Apologia morții

„Moartea este drumul meu către împlinire”, citeam ieri într-o carte. Să fie oare atît de
simplu? Să fie oare, acesta, răspunsul întrebării care a înfierbîntat atîtea minți din toate
timpurile?
Se spune că dacii plîngeau atunci cînd se năștea cineva, și se bucurau atunci cînd
murea altcineva. Oare ei știau ceva ce noi nu știm? Mi se pare că nu sunt multe lucruri pe
care le știm despre acest subiect, moartea.
A devenit, deși nu știu de ce, un subiect tabu. În mai toate reprezentările, moartea are
o imagine teribilă... Un schelet, sau umbră, îmbrăcată într-un vestmînt cu glugă, de cele mai
multe ori negru, avînd o coasă în mîini. Mi se pare straniu faptul că are, întocmai, fizionomia
unui om. De ce are tocmai această înfățișare, prefer să nu argumentez.
Îmi pot imagina, însă, de ce a căpătat un astfel de simbolism sumbru. În fond,
moartea îi ia pe cei pe care îi iubim. E de înțeles faptul că pentru cele mai multe persoane
moartea înseamnă un lucru rău.
Dar de ce trebuie să murim? De ce nu putem trăi veșnic? Se pot găsi multe argumente
pro și contra, dar adevărul este că mulți oameni nu știu despre ce este vorba, iar cei care știu,
preferă să tacă. Mulți oameni cred că o viață veșnică, aici pe pămînt, ar fi extraordinar. Mulți
oameni cred că dacă ar avea o viață veșnică ar afla tot ce este de aflat pe acest pămînt și ar
deveni astfel fericiți, omniscienți și iluminați. Poate că așa ar fi... dar nu vor fi liberi, oricît
de mult ar combate acest argument, cel puțin asta cred.
Cu toate că moartea pare atît de înfricoșătoare, este unul din puținele subiecte care a
incitat atît de mult imaginația oamenilor, din toate timpurile. Cumva simțim faptul că
răspunsul uneia dintre marile întrebări ale vieții se află dincolo de acea ușă mistică, pe care o
deschidem cu toții, la un moment dat.
Nu mă pot abține din a remarca ironia faptului că, pentru cei mai mulți oameni,
semnificația morții și a vieții se află tocmai dincolo de bariera pe care și-o închipuie a fi
moartea. Ei trăiesc cu speranța că dacă vor descifra misterele morții le vor descifra în mod
automat și pe cele ale vieții. Se pare că e mult mai ușor să privești în afară, decît în interior.
Revin, iarăși, la o întrebare pe care mi-o pun din cînd în cînd... „Oare cine are mai
multă nevoie de mister, omul sau viața?”
Biblia ne spune foarte clar ce este moartea. Mă refer doar la Biblie, deoarece altele
încă nu am citit, dar îmi voi face timp. Am impresia că se exagerează puțin, acest capitol, din
exces de zel sau, mai probabil, din lipsa unui vocabular adecvat sau a unor noțiuni specifice.
Prefer să nu intru în detalii asupra acestui aspect, întrucât el este, cu siguranță, subiectul
multor dezbateri și nu este rolul meu acela de a îngroșa rîndurile celor anterior-numite.
Afară de asta, niciodată nu am putut crede cu putință existența unor cazane imense în
care fierb păcătoșii și toată ideea iadului cu miros de pucioasă. Cumva există un sens anume
în toate astea, dar nu luat mot-a-mot.
Un alt fapt care mi se pare demn de luat în seamă este faptul că, dintre toate creaturile
lăsate de Dumnezeu pe pămînt, doar Omul se teme de moarte. Nu am auzit de vreun iepuraș
să se teamă de moarte, sau vreo pisică, sau vreun cîine. Din cîte se știe acestea nu trec prin
astfel de dileme existențiale deoarece nu au conștiință. Pentru ele, animalele, moartea pare a
fi ceva la fel de natural precum viața. Tocmai această naturalețe mă pune pe gînduri.
Ce anume ne face pe noi să gîndim despre moarte că este un proces care nu își are
rostul, care trebuie întârziat sau chiar oprit, dacă este cu putință.

Fac o paranteză, scurtă, aici... Sunt convins că omul nu a fost dintotdeauna așa. A
existat o vreme în care Omul privea moartea altfel decît o face acum. Pe undeva pe drum,
ceva s-a schimbat. Dacă motivul pentru care acest lucru s-a întâmplat a fost intenționat sau
nu, nu știu... dar sunt ferm convins că lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. A fost o vreme
cînd Omul era Om fără frică de moarte...

Din cîte îmi dau seama centrul de greutate al acestei dileme se află în dreptul
conștiinței. Iar asta mă îndeamnă să cred și să fiu convins de faptul că nu corpului meu îi este
frică de moarte (nici nu ar putea să o facă) ci conștiinței mele. Conștiinței mele îi este frică
de moarte. Conștiința mea este îngrozită de faptul că va exista un moment în care ea se va
dizolva. Un moment în care acest „eu” se va dizolva. Un moment în care eu mă voi dizolva.
Practic mie îmi este frică de moarte. Și cum să nu îmi fie frică de moarte, cînd am atîtea
amintiri, atîtea vise, atîtea lucruri de făcut, atîtea lucruri de văzut, atîtea lucruri de gîndit sau
de simțit. Cum să nu îmi fie frică? Sună aproape tragic...
Mulți vor spune că este normal să îmi fie frică. Frica ne face umani. Dar este o frică
irațională. Nu își are rostul, nu ne ajută cu nimic... din contră, ne împiedică să înțelegem
viața. Nu moartea ne împiedică să ne trăim viața... ci noi înșine. Iarăși, sunt ferm convins, că
lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel, dar mi se pare că omul de azi a uitat ce înseamnă a fi
Om.

Nu știu cîți oameni ar refuza, dacă li s-ar oferi fără obligații, un pahar cu apă din
Fîntâna Vieții (un alt simbol căutat cu fervoare de atîția alții de-a lungul veacurilor). Iar acest
fapt mi se pare edificator.
Scriu aceste rînduri afară, pe o bancă, în parc. Mă uit din cînd în cînd la trecători, iar
mai devreme a trecut prin fața mea un bătrîn care împingea un căruț cu un nou-născut. Lăsînd
la o parte simbolismele, m-am întrebat dacă bătrînul știe că acel copil pe care îl plimbă, este
chiar el însuși. Dacă ar fi știut, oare ce s-ar fi schimbat pentru el? Despre copil... nu știu ce să
spun... conform sumerienilor el abia trecuse pragul dintre două lumi, iar ca atare, el deține
știința universală... pînă la vîrsta de doi ani. Cert este că el dormea liniștit, omniscient sau nu,
conștient sau nu de faptul că cu prima suflare și-a pecetluit soarta.
Întradevăr, ne naștem pentru a muri. Dar, din nu știu ce motive, reversul medaliei,
pare mai greu de înțeles. Murim pentru a ne naște din nou, sau a renaște.
Oricum ar fi, nu importă. Adevărul există chiar dacă oamenii nu cred în el.

Una din marile frici ale omului, este frica de moarte. Fie că ea a fost inoculată în mod
intenționat, sau este o rezultantă a unor circumstanțe greu de precizat, nu vom ști prea curînd.
Poporul dac, după cum bine se știe, era un popor deosebit de spiritual, monoteist. Ei erau
convinși că atunci cînd un om murea, sufletul său se ducea în ceruri alături de strămoșii lor,
de unde îi priveau cu blîndețe pe cei rămăși jos, înconjurați de lumină și fericire. Iar atunci
cînd un copil se năștea, pentru ei era un semn că acel suflet nu a meritat să stea laolaltă cu
strămoșii lor și zeul lor Zamolxe, astfel că a fost trimis din nou, pe pămînt pentru a „mai
încerca o dată”... iar asta era, pentru ei, un motiv de tristețe. Din acest motiv, dacii nu
cunoșteau frica de moarte, chiar din contră, moartea, pentru ei, era motiv de bucurie. Iar cu
această filosofie au înspăimântat toți războinicii care treceau pe pămînturile noastre.
Nu știu dacă vom ajunge vreodată la aceeași convingere ca și dacii. Ce știu acum,
concret, este că dincolo de acea Ușă se află o liniște sepulcrală, pe care mulți încearcă să o
descifreze.

În ceea ce mă privește, moartea este o parte a vieții. La fel cum după zi urmează
noaptea. La fel cum după iarnă urmează primăvara. La fel cum după nori apare soarele. Viața
este o parte din Dumnezeu... dar în același fel moartea este tot o parte din Dumnezeu. La fel
de naturală ca și viața... dar cum nu înțelegem viața cu atît mai puțin vom înțelege moartea.
Va veni o vreme, totuși, cînd toate vor fi mult mai ușor de înțeles...
Pînă atunci, o parte din răspuns se află mult mai aproape de noi decît ne imaginăm. Se
află în acest „eu” al nostru. Acest „eu” al nostru se teme de moarte. De ce se teme? Urmează
întrebarea... Pentru fiecare dintre noi, răspunsul va fi, în mod invariabil, altul.
Conștiința mea se teme de moarte deoarece știe că este doar un instrument. Mult mai
degrabă... Eu știu că sunt un instrument al sufletului meu... prin care sufletul meu își atinge
desăvîrșirea. Dorind ca „eul” meu să persiste veșnic, întârzii astfel, desăvîrșirea sufletului
meu, desăvîrșirea mea. Pare un mic cerc vicios, din care singura scăpare este moartea. Sună
sumbru, macabru chiar... dar în fapt este firesc.
În cărțile de alchimie maeștrii spun învățăcelului că primul pas pentru a trece la
nivelul următor este distrugerea acelui lucru căruia ei îi spun „Eu”.

Adevărul este că nu știm foarte multe lucruri despre acest subiect, pentru că procedăm
în mod greșit. Cu toate astea, ne place să elaborăm fel și fel de scenarii în jurul său, sau cel
mai adesea să îl evităm cu totul.
Kant spunea că rațiunea percepe numai ceea ce poate produce după propriul său
înțeles... poate că are dreptate. În acest caz, rațiunea, ca instrument al conștiinței, este
insuficientă prin sine însuși.
Moartea m-a fascinat dintotdeauna, tocmai din cauză că nu credeam ce mi se spunea la
orele de religie, încă de mic copil. Iar cînd am fost confruntat cu ea, m-am aflat în
incapacitatea de a plînge, așa cum făceau cei din jurul meu. Aș fi vrut să plîng și eu, să fiu ca
ei, îmi aduc aminte... dar nu găseam niciun motiv pentru care aș fi plîns. Nu eram trist, dar
nici nu înțelegeam de ce sunt triști ceilalți din jurul meu. E drept că nu mă gîndeam la cum
aș fi putut fi altfel, decît trist. Eram într-o stare de ușoară imponderabilitate.
În aceeași incapacitate de a plînge mă aflu și acum, în ceea ce privește moartea
oamenilor, căci altfel eu plîng... la o carte bună, la un film bun, la un gînd bun... nu sunt
insensibil. Dar acum pot găsi suportul nu de a mă bucura, precum făceau dacii odinioară, ci
doar pentru a fi împăcat.

Îmi aduc aminte, nu mai știu de unde, de cîteva cuvinte... „În fiecare zi mor cîte
puțin...” Mi se pare sumbru, tragic și deosebit de incomplet...