1

Contractul de imprumut de consumatie

Definitia legala a contractului de imprumut de consumatie

Potrivit art. 2158 NCC, imprumutul de consumatie este contractul prin care
imprumutatorul remite imprumutatului o suma de bani sau alte asemenea bunuri fungibile si
consumptibile prin natura lor, iar imprumutatul se obliga sa restituie dupa o anumita
perioada de timp aceeasi suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeasi natura si calitate.


Specificul contractului de imprumut de consumatie

Specificul imprumutului de consumatie si diferenta fata de imprumutul de folosinta este ca
imprumutul de consumatie are ca obiect bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor.

Intrucat bunurile sunt fungibile si consumptibile, folosinta lor de catre imprumutat
presupune consumarea substantei lor, astfel incat dupa ce se efectueaza aceasta folosinta,
imprumutatul nu va restitui, ca in cazul imprumutului de folosinta, aceleasi bunuri pe care le-a
primit, ci bunuri de aceeasi natura si de aceeasi calitate, in aceeasi cantitate cu cele pe care le-
a primit, ceea ce este posibil datorita naturii lor fungibile.

Daca bunurile sunt fungibile si consumptibile prin natura lor, dar partile se inteleg sa le
priveasca in mod individual si convin ca tocmai bunurile remise sa fie restituite la scadenta, atunci
contractul nu este de imprumut de consumatie, ci de imprumut de folosinta (exemplul
imprumutului celor mai frumoase 10 piersici).

Din faptul ca spre a folosi bunul imprumutatul trebuie sa le consume, rezulta ca
imprumutatul trebuie sa aiba prerogativa dispozitiei asupra acestor bunuri, spre deosebire de
comodatar. De aceea, contractul de imprumut de consumatie este translativ de proprietate ( ! ).


Problema transferului riscurilor

De regula, in cazul contractelor translative de proprietate, riscurile se transmit la predarea
bunului. Insa, in cazul contractului de imprumut de consumatie, prin predare se incheie contractul:
insasi remiterea bunurilor imprumutate formeaza contractul, intrucat si contractul de imprumut de
consumatie este un contract real, ca si contractul de imprumut de folosinta. De aceea, la data
incheierii contractului de imprumut de consumatie, se transmite nu numai proprietatea asupra
bunurilor imprumutate, ci si riscul pierii fortuite a acestor bunuri.

Daca bunurile pier inainte de restituire, imprumutatul este obligat sa procure alte
bunuri de aceeasi natura si calitate, in aceeasi cantitate, pentru a isi executa obligatia de restituire.
Prin ipoteza, bunurile ce fac obiectul imprumutului de consumatie fiind fungibile, va fi intotdeauna
posibila procurarea unor alte bunuri de acelasi gen, astfel incat obligatia de restituire decurgand
din contractul de imprumut de consumatie nu se poate stinge prin forta majora.





2

Termenul de restituire a imprumutului

Din definitie rezulta ca, in mod necesar, obligatia de restituire trebuie sa se execute dupa o
anumita perioada de timp scursa dupa incheierea contractului. In principiu, termenul de restituire
este stabilit de parti, prin chiar contractul de imprumut de consumatie, deoarece obligatia de
restituire presupune prin esenta ei un termen.

Intrucat fara acest termen imprumutatul nu ar fi incheiat contractul, atunci cand partile nu
au prevazut scadenta obligatiei de restituire (termenul imprumutului), oricare dintre ele se poate
adresa instantei, solicitand fixarea acestui termen, instanta putand sa decida in functie de indicii
care decurg din scopul pentru care s-a acordat imprumutul, obligatiile asumate de catre
imprumutat pe langa obligatia de restituire, natura bunurilor date, situatia partilor la momentul
incheierii contractului si modificarile previzibile ale acestei situatii (modificari ulterioare incheieirii
contractlui, dar previzibile la momentul incheierii sale).

Codul civil de la 1864 vorbea in contextul termenului de restituire a imprumutului de
ipoteza in care imprumutatul s-a obligat sa restituie cand va avea mezii (art. 1583 VCC).
Art. 2162, alin. 2 NCC prevede ca, daca s-a stipulat ca imprumutatul va plati numai cand
va avea resursele necesare, instanta, constatand ca imprumutatul le detine sau le putea obtine intre
timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. Din interpretarea textului
rezulta ca cele 3 luni curg de la data la care imprumutatul a detinut sau putea obtine resursele
necesare restituirii sumei sau bunurilor imprumutate.

In legatura cu stabilirea termenului de restituire:

1. solutionarea actiunii privind stabilirea termenului de restituire se face in conditii de
celeritate. Aceste conditii decurg din procedura ordonantei presedintiale;
2. cererea pentru stabilirea termenului imprumutului, intrucat se refera la modalitatea
unei obligatii cu obiect patrimonial, este ea insasi o cerere cu obiect patrimonial. De aceea, aceasta
cerere este supusa prescriptiei in termenul de drept comun de 3 ani, termen care incepe sa curga
de la data incheierii contractului de imprumut. De la implinirea termenului de restituire stabilit
prin hotararea instantei urmeaza sa curga un alt termen de prescriptie si anume termenul de
prescriptie privind dreptul la actiune si dreptul la executarea silita a obligatiei de restituire
insasi. Aceste doua drepturi sunt supuse aceluiasi termen de prescriptie pentru ca, prin ipoteza,
termenul de restituire a fost determinat printr-o hotarare judecatoreasca, care are caracter
executoriu, astfel incat, o data ce acest termen expira, se va putea trece la executarea silita a acelei
hotarari judecatoresti, putand fi obtinuta pe aceasta cale restituirea, amanata pana la respectivul
termen;
3. in principiu, adica in situatia in care imprumutul este cu titlu gratuit, termenul de
restituire este presupus stipulat exclusiv in beneficiul imprumutatului (art. 2161, teza I NCC).
Prin urmare, acesta poate restitui bunurile imprumutate chiar inainte de expirarea termenului, iar
imprumutatorul nu va putea refuza acele bunuri. In schimb, inainte de implinirea termenului,
imprumutatul nu poate fi obligat la restituire, intrucat obligatia sa nu a ajuns la scadenta.


Modul de executare a obligatiei de restituire

In ceea ce priveste modul de executare a obligatiei de restituire, potrivit art. 2164,
imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare
ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora.

3

La art. 2164, alin. 1 NCC se are in vedere imprumutul oricaror bunuri de gen, dar aceasta
regula se aplica si cand bunurile imprumutate sunt sume de bani, astfel incat, indiferent de
devalorizarea monedei sau de eventuala ei crestere, imprumutatul cu o suma de bani va fi tinut, in
absenta unei dispozitii contrare in contractul de imprumut, sa restituie intocmai suma de bani pe
care a primit-o, fara ca aceasta sa fie in vreun fel indexata si fara sa produca dobanzi.
Aceasta regula se numeste regula nominalismului monetar si are caracterul unei reguli
supletive de vointa de la care partile sunt libere sa deroge (art. 2164, alin. 2 NCC).

Potrivit art. 2164, alin. 3 NCC, daca nu este posibil sa se restituie bunuri de aceeasi
natura, calitate si in aceeasi cantitate, imprumutatul este obligat sa plateasca valoarea lor la data si
locul unde restituirea trebuia facuta. Aceasta dispozitie este dificil de inteles, intrucat
imprumutul de consumatie are ca obiect bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier, astfel incat
imprumutatul va avea intotdeauna posibilitatea teoretica sa procure bunuri fungibile cu care sa-si
execute in natura obligatia de restituire.

In concluzie, imposibilitatea prevazuta de art. 2164 NCC nu trebuie inteleasa ca
imposibilitate absoluta, pentru ca in acest caz textul nu ar avea nicio aplicare. De fapt, se are in
vedere ipoteza in care imprumutatul nu si-a indeplinit la scadenta obligatia de restituire si nici nu
are in patrimoniu bunuri de aceeasi natura, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate necesara
pentru ca aceasta obligatie sa poata fi executata silit in natura asupra patrimoniului sau. In aceasta
situatie, imprumutatorul are posibilitatea de a cere executarea prin echivalent a obligatiei de
restituire, obligandu-l pe imprumutat sa plateasca valoarea bunurilor pe care ar fi trebuit sa le
restituie, stabilita in raport cu data si locul la care restituirea trebuia sa fie facuta.

Astfel determinat, echivalentul nu vizeaza decat daunele compensatorii pentru
neexecutarea la timp a obligatiei de restituire. Daca, in schimb, cererea de executare silita prin
echivalent este admisa ulterior scadentei de restituire, aceste daune compensatorii vor putea fi
cumulate cu daunele moratorii menite sa compenseze prejudiciul decurgand din intarzierea in
executare. Cum in acest caz discutam despre intarzierea in executarea prin echivalent a obligatiei
de restituire, adica prin plata unei sume de bani, daunele moratorii vor fi, in lipsa unui prejudiciu
mai mare dovedit de imprumutator, egale cu dobanzile legale penalizatoare aplicate la
cuantumul echivalentului (la valoarea bunurilor supuse restituirii la data si la locul la care ea
trebuia facuta).

In anumite situatii, obligatia de restituire are caracter executoriu: in situatiile in care
contractul de imprumut a fost incheiat prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata
cu data certa, iar termenul contractului a fost prevazut in acest inscris (si daca termenul a fost
prevazut de instanta, si acel termen are caracter executoriu), potrivit art. 2165 NCC.


Obligatia imprumutatorului de a raspunde pentru viciile bunurilor imprumutate

Pe langa obligatia de restituire, contractul de imprumut mai poate antrena un efect
incidental si anume raspunderea imprumutatorului pentru viciile lucrurilor imprumutate
(art. 2166 NCC). Aceasta raspundere incumba numai in legatura cu viciile pe care imprumutatorul
le cunostea la data incheierii contractului de imprumut.

Daca imprumutul este cu titlu gratuit, cum este situatia regula, atunci, in virtutea
raspunderii sale pentru vicii, imprumutatorul va fi dator sa il despagubeasca pe imprumutat pentru
prejudiciile pe care le sufera ca urmare a manifestarii viciilor.

4

In schimb, daca imprumutul este cu titlu oneros, pe langa aceste despagubiri,
imprumutatorul va fi tinut si de o obligatie de restituire, intocmai ca si vanzatorul in legatura cu
pretul vanzarii, in sensul ca imprumutatorul va trebui sa restituie prestatia pe care i-a furnizat-o
imprumutatul ca remuneratie pentru folosinta bunurilor imprumutate. Aceasta prestatie se
numeste dobanda remuneratorie.






Contractul de imprumut cu dobanda

(varietate a contractului de imprumut de consumatie)


Din cele prezentate pana acum a rezultat ca, de regula, imprumutul de consumatie este un
contract unilateral, cu titlu gratuit. Potrivit art. 2159, alin. 1 NCC, in lipsa unei stipulatii contrare,
imprumutul se prezuma a fi cu titlu gratuit.

Imprumutul gratuit este o specie de act dezinteresat prin care imprumutatorul ii confera
imprumutatului un avantaj patrimonial, fara a suferi el insusi pierderea unui drept, dar si fara a
urmari un echivalent pentru avantajul patrimonial conferit celeilalte parti. Avantajul patrimonial
conferit imprumutatului rezida in posibilitatea lui ca intre incheierea contractului si scadenta
obligatiei de restituire sa foloseasca bunurile imprumutate a caror proprietar devine, inclusiv prin
consumarea lor.

Este insa posibil ca, in schimbul acestui avantaj patrimonial, imprumutatorul sa
urmareasca obtinerea unei remuneratii. In acest caz, contractul de imprumut este un imprumut cu
titlu oneros. In cazul imprumutului cu titlu oneros, spre deosebire de cel cu titlu gratuit,
imprumutatorul raspunde si prin restituirea remuneratiei pentru viciile pe care le-a cunoscut cu
ocazia incheierii contractului si care au avut caracter ascuns.

Alte reguli derogatorii aplicabile imprumutului cu titlu oneros:

daca imprumutul are ca obiect o suma de bani, el se prezuma a fi cu titlu oneros
(potrivit art. 2159, alin. 2 NCC) DIFERENTA fata de VCC !!!;
daca in cazul imprumutului cu titlu gratuit termenul de restituire este prezumat a fi in
beneficiul exclusiv al imprumutatului, in cazul imprumutului cu titlu oneros, termenul de restituire
este stipulat in beneficiul comun al imprumutatului si al imprumutatorului, intrucat nu numai
imprumutatului ii profita sa foloseasca bunul pana la expirarea termenului, ci si imprumutatorului
ii profita sa obtina o remuneratie pentru aceasta folosinta, direct proportional cu durata folosirii.
De aceea, sub rezerva unor dispozitii speciale, mai ales in materia imprumutului bancar, in cazul
unui imprumut cu titlu oneros, imprumutatul poate restitui bunurile imprumutate inainte de
scadenta numai daca imprumutatorul este de acord sa primeasca acele bunuri. De regula,
imprumutatorul va fi de acord rezervandu-si dreptul de a primi integral remuneratia pe care si-a
rezervat-o initial;


Atunci cand imprumutul are ca obiect o suma de bani, imprumutul oneros poarta numele
de imprumut cu dobanda. Caracterul oneros al imprumutului determina ca dobanda sa aiba, in
5

principiu, caracter remuneratoriu, in sensul ca ea reprezinta remuneratia datorata de imprumutat
imprumutatorului, in schimbul folosintei sumei de bani imprumutate.

Potrivit art. 1, alin. 2 din OG nr. 13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si
penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale
in domeniul bancar, dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit
termen, calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei obligatiei este
denumita dobanda remuneratorie. Avand in vedere exprimarea generala a textului acestei
definitii a dobanzii remuneratorii, este necesar sa precizam ca regulile imprumutului cu dobanda se
aplica potrivit art. 2167 NCC, in toate cazurile in care in temeiul unui contract se naste o obligatie
de plata cu termen a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, in masura in care nu exista reguli
particulare privind validitatea si executarea acestei obligatii.

*OBSERVATIE: aceste dispozitii se aplica in premisa unei simultaneitati de drept comun a
obligatiilor (ce sunt reciproce si interdependente), daca partile rup simultaneitatea, cand se
prezuma ca se asteapta o remuneratie. Daca obligatiile se executa succesiv si la termene diferite,
prin natura contractului (de exemplu, la contractul de antrepriza), nu se aplica regulile de la
imprumutul unei sume de bani afectata de un termen.
Dobanda remuneratorie are natura juridica a unui fruct civil, in sensul ca dreptul de a
folosi banii imprumutati este exercitat de imprumutator prin intermediul imprumutatului, astfel
incat imprumutatul datoreaza o remuneratie pentru aceasta folosinta. Cel mai adesea in literatura
juridica se spune ca dobanzile remuneratorii sunt fruct civil al sumei imprumutate. Dreptul de a
pretinde dobanzile remuneratorii este un fruct civil al dreptului de a pretinde restituirea sumei
imprumutate.

Datorita acestui fruct civil, contractul de imprumut cu dobanda are un dublu obiect:

pe de-o parte, obiectul sa principal este capitalul, a carui remitere formeaza contractul
si care face de asemenea si obiectul obligatiei de restituire;
pe de alta parte, al doilea obiect al contractului, cu caracter accesoriu, il reprezinta
dobanzile.


In cazul in care capitalul este o suma de bani, orice remuneratie pentru folosinta lui se
numeste dobanda, chiar daca acea remuneratie nu consta ea insasi intr-o suma de bani. Cel mai
adesea, si dobanda consta intr-o suma de bani, insa potrivit art. 1, alin. 5 din OG nr. 13/2011, prin
dobanda se intelege nu numai sumele socotite in bani cu acest titlu, ci si alte prestatii, sub
orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.

Capitalul si dobanda se afla in raport de la principal la accesoriu, dreptul la dobanda fiind
la randul sau considerat ce fiind accesoriu la restituirea capitalului. Din cauza acestei legaturi de
accesorietate, in lipsa unei prevederi contrare, cele doua drepturi urmeaza acelasi regim juridic.
Spre exemplu, in lipsa unei prevederi contrare, obligatia de a plati dobanda este scadenta la acceasi
data cu obligatia de a restitui capitalul. Totusi, aceasta legatura de accesorietate este supletiva de
vointa, iar partile pot separa regimul juridic al celor doua drepturi, prin vointa lor. De regula
(regula statistica si nu juridica), imprumutatorul dintr-un imprumut cu dobanda va prevedea in
contractul de imprumut ca dobanzile sunt scadente inainte de scadenta restituirii capitalului. In alte
cazuri, capitalul se restituie in transe si cu prilejul fiecarei transe de restituire se plateste si
dobanda aferenta capitalului folosit pana la data acelei restituiri.

In privinta libertatii partilor de a stabili plata anticipata a dobanzii, art. 2170 NCC
prevede ca aceasta nu se poate efectua decat pe cel mult 6 luni. Dobanda incasata pe calea acestei
6

plati anticipate ramane insusita imprumutatorului, chiar daca in perioada corespunzatoare platii
anticipate, rata dobanzii scade. Acest efect rezulta din art. 7, teza a II-a din OG nr. 13/2011, potrivit
caruia dobanda incasata prin plati anticipate nu este supusa restituirii, indiferent de variatiile
ulterioare.

Potrivit art. 2170, teza a II-a NCC, daca rata dobanzii nu este determinata, ci
determinabila in functie de anumiti factori si partile prevad plata anticipata a dobanzii,
eventualele surplusuri sau deficite care rezulta din caracterul anticipat sunt supuse compensarii de
la o rata la alta, pe toata durata imprumutului, cu exceptia ultimei rate, care ramane intotdeauna
castigata in intregime de imprumutator.

Spre exemplu, in cazul unui credit primit de la banca, dobanda lunara este stabilita ca avand
o rata EURIBOR + 1. Aceasta dobanda se plateste anticipat. Prin ipoteza, EURIBOR variaza. Plata
anticipata a dobanzii se face in raport cu cotatia EURIBOR din ziua platii, cotatie diferita de EURIBOR
din luna ulterioara. Se va face o regularizare in plus sau minus in functie de evolutia EURIBOR pentru
intreaga luna ulterioara celei a platii. Aceasta este o ipoteza de dobanda determinabila.

In principiu, partile sunt libere sa stabileasca rata dobanzii lor prin contractul de
imprumut. In cazul in care partile nu au stabilit rata dobanzii prin contractul de imprumut, se va
aplica dobanda legala, ca dobanda remuneratorie. Ca regula (regula juridica), rata dobanzii legale
remuneratorii este egala cu rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei (BNR).
Consiliul de administratie al BNR stabileste periodic o rata a dobanzii rata de politica monetara,
care este egala cu rata de referinta si care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

In prezent, rata dobanzii de referinta este de 5,25%.
In raporturile care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, adica in
raporturile care au loc intre particulari sau intre profesionisti fara scop lucrativ (institutiile
publice, fundatiile etc.), prin exceptie, rata dobanzii legale este mai mica si este rata dobanzii de
referinta a BNR diminuata cu 20%, asadar este de 4,2%.

Potrivit art. 2169 NCC, suma de bani imprumutata este purtatoare de dobanda din ziua in
care a fost remisa imprumutatului. Atat obligatia de a restitui capitalul imprumutat, cat si
obligatia de a plati dobanda sunt, in cazul imprumutului cu dobanda, obligatii banesti, cu
exceptia dobanzii stabilita in alt mod si, in consecinta, le vor fi aplicabile dispozitiile art. 1488 NCC.

In consecinta, debitorul se va libera de plata acestor obligatii prin remiterea catre creditor
a capitalului si a dobanzii. Aceasta remitere poate avea prin orice mijloc de plata acceptat, in functie
de obiceiul locului (tot mai adesea are loc prin transfer bancar, dar si prin cecuri, uneori). In cazul
in care se face prin cecuri, potrivit art. 1488, alin. 3 NCC, creditorul care accepta plata prin cec sau
alt instrument de plata este prezumat ca o face numai cu conditia ca acesta sa fie onorat (este
vorba despre ipoteza in care creditorul care a primit cecul ca instrument de plata se deplaseaza la
unitatea emitenta pentru a primi contravaloarea cecului; onorarea reprezinta remiterea de catre
emitent a acelei sume de bani).

In principiu, dobanzile remuneratorii nu se capitalizeaza, in sensul ca nu se adauga la
capital pentru a produce impreuna cu acesta alte dobanzi remuneratorii. Totusi, potrivit art. 8,
alin. 3 din OG nr. 13/2011, partile pot prevedea capitalizarea dobanzilor remuneratorii.
Capitalizarea dobanzii mai poarta si denumirea de anatocism.

Dobanda remuneratorie nu se confunda cu dobanda penalizatoare. Spre deosebire de
dobanzile remuneratorii care, pe baza conventiei exprese a partilor se pot capitaliza, dobanzile
penalizatoare nu se pot capitaliza.
7

Dobanda penalizatoare reprezinta dobanda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru
neindeplinirea obligatiei respective la scadenta. Aceasta definitie rezulta din art. 1, alin. 3 din
OG nr. 13/2011. Ca natura juridica, dobanda penalizatoare nu este fruct civil, ca si dobanda
remuneratorie, ci reprezinta daune moratorii pentru neexecutarea la timp a obligatiei banesti. De
aceea, ii sunt aplicabile dispozitiile art. 1535 NCC:

Daunele moratorii in cazul obligatiilor banesti
(1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul
convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca
vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.
(2) Daca, inainte de scadenta, debitorul datora dobanzi mai mari decat dobanda
legala, daunele moratorii [dobanda penalizatoare] sunt datorate la nivelul aplicabil
inainte de scadenta.
(3) Daca nu sunt datorate dobanzi moratorii mai mari decat dobanda legala,
creditorul are dreptul, in afara dobanzii legale, la daune-interese pentru
repararea integrala a prejudiciului suferit.

Din acest text rezulta ca dobanzile moratorii sau penalizatoare pot fi stabilite prin
conventia partilor, iar in lipsa unei asemenea conventii, sunt egale cu dobanda legala. Dobanda
legala penalizatoare este diferita de dobanda legala remuneratorie. Potrivit art. 3, alin. 2 din
OG nr. 13/2011, rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobanzii de
referinta plus 4 puncte procentuale. Astfel, rata dobanzii legale penalizatoare este de 9,25% la
momentul de fata.
Si aici se aplica dispozitiile art. 3, alin. 3 din OUG nr. 13/2011 pentru raporturile juridice ce
nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, rata dobanzii legale este diminuata
cu 20%. Astfel, rata dobanzii penalizatoare in raporturile dintre particulari si in cele dintre
profesionisti fara scop lucrativ este de 7,40%.

In cazul in care partile au prevazut o dobanda penalizatoare mai mare decat dobanda
legala, aceasta, in principiu, se poate aplica, dar consecinta va fi ca pe langa dobanda penalizatoare,
creditorul obligatiei banesti nu va putea pretinde repararea vreunui alt prejudiciu.
Dimpotriva, daca dobanda prevazuta de parti nu este mai mare decat dobanda legala sau daca acestea
nu au prevazut nimic in legatura cu dobanda penalizatoare, atunci creditorul este indreptatit sa
recupereze, pe langa dobanzile moratorii, daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului
suferit, potrivit art. 1535, alin. 3 NCC.
Aspecte de regim juridic comun al dobanzilor remuneratorii si dobanzilor
penalizatoare


1. In legatura cu conditiile de forma ale conventiilor privind dobanzile, potrivit art. 6 din
OG nr. 13/2011, dobanda trebuie sa fie stabilita prin act scris. Pentru cuantumul dobanzii, aceasta
este o conditie de forma ad validitatem.
In lipsa unui inscris care sa dovedeasca acest cuantum ori elemente necesare pentru
stabilirea lui (spre exemplu, rata dobanzii sau perioada pentru care se datoreaza), se va datora
numai dobanda legala, ceea ce inseamna ca legiutiroul asimileaza lipsa actului scris cu lipsa
dobanzii dintr-un imprumut al unei sume de bani cu titlu oneros. Aceasta conditie de forma a
actului scris este aplicabila atat dobanzii remuneratorii, cat si dobanzii remuneratoare.

2. In legatura cu modul de determinare a nivelului ratei dobanzii in raporturile juridice
care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, in principiu, partile sunt libere
8

sa stabileasca atat rata dobanzii remuneratorii, cat si rata dobanzii penalizatoare. Totusi, aceasta
libertate este limitata, caci in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop
lucrativ, partile nu pot prevedea o rata a dobanzii mai mare cu 50 % decat dobanda legala.

Astfel, in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ:

rata maxima a dobanzii remuneratorii este de cel mult 6,3% ( ! );
rata maxima a dobanzii penalizatoare este de cel mult 11,1% ( ! ).

Prin derogare de la regimul nulitatii partiale a actului juridic, daca partile depasesc
aceste plafoane, sanctiunea este nulitatea absoluta totala a clauzelor care privesc dobanda, astfel
incat, potrivit art. 5, alin. 2, teza finala din OG nr. 13/2011, creditorul va fi, cu titlu de sanctiune,
decazut din dreptul de a primit orice dobanda (inclusiv dobanda legala).

In cazul in care s-a prevazut o dobanda ce depaseste aceste plafoane, imprumutul va fi
considerat cu titlu gratutit (in raporturile dintre particulari sau in raporturi ce decurg din
exploatarea unei intreprinderi fara scop lucrativ).

Potrivit regulilor generale, nivelurile maximale ale dobanzii conventionale vor fi stabilite in
functie de rata de referinta a BNR, in vigoare la data incheierii contractului prin care s-a prevazut
o dobanda, pentru ca regulile de validitate ale contractului (inclusiv obiectul) se determina in
raport cu aceasta data.