria
extincție, el dorea să descopere cum poate fi evitată
aceasta. Cum poate fi înfruntat sfârșitul istoriei
universale. Cum poate fi înfruntat sfârșitul istoriei
personale. Paradoxal, nu-i așa?
Uneori, cei care fug de moarte o întâlnesc, fără voia
lor, în timp ce alții, care o caută, se văd ocoliți de ea
pentru un timp nedefinit. Socrate e doar unul dintre
multele exemple care confirmă enigmatica hieroglifă
sculptată în materia vieților noastre.
– Susțineți, deci, că inclusiv eroarea căpitanului
francez se încadrează perfect în logica întregii căutări. O
căutare de-o viață.
– Exact. Susțin chiar ceva mai mult. Prezența
noastră aici se încadrează în același tablou cu contururi
neclare. Toate descoperirile dumneavoastră fac parte,
esențialmente, din aceeași poveste, al cărei ansamblu,
deocamdată, ne scapă. Un singur lucru îmi pare mai
evident decât orice altceva: punctul de fugă al
perspectivei întregii picturi se confundă cu vocația
dumneavoastră esențială. Este acea chemare care, în
ciuda dezamăgirilor pe care trebuie să vi le fi produs
micile mele șarade, v-a condus mai departe. În lipsa ei,
niciodată nu ați fi continuat călătoria.
Scurta pauză ce urmă, permitea cuvintelor să
pătrundă adânc în ungherele minții mele. Revedeam
succint episoade disparate din cursul propriei vieți spre
a realiza, cu o acuitate suprafirească, faptul că nu erau
nimic altceva decât momente ce anticipau plasarea mea
în acest punct al universului, în acest punct al
romanului, față în față cu autorul meu. Cu Autorul meu.
Îmi aminteam toate visele, diurne sau nocturne, în care
mă întrezăream, pentru o fracțiune de secundă, pe o
insulă, așezat în fața unui interlocutor misterios ce-mi
revela secretul propriei vieți, misterul propriei vocații.
Fără nici o îndoială, chiar acum, când scriu aceste
cuvinte, mă aflu în locul potrivit, la momentul potrivit.
Plasat, cumva, în afara timpului, am sesizat legăturile
dintre toate momentele trecute și prezente ale vieții mele
aparent fără noimă. Doar vocea Lordului Gilbert
Newman, care se adresă lui Alexander Jacob Wills fără
patos, mă smulse din contemplarea unei intuiții din
care, altminteri, nu m-aș fi putut desprinde singur.
– Vedeți, domnule Alexander, vocația dumneavoas-
tră este tocmai aceea de a transmite ceea ce iubitori ai
înțelepciunii precum Platon sau Ambrozie știau prea
bine. Anume că nu doar oamenii, ci chiar și lumile pot
cunoaște amărăciunea morții, a pedepsei. Pedeapsă care
este, totdeauna, rezultatul celui mai teribil păcat –
hybris. O să mă întrebați, poate, care este numele unei
astfel de vocații. Aed? Profet? Cronicar? Probabil câte
ceva din toate. Cum puteți împlini o asemenea chemare?
O știți deja. Încă din primul moment când ați început să
așterneți în scris toată căutarea dumneavoastră nu ați
făcut nimic altceva decât să vă împliniți destinul.
Aceasta este misiunea care vă revine: să aflați totul
despre căpitanul francez și descoperirile făcute de el, să
le evaluați, să trageți concluziile, să scrieți. Esențial este
să nu vă opriți. Faptul că pășiți nu doar pe urmele sale, ci
și pe cele ale lui Francisco López de Gómara, dar și ale
bunicului dumneavoastră, Paolo Paltini, nu poate fi
rodul unei întâmplări oarecare. La fel cum nici
conversația noastră nu este rodul hazardului.
Afirmațiile Lordului Gilbert Newman îmi păreau la
fel de firești precum cerul crepuscular de afară. Probabil
că oricine ar fi văzut disponibilitatea cu care acceptam
cuvintele sale m-ar fi considerat, cu condescendență,
de-a dreptul ușuratic. Pentru mine însă sosise vremea de
a mă bucura de apele liniștite în care acostasem după ce
străbătusem teribila furtună atlantică, o palidă reflectare
a uraganului ce mă bântuise în ultimii ani. Asumam
întru totul verdictul privitor la menirea mea. Tocmai de
aceea, fără a mai atinge acest subiect, m-am concentrat
asupra acelor aspecte necunoscute ale descoperirilor
noastre care încă își așteptau rezolvarea.
– Excelență, voi onora invitația de a continua
cercetările. Nu am nici o îndoială în ceea ce privește
existența istorică a insulei atlante. Identificarea ei este
doar o problemă de timp. Însă o altă chestiune îmi pare
mai urgentă. Căpitanul francez vorbește despre
„simbolul” folosit pentru citirea textului anamorfotic.
Sau despre „cheia luminii”. Evident, e vorba de tubul
argintiu. Dar de ce „simbol”?
– Pentru că exact asta este: un simbol ce indică
motivele pentru care căpitanul a binevoit să camufleze,
cu ajutorul unei iluzii optice, finalul dialogului Critias.
Este semnificativ faptul că textul e scris în același volum
în care se găsește tetralogia dialogului. Apoi, avem acele
semne de neînțeles. De neînțeles pentru cel care nu este
plasat în perspectiva justă și nu are instrumentul optic
adecvat. Nu uitați nici o clipă: avem de-a face cu o
persoană pentru care noțiunea de „alegorie” era cât se
poate de familiară. Cred că acesta este înțelesul
afirmației căpitanului francez: anamorfoza însăși este un
simbol, o alegorie.
– Textul, scris în proximitatea dialogului platonician,
e invizibil pentru cel lipsit de instrumentarul potrivit.
„Cheia luminii” pare, într-adevăr, metafora perfectă
pentru intelectul uman dotat cu propria sa lumină.
Lumina naturală a rațiunii. Care nu poate descifra
grafemele fără ca cititorul să fie plasat în perspectiva
justă. Și totuși mai este ceva ce nu pot pricepe. Ceva ce
nu are de-a face cu confesiunea căpitanului francez, ci cu
unele afirmații făcute chiar de dumneavoastră. Ați
sugerat cumva că e vorba de mai mult decât de sfârșitul
unei lumi? Vă gândiți, poate, la sfârșitul mai multor
lumi? Al tuturor lumilor? Vreau să zic... al lumii?
Cu o voce stinsă, îndrăznisem să formulez acea
chestiune care mă frământase de-a lungul întregii
noastre conversații. Pentru un istoric de azi nu este
nimic neobișnuit în a studia credințele și ideile anticilor
ca și cum ar fi fost adevărate. Însă în cazul Lordului
Gilbert Newman remarcasem, stupefiat, că acel „ca și
cum” nu-și avea rostul. Pentru el toate acestea erau
adevărate.
– Domnule Alexander, lista lecturilor propuse în
labirint a răspuns deja la întrebarea dumneavoastră.
Toate acele texte, fără excepție, de la Hesiod și
Thrasyllos până la Bellarmino, Soloviov și Sfânta
Scriptură, dau seama de o viziune ce permite
interpretarea istoriei. Este vorba despre acea „descifrare
a semnelor” pe care o pomeneați mai devreme. Și despre
sfârșitul lumii, al istoriei. Căci ce altceva este un
eveniment epocal precum scufundarea Atlantidei decât
simpla prefigurare a marii conflagrații finale? „Ultimae
conflagrationis” a scolasticilor. Cât despre semne, nu
trebuie să ne lăsăm amăgiți de profeții de ocazie ce ne
arată tot soiul de catastrofe naturale spre a anunța
împlinirea predicțiilor mayașe sau a celor biblice. Nu
spre catastrofele lumii fizice trebuie să privim, ci în
sufletele celor ce se fac vinovați de hybris. Aceasta este
lecția lui Platon. Uitarea, ignorarea, chiar negarea acelui
mod de viață bazat pe practicarea virtuților e totdeauna
preludiul celei mai mari catastrofe imaginabile. Iată de
ce merită să continuăm căutarea doctorului Paolo
Paltini, a căpitanului francez, dar și a părintelui Gómara.
Trei vieți ale căror fire se împletesc într-o țesătură cu o
formă finală, deocamdată, nedeslușită. De
dumneavoastră depinde descoperirea întregului.
Poate că acum este momentul să vă întreb dacă veți
rămâne pe insulă spre a investiga ruinele. În câteva zile
va sosi o echipă universitară. Un bun prieten, istoric
specializat în culturi meso-americane, așteaptă doar o
confirmare. Dumneavoastră ați fi implicat direct în
coordonarea întregii munci arheologice. Totodată, vă
anunț și o altă veste, cel puțin la fel de îmbucurătoare:
capelanul familiei noastre, Părintele Rafael del Val,
sosește sâmbătă. Pe lângă participarea la liturghiile
zilnice din capelă, vom putea îngropa osemintele
Celui-Fără-Nume așa cum se cuvine.
În acest punct bătrânul înțelept se opri. Nici un semn
nu sugera că ar mai avea ceva de adăugat. Fără grabă, își
reîmprospăta porția de tutun din căușul pipei.
Soarele ajunsese la linia orizontului. Colorat într-un
portocaliu ce bătea spre roșu, discul său împrăștia valuri
de lumină asemănătoare cu flăcările unui foc colosal
care incendie suprafața oceanului. Insulele din
depărtare, cei câțiva nori răzleți, malul și arborii cuprinși
în cadrul întregii viziuni, într-un cuvânt tot ce nu era apă
părea un simplu contur negru, precum figurinele
teatrelor de umbre în care personajele, opace, sunt
afișate pe un fond luminos. De-a lungul minutelor
prelungi, atât cât dură scufundarea discului solar în
apele atlantice, fantasticul spectacol părea să confirme
un adevăr teribil în simplitatea lui: omul, lumea
îmbătrânește și moare. Ca un defunct menit ritualului
de purificare prin foc, tăcut și rece, întregul peisaj părea
gata să fie mistuit de căldura incandescenței ce ar fi
aprins chiar și apa. Niciodată nu crezusem că un
asemenea deznodământ cosmic era posibil. Acum se
dovedea nu doar posibil, ci perfect verosimil.
O dată cu dispariția soarelui, focul se stinse. Totul
era învăluit într-un întuneric dens. Numai tăciunele din
pipa Lordului Gilbert Newman scânteia în noapte.
Singurele propoziții pe care am reușit să le articulez fură
de ajuns spre a încheia acea seară în care mi s-a
dezvăluit secretul propriei chemări:
– Voi rămâne pe insulă.
Am murmurat, apoi, în șoaptă, ultimele cuvinte
consemnate în jurnalul doctorului Paolo Paltini:
– Nella lontana isola dove regna una sola
stagione...
Înainte de a-mi răspunde, mi se păru că pe chipul
interlocutorului înflori un zâmbet discret, aproape
insesizabil în semiîntunericul din observator, dar totuși
bine conturat:
– Cum altfel, domnule Alexander?
 Redactor: Emilia Precup
Corector: Laurian Moldovan
Tehnoredactor: Dinu Virgil

www.galaxiagutenberg.ro

Bun de tipar: 2019. Apărut: 2019

EDITURA GALAXIA GUTENBERG,
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

*
Tiparul executat de
SC GUTENBERG SRL
435600 Târgu-Lăpuş, str. Florilor nr. 11
Tel.: 0723-377 599, 0733-979383
E-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

SERVICII TIPOGRAFICE COMPLETE