Incursiune în Oniric

Fiindcă citesc de cîteva zile diverse tratate despre vise şi interpretarea lor, voi relata aici un
vis pe care l-am avut acum două săptămîni şi ceva, vis care încă mă "bîntuie" datorită faptului
că nu îl înţeleg. Este un "vis mare", după cum le numeşte Jung pe cele care ne bîntuie.

Visul începe cu un peisaj sumbru, dintr-un oraş pe care nu îl recunosc. Eram un fel de
vagabond care umbla pe străzi, însoţit de un altul, la fel de dubios ca şi mine. Acet "eu" nu era
eul meu de acum. Era altul cu principii şi moravuri ceva mai... dubioase. Eram un derbedeu,
cu alte cuvinte, dar mă simţeam ca "Eu".
La un moment dat ne aflăm într-un fel de pasaj subteran, lung. Căutam droguri. Nu ştiu de ce
aveam impresia că vom găsi aşa aiurea... dar căutam - nu ştiu nici de ce căutam droguri, dar
nu eram drogaţi... căutam ceva anume. Deodată, însă, dintr-o crăpătură în zid apare în faţa
noastră un individ care, din cîte am înţeles, scăpase dintr-un fel de sanatoriu. Avea asupra lui
un medicament deosebit de puternic care inducea o stare alterată de conştiinţă. Asta căutam.
L-am lăsat să plece nestingherit, dar am păstrat drogul.

Am început să iau medicamentul acela, deşi cel de lîngă mine se împotrivea şi era de părere
că nu trebuia să fac asta. Nu am ascultat totuşi de el, şi odată ce substanţa aceea mi-a pătruns
în organism m-am simţit imediat transportat în alt plan. Mă aflam în acelaşi loc ca şi înainte,
dar era altfel. Nu mai erau culori, erau numai umbre. Puteam vedea şi simţi totul, toţi oamenii,
toate vietăţile, toate clădirile şi obiectele. Dar erau toate numai umbre. Totul era întunecat, dar
cerul, spre deosebire, era de un roşu sîngeriu, parcă cuprins de flăcări.
Cu toate astea, nu îmi era teamă. Din contră... mă simţeam excelent. Mă simţeam incredibil de
puternic, şi am descoperit că puteam influenţa planul în care mă aflam. Nu eram constrîns de
un corp fizic. Mă simţeam mult mai volubil. Şi căutam să enervez oamenii. Intram pe liniile
de telefon şi scoteam sunete îngrozitoare. Îmi băteam joc în fel şi chip de oamenii din case şi
de pe străzi.

Puteam să intru în mintea lor, puteam să fac ce vroiam. Nu vroiam să mă mai întorc... Dar, în
planul de unde scăpasem, corpul meu căzuse la pămînt ca şi cum aş fi murit. Cel de lîngă
mine a încercat să mă readucă la viaţă, îmi acorda primul ajutor, îmi dădea palme şi pînă la
urmă reuşeşte să mă readucă la viaţă. Eu mă simţeam excelent, cum nu mă mai simţisem
niciodată, şi eram foarte supărat că m-a adus înapoi.

După acest incident, mă aflam acasă la mine. Dormeam. Cînd mă trezesc, dimineaţa, constat
cu surprindere că în camera mea se aflau două persoane care îmi păreau extrem de dubioase.
Un bărbat şi o femeie. Erau demoni. În vis îmi dau seama că sunt "EU", cel de acum + spre
deosebire de cel anterior, cînd mă simţeam tot eu, dar ceva mai în trecut - dar tot fără aceleaşi
principii şi moravuri. Demonii veniseră să mă încerce.

Bărbatul îmi explică faptul că le-am atras atenţia atunci cînd am pătruns în acel plan
existenţial, în acea lume a umbrelor. Mi-a spus că au rămas impresionaţi de activităţile pe care
le-am desfăşurat şi de uşurinţa cu care m-am adaptat. Venise cu intenţia clară de a mă recruta
în rîndurile lor. Dar înainte de asta trebuia să dovedesc faptul că sunt de acord. Pentru asta
trebuia să desfăşor un ritual împreună cu femeia, căreia îi vedeam adevărata formă şi era
deosebit de dezgustătoare.
Imediat după acel ritual - de care nu îmi aduc aminte - mă trezesc cu totul în alt plan,
înconjurat de numeroşi alţii. Trebuia să trec printr-o perioadă de "pregătire", pentru a deveni
un demon cu acte în regulă. Iar această pregătire consta într-o serie de antrenamente ce se
desfăşurau într-un rîu. Din cîte îmi dădeam seama era rîul care despărţea cele două lumi.
Lumea viilor şi lumea Morţilor. Spre surprinderea mea, însă, mă descurcam excelent la acele
antrenamente. Mi se părea deosebit de simplu şi lipsit de efort, acolo unde altora li se părea
imposibil. Nu am reuşit să reţin în ce constau acele antrenamente. Dar ştiu că aveam rezultate
extraordinare, comparativ cu ceilalţi.
La sfîrşitul pregătirii am fost informat că mi se va acorda un rang în ierarhia superioară a
demonilor, datorită rezultatelor mele excepţionale. Eram demon cu acte în regulă, şi mi se
oferise un fel de "post" de general. Comandam legiuni de demoni. Şi în această funcţie mă
descurcam în mod admirabil, ceea ce a atras după sine invidia altor demoni. Nu a durat foarte
mult, pînă să înceapă să plănuiască împotriva mea. Eu vedeam ceea ce aveau ei de gînd, nu
ştiu cum, dar îmi dădeam seama. De asta şi de altele. Astfel că evitam cu uşurinţă capcanele
lor.
Eu, ca demon, eram un fel de general, după cum am spus. Iar deciziile strategice se luau într-
un mod foarte straniu. Fiecare comandant poseda o tablă de marmură neagră, asemănătoare
uneia de şah, dar complet neagră, pe care se află nişte piese din metal, ca nişte monezi. Acele
piese reprezintă legiunile pe care le comandam.
La un moment dat, mă aflam împreună cu alţi generali şi ne confruntam cu o dilemă de natură
strategică. Eu cunoşteam soluţia, căci era, oarecum, evidentă pentru mine, dar ei se învîrteau
în jurul ei fără rost. Sătul şi aproape plictisit propun soluţia celorlalţi. Dintre cei care se aflau
acolo, am "remarcat" doi dintre ei. Un demon de rang foarte înalt şi o demonesă. Soluţia mea
presupunea mutarea pieselor de pe tablelel fiecăruia, căci ele erau toate interconectate, cumva,
astfel încât noi să ieşim în avantaj, eu cu precădere - faţă de un adversar despre care nu ştiu
nimic, şi nici nu mă gîndisem la momentul respectiv, era cumva firesc. La un moment dat,
însă, demonul de rang înalt, pe care îl percepeam a fi şi foarte bătrîn, mută o piesă de pe tabla
sa, piesă care îl reprezenta pe el, şi atacă o piesă de pe tabla mea, piesă care mă reprezenta pe
mine.

Fiecare dintre noi avea pe tablă o piesă care îi reprezenta esenţa, iar acea piesă era legată prin
fire tainice de însăşi fiinţa noastră. Ceea ce a făcut demonul acela a fost să mă pună într-o
situaţie asemănătoare unui "sah-mat". Iar acest lucru, deşi era o practică des-întâlnită printre
strategii de rang inferior, drept pentru care nu mă aşteptam la ea, însemna sfîrşitul meu care se
apropia. Demonul dobîndise toate atribuţiile mele, legiunile mele de demoni, iar în scurt timp
avea să dobîndească şi sufletul meu. Cu toate astea nu îmi pierdusem cumpătul. Ridic privirea
şi mă uit la cei din jurul meu. Priveau toţi înspre mine şi am înţeles pe loc complotul care se
pusese la cale, precum şi contribuţia fiecăruia.
Dar, la un moment dat, mă uit din nou spre tabla mea, şi observ că piesele au fost mutate,
ţinînd cont de faptul că mutările nu se iau înapoi... sunt definitive şi irevocabile ... însă piesele
se mutaseră, în favoarea mea. Nu mai eram în pericol, iar demonii din jurul meu erau
consternaţi şi deosebit de încurcaţi. Am hotărît atunci, că ar fi mai înţelept pentru mine să îmi
iau tălpăşiţa de acolo. Deşi nu era un lucru uşor. Cumva, intenţiile mele au devenit evidente
pentru ceilalţi astfel că demonul bătrîn mă ameninţă. Dar nu putea să mă oprească şi nici nu
aveau voie să îmi facă rău - nu ştiu de ce. Reuşesc să fug, dar nu înainte de a atrage pe urmele
mele legiuni întregi de demoni.
Cumva, reuşesc să scap de urmăritori şi ajung la rîul în care s-a desfăşurat antrenamentul meu,
înainte de a deveni demon - nu îmi aduc aminte de coordonate temporale, nu îmi aduc aminte
să mă fi gîndit la timpul care trecuse - şi sar în el, fără intenţia de a ajunge pe partea cealaltă.
Mă las dus de rîu, înotând fără greutate. Urmează apoi o cascadă extrem de înaltă... cad în
apă, şi ies la malul din apropiere, complet nevătămat. Observ în apropiere nenumărate fiinţe
care încearcă în zadar să se caţere pe peretele cascadei, dar fiindcă nu reuşesc, căci apa îi
împinge înapoi, plîngeau, strigau şi se tînguiau. Mi se parea ironic. Mă gîndeam că poate erau
fiinţe care nu au trecut de antrenamentul acela, prin care am trecut şi eu, iar apa i-a aruncat
aici.
Mi-am continuat drumul şi în cele din urmă am scăpat, revenind în planul fizic - deşi nu ştiu
cum.

Aici urmează un alt vis, aparent separat, dar oarecum legat de cel de sus. Eram "EU" de acum,
cu aceleaşi moravuri şi principii, dar cu ştiinţa a lucrurilor pe care le-am săvîrşit într-un trecut
"îndepărtat" - nu îmi pot imagina cît de îndepărtat - dar de care încercam să uit.

După ce revin în planul fizic, nu ştiu cum, deoarece tranziţia este instantanee, mă trezesc într-
un fel de avion. E mai mare, mai spaţios decît un avion normal. Oamenii stau în picioare dar
sunt şi scaune şi hublouri. Eu eram împreună cu încă doi prieteni. Stăteam pe scaune, toţi trei.
La un moment dat ajunge spre noi un zvon cum că, undeva în compartimentele din faţă va
avea loc un concert susţinut de un artist extrem de talentat şi apreciat... dar concertul era doar
pentru copii.
Eu eram hotărît să ajung acolo şi mă prefac pe loc în copil... nu ştiu cum sau de ce aveam
abilitatea asta. Reuşesc să intru nestingherit, împreună cu ceilalţi doi, copii şi ei şi ne
îndreptăm spre primul rînd. Erau mulţi alţi copii în jurul nostru, iar în faţa noastră era o scenă.
Acolo era un bărbat, cel care avea să susţină concertul... numai că el nu se pregătea de concert
ci de plecare.
Apoi am senzaţia clară că noi 3 trebuie să îl urmăm. Întrucât eram în aer, am fost paraşutaţi,
dar nu cădeam... ci pluteam liniştiţi spre sol, ca şi cum nici nu am fi avut nevoie de paraşute.
Dar fiindcă eram singuri, bărbatul acela nu era cu noi, paraşutele noastre planau ca şi ghidate
spre o destinaţie anume.

Odată ajunşi cu bine la sol, nu am întâmpinat niciun fel de greutate, am fost primiţi de un om
în vîrstă, un fel de majordom, care ne spune că domnul acela ne aşteaptă. Ne conduce, apoi,
printr-un fel de hambar vechi şi aflat în paragină. Aici ne roagă cu politeţe să urinăm, toţi trei,
în nişte urinale ruginite, vechi. Ne conformăm fără prea mare bătaie de cap, situaţia era
suficient de inedită încât să nu ne preocupăm de detalii.
Ne conduce pe urmă spre casa bărbatului. Constat, cu surprindere, că acea casă este identică
cu casa bunicilor mei. Ne conduce în curte, unde ne aşezăm pe o bancă. Mie mi se părea
foarte straniu şi aveam impresia că este o iluzie. Eram convins că şi prietenii mei văd fiecare
altceva. I-am rugat, prin urmare, să îmi descrie ceea ce văd în faţa ochilor. Mi-au descris, spre
nemărginita mea surprindere, exact ceea ce vedeam şi eu. A trebuit să conchid că nu era o
iluzie şi brusc m-am simţit cu musca pe căciulă... căci îmi aminteam de trecutul meu agitat - a
se citi demonic - şi bănuiam că are legătură cu asta.

La un moment dat, apare printre noi o femeie. Nu a venit de nicăieri, pur şi simplu era acolo.
Nu se sinchisea nimeni de prezenţa ei... dar eu ştiam cine era. Eu îi vedeam adevărata faţă.
Era o demonesă. Venise pentru mine. Dar am tăcut.
Am început să mă plimb prin curte şi am constat că nu era populată de păsările bunicilor mei
ci de nişte vietăţi foarte stranii. Multicolore, cu forme ciudate... dar deosebit de frumoase. Nu
le pot descrie deoarece nu mi le puteam aduce aminte, în dimineaţa imediat următoare. Nu
mai reţin decît cîteva forme vagi şi multicolore. Dar simţeam că sunt foarte timide. Erau
deosebit de frumoase, dar extrem de timide în preajma altora, deoarece erau foarte rare iar ele,
vietăţile, erau conştiente de unicitatea lor. Tocmai de aceea se fereau de cei din jur. Dar de
mine nu le era teama... în mod straniu. Nici eu nu le vroiam răul, în mod evident. Îmi plăceau
nespus de mult.

În ceea ce priveşte gazda noastră, bărbatul acela, era ocupat, pregătea ceva. Nu l-am întrebat
de ce casa sa era identică cu casa bunicilor mei. Dar în acelaşi timp, demonesa îmi pătrunde în
minte şi începe să mă convingă să îmi accept trecutul, să accept faptul că sunt un demon. Îmi
spunea că trebuie să mă reîntorc, iar dacă o voi face voi fi mai puternic ca niciodată, voi
deţine o putere extraordinară şi nu mi se va mai împotrivi nimeni. Dar eu nu mai vroiam să
aud de demoni şi nici de ofertele ei.
Cei din jurul meu nu auzeau ce îmi spunea ea, căci totul se desfăşura în mintea mea. Dar la un
moment dat, sătul de rugăminţile ei mă întorc către acel bărbat şi îi spun: "Mă duc să vizitez
via!". Deoarece casa bunicilor mei este construită pe versantul unui deal, iar via se află
deasupra casei, despărţită de două rînduri de garduri înalte de curtea casei, era imposibil de
văzut de acolo unde ne aflam. Prin urmare, prin aceste cuvinte îl înştiinţam, oarecum mascat,
de faptul că ştiam că acea casă era casa bunicilor mei, iar eu eram "oaspetele" principal. Ştiam
că mă adusese acolo căci mi se pregătise ceva anume. Şi totodată, vroiam să scap de acea
demonesă care nu îmi lăsa gîndurile în pace.

Bărbatul se întoarce spre mine şi îmi spune ferm: "Trebuia să ceri voie!" Apoi se întoarce
către demonesă şi discută aprins despre ceva. Nu înţeleg despre ce. Se ceartă scurt apoi se
întoarce iarăşi către mine şi spune: "Da. Sigur că poţi vizita via."

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc şi pe care l-am notat în jurnal, este faptul că urc treptele
săpate în pămînt şi mă îndrept spre via din deal...

Totul a fost un vis continuu, neîntrerupt...

Noapte bună... şi vise plăcute.