Între timp şi spaţiu

Încă mă frămîntă problema timpului, căci de dimineaţă am început să citesc o

serie de cuvîntări scrise acum aproximativ 100 de ani despre minte, trup şi spirit.
Autorul îşi începe disertaţia cu dihotomia dintre spirit şi materie şi, inevitabil, atinge
subiectul timp. Aici dă următoarea definiţie: "Timpul este perioada în care un corp în
mişcare ocupă un loc în spaţiu." M-am gîndit că este o bună aproximare a noţiunii de
timp şi am început să reflectez asupra ei.
Dacă timpul este perioada în care un corp ocupă un loc în spaţiu iar, ţinînd cont
că, spre deosebire de materie, spiritul nu are formă, prin urmare acesta din urmă nu ocupă
un loc în spaţiu. Putem presupune, astfel, că spiritul nu se supune legilor timpului. Iar
dacă spiritul nu ocupă un loc în spaţiu şi nu se supune legilor timpului înseamnă, oare, că
spiritul este cuprins în TOT spaţiul, prezent întotdeauna şi oriunde?
Dacă forma este expresia materiei, căci trebuie să aibe o formă care să ocupe
spaţiul, atunci expresia spiritului, la fel de lipsită de formă ca şi spiritul este, oare, gîndul
pur, primordial? Dacă da, se supune, gîndul, aceleiaşi cauzalitaţi ca şi spiritul? Este, oare,
gîndul cuprins în întregul spaţiu, prezent întotdeauna şi oriunde? Dacă da, atunci ar
rezulta că toate gîndurile fiecărei fiinţe din univers fac parte din acelaşi plan al gîndului
pur.
Fac aici o pauză pentru a descrie imaginea pe care mi-au produs-o aceste reflecţii.
Mi-am imaginat gîndul primordial ca pe un sferă infimă, incandescentă, din care ţîşnesc
în permanenţă raze-gînduri, în toate direcţiile, de toate lungimile, dar în acelaşi timp,
toate acele raze există deja, iar ele formează, în totalitatea lor, o sferă gigantică,
incandescentă, dar care devine, apoi (prin lărgirea universului?), la fel de infimă ca cea
iniţială. Această devenire şi revenire în sine o vedeam ca fiind eternă, imuabilă şi, în
acelaşi timp, în continuă creştere şi evoluţie.
Ce se întâmplă atunci cînd timpul şi spaţiul (ca elemente cuantificabile ale
realităţii înconjurătoare) sunt nule? Presupun că nu rămîne nimic altceva decît un etern şi
nemuritor, aici şi acum. Fiecare clipă este veşnică, întrucât e o singură clipă, întinsă la
nesfîrşit. Cînd timpul şi spaţiul (ca şi coordonate ale materiei)nu există, nimic nu este
departe de "noi", totul este în "noi", aici şi acum, într-un echilibru perfect, etern. Dacă
spaţiul ar fi nul, atunci forma ar fi nulă. Prin urmare materia nu ar exista. Cu alte cuvinte,
nici Spiritul (nu şi Sufletul) nu s-ar mai manifesta, căci dacă se anulează un punct al unei
dihotomii, trebuie anulat şi celălalt pentru a se păstra echilibrul(nu sunt în totalitate
sigur). Totul se reduce la echilibrul universal, etern şi perfect.
Dacă asta ar fi adevărat atunci timpul şi spaţiul trebuie că sunt o iluzie. Dar de ce
această iluzie? Ce a dus la existenţa ei? Care e scopul ultim al unei iluzii? Acela de a
vedea dincolo de ea? Nu ştiu, încă mi-e neclar acest aspect.
Dacă forma este expresia materiei, a spaţiului şi, după cum s-a văzut
dintotdeauna, forma (ca expresie a materiei) este maleabilă numai în faţa gîndului, ba
chiar m-aş aventura să afirm că materia este însăşi o expresie a gîndului, atunci aceeaşi
formă ar trebui să fie şi o expresie a gîndului. Dacă forma este o expresie a gîndului şi, în
acelaşi timp, forma este o expresie a materiei, atunci gîndul şi materia, mai bine zis
spaţiul, sunt unul şi acelaşi lucru? În aparenţă ar părea că nu. Dar dacă luam în
considerare faptul că spaţiul reprezintă întreg spaţiul de pretutindeni, care este, în mod
abstract, prezent oriunde şi oricînd, atunci da... gîndul şi spaţiul ar fi unul şi acelaşi lucru,
desigur, în cel mai abstract sens posibil... Deşi îmi pare corect acest raţionament, e posibil
ca el să fie, totuşi, puţin greşit. Poate e doar o nuanţă de dimensiune a planului cauzal...
nu ştiu exact.
Ultima afirmaţie mă conduce, totuşi, către singura concluzie posibilă, în
momentul de faţă, vis-a-vis de tot ceea ce am afirmat pînă acum: dacă gîndul şi spaţiul
sunt unul şi acelaşi lucru, iar această afirmaţie este în concordanţă cu echilibrul universal,
atunci toate celelalte expresii şi forme ale lor ar trebui, în mod absolut, să fie expresii ale
unuia şi aceluiaşi lucru, primordial, esenţial, vital, infinit, atotcuprinzător, perfect.
Care este această esenţă primordială? E greu de cuprins cu imaginaţia, însă cert este că
şi aşa, dacă este adevărat tot ceea ce am spus, este doar o fracţiune din ceea ce ar putea fi
cu adevărat, căci am atins cu bună ştiinţă doar o singură dimensiune, în cel mai bun caz
posibil, în cazul în care raţionamentul a fost corect.
Am omis să vorbesc despre suflet, care este complet diferit faţă de spirit, pentru că,
sincer să fiu, dificultăţile pe care le prezintă această necunoscută în marea ecuaţie a vieţii
sunt insurmontabile pentru biata mea minte rătăcită.
Presupun că toate se află la timpul lor, însă acum cînd recitesc ceea ce am scris mi se
pare că nu prea are sens. Dar nu voi şterge, căci am senzaţia că undeva, cîndva voi
înţelege mai bine ceea ce am scris, sau voi corecta greşelile pe care le-am făcut.
Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten de-al meu despre insuficienţele limbajului
atunci cînd vine vorba de a descrie ceva abstract, însă cu adevărat important. Dacă
matematica, limbajul suprem cunoscut de om în momentul de faţă, nu poate demonstra o
portocală, adică mai exact, nu poate produce o demonstraţie după care să pui "=" şi să
scrii "portocală" atunci cum poţi demonstra ceva atît de abstract precum iluzia realităţii...
Presupun că tot ce ne rămîne de făcut este de a savura portocala...

"O, Preafrumoasa mea Tsogyel! Fii mereu atentă asupra faptului că orice aspect al
realităţii, întocmai aşa cum este privit de noi, exact aşa el ne va apărea după aceea."

11.08.09 Timpul şi sfîrşitul său

Ce este timpul, pînă la urmă? La ce ne serveşte? Am recitit, iarăşi, ceea ce am

scris acum cîteva zile şi mi se pare că mă învârt în jurul cozii. De ce, dacă timpul este un
construct uman bazat pe succesiunea evenimentelor, persistă atît de puternic în conştiinţa
omului? Pe undeva, cumva, încep să cred că timpul este o unealtă. Sau cel puţin a fost o
unealtă de care ne-am folosit prea mult. Îmi imaginez că e ca şi cum ne-am încăpăţîna să
folosim obiecte rudimentare în loc să folosim uneltele evului în care trăim.
Este cert şi bine cunoscut faptul că fiecare ev, începînd cu epoca de piatră, a oferit
omului un set de unelte pe care să le folosească şi să le mînuiască după cum consideră.
Însă, evurile s-au succedat şi au oferit, în aceeaşi măsură, omului, diferite unelte pe care
el să le folosească după gradul corespunzător al dexterităţii, imaginaţiei şi gîndirii sale.
Privind acest sistem bine ordonat, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că el se
poate translata şi la nivelul omului. Putem privi omul ca un microcosmos în care evurile
sale interioare se succed cu precizie, la fel ca în universul din exteriorul său. Dar dacă
acest lucru este adevărat, atunci fiecare ev care se succede în interiorul omului vine cu
propriile sale unelte adecvate evoluţiei sale interioare? Dacă da… atunci am reuşit să
confirm filosofiile care spun că umanitatea păşeşte într-o succesiune de dimensiuni
interioare, rînd pe rînd. Nu pot să nu mă întreb, în baza acestei premise, ce fel de unealtă
este şi cărui ev îi aparţine timpul.
Înclin să cred că timpul ţine de raţiune. Desigur, raţiunea dispune de multe alte
unelte, dar ceea ce mă frămîntă cel mai mult este timpul. Oare evul raţiunii a trecut? Nu
ştiu exact cum să formulez ideea asta, e mai mult o temere. Simţim cu toţii că ne
apropiem de o uşă, aflată pe drumul evoluţiei omului. Dar dacă acea uşă trebuie deschisă
cu o anumită cheie? Cheia despre care vorbesc este mai mult o metaforă. Ea cuprinde o
serie de “unelte”. Temerea despre care vorbesc este aceea că noi vom încerca să
deschidem uşa cu cheia greşită.
Cîndva, în trecutul nostru recent, a trăit cel mai mare dintre Maeştrii înălţaţi. El
ne-a vorbit în scurta sa viaţă despre această “cheie”. Ne-a vorbit despre iubire, despre
dragostea pentru omul de lîngă noi. Dacă ne aflăm în evul “inimii” şi nu în cel al raţiunii,
fiindcă acesta din urmă a trecut deja. Să fie acest fapt o parte din frustrarea pe care o
resimt, frustrare pe care cred că din ce în ce mai mulţi oameni încep să o resimtă la rîndul
lor? Să fie oare timpul, dar mai precis, raţiunea o unealtă a evului anterior? Desigur,
raţiunea a fost deosebit de utilă, la vremea ei. Nimeni nu poate nega acest aspect, dar oare
poţi deschide o uşă cu cheia greşită?
În definitive, am înţelesc că nimeni nu poate spune exact ce este timpul, dar
cumva, nu cred că mai contează.

Cineva mi-a spus că “cercetînd trecutul poţi afla ce ai de făcut în viitor”. Nu ştiu
exact dacă este adevărat sau nu, însă eu, unul, am hotărît să îmi concentrez eforturile
într-o altă direcţie, de mine ştiută. Timpul poate să îşi păstreze secretele pentru cine vrea
să le caute, eu caut altceva, dintotdeauna am căutat altceva.

“E pur si muove!”