Copacul tace, Soarele tace…

Stăteam în cumpănă, căci nu ştiam cum să încep. Nu îmi venea niciun gînd în
minte, cu toate că mă uitam spre asfinţitul marelui bulgăre de foc. Norii au o altă formă,
au altă culoare, atunci cînd soarele apune. Mă refer la acei nori de deasupra orizontului.
În situaţia de faţă, contrastul e cu atît mai puternic, cu cît soarele apune peste o pădurice,
frumos aliniată, întocmai ca la spectacol. Eu însumi aveam un loc de cinste, căci mă
aflam pe malul Vedei, o apă ce îşi face veacul pe lîngă oraşul meu, la o mică altitudine, pe
una din treptele dealului ce ţine companie apei.
Aici, unde tot revin de ceva timp încoace, se opresc copacii şi se întinde o mică fîşie
de pămînt, parcă deschizîndu-se spre asfinţit, pînă în păduricea de la orizont. O ceaţă
subţire, delicată, mîngâiată blînd de soarele care apune, se înstalează pe nesimţite.
Admiram acest cadru, acest mic colţ al naturii, încercînd să găsesc cuvintele, deşi mi-
era greu să şi gîndesc. De fapt, eu nu vin aici ca să gîndesc, ci tocmai opusul acestui
lucru. Vin să mă golesc, Să mă deşert... Ciudat verb, "a te deşerta", presupun că are
legătură cu deşertul, şi chiar are sens să fie aşa... Tot împleticindu-mă în deşerturi şi
deşertări, deodată şi din senin, pe caietul pe care scriu aceste rînduri, a căzut o furnică.
Am ridicat privirea spre cer şi am dedus, în afara faptului în care ar exista furnici
zburătoare, că a căzut din creanga ce se întindea leneşă deasupra mea. Gestul în sine, nu
m-a tulburat prea mult. Mai mult mi-a părut rău de acea furnică, căci probabil muncea
sau făcea ceva important, cînd s-a dezechilibrat şi a căzut pe caietul meu. Să fi căzut
intenţionat? Tare mă îndoiesc! Cert este, însă, că a căzut.
M-am gîndit apoi la ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram eu aici, în acest loc, în acest
moment. Poate am întrerupt, prin prezenţa mea o lucrare deosebit de importantă, atît de
importantă încât era destinul acelei furnici să cadă din copac şi să pornească într-o
călătorie plină de obstacole, prădători, speranţe şi dureri, dar...
Mi se pare că m-am pierdut în detalii, ca de obicei. Între timp, soarele îşi aruncă razele
sîngerii peste vîrfurile copacilor. E un fel de spectacol, în care actorul principal este
Soarele. Este, fără îndoiala, un geniu incontestabil. Reuşeşte cu atîta uşurinţă să surprindă
esenţa şi tragismul apusului său încât cu greu îi poţi rezista. Nu poţi fi impasibil în faţa
unui asemenea tablou, în faţa unei asemenea interpretări magistrale. Reuşeşte, cumva, să
apună, iar mai apoi să răsară, ca şi cum ar face-o pentru prima oară. Cine poate spune că
e altfel?
E tare ciudat, totul. Privindu-l acum, abia îl mai zăresc. Se ascunde printre copaci, dar
discul incancescent încă se distinge, poleind cu grijă norii de la orizont. Un mare actor
ştie să îşi facă o ieşire magistrală...
Mă simt aici ca într-un loc în care timpul nu prea a pus piciorul şi, din fericire pentru
mine, omul cu atît mai puţin. Am avut ocazia să văd o cireadă de vaci, apoi o turmă de
capre. Mă miram că încă mai există vaci şi capre care pasc prin împrejurimi. Se pare că
timpul chiar a stat în loc aici. E drept că drumul este foarte accidentat, şi nu mulţi se
aventurează în această zonă. Majoritatea oamenilor se opresc la începutul pădurii,
întinzându-şi grătarele pe unde pot. Eu sunt cel care merge întotdeauna mai departe...

Gata! A apus cu totul. A durat doar cîteva paragrafe, în care m-am chinuit să captez pe
foaia de hîrtie lumina care se revărsa pe ea. A rămas un fel de făşie îngustă roşiatică... şi
un degrade subtil şi ascendent.
 În fapt pentru altceva am venit aici, nu doar pentru a admira asfinţitul. Înainte de a mă
afla aici, în mijlocul acestui peisaj feeric, stăteam în casă, în faţa monitorului. Mă
pregăteam să citesc biografia lui Ghandi, cînd, din nu ştiu ce motiv, m-am uitat pe
fereastră. Soarele încă ardea cu mîndrie, iar eu mă întrebam pentru ce stau în casă, cînd
soarele apune. M-am îmbrăcat în grabă. Am luat o sticla cu apă şi cheile de la maşină. E
drept că am trîntit uşa maşinii uşor entuziast, dar nu am făcut exces de zel pe şosea. Am
pornit în trombă spre pădurea de la capătul oraşului, am trecut podul peste Vedea şi am
făcut imediat la stînga, mergînd în lungul apei. Am poposit la baza dealului, după care am
urcat puţin şi m-am întins pe iarbă. Aveam, din întâmplare, un pled în maşină. Venisem cu
un gînd anume. Am venit aici ca să învăţ să fiu copac. Mă gîndeam că şi copacii au
învăţat, la un moment dat, să fie copaci... M-am aşezat lîngă stejarul lîngă care mă aşez
mereu şi l-am studiat cu atenţie. Am vrut să fiu asemenea lui. Am vrut să fiu imuabil,
etern, răbdător şi împăcat. Am închis ochii şi mă gîndeam că aud ce aude şi copacul, căci
vibraţiile sunetelor trebuie că le simte şi el. Apoi simţeam căldura soarelui leneş, auzeam
trilurile păsărilor, greierilor şi chiar şi pe cele ale broaştelor. Apoi am auzit însăşi cântecul
vîntului, marele dirijor.
Da. Vîntul cîntă, chiar la cel mai greu instrument dintre toate. Cîntă la frunză... dar
nu la una, ci la toate frunzele din toţi copacii din jur, în perfectă armonie. Îmi place
cîntecul. Cred că dacă îl asculţi cu atenţie vreme îndelungată, începi să îţi dai seama
despre ce cîntă. Dar în momentul de faţă este irelevant, căci este un cîntec deosebit.
Ascult şi mă minunez. Nu mai gîndesc. Asta aşteptam, să nu mai gîndesc. Un moment de
respiro, pe care l-am avut, măcar pentru cîteva momente. Mi-a fost suficient să îmi aduc
aminte că eu însumi sunt copacul... Diferenţa dintre noi este una mică, de fond. Copacul
tace.
Atunci mi-am dat seama că totul în jurul meu tace. Copacul tace, pămîntul tace, cerul
tace şi chiar şi marele actor, Soarele, tace. Totul tace. Trebuie să fie ceva etern şi
misterios în tăcerea aceasta. Trebuie să aibe o însemnătate anume. Copacul nu se gîndeşte
la ceea ce e în jurul său, copacul simte. Soarele nu se gîndeşte la rolul său de astru
luminos, ci doar îl joacă cu naturaleţe, pe orice scenă, în orice moment.

Fîşia de mătase roşietică de mai devreme s-a lărgit considerabil, deşi soarele a apus de
mult. E ca şi cum o mătase fină se revarsă asupra pămîntului, acoperindu-l cu graţie. Dar
în acelaşi timp nimeni şi nimic nu scoate un cuvînt. Totul se petrece într-o linişte perfectă.
Toţi ştiu ce au de făcut, şi îşi îndeplinesc rolul în tăcere absolută. Totul este orînduit cu
graţie şi elocvenţă. Nu este nevoie de nicio indicaţie suplimentară. Orice altceva este de
prisos.
Mă minunez fără grai.

Copacul tace, Soarele tace, numai eu vorbesc... Poate că ar trebui să tac şi eu.