Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana-Vasile Dem.

Zamfirescu
Pag 17---41
Ce este psihanaliza?
Posibilitatea unui curs de psihanaliza in invatamantul superior este o noutate absoluta pentru
cultura romana: nici nainte de 1940, nici dup ncheierea celui de al doilea rzboi mondial, un astfel
de curs nu era , din motive diferite , de conceput. Voi vorbi mai pe larg despre aceste motive in cursul
dedicate trecerii in revista a celor mai importante momente ale istoriei psihanalizei in Romnia.
Studen[ii Facult[ii de psihologie a Universitatii ,,Titu Maiorescu'' sunt beneficiarii privilegia[i ai unor
cursuri obligatorii de durata de un an: prezentul curs de ,,ntroducere in psihanaliza'' din anul al treilea
si cursul de,, Psihopatologie psihanalitica'' din anul al patrulea.
Avnd in vedere faptul ca timp de aproape o jumtate de secol ideologia comunista a mpiedicat
ptrunderea psihanalizei in spa[iul cultural romanesc, ceea ce a condus la absenta informa[iilor
despre disciplina ntemeiata de Freud, voi ncerca sa adaptez con[inutul cursului la aceasta situa[ie.
mi propun deci sa va ofer cunotin[e despre fundamentele psihanalizei, cunotin[e care sa va
permit orientarea in domeniu si n[elegerea oricrei direc[ii noi a psihanalizei. Pentru a atinge acest
scop, atitudinea cursului va fi critica si nu dogmatica, prezentnd ideea de incontient in evolu[ia sa
istorica. Astfel, concep[ia lui Freud apare ca o teorie vie, capabila de remanieri succesive, remanieri
impuse nu de pu[ine ori de nnoirile aduse de principalii disiden[i : Adler si Jung.
Pentru ca , in timp ce in Romnia accesul psihanalizei era , in perioada comunista, interzis de o
adevrata cortina de fier culturala, in vestul Europei dezvoltarea ideilor lui Freud se derula continuu si
organic, voi prezenta, ori de cate ori va fi posibil, stadiul atins de psihanaliza contemporana.

Psihanaliza sistem de discipline a!at pe ideea de inconstient
Disciplinele psihanalitice psihoterapia, psihopatologia,psihologia, metapsihologia si psihanaliza
aplicata se afla n interrelatii cronologice si logice. Din punct de vedere cronologic, prima a fost
psihoterapia psihanalitica. Acest fapt documenteaza factualitatea psihanalizei: ea porneste de la o
experienta clinica absolut noua, ceea ce demonstreaza ca acuzatiile aduse de ideologia comunista,
conform carora ideile lui Freud ar fi derivate din filosofia ,burgheza" a lui Schopenhauer si Nietzsche,
nu pot fi sustinute. Teoretizarea experientei psihoterapeutice a condus la constituirea psihopatologiei
psihanalitice, care, la rndul sau, a stat la baza psihologiei psihanalitice. Pe temeiul acesteia s-a
cladit metapsihologia si psihanaliza aplicata.
Structura de rezistenta a acetsei cladiri multietajate o formeaza ideea de inconstient. Psihoterapia
psihanalitica a nregistrat inconfundabil faptul ca n spatele simptomelor nevrotice se afla continuturi
inconstiente. Altfel spus, ca inconstientul poate deveni n anumite circumstante patogen.
Psihopatologia a teoretizat aceasta constatare, iar psihologia afirma ca inconstientul nu este apanajul
nevroticilor, ca si oamenii ,sanatosi" au inconstient. De la psihologie, Freud trece la antropologie si
ontologie, avansnd, pe temeiul ideii de inconstient, idei tot mai generale si mai ndepartate de
psihoterapia fondatoare. n sfrsit, psihanaliza aplicata studiaza produsele culturii majore din
perspectiva inconstientului, demonstrnd ca arta, literatura, religia, filosofia ncorporeaza ntr-o forma
ncifrata continuturi inconstiente.
Psihoterapia. Caracteristici generale
Psihanaliza este prima si cea mai importanta forma de psihoterapie cunoscuta de cultura
europeana. Ea este ,inventata" de Freud, care se pregatise cu toata seriozitatea pentru a deveni
neurolog si care obtinuse rezultate notabile n neurologia de laborator, ntr-o perioada cnd psihiatria
considera ca orice disfunctie psihica, inclusiv nevroza, are un substrat organic, de ordin cerebral. La
nceput mpreuna cu Joseph Breuer, prietenul si mentorul sau pentru un timp, apoi singur, Freud a
nvatat de la pacientele sale isterice ca prin mijloace strict psihice se poate actiona asupra
simptomelor n sensul vindecarii (disparitia simptomelor). Ca ,metoda cathartica", psihanaliza si
propune, utiliznd mai nti hipnoza si apoi asociatia libera, sa dezgroape evenimentul traumatic si sa
elibereze afectul blocat mpreuna cu acesta, ceea ce nu de putine ori conducea la disparitia
simptomelor.
Treptat, psihanaliza se desprinde de aceasta optica medicala, centrata pe simptom, transformndu-
se dintr-o hermeneutica a simptomului ntr-o hermeneutica a fundamentelor personalitatii, ceea ce
echivaleaza cu o deplasare a interesului de la terapie la profilaxie. Nu att disparitia simptomelor
preocupa psihanaliza matura, ci conflictele psihice structurale generatoare de diverse simptome
punctuale. Daca dizolvarea unui simptom prin dezvaluirea cauzelor sale inconstiente directe nu
exclude aparitia unui alt simptom, analiza conflictelor de baza ale nevrozei, cum ar fi conflictul
oedipian, face putin probabila aparitia altor simptome de tip nevrotic.
"!emplu: Daca pacienta despre care vorbeste Freud n studiul ,Predispozitia la nevroza
obsesionala" ar fi beneficiat, dupa prima manifestare a nevrozei sale (isterie de angoasa),
de un tratament psihanalitic adecvat, ea nu ar fi schimbat aceasta forma pe o alta mai grava (nevroza
obsesionala). Analiza initiala nu s-ar fi limitat la fixatia oedipiana
care a produs nevroza de angoasa, ci ar fi cuprins si fixatia mai veche din faza pregenitala (sadic-
anala) cauzatoare a nevrozei obsesionale.
Psihanaliza este o psihoterapie cauzala, fie ca abordeaza simptomul, ca n faza nceputurilor (Studii
asupra isteriei), fie ca abordeaza fundamentele personalitatii ca n faza matura.
Disparitia simptomelor, care-l preocupa pe Freud la nceput, nu se realiza prin actiunea psihica
asupra simptomelor, ca n cazul abordarii prin sugestie hipnotica, ci prin constientizarea ,traumei
infantile", care se afla la baza simptomului. ,Vindecarea" ca maturizare psihica, presupunnd
interesul pentru conflictele fundamentale ale personalitatii, caracteristica pentru psihanaliza matura,
se realizeaza prin constientizarea si depasirea respectivelor conflicte, care se manifesta ca disfunctii
psihice (trecute, prezente si viitoare).
Ca o consecinta directa a orientarii cauzale a psihanalizei ca psihoterapie, trebuie mentionat
caracterul nondirectiv. Psihanalistul nu urmareste sa modifice comportamentul
analizandului sau orientndu-l ntr-o anumita directie prin sugestie sau recomandari directe, utiliznd
ascendentul psihic pe care-l are fata de acesta. O asemenea modificare de comportament produsa
prin influenta psihoterapeutului risca sa fie pasagera, adica sa dureze doar atta timp ct aceasta
influenta se exercita, ceea ce presupune instituirea unei relatii de dependenta fata de terapeut. Din
punct de vedere psihanalitic, un comportament poate fi modificat durabil doar prin accesul la
motivatia sa profunda (inconstienta), prin constientizarea sa, motivatie care se dovedeste de cele mai
multe ori anacronica (neadaptata) personalitatii adulte. Doar extinderea Eului constient prin
includerea motivatiilor inconstiente datnd din perioadele timpurii ale formarii personalitatii asigura,
ntr-o prima faza a psihanalizei, un control mai bun asupra comportamentului, pentru ca n faza
terminala si n cea care urmeaza ncheierii terapiei sa se instaleze modificari durabile ale
comportamentului.
Psihanaliza este o psihoterapie nondirectiva
Deoarece accesul direct al unui tert la desfasurarea procesului psihanalitic este imposibil, profanul
doritor de informatii are la dispozitie doar surse indirecte, cum ar fi: prezentari de caz realizate de
psihanalisti, printre care si cele cinci cazuri celebre analizate de nsusi ntemeietorul psihanalizei,
descrierile literare de tipul romanului, realizate de pacienti sau de analisti, dintre care, n Romnia,
este cunoscut Cuvinte care elibereaza. Romanul unei psihanalize de Marie Cardinal (Editura Trei),
precum si Nu ti-am promis niciodata o gradina de trandafiri de Hannah Green (Editura Trei), filmele
care prezinta prin intermediul imaginilor secvente din psihanalize fictive. Desi n momentul de fata
sunt tari (Germania) n care se practica sistematic, binenteles cu acordul pacientilor, nregistrarea
sonora a dialogului psihanalitic sau filme n care pot fi vizionate simulari ale unor faze ale
psihoterapiei analitice (de exemplu, interviul preliminar), profanul, situatie n care se afla studentul la
psihologie audient al prezentului curs de introducere n psihanaliza, dispune doar de informatii din
prima categorie. Caracterul indirect al acestora poate induce idei false despre natura psihoterapiei
psihanalitice. Printre cele mai raspndite idei de acest tip este aceea ca psihanaliza ca psihoterapie
este un demers exclusivintelectual n care dialogul dintre terapeut si pacient urmareste interpretarea
materialului furnizat de cel din urma: simptome, vise, acte ratate, asociatii verbale, amintiri etc.
Hermeneutica aceasta de tip intelectual ar conduce la constientizarea motivatiilor inconstiente si,
implicit, la disparitia simptomelor sau a conflictelor profunde. De fapt, asa cum comunica o
analizanda, ,niciodata nainte de a ncepe analiza nu m-am gndit ca urmeaza sa simt ceva pentru
psihanalist" factorul afectiv este foarte important n psihanaliza.
Transferul, fenomenul psihic pe care se bazeaza psihanaliza, este de natura preponderent afectiva.
Descoperit pe parcursul dezvoltarii psihanalizei si teoretizat pentru prima data sistematic n 1912 n
articolul lui Freud ,Despre dinamica transferului", transferul devine treptat motorul curei psihanalitice,
iar interpretarea transferului, principalul instrument tehnic. Freud a folosit termenul german
,bertragung" pentru a desemna fenomenul central al psihanalizei, deoarece el descrie foarte bine
ceea ce se ntmpla: n conditiile specifice cadrului psihanalitic, analizandul proiecteaza asupra
analistului atitudini, moduri de relationare si mai ales dorinte si sentimente pe care, n prima sa
copilarie, le-a dezvoltat fata de figurile parentale, precum si fata de alte figuri familiale apropiate.
Transferul este n mod esential o repetitie, o retraire a trecutului n legatura cu persoana analistului.
Daca una dintre cele mai vechi, mai puternice si mai constante dorinte ale umanitatii este miscarea
libera n timp, att nspre viitor, ct si nspre trecut, atunci psihanaliza poate satisface aceasta dorinta
cel putin sub aspectul ntoarcerii n trecut. Senzatia de realitate a trairii transferentiale este suficient
de puternica pentru a sustine aceasta afirmatie. De aceea, psihanaliza mai poate fi definita si ca o
retraire prescurtata a vietii.
nterventia psihanalistului n raport cu transferul consta n esenta n a pune n evidenta caracterul
inadecvat al atitudinilor si sentimentelor transferentiale, inadecvare care se manifesta sub trei
aspecte principale: temporal, al persoanei vizate si al Eului analizandului. Motivatia si
comportamentul persoanei presupun, alaturi de aspectele constiente, si aspecte inconstiente, care tin
de anii primei copilarii, anacronice fata de prezent, adresate, n fond, nu analistului, ci parintilor si,
prin urmare, egodistone (neacceptabile pentru partile mature ale Eului). Prin interpretarea
transferului, care constientizeaza aceste inadecvari, analizandul este pus n situatia de a realiza o re-
traire corectiva. Modificarea schemelor de gndire, afective si de comportament, este rezultatul
nregistrarii inconfundabile si repetate pe parcursul analizei, a caracterului inadaptat al acestora, ceea
ce deschide posibilitatea depasirii blocajelor de dezvoltare si adoptarii de modalitati noi, mature
(adaptate) de relationare.
Desi transferul este un fenomen care se produce n toate situatiile de viata, cadrul analitic
urmareste, prin particularitatile sale, sa-l favorizeze. Daca n orice situatie de viata, dar n special n
relatiile de autoritate (profesor elev sau student, medic pacient, supraordonat ierarhic
subordonat ierarhic), precum si n relatiile de iubire, trecutul nostru este prezent n proportii diferite,
uneori ngrijorator de mari, fara ca aceasta prezenta sa poata fi controlata, psihanaliza, prin cadrul n
care se desfasoara, si propune sa stimuleze actualizarea trecutului pentru a-l putea controla.
Particularitatile cadrului psihanalitic menite a stimula transferul sunt: constanta si neutralitatea
ambiantei. Att constanta, ct si neutralitatea permit realizarea a ceea ce n etologie se numeste
,experiment de izolare". Subiectul este ferit de stimulii mediului sau obisnuit, ntotdeauna
personalizati, si pus n situatia de a proiecta continuturile psihicului sau.
Din punctul de vedere al neutralitatii, cabinetul ideal ar trebui sa fie o ncapere cu peretii albi, n
care sa nu se afle dect mobilierul strict necesar procesului analitic, adica divanul pentru analizand si
fotoliul analistului, precum si o masa cu doua scaune de cealalta parte a camerei pentru ntrevederile
preliminare, asa cum am vazut la presedintele Societatii Germane de Psihanaliza, domnul Boehleber.
n ultimele numere ale revistei Asociatiei Psihanalitice nternationale sunt prezentate fotografii ale
cabinetelor diferitilor psihanalisti din tarile Europei, ceea ce permite nregistrarea gradelor de abatere
de la neutralitatea absoluta. Astfel, putem vedea pe pereti fie diplome care atesta competentele
profesionale ale psihanalistului, fie tablouri. De asemenea, divanul prezinta diferite grade de
austeritate, deci de neutralitate, fapt care relativizeaza cerinta neutralitatii cadrului.
Mai importanta, poate, dect neutralitatea cadrului, neutralitatea analistului nu se reduce la
aspectele exterioare, cum ar fi vestimentatia (care trebuie sa fie discreta si constanta) sau
comportamentul, exprimat paradigmatic prin zmbetul binevoitor, ci se exprima esential prin
dimensiunea interioara: psihanalistul nu trebuie sa introduca n relatia terapeutica problemele
personale, fapt care ar ngreuna sau chiar ar face imposibila analiza transferului.
Cadrul psihanalitic nu creeaza, ci doar stimuleaza transferul.
Una dintre cele mai sugestive metafore pentru ilustrarea procesului analitic bazat pe dezvoltarea si
analiza transferului este cea cinematografica: analizandul proiecteaza pe ,ecranul alb" pe care-l
reprezinta psihanalistul filmul vietii sale, ceea ce-i permite,datorita interventiilor acestuia, n special a
interpretarilor transferului, sa constientizeze si sa deblocheze punctele de blocaj ale dezvoltarii sale.
Dar este si poate fi psihanalistul ntr-adevar un ecran alb? storia mai ndepartata si mai recenta a
psihanalizei demonstreaza ca nu.
Psihanalistul dezvolta reactii afective inconstiente fata de analizand transfer si contratransfer.
Ca orice fiinta umana, psihanalistul manifesta n mod spontan reactii afective inconstiente de tipul
transferului fata de ceilalti oameni, inclusiv fata de analizand. nceputurile psihanalizei, cnd analizele
de formare erau foarte scurte, sunt marcate de cazuri n care psihanalistii nu-si puteau controla
reactiile transferentiale fata de pacienti pentru ca nu se cunosteau suficient la nivel profund. ntr-o
astfel de situatie s-a aflat, de exemplu, celebrul psihanalist maghiar Sandor Ferenczi, care s-a
ndragostit de una dintre pacientele sale, cu care voia sa se casatoreasca (Elma Palos). nterventia
lui Freud, cu care face trei transe de analiza ntre 1914 si 1916, l determina sa renunte la proiectul
sau matrimonial. Acest caz si altele asemanatoare au condus la introducerea analizei personale ca
un element obligatoriu al formarii psihanalitice (1925). n felul acesta se urmarea ca ,petele albe" de
pe harta psihica a psihanalistului sa fie ct mai putine, asa nct reactiile sale transferentiale sa poata
fi controlate.
Spre deosebire de transferul analistului, care este reactia spontana la analizand, contratransferul
este reactia inconstienta a psihanalistului la transferul analizandului. storia psihanalizei a nregistrat
si n aceasta privinta treceri la act contratransferentiale, cazul cel mai cunoscut fiind, poate, cel al lui
Jung, care raspunde sentimentelor pacientei sale Sabine Spielrein, o alta figura celebra a
psihanalizei. Cartea Un triunghi psihanalitic, Sabine Spielrein ntre Jung si Freud, publicata n 2001
de Editura Trei si Editura Curtea Veche, contine detaliile tulburatoare ale acestei relatii, care a
depasit cadrul terapeutic. Alaturi de analiza personala, supervizarea este un alt element al formarii
psihanalitice al carui scop este de a evita astfel de derapaje. Candidatul care ncepe sa practice
conduce primele doua cazuri sub ndrumarea unui psihanalist experimentat, numit psihanalist
formator si supervizor, unul dintre scopurile principale ale supervizarii fiind contratransferul
candidatului, ceea ce permite constientizarea si controlul acestuia.
Att transferul analizandului, ct si contratransferul psihanalistului au fost privite n moduri diferite,
n momente diferite ale istoriei psihanalizei. Ambele au fost considerate, n momentul descoperirii lor
de catre Freud, drept piedici n desfasurarea curei. Ulterior, Freud si-a reconsiderat pozitia fata de
transfer, considerndu-l motorul curei psihanalitice, aspectul fara a carui prezenta, controlata,
psihanaliza nu poate avea loc. n ce priveste utilizarea constructiva a contratransferului, abia n 1954
se poate vorbi de o cotitura clara, cnd s-a constatat ca, ntruct contratransferul este indus de
analizand prin intermediul identificarii proiective, el poate deveni un mijloc extrem de important pentru
cunoasterea inconstientului pacientului.
Relatia dintre psihanalist si analizandul sau nu este doar o relatie fantasmatica, ,de la inconstient
la inconstient", ci este, n acelasi timp, si o relatie de la Eu la Eu, de la constient la constient, numita
n teoria tehnicii psihanalitice ,alianta terapeutica". La diferiti autori, acelasi fenomen este denumit si
,alianta de lucru", ,transfer rational" (Stone, 1967), termen pe care nu-l recomand pentru ca
reprezinta o contradictie n termeni, transferul fiind n mod esential irational, ,transfer matur",
,legatura realista" (Kohut).
n sens larg, alianta terapeutica desemneaza totalitatea factorilor care mentin pacientul n
tratament si-l fac capabil sa depaseasca fazele de rezistenta si transfer ostil. n sens restrns,
singurul adecvat pentru a distinge alianta terapeutica de transfer, termenul se refera la o serie de
caracteristici ale Eului analizandului: a) capacitatea de a fi constient de disfunctia sa psihica. Daca
aceasta capacitate este diminuata sau chiar absenta, perspectivele de reusita ale terapiei
psihanalitice sunt corespunzator diminuate sau chiar absente; b) aspectul constient al dorintei de
vindecare, care motiveaza, mpreuna cu aspectul inconstient, solicitarea ajutorului competent al unui
terapeut; c) capacitatea de a accepta n mod constient scopurile si mijloacele terapiei psihanalitice
(,contractul" initial cu psihanalistul); d) capacitatea de autoobservare; e) capacitatea de a accepta
efortul, durerea si conflictul intern.
Alianta terapeutica are o importanta deosebita pentru desfasurarea terapiei psihanalitice si de
aceea detectarea la pacient a capacitatii de a dezvolta alianta terapeutica are valoare de pronostic n
ce priveste posibilitatea sau imposibilitatea angajarii ntr-o psihanaliza reusita.
!ntre psihanalist si analizand e"ista si o relatie de colaborare constienta, care presupune anumite
calitati ale #ului analizandului.
Psihopatologia psihanalitica
Experienta psihoterapeutica, initial cu totul inedita si lipsita de prejudecati teoretice, a fost treptat
sintetizata la nivelul teoriei, ceea ce a dat nastere psihopatologiei si teoriei tehnicii psihanalitice. n
esenta, prima este o teorie a conflictului inconstient. Disfunctiile de tip nevrotic au, dupa Freud, drept
miza conflictul dintre tendintele instinctuale, n special sexuale, tinnd de sexualitatea infantila, asa
cum se manifesta n etapa oedipiana, si cerintele culturale, care le interzic. La baza psihopatologiei
psihanalitice a stat la nceput etiologia sexuala a nevrozelor. Conflictul patogen era, dupa Freud, n
exclusivitate un conflict ntre dimensiunea instinctuala sexuala si normele culturale, ceea ce a dat
nastere, n cadrul miscarii psihanalitice, la numeroase dispute si a condus la separarea ctorva
discipoli importanti, cum ar fi Adler si Jung, de maestru. Adler este primul care sustine despre
conflictul nevrotic ca se poate desfasura si ntre continuturi psihice noninstinctuale (nonsexuale);
conflictele patogene cele mai importante se petrec ntre continuturi care tin de dimensiunea sociala a
omului, adica ntre dorinta de autoafirmare, care pentru Adler nu este de natura biologica, ci strict
psihica, si simtul social (normele culturale). Nevroza este expresia esecului de a socializa dorinta de
autoafirmare, de a gasi cai acceptabile social de manifestare pentru dorinta de autoafirmare. .i la
Jung, care defineste nevroza ca pe o dezvoltare unilaterala, dezechilibrata, ca pe o dificultate a Eului
n relatia cu unul sau mai multe complexe, importanta factorului sexual ca generator de conflicte
nevrotice scade considerabil.
Dezvoltarea teoriilor etiologice n psihanaliza a accentuat tendinta de relativizare a factorului
sexual. Astfel, Heinz Hartmann, unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai psihologiei Eului,
subliniaza importanta majora a agresivitatii ca factor instinctual nonsexual pentru aparitia nevrozelor.
Conflictele interne se structureaza drept conflicte ntre nevoile instinctuale libidinale si ne-voile
instinctuale agresive. Ulterior au fost puse n evidenta, pe masura ce psihologia psihanalitica a
dezvoltarii s-a maturizat, noi surse de conflict. Astfel, o mare importanta au dobndit conflictele dintre
nevoia de dependenta,
sprijin, legatura si nevoia de autonomie, independenta, separare. Psihologia sinelui (Kohut) a introdus
n teoria conflictului factorul narcisic, orientat pe de o parte spre asigurarea valorii proprii si a
mentinerii acesteia, iar pe de alta parte, spre siguranta si buna functionare a organismului. Nevoile
narcisice pot intra n conflict att cu nevoile instinctuale si cu nevoile care tin de dependenta, pe de o
parte, ct si cu nevoile de independenta, pe de alta parte.
Prelucrarea psihica a conflictelor ireconciliabile se realizeaza prin producerea formatiunilor de
compromis. Simptomele nevrotice si trasaturile de caracter nevrotice
constituie astfel de formatiuni de compromis. Caracteristica unor astfel de formatiuni de compromis
patologice consta n aceea ca partea de satisfacere a comportamentelor instinctuale, ca si a
dorintelor inconstiente de relationare este mult prea mica, din cauza unor reglementari extrem de
restrictive, pentru ca nlaturarea sentimentelor de neplacere insuportabile sa reuseasca. Rezultatul
este aparitia unor fenomene de dezechilibru, de autodistrugere, precum si perturbarea anumitor
functii ale Eului.
Simptomul nevrotic este o formatiune de compromis rezultata din prelucrarea psihica a unui conflict
inconstient.
Psihanaliza ca psihologie a inconstientului
Cnd a constatat, pe baza identitatii structurale ntre simptomul nevrotic, pe de o parte, si vis, act
ratat, cuvnt de spirit, produse culturale, pe de alta parte, ca ntre ,normal"si ,patologic" exista doar o
deosebire de grad, si nu una de natura, Freud a trecut de la psihopatologie la psihologie. ntr-un curs
ulterior voi dezvolta si argumenta pe larg punctul de vedere psihanalitic asupra relatiei boala
sanatate psihica.
n calitate de psihologie, psihanaliza este o psihologie a inconstientului, spre deosebire de
psihologia prefreudiana, care este o psihologie a constiintei. Marea majoritate a disciplinelor pe care
vi le nsusiti la Facultatea de psihologie tin de categoria cuprinzatoare a psihologiei constiintei, adica
a acelei psihologii care studiaza fenomenele psihice constiente sau accesibile n mod direct
constiintei. Spre deosebire de aceasta, psiholo$ia inconstientului studiaza acele fenomene psihice
care nu sunt accesibile n mod direct constiintei, ci doar datorita interventiei interpretarii de tip
psihanalitic. Psihanaliza inconstientului nu anuleaza psiholo$ia constiintei, ci o completeaza. Din
momentul aparitiei psihanalizei, psihologia nceteaza sa mai fie doar o psihologie a fenomenelor
constiente. De altfel, descoperirea inconstientului psihic va revolutiona nu numai psihologia, ci si
celelalte stiinte ale omului: filosofia, antropologia, sociologia, estetica etc. Daca ar fi sa formulez n
putine cuvinte si ntr-un mod sugestiv esenta psihologiei inconstientului, as spune ca ea consta n
ideea ca si oamenii sanatosi, nu numai nevroticii, au inconstient. ar inconstientul oamenilor sanatosi
are aceleasi continuturi ca si inconstientul nevroticilor.
Primele continuturi ale inconstientului descoperite de psihanaliza au fost de natura instinctuala
(acele componente ale sexualitatii umane neacceptate de cultura). Cea mai adecvata formulare
despre inconstient datnd din perioada nceputurilor psihanalizei i apartine lui Freud, care afirma ca
inconstientul este preistoria dezvoltarii libidoului. Cu alte cuvinte, ntemeietorul psihanalizei a
constatat ca tendintele sexualitatii cele mai expuse refularii datorate cenzurii culturale apartin
sexualitatii infantile, acelei sexualitati care se manifesta pna la vrsta de sase ani. Desi diferite
aspecte ale sexualitatii infantile au fost dintotdeauna observate, Freud este primul care le
teoretizeaza. O expunere a teoriei freudiene despre sexualitatea infantila voi face peste cteva
cursuri, dupa ce voi fi prezentat principalele produse psihice n care inconstientul are o pondere
majora.
Dezvoltarea psihanalizei ca psihologie a inconstientului s-a realizat n mai multe directii. Alaturi de
adncirea descoperirilor lui Freud, noi si noi continente ale inconstientului au fost descoperite. Adler,
care trece drept primul disident, pune n atentie continuturile sociale ale inconstientului. Dorinta de
autoafirmare, care reia nietzscheana vointa de putere si corelativele sentimente de inferioritate, se
afla n prim-planul atentiei lui Adler. Un alt disident important din prima perioada de dezvoltare a
psihanalizei, C.G. Jung, descrie o alta zona a inconstientului, suprapersonala, adica independenta de
experientele individuale ale ontogenezei, si anume inconstientul colectiv. Psihanaliza jungiana
demonstreaza ca, alaturi de continuturile inconstientului personal, exista continuturi ale
inconstientului colectiv arhetipurile , care ar proveni din experientele fundamentale (filogenetice)
ale omului ca specie. Ultima parte a cursului va fi dedicata contributiei lui Jung.
Freud nsusi, n cea de a doua parte a operei sale, de dupa 1920, si modifica viziunea asupra
inconstientului, acceptnd alaturi de ,inconstientul de jos", produs de refulari, si un ,inconstient de
sus", un inconstient alcatuit din norme culturale interiorizate afectiv n prima copilarie. Aceasta
instanta superioara este numita de Freud Supraeu. n ultima conceptie despre psihic a lui Freud,
chiar Eul avea o dimensiune inconstienta. Expunerile dedicate conceptiei freudiene despre structura
psihicului vor dezvolta acest cmp teoretic.
Procesul de ,desexualizare" a inconstientului si, implicit, a psihanalizei este continuat de teoria
,relatiei cu obiectele", initiata de Melanie Klein. Paradigmatica pentru aceasta orientare este
conceptia lui Fairbairn despre refulare. Desi aceasta ramne un proces de aparare important, ea nu
mai vizeaza continuturi instinctuale, ci structuri ale Eului si obiecte interne. deea poate fi ilustrata de
modul n care functioneaza refularea n relatia
cu mama. nitial copilul scindeaza imaginea mamei n obiect bun si obiect rau cu scopulde a-i diminua
ambivalenta. Apoi, pentru a realiza un control mai bun, interiorizeaza obiectul rau, care este supus
refularii. Cum anumite parti ale Eului ramn legate de obiectul refulat, procesul refularii vizeaza si
anumite parti ale Eului.
ndiferent de modul n care este abordat si conceput de diferitele scoli ale psihanalizei,
inconstientul este recunoscut de toate acestea ca un factor dinamic, ceea ce a adus psihanalizei si
denumirea de psihologie dinamica. Caracteristica dinamismului inconstientului se refera la tendinta
acestei zone obscure a psihicului de a se manifesta la nivelul constientului. O astfel de manifestare
este rareori nemijlocita: cnd este vorba de continuturi refulate, manifestarea n planul constiintei va fi
deformata, ncifrata, mascata pentru a o face de nerecunoscut pentru instantele socializate; chiar
atunci cnd nu sunt n joc continuturi refulate, cum este cazul inconstientului colectiv, manifestarea
acestuia la nivelul constiintei este una simbolica, prin urmare, tot indirecta.
#etapsihologia
Sensul n care este utilizat termenul ,metapsihologie" se refera la dimensiunea cea mai generala si
mai ndepartata de experienta a psihologiei inconstientului. Este vorba mai ales de modele
conceptuale de tipul celei de a doua viziuni asupra aparatului psihic, divizat n instante (Se, Eu,
Supraeu). Principiile, conceptele fundamentale, modelele teoretice, precum si perspectiva dinamica,
topica si economica dau continut metapsihologiei. Lucrarile n care sunt expuse ideile
metapsihologice ale lui Freud autitluri semnificative: ,Proiect de psihologie" (1895), ,Formulari asupra
celor doua principii ale functionarii psihice" (1911), ,Dincolo de principiul placerii" (1920), ,Compendiu
de psihanaliza" (1940).
Desi nsusi Freud vede n metapsihologie o modalitate de a-si satisface nclinatiile filosofice
manifeste nca din prima tinerete, asa cum reiese dintr-o scrisoare catre prietenul sau Fliess,
prezentarile acestei dimensiuni a psihanalizei neglijeaza acest aspect.
Din punctul meu de vedere, sensul propriu al termenului de ,metapsihologie", termen construit
dupa modelul termenului ,metafizica", termen care literal nsemna ,dupa fizica", adica disciplina care
trata principiile prime ale lumii fizice, naturale, este acela de filosofie prima, de ontologie psihanalitica.
Aici se ncadreaza n mod indiscutabil cea de a doua teorie despre instincte a lui Freud, formulata
ncepnd cu 1921.
nsusi ntemeietorul psihanalizei recunoaste ca a dat fru liber vocatiei sale filosofice, speculatia
depasind cu mult materialul faptic (clinic), care-i serveste ca punct de plecare.Cele doua instincte
fundamentale despre care vorbeste Freud acum, Eros si Thanatos, depasesc, n ce priveste
semnificatia, cu mult sfera psihologiei sau biologiei, avnd functia teoretica, asemeni principiilor prime
din filosofia elina, de a explica o regiune a existentei si anume biosfera. ,Secretul vietii", cum se
exprima Freud, ar consta n lupta eterna dintre Eros si Thanatos, dintre instinctul vietii si instinctul
mortii. n cursul dedicat ultimei teorii despre instincte, voi expune pe larg conceptia lui Freud si
controversele pe care le-a provocat.

Psihanaliza aplicat$
Prin termenul de ,psihanaliz aplicat" trebuie nteleas aplicarea cunostintelor obtinute n terapia
psihanalitic la ntelegerea produselor culturii. Mai concret, este vorba de dezvluirea filonului
inconstient din marile opera culturale si a modului n care inconstientul este ncifrat, deghizat, la
nivelul textului literar, filosofic, religios etc. n termeni mai putin tehnici, se poate spune c nu numai
oamenii ,sntosi" au inconstient, asemeni nevroticilor, ci si marii creatori, inconstientul lor mbrcnd
forme specifice de manifestare n produsele spirituale. Trecerea de la psihopatologie la psihanaliza
aplicat este mijlocit de psihologia inconstientului. Precizez c psihanaliza aplicat nu reduce spiritul
la suflet (psihic), ci demonstreaz convingtor prezenta continuturilor psihice inconstiente n marile
opere culturale, fr s conteste specificul acestora, de exemplu, ireductibilitatea valorii estetice. Asta
nseamn c nu continutul psihic (inconstient sau constient) produce valoarea estetic, ci talentul
creatorului.
Tendintele oedipiene refulate produc la nevrotic simptome, la omul s%n%tos psihic, disconfort
psihic, iar la creatorul de $eniu, opere literare de mare valoare, cum este &amlet de Sha'espeare.
#lemente de istoria psihanalizei ((
Cele mai frecventate dimensiuni ale psihanalizei aplicate sunt psihanaliza literaturii si psihanaliza
artei. Faptul acesta se explic nu numai prin dorinta lui Freud si a altor psihanalisti de a-si verifica
teoriile n legtur cu dou dintre domeniile cele mai importante ale vietii spirituale, ci si prin
ncercarea de a populariza psihanaliza prin modalitti accesibile profanului. ntr-unul din cursurile
ulterioare, voi ilustra prin cteva exemple psihanaliza literaturii.
Pag %&'-'()
Inconstientul si structura psihicului
Descoperirea inconstientului de catre Freud pe baza unei experiente psihoterapeutice a schimbat
viziunea existenta despre psihic, care de acum nainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta.
Reamintesc faptul ca n psihologia prefreudiana fenomenele care nu aveau atributele constientei
cadeau n afara psihologiei.
ntr-o istorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata alaturi
de teoria copernicianasi de teoria evolutiei din biologie. Asa cum, prin teoria coperniciana, pamntul
si implicit omul pierd privilegiul de a se afla n centrul lumii planetelor, pamntul devenind o planeta
printre altele; asa cum, n conformitate cu teoria evolutiei speciilor, omul pierde privilegiul de a fi
ncununarea creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al mutatiilor si selectiei; tot astfel, n
virtutea descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul de a fi stapn n propria casa (lumea
interioara), dovedindu-se ca este adesea supus fortei inconstientului, omniprezent n gndurile,
actiunile si operele noastre culturale.
mpreuna cu psihologia, celelalte stiinte ale omului au trebuit satina seama de existenta
inconstientului. Filosofia, de exemplu, care are ca obiect de studiu spiritul uman, este pusa n situatia
de a renunta la doua din propozitiile sale fundamentale: la ideea despre puritatea spiritului si la ideea
ca spiritul este n mod necesar constient. Psihanaliza aplicata a documentat convingator impuritatea
spiritului (n literatura, religie, filosofie, morala regasim elemente din sufletul inconstient) si tot
psihanaliza, n special cea jungiana, a descoperit spiritul inconstient (arhetipurile). De asemenea,
disciplinele care studiaza comportamentul social al omului psihologia sociala, sociologia, etica,
antropologia culturala vor include n consideratiile lor inconstientul. Pentru a cita o sursa de
autoritate, notiunea de Supraeu constituie pentru sociologul Talcot Parsons puntea de legatura
directa ntre psihanalizasi sociologie prin aceea ca descrie interiorizarea valorilor si normelor sociale.
As mai mentiona aici etnopsihanaliza, care studiaza bolile psihice n corelatie cu contextele culturale
din perspectiva principiilor psihanalizei.
n interiorul psihanalizei freudiene, ale carei principii esentiale vi le prezint acum, au existat doua
teorii despre psihic si structura sa, diferite att ca grad de elaborare, ct si n ce priveste conceptia
despre inconstient si locul sau n viata psihica. n prima teorie, mentinuta pna n 1920, psihicul era
mpartit n trei instante: constient, preconstient, inconstient. ntre cele trei sisteme exista cenzuri care
controleaza trecearea dintr-unul n altul. Spre deosebire de a doua teorie despre psihic, mult mai
elaborata, prima teorie, relativ simpla, pare sa aiba ca obiectiv principal gasirea unui loc
inconstientului, care apare ca substantiv (instanta), n structura psihicului. n al doilea rnd, separarea
n instante din prima teorie face inteligibil conflictul psihic care se desfasoara ntre instante.
Cea de a doua teorie despre psihic
Principala nnoire adusa de cea de a doua teorie despre psihic o constituie restructurarea viziunii
despre inconstient. Acesta nu mai este o instanta de sine statatoare, desemnata n planul teoriei
printr-un substantiv, ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care structureaza psihicul (Se,
Eu, Supraeu), un adjectiv. Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai este echivalent cu refulatul, cu
acele aspecte ale naturii umane respinse de cultura. Si Eul, care n prima teorie era epuizat de
constient, are o dimensiune inconstienta. De asemenea, Supraeul, instanta care ncorporeaza
valorile fundamentale ale vietii culturale, este n mare parte inconstient. Pentru prima data, Freud va
vorbi, dupa 1920, nu numai de un ,inconstient de jos", de un inconstient teluric, depozitar al
reziduurilor prelucrarii zestrei naturale a omului, ci si de un ,inconstient de sus", de un inconstient
spiritual.
*e-ul instanta pulsionala a psihicului
ncep prin cteva consideratii referitoare la traducerea n limba romna a termenului german
utilizat de Freud ,das Es". Astfel de consideratii sunt necesare pentru o mai buna ntelegere de
catre vorbitorii de limba romna a gndirii lui Freud. n limba germana, termenul psihanalitic este
rezultatul substantivarii pronumelui impersonal ,es". n limba de origine prin el se desemneaza un
impersonal extrauman, cel al fortelor naturii, ca n sintagmele: ,es regnet" (ploua), ,es schneit"
(ninge), ,es donnert" (tuna) etc. mpersonalul uman, adica absenta unei persoane determinate ca
subiect, este desemnat prin alt pronume man, ca n expresiile ,man sagt" (se spune), ,man pflegt"
(se obisnuieste) etc.
n limba romna, prima traducere a lui ,das Es" a fost ,sinele", traducere realizata mai ales sub
influenta analizei sensurilor profunde ale unor cuvinte din limba romna ntreprinsa de Constantin
Noica n Rostirea filosofica romneasca. Conform acestei analize, sensurile principale ale cuvntului
sine trimit la interioritate, dar si la transcendenta n raport cu subiectul uman, ceea ce m-a autorizat
sa-l folosesc pentru a reda interioritatea si transcendenta lumii instinctelor n raport cu subiectul care
o contine. n limba franceza, prima traducere a lui ,das Es" a fost ,soi", fapt care de asemenea a
influentat prima traducere romneasca.
Principalul inconvenient al amintitei traduceri este ca poate crea confuzii terminologice legate de
alte orientari psihanalitice. n psihanaliza jungiana, unul din termenii centrali este ,das Selbst", care n
limba romna poate fi tradus doar prin ,sine". nsa ,das Selbst" si ,das Es" au sensuri deosebite, iar a
le traduce n limba romna prin acelasi termen ar conduce la grave nentelegeri.
Pentru a evita acest inconvenient s-a apelat la redarea lui ,das Es" prin ,se", care exprima att
impersonalul fenomenelor naturii din sintagma cum ar fi ,se nsereaza", ct si impersonalul uman din
sintagme cum ar fi ,se spune", ,se obisnuieste".
n limba franceza, n ultima generatie de traduceri din opera lui Freud se foloseste pentru a reda
impersonalul termenului german pronumele ,a", n timp ce traducerile englezesti prefera un
echivalent preluat din limba latina: ,id". n calitate de instanta a psihicului, Se-ul constituie
dimensiunea sa instinctuala (pulsionala). Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor,
n cea mai mare parte inconstiente; caracterul inconstient provine din faptul ca anumite pulsiuni, cum
ar fi pulsiunea de moarte, nu au acces la constiinta, precum si din faptul refularii, ndepartarii din
constiinta a anumitor elemente incompatibile cu cerintele culturii. O parte din tendintele pulsionale pot
deveni motive constiente ale comportamentului. n toate culturile, sexualitatea legata de reproducere,
de exemplu, este acceptata. n anumite culturi, agresivitatea este valorizata pozitiv si deci acceptata.
Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice), Se-ul este rezervorul de
energie al psihicului; din punct de vedere dinamic (aspectul raportului dintre fortele psihice), Se-ul
intra n conflict cu Eul si Supraeul; din punct de vedere genetic, Se-ul constituie materialul din care se
formeaza Eul si Supraeul. Cele doua instincte/pulsiuni fundamentale sunt, pentru ultima teorie despre
psihic, instinctul mortii, caruia i corespunde principiul repetitiei, si instinctul vietii, caruia i corespund
principiul placerii si forma sa modificata principiul realitatii.
Comparnd Se-ul din a doua teorie despre psihic cu inconstientul din prima teorie despre psihic,
constatam ca primul preia continuturile celui de-al doilea, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a
inconstientului, pentru ca inconstientul nu se mai suprapune acum cu refulatul. Spre deosebire de
prima teorie despre psihic, care punea accentul pe discontinuitatea dintre instantele psihice, pe de o
parte, si pe cea dintre psihic si biologic, pe de alta parte, a doua teorie despre psihic privilegiaza
continuitatea dintre biologic si psihic, precum si pe cea dintre instantele psihice: Eul se dezvolta din
Se. n ceea ce priveste functionarea, Se-ul preia integral caracteristicile functionarii inconstientului:
predominarea proceselor primare, organizarea complexuala, dualismul fortelor pulsionale si al
principiilor care le corespund.
"ul+ instanta de comandasi control a psihicului
Centrat n jurul constiintei, nglobnd preconstientul si avnd o dimensiune inconstienta, Eul
organizeaza ntreaga activitate psihica. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii externe cu
cerintele Se-ului si Supraeului.
Cea mai importanta functie a Eului este autoconservarea organismului. Pentru a o ndeplini este
indispensabila cunoasterea realitatii externe si acumularea n memorie a experientelor realizate.
O alta functie esentiala a Eului, legata de prima, o reprezinta testarea realitatii. Pentru adaptare,
distingerea realitatii psihice de realitatea externa este de prima importanta. Sanatatea mentala a
individului depinde de capacitatea de a discerne daca ceea ce este preceput apartine lumii interioare
sau exterioare. Nevrozele si psihozele se caracterizeaza printr-o perturbare mai putin pronuntata sau
mai pronuntata a testarii realitatii.
A treia functie importanta a Eului este modificarea realitatii n functie de scopurile sale. Pentru
aceasta, Eul si utilizeaza cunostintele despre realitate si actioneaza prin intermediul aparatului
muscular, al carui control l detine. Una dintre functiile interne ale Eului este controlul Se-ului, al vietii
instinctuale: Eul permite doar acea cantitate de satisfactie pulsionala care nu pericliteaza
conservarea organismului. Pentru a realiza functia de control a cerintelor instinctuale, Eul dispune de
un set de mijloace defensive numite n psihanaliza ,mecanisme de aparare ale Eului". Termenul, si
nu ideea, mi se pare o reminiscenta a influentei fizicii clasice asupra psihologiei si-i prefer varianta
,mijloace de aparare ale Eului". Datorita importantei acestor mijloace defensive, precum si faptului ca
mpreuna alcatuiesc dimensiunea inconstienta a Eului, le voi acorda cteva cursuri ulterioare.
Genetic vorbind, Eul se formeaza din Se si parcurge o succesiune de etape pna la atingerea
maturitatii. La nceput, Eul n formare coincide cu Se-ul si se pune total n slujba realizarii cerintelor
acestuia. Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, Eul ideal asa este numita faza de
deplina coincidenta ntre Eu si Se ncepe sa cada n desuetudine pe masura ce realitatea (familia)
se opune tot mai mult satisfacerii complete a cerintelor copilului.
Maturitatea psihica este atinsa n momentul n care Eul dobndeste autonomie n raport cu
celelalte instante psihice (Se, Supraeu). Asadar, vom vorbi de un Eu matur atunci cnd Eul nu mai
este comandat de Se si tutelat de Supraeu, reusind sa-si ndeplineasca functia de comandasi control
a vietii psihice.
*upraeul+ sau ,inconstientul de sus-
Considerat de Freud ca instanta-cenzor n raport cu Eul, Supraeul, n cea mai mare parte
inconstient, are functii pe care le putem numi fara rezerve drept spirituale: de constiinta morala, de
autoobservare, de formare a idealurilor.
Ca si descoperirea refulatului sau a ,inconstientului de jos", cum mai este numit, descoperirea
Supraeului se bazeaza pe experienta psihoterapeutica a lui Freud. Adesea, rezistenta pe care o
opune pacientul de psihanalizaconstientizarii refulatului este inconstientasi este rezultatul actiunii
Supraeului.
Descoperirea si tematizarea ,inconstientului de sus" este poate tot att de importanta ca si
descoperirea inconstientului rezultat din refulare. n felul acesta, att viziunea despre inconstient a
psihanalizei, ct si viziunea sa despre om devin complete. Conceptul de Supraeu este important nu
numai pentru psihologie si antropologie, ci si pentru filosofie, unde deschide un nou capitol, si anume
cel dedicat spiritului inconstient.
Desi este indubitabil un termen apartinnd celei de a doua teorii despre psihic, Supraeul nu este
lipsit de antecedente teoretice n prima teorie despre psihic, unde i corespunde, de exemplu,
termenul de cenzura a visului.
Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, formarea Supraeului este legata de declinul
complexului Oedip, care statistic vorbind are loc n jurul vrstei de 5-6 ani. n esenta, este vorba de
renuntarea la dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate fata de parintele de
acelasi sex perceput ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de parinti n urma unui proces
de identificare. La nucleul Supraeului format din interzicerea dorintelor incestuoase si agresive
(distructive) care au ca obiect parintii se adauga pe parcursul perioadei de latenta elemente
adiacente de ordin etic si estetic preluate de la educatori, nvatatori, profesori.
Si n privinta Supraeului, psihanalistii postfreudieni au adus modificari importante conceptiei
freudiene. Astfel, Melanie Klein a afirmat existenta unui Supraeu precoce pornind de la constatarea
unei surprinzatoare angoase si culpabilitati la copilul foarte mic (sfrsitul primului an de viata).
Acestea ar rezulta din interiorizarea obiectului primar care asigura instantaneu functiile Supraeului. n
al doilea rnd, spre deosebire de Freud care considera functia idealului ca una dintre functiile
Supraeului si considera Supraeul si dealul Eului ca sinonime, unii psihanalisti contemporani, cum ar
fi Daniel Lagache si Janine Chasseguet-Smirgel. vad n dealul Eului o structura aparte si nu doar o
functie a Supraeului. Prin aceasta cei doi ntlnesc pozitia mai veche a lui Hermann Nunberg, pentru
care dealul Eului ar fi predominant matern si ar ncepe sa se dezvolte nca din perioada pregenitala,
n timp ce Supraeul ar fi predominant patern si s-ar forma pe parcursul fazei falice. Primul, bazat pe
iubirea pentru mama, ar fi stimulativ, n timp ce al doilea, constituit pe baza fricii de pedeapsa, ar fi
constrngator.
#orala inconstientasi morala constienta
mportanta teoreticasi practica (terapeuticasi extraterapeutica pentru autocunoastere si orientare n
viata cotidiana) a descoperirii si teoretizarii moralei inconstiente ma determina sa insist, dintre
functiile Supraeului, asupra functiei morale.
Ca tip de moralitate, morala inconstienta face parte dintre moralele eteronome. Comandamentele
morale sunt interiorizate fara asimilare n Eu. Formarea Supraeului marcheaza doar interiorizarea
relatiei dintre parinte si copil, asa nct, pentru morala inconstienta, binele si raul echivaleaza cu ceea
ce obtine aprobarea sau dezaprobarea parintelui interiorizat, iar virtutea suprema o reprezinta
supunerea. Si din alta perspectiva, cea a psihologiei genetice, prima forma de morala din viata
copilului este de tip eteronom, ceea ce provine dinrespectul unilateral al copilului fata de parinte,
considera J. Piaget.
n ce priveste natura interiorizarii, aceasta este exclusiv afectiva, fara participarea reflexiei, a
alegerii constiente. Prghiile interiorizarii sunt sentimentele pozitive fata de parinti, precum si cele
negative, n special frica.
Natura elementelor constitutive ale Supraeului determina caracterul permanent sau tranzitoriu al
functiilor sale: a) datorita nucleului (interdictia tendintelor sexuale incestuoase si agresive, asa cum
se manifesta n special n perioada oedipiana), Supraeul exercita functia permanenta a asigurarii
integrarii individului n cultura. Dupa cum se stie, una dintre particularitatile esentiale ale omului ca
fiinta culturala o constituie interzicerea incestului; b) n virtutea elementelor adiacente (totalitatea
valorilor si normelor preluate, de asemenea afectiv, ulterior cristalizarii Supraeului), morala
inconstienta joaca temporar rolul de instanta morala suprema. Reevaluarile morale care se produc pe
parcursul vietii vizeaza tocmai aceasta dimensiune a Supraeului.
Din natura moralei inconstiente deriva modul sau de functionare care este mai bine pus n
evidenta de compararea cu functionarea moralei constiente. Trei vor fi punctele de raportare ale
comparatiei: datoria, culpabilitatea si mijloacele de actiune.
Din punctul de vedere al datoriei, se poate spune ca imperativele care emana de la Supraeu sunt
categorice, fiind resimtite de subiect ca o constrngere interioara imediata. Morala inconstienta este o
morala a datoriei neconditionate. Pe buna dreptate, Ch. Odier subliniaza caracterul inconstient al
conflictului dintre tendinta imoralasi instanta morala, faptul ca este vorba despre un conflict exterior
Eului, ceea ce exclude alegerea liberasi judecata de valoare.
n planul moralei constiente, datoria este conditionata de alegerea ntre fortele conflictului care se
desfasoara constient. Cele mai frecvente conflicte morale se produc ntre placere si datorie, iubire si
ura, interesul personal si interesul suprapersonal. Judecata de valoare constienta ntemeiaza
sentimentul obligatiei.
Eficienta oricarei morale este asigurata de sentimentul de culpabilitate. Ca instanta inconstienta,
Supraeul produce un sentiment de culpabilitate inconstient. Particularitatea sa este independenta fata
de realizarea raului. Cu alte cuvinte, dorintele sau tendintele refulate trezesc, nainte de orice actiune,
reactia culpabilizanta a Supraeului. Uneori, presiunea sentimentelor de vinovatie este att de
puternica, nct genereaza fenomenul paradoxal al raufacatorilor din sentiment de culpabilitate.
Pentru a controla tensiunea interioara provocata de conflictul dintre Supraeu si refulat, copiii, dar si
adultii cu o structura psihica fragila realizeaza actiuni condamnabile sau chiar antisociale care, prin
pedeapsa pe care o atrag, micsoreaza culpabilitatea inconstienta. Consecintele n plan moral ale
acestei situatii sunt considerabile: faptul ca raul nu ajunge la constiinta face cu neputinta aparitia
remuscarii si a actiunilor reparatorii derivate din aceasta, conducnd n schimb la actiuni de
autopedepsire necontrolata (esec, automutilari si chiar autodistrugere prin sinucideri mascate).
n planul moralei constiente, culpabilitatea este produsa de realizarea raului. Fiind vorba de un
sentiment de culpabilitate constienta, ceea ce deriva de aici intra n categoria pedepsei, reparatiei,
expierii, si nu n cea a actiunilor irationale de autopedepsire. Confruntarea cu raul, posibila att
naintea, ct si dupa actiunea imorala, transforma culpabilitatea ntr-o stare pasagera.
Diferentele importante dintre morala inconstientasi morala constienta trecute n revista pna
acum provin din natura diferita a mijloacelor de lupta la care apeleaza fiecare n confruntarea cu raul.
Pentru Supraeu este caracteristic apelul la refulare, care nu permite patrunderea n constient a
tendintelor interzise cultural, ceea ce elimina n acelasi timp confruntarea dintre bine si rau. Cea mai
grava pierdere morala este n acest caz absenta simtului responsabilitatii. Caracterul automat al
refularii mpiedica, att naintea, ct si ulterior actului, mobilizarea simtului responsabilitatii.
Activitatea moralei constiente se bazeaza pe apelul la reprimare, mijloc de aparare al Eului care
permite patrunderea n constiinta a tendintei interzise, ceea ce da nastere unui conflict constient,
urmat de o decizie asumata n mod reflectat. n acest caz, doar actul poate fi inhibat. Apelul la
reprimare confera moralei constiente o nalta calitate, care ntruneste caracterul personal al
demersului, sinceritatea fata de sine nsusi, precum si responsabilitatea.
Maturitatea morala, ca aspect al maturitatii psihice, presupune prevalenta moralei constiente n
raport cu morala inconstienta, a Eului fata de Supraeu, depasirea sistemului nchis al moralei datoriei
neconditionate bazat pe refulare, nlocuirea acestuia prin sistemul deschis al moralei binelui, n cadrul
caruia conflictul si
deliberarea constienta preceda actul. Atingerea maturitatii morale este n acelasi timp o garantie a
prezervarii sanatatii psihice. Conflictele constiente, orict de grave, genereaza nefericire, dar nu
alienare.
#i.loacele de aparare ale "ului
Teoria psihanalitica despre mijloacele de aparare ale Eului are multiple semnificatii. Cea mai
generala dintre ele consta n descrierea unei dimensiuni putin cercetate a homeostaziei psihice. Pna
la aparitia psihanalizei, aceasta dimensiune a ramas, datorita caracterului sau inconstient,
inaccesibila psihologiei.
Definitie/ ,)pararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de e"citantii
interni periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de e"citantii e"terni foarte
puternici, posibile
surse de traumatisme, scrie psihanalistul $erman *ohlfram #hlers. Cu alte cuvinte, influentele
interne sau e"terne care ameninta inte$ritatea si stabilitatea echilibrului bio+psiho+social al individului
sunt supuse unui proces intern de modificare, n$radire sau reprimare.
Asemeni altor concepte ale psihanalizei, ,mijloacele de aparare" se bazeaza pe
o experienta psihoterapeutica. n terapia psihanalitica, apararea se manifesta ca rezistenta, ca
neputinta de a realiza asocierea libera (comunicarea). Desi adesea cei doi termeni sunt utilizati unul
n locul celuilalt, apararea si rezistenta nu pot fi confundate, deoarece prima tine de psihologia
persoanei, n timp ce a doua, de psihologia relatiei dintre persoane, a relatiei dintre psihanalist si
analizand. n masura n care mijloacele de aparare ale Eului sunt inconstiente, unul dintre obiectivele
principale ale metodei psihanalitice l constituie constientizarea si modificarea actiunii lor.
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei, teoria asupra mijloacelor de aparare ale Eului a cunoscut
mai multe restructurari. La nceput, cnd psihanaliza era, n viziunea lui Freud, o teorie a conflictului
psihic ntre naturasi cultura, functia exclusiva a mijloacelor de aparare consta n controlul tendintelor
pulsionale. Mai specific, tendintele instinctuale combatute tineau de dorintele oedipiene. Ulterior, o
data cu desexualizarea inconstientului, ma gndesc n primul rnd la Alfred Adler, continuturile
psihice prelucrate de mijloacele de aparare nu mai sunt pulsionale, ci sociale (dorinta de
autoafirmare, sentimentele de inferioritate etc.). Pe de alta parte, Adler introduce noi mijloace de
aparare, cum ar fi protestul viril, adecvate continuturilor psihice de ordin social asupra carora se
concentreaza psihanaliza sa. Despre Adler si mijloacele de aparare n viziunea sa va voi vorbi mai pe
larg n expunerile viitoare pe care i le dedic.
n perioada clasica, momentul cel mai important pentru teoria psihanalitica referitoare la mijloacele
de aparare l constituie aparitia lucrarii Eul si mecanismele de aparare (1936) scrise de Anna Freud,
fiica ntemeietorului psihanalizei. Aceasta prima ncercare de sinteza se distinge prin cteva idei
importante:
a) Sublinierea faptului ca mijloacele de aparare nu sunt n sine patologice, chiar daca disfunctiile
psihice de tip nevrotic sau psihotic sunt caracterizate de actiunea anumitor mijloace de aparare.
b) Stabilirea unei liste de treisprezece mijloace de aparare nsotite de definitii precise (refularea,
regresia, formatiunea reactionala, izolarea, anularea, proiectia, introiectia, ntoarcerea mpotriva
propriei persoane, transformarea n contrariu, sublimarea, identificarea cu agresorul, participarea
altruista, intelectualizarea).
c) ntroducerea printre obiectivele apararii a prelucrarii stimulilor care vin din realitatea externa. Astfel,
identificarea cu agresorul neutralizeaza frica provocata subiectului de obiecte din lumea exterioara.
Reamintesc ca n psihanaliza prin ,obiect" se desemneaza persoane.
d) Asocierea predominantei actiunii anumitor mijloace de aparare cu anumite etape ale dezvoltarii.
Astfel, proiectia si introiectia presupun distinctia ntre sine si obiect. Regresia, transformarea n
contrariu si ntoarcerea mpotriva propriei persoane presupun perceperea conflictului ntre tendintele
pulsionale si necesitatea inhibarii lor. Sublimarea presupune recunoasterea de catre Eu a importantei
valorilor sociale superioare.
Dezvoltarea ulterioara a psihanalizei a adus cu sine o noua extindere a continuturilor care fac
obiectul actiunii mijloacelor de aparare. Reprezentantele sinelui si reprezentantele obiectului intrasi
ele n sfera de actiune a mijloacelor de aparare. Nu numai conflictul, ca la Freud si psihanaliza
freudiana, ci si deficitul are propriile mijloace de aparare (psihologia sinelui a lui Kohut). Doua noi
mijloace de aparare fac cariera n psihanaliza contemporana: identificarea proiectivasi forcluderea.
Primul, teoretizat de Melanie Klein si reformulat de Bion, descrie plasarea de parti ale sinelui n obiect
si controlul acestuia, scopul fiind dominarea impulsurilor agresiv-distructive. dentificarea proiectiva a
capatat o deosebita importanta n terapia psihanalitica. Pacientii plaseaza n analist aspecte
insuportabile sinelui si le traiesc n exterior. Spre deosebire de relatia cu parintii, care, nereusind sa
contina dorintele si sentimentele copilului, le resping, n relatia psihanalitica, terapeutul le retine n
sine si le ofera, n forma modificata, pacientului pentru a fi reintroiectate.
Lacan a preluat de la Freud, din studiul fetisismului, mecanismul de aparare numit de acesta
,Verwerfung" (respingere), care a devenit n limba franceza ,forclusion", transformndu-l ntr-o cheie
a ntelegerii aparitiei disfunctiei psihotice. Forcluderea consta n eliminarea din psihic nu numai a
afectelor sau reprezentarilor, ci si a unor structuri fundamentale ale ordinii simbolice, cum ar fi
,numele tatalui".
0tilizarea mi.loacelor de aparare 1mpotri2a pulsiunilor
Pentru cei care se initiaza n psihanaliza, cea mai clara situatie pentru ilustrarea actiunii
mijloacelor de aparare o constituie lupta mpotriva instinctelor. Aceasta nu numai pentru ca
psihanaliza a studiat mai ndelung si mai profund respectivul capitol, dar si pentru ca oricine are
experienta luptei constiente cu pulsiunile, ceea ce poate constitui o premisa pentru ntelegerea
aceleiasi lupte purtate n plan inconstient.
nainte de a prezenta cteva dintre mijloacele de aparare ,clasice", voi trece n revista, dupa Anna
Freud, ,motivele" care determina apararea mpotriva pulsiunilor. Din punct de vedere cronologic,
primul motiv de aparare este exterior nu numai Eului, ci si persoanei: Eul copilului se teme de parintii
care formuleaza anumite interdictii pulsionale. Cea mai cunoscuta frica a copilariei caracterizeaza
perioada oedipianasi este numita n psihanaliza ,frica de castrare". Dorintele afective si erotice fata
de parinti se lovesc de opozitie si chiar de amenintarile si pedepsele acestora. Din punct de vedere
practic, s-a considerat ca educatia permisiva, care ar elimina asemenea amenintari si pedepse, ar
putea prentmpina att nevroza infantila, ct si reeditarile ei la adult.
Un al doilea motiv al apararii l constituie teama pe care o inspira Supraeul si este foarte bine
cunoscut pe baza studierii nevrozei adultului. Si n acest caz, motivul apararii este exterior Eului, dar
nu persoanei: Eul, care ar fi dispus sa satisfaca tendinta pulsionala, se teme de Supraeu, ca altadata
copilul de parinte. Eul se apara de instincte (sexualitate si agresivitate) din frica de Supraeu. n astfel
de situatii, terapia vizeaza slabirea Supraeului sau restructurarea sa.
Celelalte doua motive de aparare descrise de Anna Freud apartin Eului. Unul dintre ele este frica
de intensitatea pulsiunilor, care devin extrem de puternice n anumite momente ale vietii, cum ar fi
pubertatea sau climacteriumul. La pubertate reactia fata de forta n crestere a pulsiunilor poate
mbraca forma ascetismului, care se opune nu numai satisfacerii pulsiunilor, ci si oricarei satisfaceri,
mergnd pna la limita autoconservarii (refuzul de a purta haine groase n anotimpul rece, reducerea
hranei, amnarea urinarii si defecatiei). O alta forma de aparare fata de pulsiuni caracteristica
pubertatii este intelectualizarea. n loc de a evita pulsiunile, ca n cazul ascetismului, intelectualizarea
le abordeaza ntr-o forma abstracta, teoretica. nteresele intelectuale si discutiile pe teme abstracte
de tip filosofic, att de frecvente la pubertate, nu urmaresc rezolvarea unor probleme impuse de
realitate, subliniaza Anna Freud, ci mai curnd exprima tensiunea conflictului pulsional, pe care-l
traduce n termeni abstracti cu scopul de a-l controla.
Un alt motiv de aparare inerent Eului este nevoia de coerenta. Eul matur are nevoie de echilibru
ntre tendintele contradictorii: masculin-feminin, activitate-pasivitate, heterosexualitate
homosexualitate. Rezultatul prelucrarii psihice a unor astfel de contrarii depinde, dupa Anna Freud, n
primul rnd de gradul de investire al fiecaruia.
C3te2a mi.loace de aparare
Din motive de accesibilitate ncep prezentarea ctorva dintre cele mai cunoscute mijloace de
aparare ale Eului cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de
Freud si care, pentru un timp, a fost echivalat cu apararea n genere. Rationalizarea este accesibila
n egala masura autoobservatiei si observatiei nespecialistului.
4ationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi ntlnit n diferite limbaje, inclusiv n limbajul
curent, precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis
(Vocabularul psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones n cmpul psihanalizei are urmatoarea
acceptie: ,Procedeu prin care subiectul ncearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere
logic sau acceptabila din punct de vedere moral unoe atitudini, idei, sentimente ale caror adevarate
motive nu sunt percepute. Se vorbeste n special de rationalizarea unui simptom, a unei compulsii
defensive, a unei formatiuni reactionale. n delir intervine pentru a-l sistematiza. n acest caz,
actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare".
Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului,
deoarece nu este ndreptata direct mpotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza n mod secundar
diferite aspecte ale conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic_ tendintele
autodistructive ale ,omului cu sobolani"_ pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare
la dieta, dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi
rationalizate invocndu-se superioritatea intelectualasi estetica a barbatului.
,n e"emplu dintr+o psihanaliza contemporana
!n sedinta a -./+a, ). comunica terapeutului emotia provocata de $0nduri erotice de neconceput
pentru ea1 s+a $0ndit cu dorinta la 2., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat se"ual.
Se nvinovateste de imoralitate pentru astfel de $0nduri, deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu
numai cu fapta, ci si cu $0ndul. P0na la sf0rsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale
sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de obezitatea ei. 3
femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri. Pentru ima$inea de sine este mult mai avanta4os
sa se considere o fiinta morala, dec0t sa recunoasca faptul ca, din cauza nfatisarii, nu are succes.
4efularea
Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, att de important nct a fost
asimilat, pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului
de inconstient. Pna n 1915, Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul, cu
istoria infantila a libidoului. Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respectiv circulau n
filosofia si psihologia epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), n psihanaliza a fost introdus pe
baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. n masura n care inconstientul este
prezent si n alte tulburari psihice, se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv
caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram
refularea ca fiind un proces psihic universal. n acceptia freudiana, refularea este un mijloc de
aparare ndreptat mpotriva reprezentantilor pulsiunii (gnduri, imagini, amintiri).
Dupa . Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa ntelegem ,procesul care vizeaza
mentinerea n inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare,
producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de
neplacere".
n studiul din 1915, intitulat ,Refularea", Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele,
,refularea originara", este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (Supraeu) si
a atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum existasi continuturi inconstiente care nu s-
au format prin atractia altor formatiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari originare
sau primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor care
strapung filtrul de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu-zisa ndreptata mpotriva reprezentantilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat n psihanaliza freudiana. n sfrsit, ntoarcerea refulatului, cel de-al
treilea timp, descrie revenirea n constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a
continuturilor refulate.
4egresia
Ca si refularea, regresia este unul dintre termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnnd
att procese ,normale", ct si patologice. Asa cum refularea este considerata, n freudism, mijlocul de
aparare mpotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie acelasi rol n nevroza
obsesionala. Despre asta am vorbit mai mult la capitolul dedicat simptomului nevrotic. n general, prin
regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se
ntoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gndire, sentiment,
comportament. Regresia este prezenta nu doar n viata cotidiana (ntotdeauna exista posibilitatea si
tentatia de a ne ntoarce la copilul din noi) sau n procesele patologice (n conceptia clasica asupra
nevrozei reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele de
fixatie din dezvoltarea libidoului n fata dificultatilor vietii actuale), ci si n terapia psihanalitica, atunci
cnd transferul pacientului exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copilaria sa.
Regresia poate fi globala, cnd cuprinde ntreaga personalitate, sau partiala, cnd vizeaza doar
un aspect al Eului sau al dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta,
maligna sau benefica, n serviciul Eului (M. Balint). n viata cotidiana sau n creatia artistica, regresia
temporara poate fi salutara pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica atunci cnd parcurge n sens invers sistemele psihice orientate
ntr-o directie determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de
regresie: daca n starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, n vis,
gndurile regreseaza spre sistemul de perceptie, exprimndu-se n special sub forma imaginilor
senzoriale. Regresia mai poate fi temporala, cnd subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii
(libidinale sau ale Eului). n sfrsit, Freud vorbeste si de o regresie formala, cnd subiectul se
ntoarce la ,niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii, structurarii si diferentierii"
(Laplanche, Pontalis). n opinia mea, ar fi necesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de
regresie, deoarece, la prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin n anumite cazuri,
regresia formala.
5ormatiunea reactionala
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de
Laplanche si Pontalis ca atitudine sau comportament opus ca sens unei dorinte pulsionale refulate si
constituit ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai
celebrului Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele
exhibitioniste. Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii
obsesionale; o putem ntlni frecvent att n isterie, ct si n viata cotidiana ,normala", unde are doar
un caracter punctual, fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. n isterie, de exemplu,
formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe
care de fapt i uraste.
n cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin
de stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila nlocuiesc dezordinea,
murdaria, cruzimea. n viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale
sunt usor de recunoscut datorita exagerarii care defineste calitatea morala respectiva, iar n functie
de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti ntlni o
persoana extrem de politicoasasi prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de ,urbana", excesul
atitudinii sale va poate autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este
menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.
Identificarea cu agresorul
Ca si n cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor
limbaje. Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. n sens freudian este
vorba de procesul inconstient trait de Eu n momentul n care, urmarind un scop defensiv, se
transforma ntr-un aspect al obiectului. Faptul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut
nu constituie un exemplu de identificare n situatia respectiva. Daca nsa acelasi fiu cade prada unui
lesin cu caracter isteric, faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a
tatalui mort, de care ncearca sa se apere, scrie psihanalistul francez Nasio.
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. n
identificarea primara, caracteristica nceputului vietii si de aceea ipotetica, ,subiectul", care percepe
,obiectul" prin intermediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci cnd el dispare
din cmpul perceptiei. dentificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care
presupun diferentierea ntre interior si exterior, ntre subiect si obiect. Scopul lor este de a face
suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata mpotriva obiectului.
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. n
cazul identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este nlocuita prin preluarea integrala a
obiectului n sine. Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel care
se atasase puternic de o pisica afla ntr-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit ntr-un accident
de masina. O saptamna mai trziu, copilul adopta un comportament de pisica: miauna, se
deplaseaza asemeni unei pisici. maginea obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi de
fapt propria sa imagine, pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici
denumirea de identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza
doar un aspect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K.,
amanta tatalui ei, doar n calitate de fiinta dezirabila sexual. dentificarea partiala poate avea ca
obiect nu numai un aspect al persoanei celuilalt, ci si o emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora
se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce n relatia sexuala dintre
doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta n
cazul formei cunoscute sub numele de ,identificare cu agresorul". Cteva exemple mprumutate de la
Anna Freud, toate tinnd de psihanaliza copilului, pun ntr-o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este ndrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea cnd era certat de
profesorul sau, ceea ce producea ilaritate n clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tnarului
nu erau altceva dect imaginea deformata a trasaturilor modificate de mnie ale profesorului. Tnarul
si domina frica inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul ntunecat al locuintei descopera spontan solutia, pe
care i-o comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te
comporti asemenea stafiilor presupuse a bntui locul. Transformarea Eului propriu n obiectul temut
duce la nlocuirea fricii prin siguranta placuta.
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul care
inspira frica. Acelasi efect l are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se
identifica, dupa un tratament stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului.
Ajuns la psihanalista, baietelul ncepe sa
distruga obiectele din cabinet: mai nti o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu sfoara, precum
si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe vrfurile. Datorita naturii sale, identificarea cu
agresorul joaca un rol important n situatia oedipiana ca mijloc de aparare mpotriva fricii de castrare.
Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.
Identificarea cu agresorul 1n situatii-limita+
n situatii-limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de nenteles fara
aplicarea perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile
psihice produse de ,experimentul Pitesti", prin care s-a urmarit ,reeducarea" tinerilor anticomunisti
ntemnitati la sfrsitul anilor '40 la nchisoarea din Pitesti, alcatuiesc mpreuna un astfel de produs
bizar, pe deplin tragic din punct de vedere moral. Trebuie sa va spun de la nceput ca spalarea de
creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din
partea ctorva dintre oponentii sai cei mai tineri, ci producerea unei adevarate metamorfoze, a unei
convertiri sau ,mutatii", cum o numeste Marcel Petrisor, unul dintre detinutii supravietuitori. Din
nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut
pe la Pitesti s-au transformat din opozanti n sustinatori convinsi ai comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile
realizate n nchisoarea de la Pitesti consta n transformarea victimelor n calai. Astfel, fostul student
la medicina Pop Cornel este ntlnit n nchisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele
mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu l
impresioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor ,reeducarii", ci si cele morale, mult mai grave. La
Gherla trecea drept delatorul cel mai periculos,pentru ca peste ctiva ani sa sfrseasca n fata
plutonului de executie, condamnat de tribunalul comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi ,reeducarii" au cedat si au devenit la rndul lor
tortionari. Doar cei care au murit n timpul schingiuirilor sau cei care, profitnd de neatentia
tortionarilor, au reusit sa se sinucida au scapat nentinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost
nu numai inutila, ci si daunatoare, profunzimea si durabilitatea ,convertirii" fiind direct proportionala cu
intensitatea rezistentei. Fostul student anticomunist Pop Cornel, transformat ulterior n tortionar
feroce, s-a numarat printre cei care s-au mpotrivit energic si timp ndelungat ,reeducarii".
Mutatia urmaritasi obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental
(transformarea vicitmei n calau), ci si unul spiritual adeziunea intima la ideologia comunista. Unul
dintre personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, si
reaminteste ca devenise, n urma detentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunismului si ca
burghezia i aparea atunci drept ,cel mai monstruos lucru de pe lume". D. Bacu l ntlneste n 1951
pe studentul Cucole Gheorghe, care fusese ,reeducat" la Pitesti n iarna lui 1949/1950, si este frapat
nu att de schimbarea fizicasi psihica a fostului sau cunoscut (,echilibrul interior zdruncinat si bolnav
de stomac"), ci de metamorfoza sa spirituala: ,facea apologia comunismului", n contradictie cu
convingerile sale anterioare.
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost
combatute cu succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii n acest plan a fost, poate, distrugerea
sentimentului filial si a afectiunii care leaga rudele ntre ele. La Canal, un produs al ,reeducarii
comuniste" si ntmpina mama, venita sa-l viziteze, cu urmatoarele cuvinte: ,Pleaca de aici curva,
din cauza educatiei pe care mi-ai dat-o acasa am ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am
mama". (D. Bacu, Pitesti)
Faptul ca modificarile de personalitate produse de ,reeducarea" de la Pitesti s-au mentinut, n
universul concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, precum si n sfera vietii
penitenciare, cnd supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate n
nchisoare, demonstreaza ct se poate de concludent ca ,reeducarea" a condus la modificari pe ct
de profunde, pe att de durabile. Cnd delatiunea devine gratuita, adevarat scop n sine, iar tradarea
rasplateste ncrederea, putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura.
Cum spuneam la nceput, ,mutatia", ,metamorfoza" sau ,convertirea" au fost produse, n primul
rnd, datorita actiunii identificarii cu agresorul, la care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte
doua importante mijloace de aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de
aparare a fost posibilasi necesara pentru a supravietui psihic n conditiile-limita impuse de
,experimentul Pitesti". n continuare voi ncerca sa evidentiez legatura dintre metodele ,reeducarii" si
afectul lor psihic.
,Spaima indescriptibila", cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta n perioada
,reeducarii" si n acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul unei
subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale ,reeducarii" (demascarea externa,
demascarea interna, demascarea morala publicasi activitatea de tortionar) prin intermediul torturii. n
Fenomenul Pitesti (Humanitas, 1990), Virgil erunca arata ca ,tortura nentrerupta" era cheia
experimentului. n fiecare etapa, marturisirile erau ntrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera
tortionari nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia ,care culmina cu doborrea pe ciment si calcarea
victimei n picioare (Fortul 13) si alte forme clasice de
schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale corpului, smulgerea unghiilor etc." au
singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile n materie aduse de sinistrul Turcanu. Printre ele, tortura
permanenta pare a fi o premiera absoluta n universul concentrationar comunist. Ziua si noaptea,
anchetatorul si victima sa traiau n aceeasi celula pe ntreaga perioada a reeducarii. ,Noaptea puteai
dormi, e drept, dar numai pe spate, complet gol, cu minile ntinse deasupra paturii. ar daca, prin
somn, faceai o miscare sau ncercari sa te ntorci erai lovit direct n cap cu bta de un reeducator
care facea de planton", scrie Virgil erunca n Fenomenul Pitesti. La crearea unei stari de frica
maximasi permanenta a contribuit mbinarea torturii fizice cu distrugerea morala. Credinta n
Dumnezeu a constituit una dintre tintele preferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoana
mpotriva crestinismului din nchisoarea Pitesti a depasit-o n intensitate pe cea din perioada
nceputurilor vietii crestine. Nu numai sentimentele care leaga rudele ntre ele erau subminate, ci mai
ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai bun prieten, dar si lovirea sa. Uneori ,lepadarea de
prietenie" a mbracat forme cu adevarat dementiale. D. Bacau descrie n cartea Pitesti o scena
incredibila: ,Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul bolnavilor de ofticasi adus ntr-o celula
de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la rndul sau de cel mai bun prieten al lui".
Nu este de mirare ca, lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala n fata agresiunii
tortionarilor, studentii ntemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de cteva luni,
presiunilor externe. Doar identificndu-se cu agresorul au putut ndeparta frica pe care le-a inspirat-o
reeducarea comunista o adevaratascoala a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de
aceleasi conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. Alaturi de tortura fizicasi
morala, combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la
inducerea unei regresii maxime, la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei
etape a copilariei. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa dect 30-60 de secunde pentru
satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s-a
ntmplat n faza ,demascarii"? ,Cei care nu reuseau sa termine n timpul prevazut erau trasi afara de
guler, batuti. si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie pna seara, fie pna a doua zi
dimineata", aflam de la D. Bacu. Si, n sfrsit, ce poate simti un adult care e silit sa-si spele n gura
lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul n hrdaul cu urina, fara sa se poata
refugia n moarte?
Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism
inconstient de aparare al Eului refularea. Dar nu n acceptia psihanalizei clasice, pentru care
refularea vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, n special cele legate de sexualitatea infantila, ci
ntr-o acceptie largita, conform careia refularea poate viza orice continut, n orice moment al vietii,
daca produce conflicte. n cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive, care
n conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. n special demnitatea a fost, dupa D. Bacu,
vizata de refulare.
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de ntoarcerea refulatului.
Toti studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adncul fiintei lor, ca ,ceva
nu este la locul lui", cum scrie D. Bacu, n noua ordine a constiintei, iar cnd circumstantele vietii lor
au permis-o, valorile alungate n inconstient au revenit n multe cazuri, desi nu n toate, la suprafata.
Celui care s-ar apara n fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi ,reeducarii" s-au transformat
mai devreme sau mai trziu n tortionari) invocnd semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti
(universul unei nchisori politice de la nceputul anilor '40) i-as pune ntrebarea daca nu cumva
experimentul social comunist a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al
unui grup de tari (,lagarul socialist") care a apelat la metode sociale coercitive sau represive
generatoare de frica n proportii de masa (frica de restructurare, frica de securitate, frica de
delatiune). n asemenea conditii, adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o forma
de identificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin dependenta
economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii spirituale, precum si de refulare
a valorilor noncomuniste, alungate n egala masura din constiinta colectivasi cea individuala.
Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi nt0lnit n mai multe limba4e. Sensul psihanalitic este
e"celent e"primat de 5aplanche si Pontalis n al lor 6ocabular al psihanalizei. )ici, prin proiectie
trebuie se ntele$e procesul psihic prin care subiectul e"pulzeaza din sine si localizeaza n afara sa,
n persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care i apartin, dar pe care nu le cunoaste sau
refuza sa le accepte.
Freud si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare
arhaic care actioneaza n paranoia, dar si n fobie, putnd fi ntlnit si n modurile de gndire normala,
precum si n acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. n general vorbind,
construirea unei realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea lumea
suprasensibila poate fi reconvertita ntr-o psihologie a inconstientului. n esenta, att Freud, ct si
Jung mpartasesc acelasi punct de vedere n privinta rolului jucat de proiectie n producerea religiilor,
diferenta constnd n modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba
despre continuturi ale inconstientului personal, n timp ce la Jung, de continuturi ale inconstientului
colectiv (arhetipuri).
n ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei exista importante asemanari cu refularea: ambele
si limiteaza actiunea la a mpiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre
deosebire de transformarea n contrariu (a pasivitatii n activitate), de exemplu, care intervine n
procesul pulsional, modificndu-l. Spre deosebire de refulare, n cazul careia pulsiunea este trimisa
napoi n Se, n proiectie ea este trimisa n lumea externa (Anna Freud). Dupa anumiti psihanalisti,
proiectia ar precede, n dezvoltarea ontogenetica, refulararii n legatura cu impulsurile agresive.
"!emple/
a) n viata cotidiana, proiectia este omniprezenta n relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un rol
negativ, tensionndu-le, ca n cazurile n care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra
celuilalt tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei poate fi pozitiv, din punct de
vedere social, nu si din punctul de vedere al individului, ca n cazul ,participarii altruiste". Destinul
uneia dintre pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social.
Tnara profesoara care a devenit pacienta Annei Freud era dominata n anii copilariei de doua
dorinte puternice: sa aiba haine frumoase si copii multi, cnd va fi mare. n anii maturitatii, cnd a
intrat n analiza, era nsa necasatorita, fara copii si mbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici
invidie. Ca adult, s-a dezvoltat ntr-un sens opus dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o mpiedica sa urmareasca cu interes viata
amoroasa a prietenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o mpiedica sa
participe activ la proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si
participare la viata si educatia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (reamintesc ca era profesoara)
a fost determinata tocmai de modul ei de a fi.
Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la vrsta matura.
Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au
fost nsa refulate, ci realizate prin delegatie n lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie
multumitoare a preferintei acordate proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa
o ipoteza? n exemplul urmator o asemenea explicatie este posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar
pentru participarea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil
francez, bine cunoscut datorita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are
acces la iubirea femeilor din cauza unui nas extrem de urt. Prin urmare, nu o interdictie morala
(Supraeu sever), ci un defect fizic l face sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale.
ndragostindu-se de frumoasa sa verisoara Roxana, si va trai iubirea prin delegatie, proiectndu-si
aspiratiile asupra unui tnar si frumos coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor
dorinte si trairea lor prin intermediar apar n modul cel mai sugestiv n scena nocturna de sub
balconul Roxanei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano i sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i
asigure succesul iar uneori, profitnd de ntuneric, i se substituie. n razboi, Cyrano l protejeaza pe
Cristian, n loc de a-si apara propria viata. Cnd Cristian este ucis, Cyrano renunta la iubirea sa
pentru Roxana, pe care n-o putea trai dect prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic l constituie cazul presedintelui de tribunal
Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris n 1911, pe baza cartii autobiografice
a pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903), textul lui Freud exista n momentul de
fata si n limba romna, n seria operelor publicate de Editura Trei (vol. 7). Patologia este grava,
diagnosticata de Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a ncheiat cu
o remisie completa, considerata de Schreber vindecare. Psihiatrul care l-a tratat, Flechsig, a
diagnosticat maladia drept ipohondrie grava. n momentul primei crize, pacientul era casatorit, sotia
pacientului fiindu-i recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului
puseu nu s-a manifestat nici un element delirant mistic.
ntre prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii
sotilor Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. n acest interval a visat de mai multe ori ca este din
nou bolnav, iar ntr-o dimineata, aflndu-se ntre somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca ,ar fi
minunat sa fie o femeie n timpul actului sexual".
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, l-a adus din nou pe Schreber n clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curnd au aparut ideile delirante de
persecutie, caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de
diferite persoane printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient ,asasin de suflete". Apoi
se considera a fi n relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul si batea joc de el. Vedea aparitii
miraculoase, auzea o muzica sfnta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un
sistem delirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mntuitorul lumii si sa-i redea fericirea
pierduta. Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat n femeie. Aceasta
metamorfoza nu depindea de vointa sa,
ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. El urma sa fie obiectul exclusiv al miracolelor
divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamnt.
n acest moment al dezvoltarilor sale, Freud ntrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient,
pentru a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, n anumite cazuri,
si mai pastreazasi astazi actualitatea. Oricum, n societatea contemporana occidentala, dar si n cea
romneasca, unde exista psihiatri care sunt n acelasi timp si psihanalisti, valabilitatea ideilor lui
Freud este mult restrnsa. nteresul psihiatrului se epuizeaza, sustine ntemeietorul psihanalizei, la
un nivel descriptiv, ,cnd a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa asupra
comportamentului". Psihanalistul este preocupat de ntelegerea fenomenelor: ,el va ncerca sa
cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari".
Dar daca psihanalistul este preocupat de ntelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice,
care este ipoteza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia n general?
Prima operatie realizata de ntemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric.
Dintre cele doua elemente ale delirului rolul de mntuitor si transformarea n femeie , cel de-al
doilea este esential. Emascularea constituie delirul primar. La nceput ea a fost resimtita ca o
persecutie si insulta gravasi abia n ultima faza a fost pusa n relatie cu tema mntuirii. Nu este lipsit
de importanta sa subliniez, mpreuna cu Freud, ca la nceput persecutorul a fost profesorul Flechsig,
abia apoi Dumnezeu lundu-i locul. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul ,asasinarii
sufletului" presedintelui Schreber, abandonarii corpului sau prostitutiei.)
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa n legatura cu un scop al ordinii universale
marcheaza reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei
este faptul ca dupa a doua remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea
emascularii este singura care si-a pastrat eficienta asupra comportamentului: n anumite momente,
presedintele Schreber se complacea n a se contempla n oglinda cu torsul gol, mpodobit cu coliere,
panglici etc. nca o dovada n favoarea aceleiasi idei este, dupa Freud, ca nici un aspect al bolii nu
este descris de pacient cu attea amanunte ca ,transformarea n femeie": nervii corpului sau sunt
nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are conturul unui corp de femeie.
Interpretare/
ntelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta n interpretarea data de Freud,
interpretare n care proiectiei i revine un rol central. Problema psihica pentru care Schreber gaseste
o solutie psihotica este un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul
curant (psihiatrul Flechsig). Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin
constient, trezeste n Schreber o puternica rezistenta
si este refulata, respinsa n inconstient. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma n
contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a transformat n frica de a nu se abuza sexual de el, iar
psihiatrul Flechsig a devenit, din obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operatie defensiva:
proiectia n exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge
la constiinta ca o perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara
datorita dificultatilor pe care le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor
operatii, ncununate de transformarea emascularii ntr-un
imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare cea
de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la
concluzia ca, indiferent de rasasi sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea
inconstienta ntarita dintr-un motiv conjunctural.
0n e!emplu integrator
n dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel (Handbuch
psychanalitischer Grundbegriffe) exista un exemplu clinic ipotetic (creat de autori) folosit pentru a
ilustra actiunea diferitelor mijloace de aparare, de la cele mai primitive la cele mai evoluate, urmnd
ierarhia stabilita de Vaillant (1992). Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, l reproduc ntr-o
forma rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani care a fost parasita de sotul ei dupa ce timp de 7
ani a facut eforturi considerabile, dar infructuoase de a ramne nsarcinata. mediat dupa aceasta, s-
a mbolnavit de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a
tratat-o n spital i-a comunicat sentimentul de inferioritate pe care l-a avut ntotdeauna fata de sora sa
mai mica, ntre timp mama a trei copii. nainte de a o parasi, sotul pacientei si-a exprimat nca o data
dorinta de a avea copii.
6parare psihotica 7proiectie paranoica8/
n primele zile de internare, nainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena
care lucra la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra
medicamente care sa-i permita sa-i controleze gndurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta
platita de sotul ei. n perioada respectiva a refuzat ntr-adevar medicamentele pentru astm, desi
crizele o nspaimntau. Prin aceasta aparare, pacienta si proiecteaza agresivitatea inconstienta
asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta.
6parari imature/
a) ntoarcerea mpotriva propriei persoane: dupa ce un tnar medic a dovedit o anumita
nendemnare n a-i pune o perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca i pare deosebit
de rau ca i creeaza probleme tnarului medic. A fost foarte impresionata cnd asistenta l-a ironizat
pe medic, nemaindraznind apoi s-o cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase, pna
cnd frica a devenit insuportabila. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. n
acest caz, pacienta ntoarce agresivitatea masiva mpotriva propriei persoane, n loc sa exprime o
parte din ea la adresa personalului medical.
b) Refuzul realitatii exterioare: n spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot
minunat, care a preluat toate grijile casei n perioada bolii. Sotul i telefoneaza foarte des pentru a o
asigura ca fiului lor i merge foarte bine, asa nct nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara
de situatia exterioara (si interioara) n
care se afla, negnd realitatea si nlocuind-o cu o realitate imaginara.
6parari ne2rotice/
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta
din clinica. Cnd noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, i este
imposibil sasi-l aminteasca. i sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea
de prima psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta ndeparteaza automat din constiinta
gnduri, afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta reamintirea
numelui.
b) Formatiune reactionala: cnd sora ei a antrenat-o ntr-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a
spus ca de fapt i este recunoscatoare pentru ca n felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii.
n aceeasi discutie, scoate n evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta
manifesta fata de sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) zolare: cnd noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasate de
sotul ei a suparat-o, pacienta mai nti neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul
ei trebuie sa fi avut motivele lui care l-au facut s-o paraseasca. ntrebata de terapeut care crede ca au
fost aceste motive, vorbeste cu detasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa sentimentele
de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le are fata de sotul ei.
6parari mature/
a) Sublimare: cnd pacienta a primit n spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotart satina un jurnal
imaginar n care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea
psihoterapiei din afara spitalului, a propus jurnalul sau unui ziar care i-a oferit spre publicare o rubrica
speciala. n aceasta varianta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele psihice, precum si
impulsurile si afectele care rezulta de aici ntr-o forma artistica avantajoasa pentru ea si pentru
ceilalti.
b) Reprimare: n spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a
refuzat o revista despre ngrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina n planul constiintei
toate componentele conflictului si n acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de
conflict.
Psihologia muncii si a resurselor umane 9 #.P.Craio2an
Pag. 7(-11:
#;<IV6=I6
Exist dou activit[i fundamentale care formeaz un suport al existen[ei organiza[iilor: comunicarea
i motivarea. Fr acestea organiza[ia s-ar autodistruge.
Locul i rolul motivaiei n dinamica resurselor umane
Prin motiva[ie n[elegem suma energiilor interne i externe care ini[iaz i dirijeaz comportamentul
spre un scop care, o dat atins, conduce spre satisfacerea unei anumite necesit[i.
Precizri:
Condi[iile interne care au un rol principal n motivare nu pot fi observate i nu pot fi izolate cnd se
analizeaz un comportament. Se poate spune c se analizeaz rezultatul motivrii i nu
motivarea n sine. De exemplu, nu surprindem trebuin[a de securitate, ci nevoia fiecrui om de a fi
acceptat.
Rezultatul motivrii este ntotdeauna ac[iunea. Oamenii rspund la nevoile lor interne prin activit[i
care vizeaz atingerea obiectivelor pe care ei le cred generatoare de satisfac[ii. De aici vine ideea
c n spatele oricrei ac[iuni umane exist o motiva[ie.
Motiva[ia este un factor important n determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Mai
exist i influen[e de natura biologic (instinctual), de natur social, cultural, organiza[ional.
ntr-un comportament nu exist doar motiva[ie, ci i alte determinri. Pentru a se identifica
substratul psihologic al unui comportament, n plan teoretic, se pun ntrebri de genul: ,Cum po[i
s-i determini pe oameni s fac ceea ce doreti?" ,De ce A muncete mai mult ca B n aceleai
condi[ii de via[ i munc?" Astfel de ntrebri apar frecvent, iar unii specialiti se orienteaz direct
spre ac[iunile motiva[iei ca fiind singurul izvor al tuturor conduitelor umane.
Al[i specialiti, mai ales cei contemporani, arat faptul c motiva[ia nu este autonom, ci ea
interrela[ioneaz cu multe alte variabile: personalitatea, experien[a, influen[ele grupului,
comportamentele parentale sau condi[iile sociale. Acest ultim punct de vedere este cel mai realist.
Argument:
"!emplu: Un angajat vrea s promoveze i va ncerca s ob[in performan[e n domeniu. Alt
angajat dorete i el s promoveze, dar pentru aceasta ncearc s-i ,perie" eful. Un alt angajat
dorete promovarea, dar pentru a reui va fi mai re[inut n ac[iuni, pentru a nu se discredita.
Din acest exemplu, rezulta c o ac[iune, un obiectiv se poate duce la ndeplinire prin mai multe
modalit[i.nseamn c aceeai motiva[ie merge n interrela[ionare cu alte variabile.
Motiva[ia nu are o ac[iune pur, ci utilizeaz alte componente pentru a reui s-i duc la capt
menirea. Ea nu se poate despr[i de afectivitate, nu este o energie inepuizabil. Valoarea mare de
energie vine din afectivitate sau din voin[, din interese, aptitudini sau atitudini. Nu exist motiva[ie
pur, ci motiva[ie i nc ceva!
Fenomenul de antrenare a resurselor umane graviteaz n jurul motiva[iei. Acesta este factorul
psihologic care determin activarea performan[ei i a eficien[ei. Motivarea n resurse umane
nseamn a motiva oamenii n activitatea lor. Nu nseamn n primul rnd a-i rsplti bnete, ci a
mbunt[i reprezentrile mentale/sociale cu privire la munc, la organiza[ia n care ea se desfoar
i la produsele ob[inute prin respectiva activitate.
Serge Moscovici afirma c a motiva nseamn a reconstrui unele reprezentri sociale legate de
un tip de activitate, o profesie, o tradi[ie profesional, o firm, un produs sau denumirea acelui
produs.
"!emple/ mineritul n Romnia anilor '80 fa[ de anul 2000; Coca-Cola la Moscova n anii '70 fa[ de
anul 2000.
Ac[ionarea asupra reprezentrilor i memoriei sociale duce la recompense mai mari dect cele prin
bani sau alte servicii. Reprezentrile sociale sunt construc[ii colective i nu individuale. Oamenii
triesc ntr-o lume n care construiesc un imaginar individual i unul colectiv, al grupului. Aceast
construc[ie [ine cont de encultura[ie, istorie, condi[ii reale de via[. A restructura condi[ia unei
reprezentri sociale presupune timp i strategie.
"!emplu/ n anii '70, industria de automobile din America era ntr-un impas; s-a apelat la investitori
japonezi, dar muncitorii americani din fabricile respective nu voiau s lucreze pentru fotii lor dumani
att de aprigi din al doilea rzboi mondial.
Analizndu-se fenomenul motiva[iei, s-au descoperit dou$ surse de alimentare: una subiectiv
i una obiectiv.
*ursa su>iecti2$ folosete ca element motivator efectul recompenselor ne-pecuniare. Se
eviden[iaz ase nevoi psihologice care l determin pe om s munceasc:
1. Nevoia de a nv[a prin munc; se manifest nc din copilria mic, cnd copilul cucerete lumea
prin joc. Jocul este o munc cu un scop bine definit. De exemplu, nv[area mersului are ca scop
ctigarea independen[ei. Jocul de tip Lego este, pentru copil, o munc de construc[ie care
ulterior i va folosi n experien[e de via[.
2. Nevoia de a lua decizii i a avea ini[iativ. Aceast nevoie i face apari[ia o dat cu prima criz
de identitate, n jurul vrstei de 2-4 ani (se mai numete i etapa negativismului), cnd copilului
trebuie s-i fie recunoscut personalitatea. Aceast nevoie se accentueaz o dat cu depirea
pubert[ii.
3. Nevoia de contact i recunoatere social. Omul este predispus s se integreze n activit[i
profesionale pentru a ctiga acest prestigiu (recunoaterea social).
4. Nevoia siguran[ei viitorului. Aceast nevoie putem spune c ndeamn omul s desfoare o
activitate constant. Exist tendin[a de a face tot posibilul pentru a evita teama de necunoscut.
Siguran[a viitorului aduce un echilibru puternic; pierderea ei duce la anxietate i frustrare.
5. Nevoia de dezvoltare realizat prin implicarea n diferite activit[i.
6. Nevoia de ntrajutorare a semenilor; o prim expresie fundamental este rela[ia prin[i copii.
Exist oameni care merg la munc pentru a-i ntrajutora semenii, n special familia. Fr aceast
nevoie evolu[ia speciei ar fi afectat.
*ursa o>iecti2$ utilizeaz ca element motivator efectul inegalit[ii n recompensarea muncii. S-a
constatat c reparti[ia inegal a veniturilor are un efect de motivare. Diferen[ierea recompenselor
bneti se realizeaz n func[ie de eficacitate, calificare i reuit. Aceast inegalitate a
recompenselor trebuie realizat n spiritul echit[ii. Pe lng recompensele bneti, se utilizeaz i
recompensele tip "confort.
Factorii motivatori
S-a constatat c omul poate fi motivat doar dac i se cunoate varietatea necesit[ilor personale i
i se acord posibilitatea satisfacerii lor. n planul resurselor umane, acest lucru trebuie corelat cu
ndeplinirea obiectivelor organiza[iei. S-a ajuns la o serie de factori motivatori pe care psihologul i
poate utiliza fr nici o restric[ie de ordin economic, financiar sau legislativ:
Aprecierea necondi[ionat a reuitei. Se constat c aprecierea reuitei favorizeaz apari[ia unui
lan[ de satisfaceri viitoare. Aceast apreciere necondi[ionat trebuie s vin de la o persoan
important din jurul fiecruia: efi direc[i, oameni cu statut social recunoscut, dar i membri ai
familiei.
Stabilirea de obiective care s incite concuren[a (loial) n condi[ii identice i cu mijloace identice
pentru to[i membrii.
ncurajarea ini[iativei i a noului. De acest factor se sperie managerii, deoarece consider c se
pun pe ei nii in pericol.
Mrirea libert[ii n luarea deciziilor, asigurarea cadrului n care individul s poat lua propriile
decizii; ignorarea acestui element are efect negativ asupra identit[ii de sine a omului.
Mrirea autonomiei func[ionale a fiecrui membru din organiza[ie, astfel nct acesta s nu se
simt dependent de ceilal[i i s-i fie recunoscut propria activitate.
Stabilirea unui climat creativ n echip sub preceptul "nimic nu este imposibil. Omul nu se mai
simte ncarcerat, i poate pune la lucru propriile capacit[i creative.
nformarea permanent asupra situa[iei financiare i aportul fiecruia la aceasta stare. Sub
pretextul confiden[ialit[ii, oamenii din organiza[ie nu cunosc adevrata situa[ie financiar.
Necunoaterea perspectivelor de viitor ale organiza[iei constituie un factor demotivator.
Achizi[ionarea permanent de talente i inteligen[e noi. Organiza[ia trebuie s fie elastic, s
aduc talente i inteligen[e noi pentru a crete gradul competi[ie din organiza[ie.
Un studiu efectuat n perioada 1999-2000 asupra unui numr de organiza[ii din Bucureti i ai
a eviden[iat c trei factori sunt nesatisfctor cunoscu[i i exploata[i n dinamica resurselor umane din
Romnia:
1. 4eu?ita/ s-a constatat c reuita n activitatea profesional este recompensat i utilizat pentru
creterea motiva[iei n 9% din cazuri. Aprecierea reuitei individuale sau grupale este cel mai eficient
factor motivator. Aprecierea reuitei trebuie s se bazeze pe juste[e, respectul fa[ de to[i membrii
organiza[iei, pe criteriile i valorile democra[iei. Cnd nu se ntmpl aceasta, oamenii nu se vor
implica n realizarea reuitei. n genere, managerii care au fost chestiona[i de ce nu apreciaz just
reuita au rspuns: "Nu consider c este o reuit; aa trebuie s-i fac treaba orice angajat.
2. Comunicarea la locul de munc$/ existen[a unei comunicri ample, deschise permite destinderea
atmosferei de munc. Acest gen de comunicare este ntre[inut de urmtoarele elemente:
atitudinea conductorilor;
exemplul pe care acetia l dau;
respectul existent ntre niveluri ierarhice diferite;
arta de a comunica a specialitilor.
Din acest studiu s-au desprins urmtoarele: comunicarea pe vertical este inexistent;
comunicarea pe orizontal este ceva mai bun, dar i aceasta este haotic, necoordonat,
exprimnd nevoia oamenilor de a-i face mai blnd mediul ostil de munc. Mai concret, nici una
dintre organiza[ii nu a avut un specialist care s poat face o diagram a dinamicii comunicrii.
3. 6chizi@ia de inteligen@$ ?i talent: acest element, pe lng faptul c are un rol motivator, este i un
capital de dezvoltare al oricrei organiza[ii. S-a constatat c inteligen[a i talentul nici mcar nu sunt
diagnosticate ca elemente de luat n calcul la angajare. S-a constatat chiar o lips de cultur
organiza[ional, managerii n[elegnd prin talent aptitudini artistice iar inteligen[a fiind confundat cu
experien[a.
Teorii psiho-organizaionale privind motivarea
Provenind din punct de vedere etimologic din latinescul movere, care nseamn mi7care sau a
pune n mi7care, motiva[ia este considerat un concept i un factor deosebit de important al
succesului organiza[iilor.
Ovidiu Nicolescu i on Verboncu, autorii lucrrii 8ana$ement, prezint dou abordri ale
motivrii: motivarea n sens restrns i motivarea n sens larg.
n viziunea acestor autori, motivarea n sens restrns const n corelarea necesit[ilor, aspira[iilor
i intereselor personalului din cadrul organiza[iei cu realizarea obiectivelor i exercitarea sarcinilor,
competen[elor i responsabilit[ilor atribuite n cadrul organiza[iei.
#oti2area 1n sens larg rezid n ansamblul de decizii i ac[iuni prin care se determin
stakeholderii firmei s contribuie direct i indirect la realizarea de func[ionalit[i i performan[e de
ansamblu superioare, pe baza corelrii intereselor acestora n abordarea i realizarea obiectivelor
organiza[iei i ale subsistemelor sale.
n context organiza[ional, moti2a@ia reprezint un factor condi[ionant al performan[elor fiecrui
component al organiza[iei, resortul care l mpinge s ac[ioneze ntr-un anumit mod, o stare intern a
acestuia, care i anim i i determin comportamentul, iar moti2area constituie procesul prin care
managerii i determin subordona[ii s realizeze performan[e ct mai bune, dndu-le temeiuri s
ac[ioneze n acest sens.
Motiva[ia n munc implic un comportament al angaja[ilor caracterizat prin intensitate, orientare i
persisten[ n ndeplinirea sarcinilor. Acest comportament nu depinde numai de individ sau de
contextul n care lucreaz, ci reprezint o interac[iune ntre personalitatea individului i mediul de
lucru.
#oti2a@ia poate fi definit ca procesul care acti2eaz$A orienteaz$ ?i men@ine
comportamentul anga.a@ilor spre atingerea unui scopA 1n func@ie de anumite ne2oi ?i aspira@ii.+
Este vorba de o "for[ care i determin, canalizeaz i sus[ine ac[iunile unui individ. Dar pentru
a pune salaria[ii n micare n cadrul unei organiza[ii, orice responsabil trebuie, mai nti, s
n[eleag ce i anim. Oamenii pot s reac[ioneze la stimuli interni (satisfac[ia i recunoaterea pe
care le-o provoac munca desfurat) sau la stimuli externi (salariul i alte recompense). Atunci
cnd un manager tie s motiveze oamenii, nseamn c el tie s le ndeplineasc cerin[ele i s le
orienteze eforturile i conduita spre realizarea unor obiective alese.
Abordrile n n[elegerea i explicarea motiva[iei sunt diferite pentru c mul[i teoreticieni au
dezvoltat propriile opinii i teorii cu privire la motiva[ie. Ei au abordat motiva[ia pornind de la diferite
puncte de vedere, de la idei determinate de condi[iile socio-economice i politice existente la acea
vreme. Nici una dintre abordri nu poate fi considerat cea mai corect i cuprinztoare. Fiecare i
aduce contribu[ia la n[elegerea comportamentului uman i are limitele ei.
Datorit diversit[ii lor, specialitii au clasificat teoriile motiva[ionale n func[ie de mai multe criterii.
Una dintre cele mai moderne i utile clasificri n n[elegerea comportamentului organiza[ional este
prezentat n tabelul de mai jos:
Nr.
crt. <eorii Promotori Principii fundamentale
1 <eorii a!ate pe con@inut
(vizeaz factorii care incit sau
ini[iaz comportamentul
motivat)
Teoria ierarhizrii nevoilor
Teoria celor dou tipuri de
factori
Teoria ERG
Teoria nevoilor dobndite
Abraham H.
Maslow
Frederick
Herzberg
Clayton Alderfer
David C.
McCleland
Richard Mackman,
Greg Oldham
Oamenii caut permanent s i
satisfac anumite nevoi, care
se manifest dup o anumit
ordine a importan[ei lor.
Salaria[ii sunt influen[a[i de
dou categorii de factori, unii
determinnd insatisfac[ie
(factori de i$ien%), iar al[ii
satisfac[ie (factori de motiva9ie).
Angaja[ii ac[ioneaz sub
impulsul cerin[elor legate de
respect, al cerin[elor legate de
apartenen[ i al cerin[elor de
cretere.
ndivizii sunt motiva[i prin
mplinire, afiliere i putere.
Trebuie modificate
caracteristicile unui loc de
munc pentru a-l face mai
stimulator i mai plin de
semnifica[ie.
% <eorii a!ate pe proces
(vizeaz factorii care
direc[ioneaz
comportamentul)
Teoria rezultatului scontat
Teoria echit[ii
Victor Vroom,
Lyman Porter,
Edward Lawler
J. Stacey Adams
Salaria[ii sunt motiva[i prin
recompensa pe care ateapt
s o ob[in oferind un
randament mai bun; accentul
este pus pe reac[iile sau
rezultatele scontate.
Angaja[ii se compar cu al[ii n
ceea ce privete eforturile lor i
ceea ce ob[in, pentru a se
asigura c sunt trata[i de o
manier just i echitabil.
' <eorii a!ate pe 1nt$rire
(vizeaz factorii care
determin repetarea unui
comportament)
Teoria ntririi
(reinforcement)
B. F. Skinner ntrirea (pozitiv sau
negativ) condi[ioneaz
comportamentul.
<eoria ierarhiz$rii ne2oilor
erarhizarea nevoilor, teorie lansat de A. Maslow n cursul anului 1954, a oferit elemente
interesante i operabile n domeniul motivrii salaria[ilor. Pentru acest autor, nevoile unui individ sunt
ierarhizate ntr-o piramid, astfel:
a) nevoi fiziolo$ice (foame, odihn, sete, cldur, adpost etc.);
n cadrul unei organiza[ii, satisfacerea acestor nevoi are loc prin existen[a unui salariu, a condi[iilor
bune de munc, a unei cantine n incint, a aerului condi[ionat etc.
b) nevoi de si$uran9% (securitate personal, absen[a temerilor);
Aceast categorie de nevoi implic la nivelul managementului, o aten[ie deosebit pentru condi[iile de
securitate a muncii, pentru creterea salariilor n func[ie de infla[ie, pentru siguran[a existen[ei unei
pensii .a.
c) nevoi sociale (apartenen[a la grup);
La locul de munc, aceste nevoi de afiliere, de prietenie de apartenen[ se transform n dorin[a de a
stabili rela[ii cu ceilal[i angaja[i, de a crea legturi puternice cu echipa de munc, de a avea un
manager competent ce supravegheaz activitatea etc.
d) nevoi de stim% (recunoatere social);
Aceste nevoi vizeaz dorin[a fiecrui individ de a fi respectat de ceilal[i, de a i se recunoate
prestigiul i realizrile.
e) nevoi de mplinire personal% (valorificarea poten[ialului propriu);
Aceast ultim categorie cuprinde nevoile de perfec[ionare a talentelor de crea[ie i achizi[ii
profesionale deosebite, manifestate n cadrul organiza[iei prin realizri excep[ionale n munc,
creativitate, perfec[iune.
Cele dou principii care stau la baza teoriei lui A. Maslow sunt:
- principiul regresiei , n conformitate cu care o necesitate satisfcut reprezint o nevoie care nu
mai motiveaz;
- principiul progresiei , n conformitate cu care o necesitate de nivel superior nu se activeaz dect o
dat ce nevoile de nivel inferior au fost satisfcute, cel pu[in par[ial.
Cercetrile au artat c pe msur ce individul promoveaz n ierarhie, necesit[ile de ordin
superior au tendin[a s devin din ce n ce mai importante. Nevoile difer i n func[ie de stadiul
carierei, de mrimea organiza[iei, de situarea geografic.
Piramida lui A. Maslow este aplicabil tuturor aspectelor vie[ii; ea este relevant ndeosebi la
locul de muc, deoarece oamenii au nevoie, pe lng bani i alte recompense, de respect, de
interac[iuni, de recunoatere. Cu ct individul este mai ambi[ios i mai mul[umit, cu att mai mare va
fi contribu[ia pe care i-o va aduce la dezvoltarea organiza[iei.
Dincolo de limitele ei, utilitatea acestei teorii pentru activitatea organiza[iei nu poate fi pus la
ndoial. Astfel, construirea mediului i desfurarea proceselor organiza[ionale ar trebui s rspund
nevoilor reale i exprimate ale membrilor organiza[iei, pornind chiar de la cele fiziologice, trecnd prin
asigurarea securit[ii fizice i psihice, pn la facilitarea integrrii lor n grupuri sociale adecvate,
oferindu-le respect, recunoatere, i, mai ales, posibilit[i de autorealizare.
<eoria celor doi factori
Teoria celor doi factori a fost definitivat de ctre F. Herzberg i expus pe larg n lucrarea The
8otivation of *or'. Analiznd nivelul de efort depus de diferite persoane n procesul muncii, autorul
a ajuns la urmtoarele concluzii:
o n $eneral, oamenii depun n procesul muncii, cam :;< din capacitatea lor total% de efort=
o e"ist% factori, numi9i de >. &erzber$ ?i$ienici@ sau ?de ntre9inere@, care contribuie la
men9inerea acestui nivel mediu de efort, a c%ror prezen9% (sau absen9%) produce mai ales
insatisfac9ie=
o e"ist%, n $eneral, al9i factori numi9i de c%tre >. &erzber$ ?motivatori@, care determin%
dep%7irea acestui nivel de efort, a c%ror prezen9% (sau absen9%) produce mai ales satisfac9ie.
Prin urmare, F. Herzberg a constatat c exist dou categorii de factori (de unde i denumirea
teoriei), care produc insatisfac[ie i respectiv, satisfac[ie.
>actorii e"trinseci (de insatisfac[ie sau de igien), cum sunt: salariul, politicile practicate n
organiza[ie, condi[iile de munc, autonomia i controlul, securitatea postului, rela[iile interpersonale,
provin din contextul organiza[ional i reprezint, n concep[ia autorului, condi[ii indispensabile ale
motivrii i implicrii personalului. Dac ntreprinderea nu rspunde unor astfel de cerin[e, apare
insatisfac[ia, iar dac rspunsul este pozitiv, efectul nu genereaz neaprat motiva[ie.
>actorii intrinseci (de satisfac[ie) sunt lega[i de experien[a individual i de rela[ia cu mediul
muncii: recunoaterea de ctre ceilal[i, responsabilitatea pentru munca proprie i munca altora,
avansarea, mplinirea personal. Motiva[ia individual este legat strict de ndeplinirea acestor
factori.
Ce nseamn aceast teorie pentru managementul resurselor umane? Pentru a ob[ine de la
angaja[i un efort constant i de bun calitate, precum i performan[e deosebite, trebuie, n primul
rnd, nltura[i factorii care produc insatisfac[ie, prin crearea unui mediu organiza[ional propice, care
s includ i rela[ii corespunztoare cu colegii, managerii i celelalte persoane implicate. Numai dup
aceea, managerul poate spera la o cretere a efortului depus (deci, i a performan[elor), intervenind
cu factori motivatori - cei care inspir dorin[a de autorealizare i totodat cei pe care managerii ar
trebui s-i asigure pentru a dispune de un personal mul[umit. Capacitatea de autorealizare este direct
afectat de caracterul plcut al activit[ii i responsabilit[ilor de[inute. Cu ct responsabilitatea este
mai mare, cu att crete i satisfac[ia oferit de avansarea n ierarhie. Motivatorii au la baz
dezvoltarea personal i mplinirea de sine. Motiva[ia angaja[ilor poate fi ntrit mrind gradul de
responsabilitate al acestora i mbog[indu-le activitatea.
Cunoscute i sub numele de teorii substan[ialiste, teoria lui A. Maslow i cea a lui F. Herzberg
au avut consecin[e practice deosebite. Ele au permis structurarea politicilor de retribuire i au oferit o
baz unei noi abordri, cum ar fi managementul participativ. Aceleai teorii au meritul de a fi
identificat terenul pe care se dezvolt comportamentele personalului.
<eoria "4B
Clayton Alderfer a propus (1972) o teorie similar cu cea a lui A. Maslow, dar care mparte nevoile
n trei categorii: de existen[, de rela[ii i de dezvoltare, de unde provine i denumirea teoriei: teoria
existen[ei, nrudirii i creterii (en$. #"istence needs, Aelatedness needs and BroCth needs - ERG).
C. Alderfer a simplificat ierarhia nevoilor i a aplicat-o la procesul de munc.
- Devoi e"isten9iale sau materiale sunt satisfcute prin hran, aer, condi[ii de munc, plata
adecvat a salariilor i beneficiilor. Acest tip de nevoi trebuie satisfcut nainte de a se trece la
nevoile rela[ionale.
- Devoile rela9ionale implic rela[ii de prietenie cu familia, prietenii, colegii, efii, subordona[ii.
Satisfacerea acestor nevoi depinde de raportul cu ceilal[i: fie de tip ostil, fie de tip amical.
- Devoile de mplinire se exprim prin ncercarea individului de a gsi oportunit[i n vederea
dezvoltrii propriei persoane printr-un aport creativ sau productiv n munc. Satisfacerea acestor
nevoi este expresia modului de realizare a capacit[ilor i talentelor personale.
Teoria ERG promoveaz principiul satisfacerii progresive, similar ierarhiei lui A. Maslow, ce
presupune c satisfacerea unui anumit nivel al nevoilor permite ndreptarea aten[iei individului spre
nevoile aflate pe nivelul imediat urmtor. Teoria ERG difer de teoria lui A. Maslow prin prisma a trei
elemente principale: a) un individ poate urmri satisfacerea concomitent a dou sau mai multe nevoi
(salariu, locuin[, afilierea la un grup etc.); b) teoria ERG este mai flexibil deoarece accept faptul c
anumite nevoi individuale pot fi ierarhizate n mod diferit; c) teoria ERG se bazeaz pe principiul
regresiei datorat frustrrii (dac satisfacerea unei nevoi de nivel superior este mpiedicat, crete
nevoia de a satisface una sau mai multe nevoi de nivel inferior).
n context organiza[ional, teoria ERG ofer o sugestie important managerilor. Astfel, dac nevoia de
promovare a unui angajat nu poate fi satisfcut din ra[iuni obiective, managerul trebuie s orienteze
interesul salariatului ctre satisfacerea altor nevoi (nevoi de existen[ sau de rela[ionare).
<eoria ne2oilor do>3ndite
Conform autorului acestei teorii, David McClelland (1965), nevoile sunt caracteristici relativ stabile
ale personalit[ii pe care individul le dobndete, prin nv[are, foarte devreme n contact cu mediul
socio-cultural. Studiile lui vizeaz mai ales consecin[ele nevoilor asupra comportamentelor.
mportante, din acest punct de vedere, sunt nevoile de mplinire, de afiliere i de putere.
Devoia de mplinireErealizare exprimat prin dorin[a de a realiza ceva sau de a atinge un obiectiv
complex, de a depi un standard de excelen[. Oamenii care au o puternic nevoie de mplinire:
prefer situa[iile n care i pot asuma responsabilit[i personale n privin[a sarcinilor sau
obiectivelor ce trebuie atinse;
i stabilesc obiective de dificultate medie, care le permit s i asume riscuri calculate;
prefer sarcinile care furnizeaz un feedback imediat asupra rezultatelor.
ndivizii cu nevoie de realizare gsesc, n membrii organiza[iei din care fac parte, parteneri n
rezolvarea problemelor muncii i eventuali poten[atori spre succese, tind spre situa[ii noi, care implic
riscul i inovarea, caut s-i amelioreze performan[ele i s le depeasc pe ale altora. Sunt mai
pu[in indica[i pentru func[ii de conducere, pentru c nu sunt dispui s delege i nu au un feedback
imediat asupra rezultatelor.
Devoia de afiliere semnific dorin[a de a ntre[ine rela[ii personale amicale, clduroase cu ceilal[i.
Oamenii cu nevoie de afiliere au dorin[a:
de a fi respecta[i;
de a fi accepta[i de un grup social;
de a fi plcu[i de cei din jur.
Persoanele care au nevoie de afiliere vor cuta n organiza[ie prietenii noi i satisfac[ii pe baza lor; ei
vor fi astfel motiva[i prin faptul c munca le ofer contact frecvent cu colegii. Sunt comunicativi, se
integreaz repede n grupuri, prefer s evite conflictele, competi[ia. Profesiunile preferate sunt cele
cu multe contacte personale, cum ar fi cele din activitatea social sau nv[mnt.
Devoia de putere reflect dorin[a de a [ine totul sub control, de a fi responsabil, de a supraveghea
comportamentul celorlal[i. Sursele de putere sunt:
capacitatea de a recompensa;
capacitatea de a constrnge;
puterea legitim asociat statutului social sau profesional;
competen[a profesional;
puterea de tip sindical (bazat pe conformitatea cu cerin[ele maselor).
ndivizii la care nevoia de putere este mare, tind s ocupe n organiza[ie pozi[ia cea mai nalt i
mai autoritar. Unii indivizi manifest o mare nevoie de putere personal, vor s-i domine pe ceilal[i
pentru a-i demonstra capacitatea de exercitare a puterii i ateap ca ceilal[i s le fie loiali ntr-o
msur mai mare dect sunt organiza[iei, pe cnd al[ii au nevoie de putere social, se concentreaz
asupra muncii n colectiv i asupra scopurilor organiza[iei, fiind gata s i sacrifice propriile interese
pentru cele ale organiza[iei.
D. McClelland a analizat, de asemenea, influen[a celor trei nevoi asupra eficien[ei manageriale.
Profilul unui manager de succes trebuie s includ, n opinia autorului: un nivel mediu al nevoii de
putere social, un nivel moderat al nevoii de realizare i un nivel minim al nevoii de afiliere.
<eoria performan@elor a?teptate
Teoria performan[elor ateptate, elaborat de Victor Vroom n 1964, combin, n explicarea
motiva[iei, factorii individuali cu factorii organiza[ionali. Autorul sus[ine c angajatul este motivat n
urma unor calcule pe care le face asupra probabilit[ii de a ob[ine ceea ce dorete. Rela[ia ntre
comportament i rezultatele dorite este afectat de un complex de factori individuali (nevoi, calificare,
abilitate etc.) i factori organiza[ionali (organizarea controlului, sistemul de recompense, performan[e
etc.).
Motiva[ia salaria[ilor depinde de urmtoarele trei elemente:
a7teptarea exprim credin[a angajatului c un anumit nivel de efort va conduce la un anumit
nivel de randament; n majoritatea cazurilor, el vede o legtur ntre eforturile depuse i
randamentul ob[inut. Dar dac angajatul are echipamente nvechite, materii prime de proast
calitate, utilaje lips, informa[ii, competen[e i sus[inere insuficiente, va ajunge destul de
repede s cread c, n pofida tuturor eforturilor pe care le-ar face, randamentul lui nu va fi
satisfctor, iar angajatul va fi demotivat.
instrumentalitatea exprim credin[a angajatului n privin[a probabilit[ii de a ob[ine recompense
propor[ionale cu contribu[ia lui n munc. nstrumentalitatea este mic atunci cnd i se cere
unui salariat s aib un randament mai bun pentru salvarea organiza[iei, chiar dac salariile s-
au redus. nstrumentalitatea va fi nul atunci cnd angajatul nu vede nici o legtur ntre
randament i remunerare, ca n cazul salariilor fixe. nstrumentalitatea va fi mare, atunci cnd
angajatul crede c va ob[ine recompense, cum ar fi dovezi de recunotin[, prime, posibilit[i
de avansare.
valen9a exprim valoarea pe care individul o atribuie rezultatelor muncii lui / preferin[a pentru
un anumit rezultat. Valen[a este negativ cnd individul consider rezultatele neplcute
(oboseal, conflicte, suprancrcare), nul atunci cnd recompensele l las indiferent i
pozitiv atunci cnd consecin[ele sunt de dorit (salariu mare, sus[inere social, autonomie).
Conform teoriei, motiva[ia este produsul celor trei elemente:
#oti2a@ia C 6?teptare ! Instrumentalitate ! Valen@$
Motiva[ia va fi mai mare atunci cnd ateptarea, instrumentalitatea i valen[a vor fi toate mari.
Aceast rela[ie pune n eviden[ directa propor[ionalitate necesar i suficient pentru a atinge
motiva[ia optim. Dac unul dintre cei trei factori nu exist, nu exist nici motiva[ie.
Cea mai important contribu[ie a teoriei ateptrii poate fi considerat faptul c ea explic n ce
mod scopurile individuale influen[eaz eforturile i c selectarea comportamentelor individuale
depinde de modul n care individul este condus spre atingerea obiectivului final.
Bazndu-se n esen[ tot pe teoria ateptrii, Lyman Porter i Edward Lawler au dezvoltat un
model mai complet n domeniul motivrii i l-au aplicat n special n cazul managerilor. Conform
acestui model, efortul (puterea motiva[iei i energia folosit) depinde de valoarea unei
recompense plus energia utilizat de o persoan pentru ndeplinirea unui scop cerut, [innd cont de
probabilitatea primirii unei recompense. Efortul depus i probabilitatea de a fi recompensat sunt
influen[ate, la rndul lor, de nivelul performan[ei la un moment dat. Aceasta nseamn c, dac o
persoan poate s presteze o munc sau dac a i prestat-o, ea poate aprecia mai bine efortul care
se cere i, n plus, probabilitatea de a fi recompensat. Performan[a la locul de munc este
determinat n principal de efortul depus de individul respectiv. Performan[a n sine poate fi vzut i
ca o posibilitate de a primi recompense intrinseci (ca mplinirea profesional sau reactualizarea
cunotin[elor), ori recompense extrinseci (referitoare la condi[iile de munc i statutul social).
Acestea, pstrate ntr-un echilibru ce conduce la un nivel echitabil de recompensare, conduc la
ob[inerea satisfac[iei, n fapt, un obiectiv final de maxim importan[ pentru fiecare gen de munc.
Modelul motiva[ional al lui L. Poster i E. Lawler este mai complex dect alte teorii motiva[ionale i
propune cercettorilor o abordare sistemic asupra motivrii. Pentru managerul practician, aceasta
nseamn c motivarea nu este o simpl rela[ie de tipul cauz-efect. Aceasta nseamn, de
asemenea, ca managerii s cldeasc structuri de recompensare a muncii i printr-o planificare
atent, o definire clar a sarcinilor i responsabilit[ilor i o bun organizare s poat edifica o
structur sistemic triangular, performan9% recompens% satisfac9ie, ce trebuie ulterior integrat
ntr-un sistem complex i cuprinztor de management.
<eoria echit$@ii
Teoria echit[ii, datorat lui Stacy Adams (1965), se focalizeaz asupra sentimentelor
indivizilor n ceea ce privete corectitudinea cu care sunt trata[i n compara[ie cu tratamentul aplicat
altora (colegii de munc, alte persoane din cadrul organiza[iei sau chiar persoane din alte organiza[ii).
Echitatea exist ori de cte ori raportul dintre rezultate (recompense) i efortul unui angajat
coincide cu raportul recompense-efort al celorlal[i angaja[i. nechitatea apare ori de cte ori raportul
efort-rezultate este fie mai mic, fie mai mare n compara[ie cu al celorlal[i. Percep[ia inechit[ii
genereaz tensiune la nivelul individului sau printre indivizi i poate afecta comportamentul
angaja[ilor. Aceast tensiune i motiveaz pe angaja[i s elimine sau s reduc inechitatea. Cu ct
inechitatea perceput este mai mare, tensiunea va fi mai puternic, iar motiva[ia mai concentrat
spre reducerea ei.
Pentru a reduce inechitatea, individul poate recurge la una dintre urmtoarele solu[ii:
- modificarea cognitiv a ctigurilor sau contribu[iilor proprii (individul se convinge c are o
contribu[ie mai mare sau mai mic n sensul stabilirii echilibrului);
- modificarea cognitiv a ctigurilor sau contribu[iilor altora (subiectul consider mai mic sau
mai mare importan[a muncii persoanei cu care se compar);
- schimbarea grupului de compara[ie (angajatul care simte o inechitate fa[ de un coleg poate
s se compare cu al[i colegi, care sunt trata[i ntr-un mod asemntor lui);
- modificarea contribu[iei (individul i poate micora sau mri contribu[ia n func[ie de sensul
inechit[ii);
- modificarea ctigurilor (angajatul care se consider mai pu[in remunerat poate cere o mrire
de salariu sau poate sustrage materiale de la serviciu);
- abandonarea situa[iei (cel tratat inechitabil i poate da demisia sau cere transferul la un alt
serviciu, unde poate spera s aib o situa[ie mai bun).
Teoria echit[ii ofer managerilor cteva sugestii care pot facilita procesul de conducere.
Astfel, managerii trebuie s evite sau cel pu[in s minimizeze efectele negative ale inechit[ii
percepute de ctre angaja[i (ei trebuie s explice subordona[ilor care este semnifica[ia
recompenselor acordate, care sunt criteriile de evaluare a performan[elor etc.).
<eoria D1nt$ririiE 7 reinforcement8
Teoria are la baz procesele de nv[are i de condi[ionare descrise de B. F. Skinner. Autorul a reuit
s identifice o serie de legturi ntre modalit[ile de adoptare a unui anumit comportament, n func[ie
de consecin[ele care pot aprea. Comportamentele cu consecin[e pozitive au tendin[a de a se repeta,
iar cele cu urmri neplcute au tendin[a de a nu mai aprea / de a fi evitate.
La nivel organiza[ional, managerii pot consolida comportamentele dorite i sanc[iona pe cele
nedorite. Exist patru metode pentru aplicarea acestei teorii:
- !nt%rirea pozitiv% este urmarea pozitiv a unui comportament dorit i are drept scop
mrirea frecven[ei acestuia. Pentru ca ntrirea s aib efect maxim, ea trebuie s se
atribuie numai dac s-a manifestat comportamentul dorit i n strns legtur cu
acesta. ntririle pozitive nu se limiteaz la avantaje materiale (mriri de salariu, prime,
participarea la beneficii .a.), ci pot fi i un cuvnt de ncurajare, o not de apreciere, o
scrisoare din partea directorului general etc.);
- !nt%rirea ne$ativ% const n faptul c un comportament dorit atrage evitarea unei
consecin[e neplcute. Managerii care-i ceart pe angaja[ii care ntrzie sau au
randament nesatisfctor aplic acest tip de ntrire (salaria[ii i vor da seama destul de
curnd c trebuie s fie punctuali sau performan[i, pentru a evita consecin[a neplcut);
- #"tinc9ia este o form de sanc[iune care const n retragerea unei consecin[e plcute,
ca urmare a comportamentelor nedorite (ignorarea individului care face pe mscriciul la
edin[e spre amuzamentul manifest al colegilor; atunci cnd nimeni nu va mai lua n
seam glumele, comportamentul nedorit va disprea).
Aplicarea extinc[iei are loc n trei etape: 1) identificarea comportamentului de eliminat sau redus; 2)
identificarea ntritorului care ncurajeaz men[inerea comportamentului; 3) eliminarea ntritorului.
- Pedeapsa presupune o consecin[ neplcut, ca urmare a unui comportament nedorit.
Aceasta d rezultate rapide, fapt pentru care mul[i manageri au tendin[a s-o aplice
frecvent, ceea ce poate conduce la efecte secundare mult mai grave dect
comportamentul care s-a dorit a fi nlturat (absenteism, demisii, sabotaje, apatie,
ostilitate, fric etc.). De aceea, pedeapsa trebuie aplicat numai n situa[iile n care este
strict necesar. Pentru a fi eficace, pedeapsa trebuie s fie:
impersonal , aplicndu-se comportamentului i fr s ating demnitatea persoanei;
imediat , adic s fie aplicat ct mai aproape posibil de manifestarea comportamentului
nedorit;
puternic , adic suficient de sever pentru a fi perceput ca atare, dar propor[ional cu
fapta;
constant , adic uniform n timp i de la o persoan la alta;
asociat clar cu un comportament nedorit.
n plus, pedepsele ar trebui acordate progresiv, [inndu-se cont de frecven[a i de gravitatea
abaterilor.
#oti2area anga.a@ilor 9 factor conditionant al performantei organiza@ionale
nca din anii '40 s-a demonstrat ca oamenii sunt motiva[i de diverse trebuin[e in viata personala
cat si la locul de munca. Recunoaterea si satisfacerea acestor ,, forte motivatoare '' permite
ob[inerea celor mai bune rezultate de la indivizi. ntr-o lume a afacerilor tot mai competitiva, un
personal motivat este vital pentru o organiza[ie performanta. De aceea, tiin[a de a-i motiva pe cei din
jur a devenit esen[iala pentru orice manager.
Conform studiilor de specialitate, organiza[iile cele mai performante asociaz competitivitatea lor
cu motiva[ia lucrtorilor ; de asemenea, o ntreprindere este competitiva daca majoritatea
personalului sau este atrasa de obiectivele propuse. Nici un mod de administrare si gestionare nu
poate singur sa rezolve toate problemele intr-o organiza[ie ; din aceasta cauza, conductorii au un
rol hotrtor in ntreprindere, ei trebuie sa dezvolte la maximum factorii de motiva[ie ai salaria[ilor.
Motivarea cu succes a salaria[ilor se bazeaz mai mult pe o ,,filozofie manageriala'' dect pe
aplicarea unor tehnici date. Pentru fiecare lucrtor, cadrul motiva[ional creat de conducerea unitatii
trebuie sa permit ca salariatul respectiv ,, sa se simt important, sa simt ca exista, sa aib
imaginea de castigator, de nvingtor, de reuita'' ( Enregle J., <<Du conflict a la motivation, la
gestion socia le>>, p86,1985).
Pentru a func[iona si a fi viabile intr-o lume competitiva, organiza[iile trebuie sa isi motiveze
oamenii sa fac urmtoarele lucruri esen[iale : sa se alture organiza[iei si sa ramana in ea ; sa
ndeplineasc sarcinile pentru care au fost angaja[i ; sa adopte un comportament creativ, spontan si
inovativ.
Daca toate organiza[iile dintr-un domeniu au tehnologii similare, beneficiaz de un avantaj
organiza[ia care rezolva cel mai bine problema motivrii. Daca angaja[ii de pe toate nivelurile sunt
motiva[i sa ramana in cadrul organiza[iei, sa obtina rezultate satisfctoare si sa ncerce sa-si
optimizeze randamentul, organiza[ia respectiva este eficienta intr-o mai mare msura dect cele in
care performantele sunt sub standard si in care nimeni nu ncearc sa inoveze sau sa gseasc
modalitati de cretere a nivelului de performante.
n teoria organiza[iilor, iar apoi in gestionarea resurselor umane, motiva[ia a fost pusa in rela[ie cu
eficacitatea opera[ionala in munca indivizilor, fiind adesea legata de o logica instrumentala. n
prezent, se constata o schimbare de perspective: reuita profesionala se datoreaz motiva[iei si nu
doar aptitudinilor probate de individ.
ntr-o organiza[ie, managerii au rolul de a opera[ionaliza teoriile motivationale, prin strategii de
motivare adecvate, prin organizarea optima a locului de munca, prin programe de management s.a.
Prin urmare, ei trebuie sa cunoasc ce determina comportamentul oamenilor, telurile si
personalitatea lor. Foarte important este ca managerul sa fie in permanenta preocupat de modul in
care isi poate motiva (influenta) oamenii sa lucreze mai bine, plecndu-se de la ideea ca un bun
manager poate lua masuri care vor avea efect asupra cantit[ii si calit[ii performantelor angaja[ilor
(de exemplu, un manager poate fi preocupat sa gseasc strategii prin care sa-si determine angaja[ii
sa produc mai mult, poate fi interesat sa genereze o cretere a calit[ii muncii lor, sau sa ii conving
sa petreac mai pu[in timp recrendu-se si mai mult timp gndindu-se la munca si la carierele lor).
Managerii sunt responsabili de performanta subordona[ilor, iar imbunatatirea performantei trebuie
considerata principalul element in cadrul problematicii motivrii angaja[ilor, avnd in vedere faptul ca
performantele unui salariat motivat conform studiilor de specialitate- sunt cu pana la 60% mai mari.

Performanta
Performanta poate fi definita ca m%sura in care un membru al unei or$aniza9ii contribuie la
realizarea obiectivelor or$aniza9iei.
Conform studiilor de specialitateA factorii care contri>uie la performanta indi2idului in cadrul
organiza[iilor sunt urmtorii :
Factori interni
- aptitudini
- abilita[i
-intelegerea sarcinii
-Cantitatea de efort
- Persistenta efortului
- Direc[ia efortului
Factori externi
-conditiile locului de munca
-tipul de suport si de
coordonare
- interac[iunea sociala

#oti2a@ie
Performanta
*atisfac@ie
Din punct de vedere teoretic, moti2area si performanta sunt doua concepte distincte. Procesul
de motivare are drept scop, in contextul organiza[ional, stimularea angajatilor in ob[inerea de
performante. Managerii sunt primii interesa[i ca angaja[ii lor sa ating obiective profesionale cat mai
importante. Aceasta se rezuma in rezultate concrete, calitative si costuri sczute. ndeplinirea cu
succes a acestor obiective generale este rezultatul ac[iunii unei serii de factori in care se pot
enumera : efortul depus, timpul si angajarea efectiva a oamenilor. Exista, de asemenea, factori ce
vizeaz abilitatile intrinseci ale angaja[ilor, aptitudinile lor, la felul cum trebuie [inut cont de tipul de
suport si de coordonare pe care l ofer managerul, de condi[iile de munca s.a. Pentru manager este
important sa observe ca unii dintre aceti factori ce rezulta din procesul de ndeplinire a scopului sunt
factori interni, care [in de caracteristicile si temperamentul angajatilor ; similar, al[i factori pot fi de
provenien[a externa. ntruct att factorii interni cat si cei externi interac[ioneaz in ndeplinirea
scopului pentru manager, este important sa nu se trag imediat concluzii incorecte sau incomplete
privind motivarea.
De exemplu, un manager poate observa o scdere a nivelului performantei si, in consecin[a, sa
reac[ioneze printr-o cretere procentuala a recompensei financiare pe unitatea de produs. n fapt,
reac[ia manageriala este o ncercare de a creste motivarea angajatului si a-i arata ca poate sa-l
sprijine in imbunatatirea performantelor. n mod obinuit insa, scderea performantei poate fi
generata de faptul ca angajatul respectiv nu este intr-o stare buna, are probleme acas, crede ca
managerul nu are ncredere in el si se simte mai supravegheat ca de obicei.
Exista si factori care interac[ioneaz cu motivarea, care ar trebui sa conduca la ndeplinirea unor
obiective de performanta. Abilitatea angajatului, activit[ile exterioare muncii, resursele disponibile,
condi[iile de munca, stilul managerial- reprezint factori importan[i ce trebuie lua[i in considera[ie
atunci cnd se ncearc identificarea si diagnosticarea unei probleme de motivare.
Conform specialitilor in domeniul psihologiei organiza[ionale, exista patru modalitati prin care un
manager poate influenta performantele salaria[ilor:
1. Fmbunatatirea sistemului tehnic din organiza[ie duce la modificarea corespunztoare a limitelor
inferioara si superioara ale performantei. mbunatatirile sistemului tehnic reprezint investi[ii
pentru organiza[ie. O greeala frecventa in acest caz este lipsa de interes pentru recuperarea
investi[iei prin performante mai nalte.
2. Gezvoltarea capacita9ilor salaria9ilor duce la creterea limitei superioare a performantei. Aceste
capacita[i pot fi imbunatatite prin
Pregtirea si perfec[ionarea profesionala a acestora
Organizarea de sesiuni de instruire
Creterea capacita[ii de a lucra in echipa
Evaluarea periodica a performantelor si ,, corectarea'' disfunctionalitatilor semnalate
3. Cre7terea nivelului de,, tolerantaH al performantei se face prin revizuirea periodica a acestuia,
astfel incat sa corespunda noilor realitati tehnice, economice si sociale, precum si nevoilor
obiective ale organiza[iei.
4. Fnfluenta pozitiva asupra motiva9iei , care se realizeaz ac[ionnd aspra:
Condi[iilor de lucru
Satistactiilor oferite de post
Perspectivelor de promovare
Sistemului de evaluare a performantei
Competi[iei individuale si de grup
Deoarece motiva[ia este un factor cu manifestare, nu se poate msura direct. n schimb,
observnd comportamentul celorlal[i, se poate deduce daca acetia sunt sau nu motiva[i. De
exemplu, putem concluziona ca un inginer care lucreaz pana seara trziu aproape in fiecare zi si
uneori si in week-end, citete cele mai noi publica[ii de specialitate, este motivat. n consecin[a, un alt
inginer care pleac primul de la birou, lucreaz foarte pu[ine ore suplimentare sau nu lucreaz deloc,
acorda pu[in timp lecturilor de specialitate, nu este o persoana motivata. Oricum, succesul celor doi
ingineri nu depinde numai de motiva[ia fiecruia, reflectata in efortul depus, ci si de aptitudinile,
respectiv capacitatea lor de a face sarcinilor de serviciu. Mai mult chiar si condi[iile de lucru pot afecta
performanta. ntreruperile frecvente, sarcinile suplimentare sau spa[iul de lucru ngust pot influenta in
mod negativ performantele indivizilor. Pe de alta parte , un loc de munca plcut, ajutorul competent al
asisten[ilor si un echipament performant pot avea un efect pozitiv aspra rezultatelor muncii. n
concluzie, performantele membrilor organiza[iei depind in primul rnd de aptitudinile personale si
pregtirea profesionala, de motiva[ia fiecruia, precum si de condi[iile de lucru.
Comportamentul in sine este foarte important-la fel ca motivele care l determina. n majoritatea
cazurilor, gradul de motivare a angaja[ilor poate fi evaluat prin prisma modului lor de comportare-
cuvinte, gesturi, mimica si atitudine. Modul in care angaja[ii unei organiza[ii isi ndeplinesc sarcinile,
atitudinea lor fata de munca in general ofera cele mai clare date asupra gradului lor de motivare. n
mod ideal, salariatul si postul / organiza[ia sunt reciproc adecva[i, astfel incit individul isi satisface
propriile nevoi motiva[ionale atunci cnd ndeplinete atribu[iile postului (clieu nregistrat in limbajul
curent sub forma ,,interesele firmei si ale angajatului trebuie sa fie aceleai). at cteva
caracteristici ale unor angaja[i motiva[i (situa[ia dezirabila) prezentate in literatura de specialitate.:
Eficienta si buna dispozi[ie in munca
Contribuie benevol cu idei si eforturi sporite]
Reactioneza pozitiv la noi cerin[e si sarcini
Muncesc pentru a se realiza nu fiindc ,,trebuie
Par ferici[i la locul de munca, se simt utili si capabili
Rspund ntotdeauna sincer la ntrebri
Opiniile sunt exprimate liber, ideile subordona[ilor sunt preluate si utilizate de ctre conducere
Succesul este recunoscut si ncurajat
Absenteismul este redus
De asemenea, un spa[iu de lucru ngrijit indica adesea o atitudine ngrijita fata de munca, un birou
ordonat arata un angajat motivat, care dorete sa isi poat gsi uor cele necesare lucrului, iar
aten[ia fata de aspectul personal sugereaz o persoana dedicata muncii sale.
Fiecare individ are o configura[ie proprie a nevoilor, care se poate schimba in cursul vie[ii.
Managerul trebuie sa fie capabil sa identifice nevoile nesatisfcute ale angaja[ilor. O poate face prin
observa[ie sau cu ajutorul instrumentelor de tipul chestionarelor. Managerii pot observa, spre
exemplu, cu regularitate, felul in care angaja[ii isi folosesc momentele libere la serviciu, se pot
informa asupra activit[ilor pe care le prefera in afara locului de munca, pot avea discu[ii cu ei pe
tema muncii, pentru a le analiza apoi reac[iile. Cu cat va fi mai mare acordul intre nevoile individului si
natura muncii, cu att posibilit[ile de motivare vor fi mai mari. n[elegerea a ceea ce ii motiveaz pe
angaja[i sta la baza unui ,, contract psihologic intre manager si angaja[i. n afara de identificarea
regulata a nevoilor, managerii trebuie sa asigure condi[iile favorabile care sa permit angaja[ilor sa isi
satisfac nevoile dominante.
Este unanim acceptat faptul ca toate activit[ile noastre sunt motivate, insa nu in toate aceste
activitati motivele au aceeai pondere. n unele activitatea motivul face parte din nsui structura lor,
le direc[ioneaz si le sus[ine din interior, in altele motivul se contureaz in afara structurii lor propriu-
zise, direc[ionndu-le si sus[inndu-le din exterior. Primele sunt denumite activitatea intrinsec
motivate , iar cele din urma activitatea e"trinsec motivate. Din punct de vedere al eficientei la nivelul
de performanta si consumul de efort si timp activitatea intrinsec motivata este superioara celei
extrinsec motivata.
Angaja[ii sunt motiva[i de aceleai tipuri de recompense ( unii prefera o munca interesanta, al[ii
doresc o promovare sau pur si simplu sa castige bani). Dat fiind faptul ca fiecare persoana este o
unica si complexa combina[ie de nevoi, experien[e si rela[ii trebuie determina[i factorii care il
motiveaz pe fiecare salariat in parte, in func[ie de tipul de motiva[ie extrinseca sau intrinseca.
#oti2a@ia intrinseca izvorte din natura activit[ii insasi, privita ca scop, valoare si cadru de
realizare personala.
#oti2a@ia e!trinseca ia forma unei tensiuni subiective generata de factori din afara activit[ii si se
manifesta prin triri emo[ionale negative ( aversiune fata de sanc[iuni, critici sau penalizri, teama de
eec, de pierderea prestigiului ) sau pozitive ( dobndirea de beneficii sau utilitati premii, promovri,
influenta, prestigiu ).
Motiva[ia intrinseca este mai rezistenta in timp si la factorii cu ac[iune contrara, isi creeaza propria
baza generativa, are o puternica for[a de declanare si men[inere a activit[ii, duce la performante
mai mari.
Motiva[ia extrinseca ac[ioneaz pe termen scurt si solicita o permanenta mprosptare pentru a
compensa efectele de autoerodare.
n concluzie, managerii pot ob[ine succese in activitatea lor daca reuesc sa inteleaga bine rolul
pe care l joaca motiva[ia in activitatea subordona[ilor. Majoritatea managerilor de succes caut sa
inteleaga comportamentul membrilor organiza[iei; ei sunt preocupa[i sa identifice modul in care ar
putea influenta comportamentul lor pentru a stimula ob[inerea performantei si realizarea obiectivelor
organiza[iei.
Un principiu esen[ial ce determina performantele membrilor organiza[iei consta in nivelurile de
abilitate si motivare ale acestea. Acest principiu poate fi exprimat prin formula urmtoare:
Performante C f 7 a>ilitate ! moti2are 8
n conformitate cu acest principiu, nici o sarcina nu poate fi ndeplinita cu succes daca persoana
care trebuie sa fac acest lucru nu dispune de abilitatea necesara. Abilitatea reflecta talentul unei
persoane ce trebuie sa ndeplineasc sarcinile aferente obiectivului vizat. Talentul vizeaz
competentele intelectuale si cele fizice pe care le poseda o persoana.
|innd cont de nivelul de inteligenta, calificare sau dexteritate al unei persoane, se poate aprecia
ca uneori acesta nu este suficient pentru a atinge un nivel nalt al performantelor. Persoana trebuie,
de asemenea, sa doreasc sa realizeze acel nivel de performante. Acesta tine de motiva[ia sa.
Pentru a n[elege mai bine modul se poate realiza o motivare eficienta a unei persoane este
necesar sa se cunoasc procesul motiva[ional. El se compune dintr-o succesiune de etape,
prezentate in fig. de mai jos:
1. identificarea nevoilor
angaja[ilor
2. cautatrea de
cai/solu[ii pentru
satisfacerea lor
3. selectarea
obiectivelor ce vor
orienta (motiva)
comportamentul


6.o noua evaluare a
nevoilor angaja[ilor
5. recompensarea
angaja[ilor
4. performantele
angaja[ilor
Managerii sunt tot mai preocupa[i de motivare in munca lor, cu att mai mult ca cat angaja[ii
doresc recunoatere si implicare in satisfacerea nevoilor, fara ca autoritatea si controlul extern sa mai
aib efetcul din trecut.
La baza reac[iilor motiva[ionale ale oricrui individ se afla nevoile lui specifice. Definite ca lipsurile
pe care un individ le resimte la un moment dat, gama nevoilor fiin[elor umane este foarte larga. Una
dintre cele mai uzuale clasificri a nevoilor permite delimitarea urmtoarelor categorii:
Devoi economice , care se satisfac prin furnizarea de elemente economico-materiale si in care
pot fi cuprinse nevoile de hrana, imbracaminte, adpost, etc.
Devoi co$nitive, care se reflecta in dorin[a oamenilor de a ti, de a cunoate, de a fi stimula[i
senzorial, de a realiza obiectivele propuse, de a controla realitatea nconjurtoare, inclusiv prin
dezvoltarea capacita[ii opera[ionale, a ansamblului de cunotin[e si abilita[i.
Devoi afective , ce se manifesta prin dorin[a de ataament fata de persoanele cu care
interac[ioneaz in mediul in care isi desfasoara activitatea (colegi, prieteni s.a.), dorin[a de a
ob[ine recunoaterea celorlal[i si de a se sim[i bine in compania lor.
Orice persoana manifesta aceste nevoi cu intensitati diferite. De cele mai multe ori , cele mai
pronun[ate sunt nevoile economice, insa si celelalte tipuri de nevoi se manifesta la un nivel apreciabil.
n func[ie de necesitatile specifice si de contextul in care ac[ioneaz, fiecare persoana manifesta
un set de aspira[ii si ateptri de natura motiva[ionala. Aspira[iile reprezint performante viitoare pe
care individul si-a propus sa le ating , iar ateptrile reprezint aspira[iile considerate realizabile in
condi[iile date.
Realizarea unei moti2$ri eficiente, factor conditionant al performantei or$aniza9ionale, impune
cunoaterea de ctre manageri a sistemului de nevoi, aspira[ii si ateptri ale angaja[ilor. Acestea se
reflecta in mod direct in atitudinile, eforturile, deciziile, ac[iunile si comportamentul angaja[ilor. De
regula, aspira[iile si ateptrile indivizilor fiind limitate sau favorizate att de factori personali, cat si de
factori contextuali.
Rezultatul ac[iunilor angaja[ilor se concretizeaz in performante. Acestea pot fi performante
personale, daca se refera la rezultatele ob[inute in mod direct de salariat prin eforturi si cunotin[e
proprii, sau performante or$aniza9ionale daca sunt ob[inute prin contribu[ia directa si indirecta a
angaja[ilor, in vederea realizrii obiectivelor firmei.
n func[ie de performantele individuale si organiza[ionale ob[inute, managerii acorda stimulente sub
forma de recompense si avertismente sub forma de sanc[iuni.
Sistemul de recompense al unei organiza[ii reprezint un mecanism oficial pentru definirea,
evaluarea si recompensarea performantei angaja[ilor. Stimulentele acordate trebuie sa fie corelate
att cu performantele ob[inute, cat si cu atitudinile, eforturile, deciziile, ac[iunile si comportamentele
indivizilor si trebuie sa aib in vedere satisfacerea necesita[ilor economice, cognitive si rela[ionale ale
angaja[ilor.
Pentru a fi eficient, un sistem de recompense trebuie sa ndeplineasc patru condi[ii:
a) Sistemul de recompensare trebuie sa dea posibilitatea oamenilor sa isi satisfac nevoile de
baza (in termenii folosi[i de A. Maslow, primele doua niveluri )
b) Sistemul de recompensare trebuie sa ofere angaja[ilor recompense compatibile cu cele oferite
de alte organiza[ii
c) Recompensarea trebuie distribuita corect si echitabil in interiorul organizatiei
d) Sistemul de recompensare trebuie sa tina cont de faptul ca diferi[i oameni au nevoi diferite si
pot alege diferite cai de realizare a acestor nevoi.
Aplicate corect, recompensele si sanc[iunile au efect motiva[ional, stimulnd angaja[ii sa
munceasc mai mult si mai bine si de asemenea, un impact pozitiv asupra moralului si satisfac[iei
salaria[ilor. S-a constatat totodat ca motivarea puternica si constanta a angaja[ilor este urmata de
accelerarea dezvoltrii profesionale a acestora.
Recompense si sanc[iuni
Formale nformale
Materiale-salariul,
prima, participare la
profit, penalizare,
amenda, locuin[a
de serviciu
Sociale- titlu
onorific, medalie,
mustrare scrisa
Materiale cadouri,
masa festiva,
baci
Sociale lauda,
mul[umire, critica,
blam, dispre[
Abordarea unui management bazat pe motiva[ia oamenilor este specifica firmelor cu tradi[ie in
gestionarea performanta a resurselor umane. Managerii eficien[i au inlocuit de mult timp practica
egalitarismului salarial cu strategii sofisticate de stimulare a performantelor angaja[ilor. Din experienta
anilor, ei au invatat ca nu se pot atinge obiectivele propuse dect daca nevoile acestora sunt
analizate si tratate corespunzator.
Pentru ca << stimulentul>> acordat sa aib impactul dorit, managerul trebuie sa cunoasc cat mai
bine cine este beneficiarul, cum este el, si sa stie cum anume << sa-i activeze comportamentul>>.
Elementele unui pachet ( mai mult sau mai pu[in standardizat) de stimulare-motivare, incluznd
beneficii materiale si non-materiale, vizeaz diferite paliere de trebuin[e care au, in func[ie de un
anumit context specific ( vrsta , sex, influente educative si culturale, dinamica mediului socio-
economic etc.). grade diferite de activare. Astfel, pentru a fi de acord cu dinamica motiva[ionala a
unei persoane sau a unui grup, facilitatile sau beneficiile oferite trebuie sa [inteasc progresiv
categoriile de trebuin[e ce se cer a fi satisfcute cu prioritate.
Fara ndoiala insa, ne putem da seama de faptul ca atunci cnd managerii ncearc sa formuleze
un pachet eficace de stimulare-motivare pentru angaja[i nu trebuie sa se raporteze doar la
posibilit[ile firmei si la ceea ce cred ei ca este optim pentru personalul acesteia, ci este indicat sa
aib in vedere faptul ca ob[inerea performantelor reprezint o consecin[a directa a procesului de
armonizare a pachetelor de stimulare-motivare oferite cu dinamica motiva[ionala a personalului.
COMUNICAREA N RESURSELE UMANE
Elementele structurale ale comunicarii: datele , informatiile si cunostintele
Fenomenele si procesele din natura si societate sunt percepute de oameni ca entitati faptice care
ulterior sunt reflectete neevaluat sub forma de date : acele informatii primare venite prin canalele
perceptive, legate de attribute ( exemplu: rosu, cald, dulce, incomod etc.). Sistemul psihic uman
proceseaza a aceste date inregistrate si le transforma in informatii. Acestea reprezinta interpretari ale
datelor in raport cu anumite situatii particulare sau cu intelegerea de catre mintea umana in general.
Evolutia umana demonstreaza acelasi lucru. Copilul, de exemplu, opreaza cu date: ulterior ajunge
la nivelul cauzalitatii simple, raport cauza ---efect, dar nu face conexiuni cu situatii ample. Daca se
ramane la nivelul datelor nu se ajunge la intreg. Prelucrarea datelor urmareste evaluarea, selectarea,
ordonarea si agregarea lor in scopul obtinerii unor informatii care sa reduca incertitudinea intelegerii
si cunoastreii.
Se constata ca ca oamenii nu se oresc doar la informatii ci apeleaza si la cunostinte, forme mai
complexe. La cunostinte se ajunge prin formularea unor rationamente ce se concretizeaza in idei,
principii, teorii, sisteme cognitive. Cunostintele sunt enunturi logice formulate si generalizate in urma
intelegerii unor relatii.
Din motive de concizie terminologica, cele trei exprimari date, informatii, cunostinte sunt
prezentate sub termenul generic de informatie. Acest lucru este benefic in limbajul comul, dar in
limbajul specializat al psihologiei este necesar sa se faca diferentierea.
Acestea sunt elementele structurale pe care se bazeaza comunicarea in cadrul resurselor umane.
Complexitatea sporita a comunicarii in psihologia resurselor umane are mai multe cauze:
Cresterea gradului de diversificare a mijloacelor de productie si comercializare
Ridicarea nivelului cultural si profesional al resurselor umane
Multiplicarea si intensificarea dinamicii factorilor de mediu care influenteaza operatiile
organizatiei
Aceste cauze determina aparitia, la nivelul conducerii organizatiilor, a nevoii de control si de
cunoastere a tuturor informatiilor care circula si exista in organizatie. n cazul in care aceste informatii
sunt scapate de sub control, organizatiile pot suporta efecte negative , de la stari tensionale intre
membrii pana la dezitegrare.
Astfel, a devenit necesar ca informatiile si modul lor de transmitere intr-o organizatie sa fie in
permanenta monitorizate, lucru care revine psihologului si / sau sociologului organizatiei. Acesta
trebuie sa ia cunostinta de toate circuitele informationale existente, dar sa prelucreze in primul rand
acele informatii ,, de calitate ( cu semnificatie). Pentru ca o informatie sa fie de calitate, trebuie sa
indeplineasca urmatoarele patru conditii:
1) #"actitatea : insusirea informatiei de a contine elemente de cunoastere care sa asigure
conturarea unei imagini reale a procesului sau fenomenului la care se refera acea informatie
2) )decvarea : este asigurata de capacitatea informatie de a fi necesara, destinata in mod specific
rolului ei, definit in raport cu emitatorul, cu destinatarul sau cu amandoi.
3) 3portunitatea1 reprezinta insusirea informatiei de a ajunge la destinatar in momentul in care
este realmente nevoie de ea.
4) #ficienta1 este data de capacitatea informatiei de a asigura un efect determinat superior
efortului depus pentru obtinerea ei.
Odata identificate, informatiile de calitate trebuie sa conduca la intelegerea si cunoasterea
fenomenelor care se intampla in organizatia respectiva. nformatia ajuta la intelegere, dar nu da si
solutia pentru rezolvarea problemelor ivite. nformatiile sunt caile de ajungere la problema: cu cat
aceste cai sunt mai functionale, cu atat se intalnesc probleme mai putin amplificate.
Comunicarea organizaional
Ne confruntm, la debutul secolului XX, cu o disput la nivel conceptual n ceea ce privete
comunicarea datorit trecerii de la societatea industrial la societatea informa[ional. Asta pentru c
n prezent, totul este informa[ie, totul este comunicare. Si nu am grei dac am spune c, n termeni
de eficien[, comunicarea nseamn totul pentru o organiza[ie. Prin urmare, preocupa[i de eficien[,
managerii oricrui tip de organiza[ie vor acorda maximum de aten[ie comunicrii.
Pentru management, informa[iile reprezint o conditio sine Iua non. Acelai lucru poate fi spus
despre procesul de comunicare din interiorul oricrei organiza[ii, dat fiind c, n acest caz, informa[ia
pentru a nu-i pierde valoarea - trebuie s ajung la locul potrivit i la momentul necesar.
Comunicarea este esen[ial pentru un management eficient, cu precdere n organiza[iile
complexe. n cadrul organiza[iilor, comunicarea este o rela[ie n care se face un schimb de informa[ii
ntre indivizi, n scopul de a influen[a sau chiar schimba comportamentele organiza[ionale.
Pentru ,fiin[a organiza[ional comunicarea este actul care i poate asigura existen[a, i poate
facilita expansiunea sau i poate determina stagnarea, iar uneori chiar dispari[ia. Mai ampl sau mai
restrns, n func[ie de dimensiunile activit[ilor, stereotip sau diversificat, pronun[at formal sau
nerestric[ionat de reguli scrise, facilitnd sau restric[ionnd rela[iile interumane, comunicarea n
cadrul organiza[iei reprezint un proces cu multiple semnifica[ii i implica[ii, chiar dac acestea nu
sunt ntotdeauna vizibile i cuantificabile. Comunicarea organiza[ional nso[ete evolu[ia
organiza[iei; schimbrile care au loc n cadrul organiza[iei antreneaz automat i nevoia schimbrii
comunicrii.
Se poate afirma c, la nivel de organiza[ie, comunicarea este un proces complex prin care are
loc schimbul de mesaje dintre membrii acesteia, cu ajutorul unui sistem comun de simboluri, semne
sau comportamente, n vederea realizrii anumitor obiective individuale i comune i/sau modificrii
unor comportamente individuale i/sau de grup.
Pentru organiza[iile care activeaz n mediul concuren[ial, cunoaterea procesului
comunica[ional prezint un interes i o semnifica[ie aparte, datorit creterii complexit[ii
managementului i a dezvoltrii unor mijloace perfec[ionate de comunicare i decizie.
Termenul de comunicare derivat din latinescul comunis (comun) vizeaz schimbul de mesaje
ntre oameni, ce asigur n[elegerea reciproc, mprtirea ideilor i faciliteaz "comunitatea de
gndire i ac[iune.
Dic[ionarul Larousse definete comunicarea ca fiind "ac@iunea de a transmiteA a aduce la
cuno?tin@$A a 1mp$rt$?iA a fi 1n raport cuA a fi legat deA a fi 1n rela@ie cu.
Aceast defini[ie con[ine dou semnifica[ii aparte: pe de o parte, a comunica nseamn a ac[iona
(a transmite, a mprti, a da), iar pe de alt parte, comunicarea exprim o stare (a fi n rela[ie cu, a
fi legat de).
Marea diversitate a definirii comunicrii, regsit n literatura de specialitate, este determinat de
natura uman sau tehnic, mecanic a emi[torului i a receptorului.
Comunicare nseamn, pentru cei mai mul[i autori, punere mpreun% de informa9ii ntr+un mesa4,
schimb de mesa4e, activitate de comunicare 7i rezultatul acesteia.
Comunicarea uman reprezint un proces social complex care se realizeaz n sisteme i limbaje
complexe prin gesturi, expresii afective standardizate, n principal prin simboluri verbale, efectuarea
de ac[iuni, comportamente atitudinale, precum i prin multiple limbaje artificiale create (logico-
matematice, tiin[ifice, artistice etc.). Oricare ar fi modalitatea i limbajul n care indivizii comunic,
trstura lor obligatorie i esen[ial este capacitatea de a asigura schimbul unor semnifica[ii
generalizate (informa[ii), cu acele elemente cognitive i generalizatoare pe care le percep i le n[eleg
to[i indivizii care comunic ntre ei.
Literatura de specialitate sus[ine c orice act de comunicare, deci i cel din context
organiza[ional, con[ine urmtoarele elemente:
emi9%torul, adic persoana care ini[iaz comunica[ia, aflat n cadrul organiza[iei n
ipostaza de manager sau executant;
mesa4ul, respectiv forma fizic a informa[iei transmise de emi[tor sau receptor; mesajul
mbrac o ipostaz verbal sau una nonverbal;
canalul, care este calea de transmitere a informa[iei, aflat n strns legtur cu
mesajul;
receptorul, adic persoana / grupul de persoane beneficiare ale mesajului informa[ional,
care, n cadrul organiza[iei, poate fi n ipostaza de executant sau manager.
Prin intermediul codificrii i decodificrii emi[torul i receptorul apeleaz la anumite simboluri
pentru a facilita n[elegerea mesajului, transmiterea i interpretarea informa[iei ce face obiectul
comunica[iei; prin codificare emi[torul apeleaz la simboluri variate (sunete, cifre, gesturi etc.) pentru
a transmite i a se face n[eles de ctre receptor, iar acesta, prin decodificare, asigur interpretarea
mesajului i convertirea simbolurilor ntr-o informa[ie pertinent.
n orice proces de comunicare, elementul esen[ial pe care l urmrete emi[torul este efectul
produs asupra receptorului. De aceea, pentru a ob[ine efectul dorit, este necesar ca, n procesul de
comunicare, cel care transmite mesajul, s respecte cteva principii care se refer la:
cunoaterea sistemului de valori adoptate de ctre cei care recep[ioneaz mesajul;
utilizarea unui cod comun de simboluri, semne, comportamente, agreat de ctre to[i
interlocutorii;
stabilirea exact a scopului comunicrii;
cunoaterea personalit[ii receptorilor;
formularea simpl i concis a mesajului.
Pe traseul parcurs de informa[ie, ntre emi[tor i receptor pot s apar factori perturbatori,
obiectivi sau subiectivi, care pot denatura con[inutul i calitatea mesajului. Dac factorii perturbatori
obiectivi sunt determina[i de capacitatea redus a canalelor de comunicare i de calitatea deficitar a
mijloacelor de comunicare (zgomot, bruiaj .a.), cei subiectivi au la origine limitele fiziologice,
psihologice, nivelul de pregtire al receptorului, interesele etc.
n ceea ce privete comunicarea organiza[ional, ne intereseaz n primul rnd s gsim un
rspuns la ntrebarea -de ce se comunic$ 1ntr-o organiza@ie?F. S-a constatat c practica i teoria
comunica[ional au formulat, n mod coerent, unele explica[ii unanim acceptate:
1) func[iile managementului nu pot fi opera[ionalizate n lipsa comunicrii. Procesele de stabilire a
obiectivelor, de realizare a concordan[ei cu structura organizatoric i informa[ional, de
armonizare a ac[iunilor cu obiectivele ini[iale i de eliminare a deficien[elor, de antrenare a
personalului se bazeaz pe primirea i transmiterea de mesaje. Comunicarea este deci
crucial pentru existen[a i succesul organiza[iei, prima responsabilitate a fiecrui manager;
2) comunicarea stabilete i men[ine rela[iile dintre angaja[i, oferindu-le informa[iile necesare
orientrii i evalurii propriei munci n raport cu a celorlal[i, cu cerin[ele organiza[iei, n
ansamblul su, i a mediului acesteia;
3) prin feedback-ul realizat, comunicarea relev posibilit[ile de mbunt[ire a performan[elor
individuale i generale ale organiza[iei;
4) aflat la baza procesului de motivare, comunicarea face posibil identificarea i utilizarea
corect a diferitelor categorii de nevoi i stimulente pentru orientarea comportamentului
angaja[ilor spre performan[ i satisfac[ii;
5) contribuie la instaurarea rela[iilor corecte i eficiente, de n[elegere i acceptare reciproc ntre
efi i subordona[i, colegi, persoane din interiorul i exteriorul organiza[iei.
Dac se [ine cont c procesul comunicrii prezint particularit[i diferite la nivelul rela[iei
interpersonale i de grup, considerm justificat a recurge la abordarea distinct, n cele ce urmeaz,
a celor dou forme ale comunicrii:
comunicarea ntre indivizi, numit i comunicare interpersonal%;
comunicarea ntre diferite subdiviziuni i grupuri ale organiza[iei, numit comunicare
or$aniza9ional%.
Aceste dou forme de comunicare sunt interdependente, comunicarea interpersonal fiind
aproape ntotdeauna parte component a comunicrii organiza[ionale.
Comunicarea interpersonal$ exist atunci cnd un ins transmite o idee, opinie sau informa[ie
unui alt ins sau unui grup.
n ceea ce privete gradul de eficacitate a comunicrii interpersonale, acesta depinde de msura
n care ideea perceput de receptor este identic (sau se apropie) de cea lansat de emi[tor. Este
cunoscut faptul c receptorul poate re[ine mai mult sau mai pu[in din mesaj, ns niciodat
integralitatea mesajului, totul depinznd de interesul pe care l prezint mesajul pentru acesta, de
capacitatea lui de n[elegere i de judecat. De aceea, feedback-ul receptorului joac un rol extrem
de important, asigurnd eficacitatea actului de comunicare interpersonal.
Un alt element important pentru realizarea comunicrii interpersonale este percep[ia, definit ca
ansamblul proceselor utilizate de oameni pentru a recep9iona 7i interpreta informa9iile din mediul
e"terior. Percep[ia presupune cunoaterea, n[elegerea, interpretarea, ea nelimitndu-se doar la
cercetarea mediului cu ajutorul celor cinci sim[uri de baz. Aa cum lesne se poate deduce, percep[ia
are o influen[ semnificativ asupra calit[ii comunicrii, deziderat ce presupune selectare,
organizare i interpretare adecvat a informa[iei.
!olul atitudinilor in comunicare
Ce sunt atitudinile?
Atitudinile, dup unele opinii, sunt evalu%ri favorabile sau nefavorabile fata de oricare alte aspecte
ale vie9ii. ( Rita si Richard Atkinson ).
Putem numi atitudine ,, starea mentala si neurofiziolo$ica determinate de e"perien9a si care
e"ercita o influenta dinamica asupra individului, pre$%tindu+l sa ac9ioneze intr+un mod specific asupra
unui num%r de obiecte si elementeH ( Allport )
Daca extragem ideea principala din defini[ia lui Allport, aceasta ar consta in ipoteza ca : atitudinea
este constituita din ceea ce se afla indaratul comportamentului, adic atitudinile sunt nite
predispozi[ii actionale sau atitudinea este o cauza relative ascunsa sau incontienta a
comportamentului.
Da aici putem concluziona necesitatea de a descoperi si analiza fenomenul atitudinal in
majoritatea situa[iilor de interac[iune.
Atitudinea joaca un rol esential in sistemul de reprezentare al indivizilor sau grupurilor, de unde
rezulta ca este cheia de "olta a reprezentrii unei situaii de comunicare.
5unc@iile atitudinilor.
>unc9ia co$nitiva ( corespunde faptului ca atitudinile organizeaz percep[iile ). Aceasta
caracteristica o putem ilustra printr-un exemplu, cum ar fi; daca indivizilor li se prezint ansambluri de
cuvinte ambigue, se constata ca cel mai bine recunoscute si percepute sunt cuvintele care corespund
valorilor dominante ale subiectului ( astfel spus, atitudinilor sale ) sau se raporteaz la acestea
>unc9ia ener$etica atitudinile determina natura si intensitatea motiva[iilor.
>unc9ia re$latoare atitudinile genereaz si guverneaz coerenta interna a opiniilor si a
comportamentelor unui individ.
Rolul atitudinilor in comunicarea individuala este esential, deoarece:
atitudinile sunt un aspect determinant al climatului rela[ional
ele influen[eaz decisive calitatea rela[iei care se stabilete intre actori
atitudinile adoptata de actori influen[eaz in mod direct natura rela[iei sociale, intervenind in
definirea statutului fiecruia in cadrul rela[iei si determinnd calitatea si natura elementelor ce
urmeaz a fi exprimate.
Datorita multitudinii de rela[ii si atitudinii corespunztoare acestora exista o tipologie atitudinilor
interindividuale, astfel incit s-a constatat ca intr-o situa[ie de comunicare interindividuala, orice individ
poate sa dezvolte cinci tipuri de atitudini.
Aceasta tipologie a atitudinilor ne va permite sa intelegem ca orice atitudine creeaz un anumit tip
de rela[ie precum si ce tip de consecin[e au acestea asupra comunicrii, ceea ce ne va oferi
posibilitatea sa deducem principiile interac[iunii.
Vom putea defini principalele caracteristici ale unei situa[ii de comunicare optima viznd facilitatea
exprimrii celuilalt.
1) 6titudinea de interpretare
Gefini9ie = atitudinea care consta in a fomula si verbaliza pentru celalalt ratiunile ascunse
care se afla la originea spuselor sau faptelor noastre.
Tip de reac9ie creata = cnd spunem interpretant si interpretat, adic cineva tie ceva si
transmite celuilalt ceea ce acesta nu tie. De aici rezulta ca atitudinea de interpretare
creeaz o diferen[a de statut intre actorii ac[iunii, crendu-se o rela[ie ierarhizata in profitul
celui ce interpreteaz. Totodat se creeaz o rela[ie de dependenta a interpretatului fata de
interpretant. Natura dependentei se ntemeiaz pe rela[ia fata de cunoatere, interpretantul
se prezint ca detinator al unei presupuse cunoateri.
Consecin9e asupra exprimrii celuilalt.
!eacia de dependenta poate lua forma unui refuz de a accepta situa[ia, astfel ca poate apare
o reac[ie de contradependenta, printre ale crei forme curente se numra si agresivitatea.
O a doua posibila consecin[a a acestei atitudini este "locarea exprimrii celuilalt. Distingem
doua situa[ii de interpretare: fie corecta , fie greita. Daca interpretarea este greita este clar ca
aceasta poate produce blocarea comunicrii. Cnd verbalizam o interpretare greita, riscam ca
celalalt sa se opreasc din exprimare ntruct observa ca ceea ce a spus nu a fost ctui de pu[in
interes.
Paradoxal, interpretarea corecta reprezint tipul de interpretare susceptibil de a produce blocajul
maxim. Formularea unei interpretri corecte va declana, in majoritatea cazurilor, mecanisme de
aprare cu att mai importante cu cat interpretarea este mai pertinenta.
ndiferent daca interpretarea este corecta sau greita, utiliznd in cadrul comunicrii atitudinea
de interpretare ne asumam un risc considerabil, de aceea putem concluziona ca daca vrem sa
comunicam, nu trebuie sa interpretam.
Prima consecin[a posibila a interpretrii este contradependenta , mai exact agresivitatea,
deteriorarea climatului si a comunicrii.
O a doua consecin[a "loca#ul, mai exact ntreruperea exprimrii.
A treia consecin[a este canalizarea discursului celuilalt.
%8 6titudinea de e2aluare
Gefini9ie = atitudinea care consta in formularea unei judeca[i pozitive sau negative in raport cu
ceea ce spune sau face celalalt.
Tipul de reac9ie creata = evaluarea presupune evaluator si evaluat. Prin urmare, aceasta
atitudine se bazeaz pe o diferen[a de statut intre locutori sau instituie o astfel de diferen[a.
Atitudinea de evaluare creeaz o rela[ie de dependenta de la evaluat la evaluator.
Consecin9e posibile
O prima consecin[a poate fi blocarea comunic%rii ca urmare a unei evaluri negative. Pentru cel
ce se exprima, evaluarea negative a spuselor sale creeaz un climat nefavorabil, ii reduce motiva[ia
de a se exprima si l determina sa nu mai verbalizeze informa[iile sau sentimentele pentru ca risca sa
fie judecat negativ.
n condi[iile unei evaluri pozitive, o consecin[a nedorita este a orient%rii discursului celuilalt, ceea
ce presupune orientarea prin selec[ie, fapt corespunztor unui aspect care putea fi numit bias de
pozitivitate ( procesul prin care un individ ce recepteaz o judecata pozitiva, in majoritatea cazurilor,
cuta sa selecteze dintre opiniile sau informa[iile sale, acele elemente care ii permit sa continue sa
recepteze elanuri pozitive ).
Un alt risc in momentul in care se instaleaz rela9ia de dependenta, una din posibilele consecin[e
fiind rela[ia de contradependenta, mai exact agresivitatea.
'86titudinea de a.utor sau consiliere
Gefini9ie = consta in a-i propune celuilalt solu[ii sau elemente ale unor solu[ii, in func[ie de ce
acesta a exprimat, fiind prin urmare o atitudine ulterioara de manifestare a interesului pentru
celalalt.
Tipul de reac9ie creata = cnd spunem consiliere spunem consilier si cosiliat, sus[intor si
sus[inut. Prin urmare, atitudinea de consiliere se ntemeiaz pe o diferen[a de statut,adic pe o
rela[ie de dependenta. Cu cat consiliez mai mult pe cineva, cu att dependenta lui fata de
mine creste.
Consecin[e posibile
Riscul major este de a induce o superficialitate a discursului celuilalt. Aceasta atitudine vizeaz
luarea celuilalt sub tutela, ceea ce-i reduce considerabil posibilitatea de a-si rezolva singur propriile
probleme.
O a doua consecin[a posibila posibila este orientarea comunic%rii in sensul solu[iilor propuse de
consilier.
O a treia consecin[a posibila este legata de atitudinea linititoare, de genul ,,hai sa nu
dramatizam,,,nu-i chiar att de grav'',te vei descurca de buna seama''. Aceasta atitudine linititoare
este expresia unei neglijri a experien[ei trite de celalalt sau a unei neascultri reale a spuselor sale.
De obicei atitudinea linititoare evolueaz fie spre agresivitate, fie spre blocajul comunicrii.
48 atitudinea de chestionare sau de ancheta
Gefini9ie = atitudinea care consta in a pune ntrebri pentru a-i permite celuilalt sa se exprime.
Tipul de rela9ie creata = acest tip de atitudine isi propune sa l ajute pe celalalt sa se exprime.
Cu toate acestea cnd spunem chestionare spunem persoana care chestioneaz si persoana
chestionata, adic cel care pune ntrebrile, le alege si le formuleaz, se bucura de un statut
privilegiat, ilustrat deseori prin expresia ,, aici eu pun ntrebri''. La aceasta interpelare
apeleaz de obicei indivizii care inten[ioneaz sa men[in controlul intr-o interac[iune. Ca si
celelalte atitudini prezentate anterior, si atitudinea de chestionare creaza o diferen[a de statut,
precum si dependenta celui chestionat de cel care chestioneaz.
Consecin9e posibile = chestionarea expune comunicarea la riscuri majore, cum ar fi:
- superficialitatea persoanei chestionate
- canalizarea si manipularea exprimarii celuilalt
Chestionarea este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale manipulrii deliberate sau
ale canalizrii incontiente, deoarece in chestionare pot fi utilizate numeroase surse de induc[ie,
dintre care cele mai frecvente se grupeaz in urmtoarele trei categorii:
- induc[ia prin selectarea ntrebrilor formularea unei ntrebri rezulta ntotdeauna din
alegerea efectuata dintr-un ansamblu de ntrebri posibile. Desigur, alegerea ntrebrilor
permite anchetatorului sa orienteze discursul celuilalt intr-o anumita direc[ie sau sa evite
abordarea unei teme, adic este ceea ce se numete manipulare deliberata. Totodat
vom avea tendin[a de a pune ntrebri care concorda cu propria noastr viziune asupra
lucrurilor (proiec[ie) si de a evita cu grija ntrebrile care ne pun probleme (protec[ie si
aprare). n acest caz, chestionarea nu este organizata in func[ie de ancheta ci in func[ie
de caracteristicile anchetatorului.
- nduc[ia prin formularea ntrebrilor aceeai ntrebare formulata diferit are ca rezultat
rspunsuri semnificativ diferite.
- nduc[ia prin ordinea ntrebrilor subiectul care rspunde la ntrebri se strduiete sa
se conformeze unei reguli sociale nescrise, dar foarte influente cum ar fi regula
consistentei, regula coerentei cognitive sau regula ideologica. Aceasta regula ii interzice
individului sa formuleze un rspuns in contradic[ie prea flagranta cu ceea ce a enun[at in
prealabil. Cnd rspunde la ntrebarea 2, el va tine cont de ceea ce a rspuns la
ntrebarea 1. n continuare, pentru a rspunde la ntrebarea 3, se va ghida dup
rspunsurile pe care le-a dat la ntrebrile 1 si 2 si aa mai departe. Prin urmare, ordinea
in care sa deruleaz chestionarea risca sa-l nchid pe individ intr-o logica discursiva,
care l determina sa spun ,, alb cnd in mod spontan ar fi rspuns ,, negru. Anumite
ntrebri sunt aadar ,, contagioase, determinnd ceea ce se numete in general efectul
de hallo.
)8 atitudinea de comprehensiune
Gefini9ie = aceasta atitudine consta in a-i arata celuilalt ca te intereseaz ceea ce i[i poate
spune si ca ascul[i pentru a ncerca sa-l n[elegi, nu pentru a-l judeca. Concret, atitudinea de
comprehensiune se manifesta prin reformulare, intreventie ce presupune retransmiterea ctre
celalalt a ceea ce acesta tocmai a exprimat, dintr-o preocupare pentru controlul
comprehensiunii si pentru stimularea exprimrii si a aprofundrii.
Tipul de reac9ie creata = a reformula nseamn a relua spusele celuilalt, ceea ce nseamn o
totala dependenta de cel care se exprima. Atitudinea de comprehensiune creeaz si ea o
diferen[a de statut, dar aceasta diferen[a este inversa in raport cu situa[ia caracteristica celor
patru atitudini prezentate anterior si ne referim la rela[ia de dependenta a anchetatorului fata
de celalalt. Printre atitudinile susceptibile de a aprea in situa[ia de comunicare,
comprehensiunea este singura care l privilegiaz in mod efectiv pe celalalt.
Consecin9e posibile J prima consecin[a este crearea unui climat rela[ional care faciliteaz
exprimarea si care este marcat de doi factori esen[iali. Un asemenea climat este semnul unui
interes real pentru celalalt si creeaz o situa[ie in care amenin[rile pe care acesta le poate
resim[i atunci cnd se exprima vor fi reduse la maxim, deoarece nu se va sim[i nici judecat,
nici interpretat, nici ,, interogat. Climatul de comprehensiune reduce aadar mecanismele de
aprare ale celuilalt.
Concluzii (in func[ie de defini[ie, tipul de reac[ie creata intr-o rela[ie interindividuala si
consecin[ele posibile ale reac[iilor create) :
18 legat de atitudinile de interpretare putem spune ca :
Aceasta atitudine l expune pe utilizatorul sau unui numr mare de riscuri in raport cu
obiectivul vizat. n acest context, putem defini prima componenta a situa[iei optime de
comunicare viznd exprimarea celuilalt, prima regula a unui asemenea tip de interac[iune.
4egula non-interpret$rii poate fi formulate simplu: daca dorim sa- permitem celuilalt sa se
exprime in mod autentic, trebui sa evitam interpretarea. Cu cat interpretez mai mult, cu att ii
permit mai pu[in celuilalt sa se exprime in mod real, personal si profund.
%8 din punct de 2edere al atitudinii de e2aluare putem spune ca:
O a doua concluzie in legtura cu situa[ia optima de comunicare va fi principiul non-
e2alu$rii, care sus[ine urmtoarele : cu cat evaluezi mai mult pe cineva (indiferent daca intr-o
maniera pozitiva sau negativa) cu att ngustezi posibilitatea de a se exprima autentic sau cu
cat doresc mai mult ca celalalt sa se exprime, cu att mai pu[in trebuie sa-l judec.
'8 din punct de 2edere al atitudinii de a.utor putem afirma urmtoarele:
Aceasta atitudine presupune o rela[ie de dependenta, superficialitate a discursului celuilalt
precum si orientarea discursului acestuia. n consecin[a, daca ceea ce urmrim sete situa[ia
optima de comunicare viznd facilitarea exprimrii celuilalt, vom formula un al treilea principiu,
o a treia regula,,regula non-a.utorului- cu cat aju[i mai mult pe cineva, cu att ii limitezi
posibilit[ile de a se exprima in mod real. Prin urmare, daca doresc sa permit cuiva sa se
exprime in mod real, nu trebuie sa adopt fata de acesta o atitudine de ajutor sau o atitudine
linititoare. Aceasta luare de pozi[ie ridica unele probleme deoarece, pe deoparte, una din
func[iile psihologilor este aceea de a ajuta, si pe de alta parte exista indivizi a cror meserie
presupune consilierea si orientarea profesionala, consilierea matrimoniala etc. Evitarea
atitudinii de ajutor se refera la faptul de a ajuta sau a sftui astfel incit partenerul de
comunicare sa-si poat exprima si expune in mod optim problemele si cererile. Atitudinea de
ajutor nu poate constitui baza unei comunicri autentice intre persoane, fiind in realitate
rezultatul acesteia. Daca ii vom permite interlocutorului sa se exprime, daca va putea, gratie
atitudinii noastre de ascultare, sa-si exprime sentimentele si punctele de vedere, vom avea la
indemna mai multe elemente pertinente pentru a putea formula sfatul cel mai potrivit.
L-am putea ajuta, dar nu propunndu-i solu[ii, ci asigurndu-i condi[iile pentru dezvoltarea
interna si externa a reflec[iei si expresiei, fapt care va favoriza asumarea de ctre subiect a
propriilor probleme. Cu cat ne vom apropia mai mult de acest tip de rela[ie, cu att sfatul va fi
mai pertinent, cu att el va fi mai uor de acceptat si de aplicat.
48 legat de atitudinea de chestionare sau de anchetare putem concluziona astfel:
Chiar daca se definete ca facilitnd exprimarea, chestionarea presupune asumarea unor
riscuri importante in cazul in care dorim sa cunoatem punctual de vedere al celuilalt, cu cat
punem mai multe ntrebri, cu att ansele ca acesta sa poat aprofunda scad, iar posibilitatea
sa fie canalizat creste. O comunicare autentica necesita limitarea la maxim a utilizrii
chestionrii. Nu suprimarea ei, ci un control strict. A patra componenta a situa[iei optime de
comunicare va putea fi formulata in termenii urmtori: non-chestionarea sistemica.
Cu cat punem mai multe ntrebri, cu att ii ngustam mai tare celuilalt posibilitatea de a se
exprima pe sine liber si profund. Astfel, dorin[a de a limita acest risc se va traduce printr-o
utilizare minimala a ntrebrilor si atunci acestea se dovedesc indispensabile, printr-o
formulare cat mai deschisa a lor. n concluzie: non-chestionare sistemicaG1ntre>$ri
deschise.
)8 legat de atitudinea de comprehensiune, rezulta ca:
Analiza mecanismelor utilizate in atitudinea de comprehensiune non-canalizare, climat
rela[ional favorabil, invita[ie la aprofundare ne permite sa conchidem ca comprehensiunea se
constituie intr-o a cincea componenta a situa[iei optime de comunicare viznd facilitarea
exprimrii celuilalt.
Comunicarea resurselor umane
Este rezultatul pozi[iei agen[ilor comunicatori n organiza[ie.
Teoria managerial a comunicrii structureaz, n context organiza[ional, mai multe moduri de
comunicare, grupate dup diverse criterii, i anume:
ascendent%, n cadrul creia informa[ia circul de la baz spre vrful structurii organiza[iei.
Const n transmiterea de mesaje de ctre subordona[i efilor direc[i i, succesiv, managerilor
superiori, se vehiculeaz cereri, rapoarte etc. Prin acest tip de comunicare se informeaz
managementul de nivel superior asupra strii morale a personalului, asupra disciplinei i a
obstacolelor de comunicare.
descendent%, potrivit creia informa[ia circul de la vrful structurii organiza[iei spre baza
acesteia. Predomin n organiza[iile centralizate n care se practic stilul autoritar. Urmeaz
rela[iilor de tip ierarhic, derulndu-se de la nivelul managementului de vrf ctre nivelurile de
execu[ie. Con[inutul este dat de decizii, instruc[iuni, recomandri etc. Unul dintre dezavantajele
acestei forme de comunicare se refer la marea probabilitate ca mesajul s fie filtrat n timp ce
este vehiculat de la un nivel ierarhic la altul (deoarece fiecare persoan acord o interpretare
proprie mesajului transmis).
orizontal%, prin care se asigur circula[ia informa[iilor ntre compartimentele organiza[iei. Este
necesar s accentum importan[a func[ionrii comunicrii orizontale pentru c aceasta descrie
n general o organiza[ie omogen i constituie o surs de informa[ii despre nemul[umirile
oamenilor.
Dup gradul de oficializare, se disting:
comunicarea formal%, cea care este generat de liniile formale ale structurii de autoritate i
care se desfoar potrivit reglementrilor sau procedurilor scrise din organiza[ie: structura
organizatoric, regulamentul de organizare i func[ionare, fia postului, diagrama de rela[ii,
dispozi[ii ale conducerii etc. Ea cuprinde ansamblul mesajelor ascendente i descendente care
circul pe canalele rela[iilor organizatorice i se prezint sub forme diferite: vorbit sau scris,
direct i indirect, multilateral i bilateral.
comunicarea informal%, care apare spontan i cuprinde informa[ii cu caracter interpersonal sau
intergrupal, bazate pe rela[ii simpatetice. nclude zvonurile i ,brfele. Cauzat de lipsa de
informa[ii (ori de informa[ii trunchiate), ea ncearc s elimine nesiguran[a, anxietatea,
curiozitatea unor persoane.
#odul de transmitere a informa@iilor diferen[iaz urmtoarele tipuri de comunicare: scris,
oral, audiovizual i nonverbal.
Comunicarea scris%, cuprinznd note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori etc., prezint
avantajul c poate fi difuzat n mod nelimitat i conserv mesajul care poate fi consultat n
orice moment. n schimb, are caracter formal, nu exist feedback, iar n[elegerea depinde de
limitele de recep[ionare i de apreciere ale receptorului.
Comunicarea oral% (interpersonal), care se desfoar fa[ n fa[ sau la telefon, permite
folosirea mijloacelor verbale i nonverbale, iar costurile sunt minime. Eficien[a comunicrii
orale este legat de capacitatea receptorului de a asculta, fapt pentru care puterea de
convingere n cazul conflictelor este slab.
Comunicarea audiovizual%. Este potrivit pentru marile organiza[ii ntruct prezint o serie de
avantaje: este agreat de receptor, este uor de urmrit i re[inut, este uor de multiplicat i
conservat. n schimb, costurile de elaborare i implementare sunt foarte mari.
Comunicarea nonverbal%. nso[ete att comunicarea scris, ct i pe cea interpersonal.
Deoarece ntre 60 i 90% din informa[ii se transmit pe cale nonverbal, mesajul trebuie
interpretat numai n context.
Comunicarea eficient$ presupune ca anumi9i oameni s% primeasc% informa9ia cuvenit%, ntr+o
form% adecvat%, la momentul oportun. Comunicarea eficient este un proces bidirec[ional de ofert,
receptare i rspuns care se poate derula doar ntr-o cultur organiza[ional care ncurajeaz
ascultarea celorlal[i, deschiderea ctre idei noi i disponibilitatea pentru schimbare.
Studiile efectuate n domeniul comunicrii arat c obstacolele mari n calea unei comunicri eficiente
n organiza[ii sunt generate de o multitudine de factori, care [in de emi[tor, de receptor, dar i de
context. Printre acestea, cele mai importante i mai frecvent ntlnite sunt :
Diferen[e de personalitate i de percep[ie . Persoane cu pregtire, cunotin[e, valori, ateptri,
experien[e i interese diferite percep acelai mesaj n mod diferit. Pentru a evita nen[elegerile,
pentru a percepe cu acurate[e mesajul i atitudinea interlocutorului fa[ de mesajul transmis,
se recomand ca emi[torul s cear un feedback ct mai des, dac nu permanent.
Diferen[e de putere . n orice organiza[ie managerii sunt cei care hotrsc modul n care se iau
deciziile. Prin controlul pe care l exercit, ei ncurajeaz sau limiteaz participarea angaja[ilor,
pe diferite trepte ierarhice, la procesul decizional.
Structura organizatoric . Numrul nivelurilor ierarhice dintr-o organiza[ie poate frna
transmiterea informa[iilor ef subordonat i invers. Adesea, angaja[ii simt c nu pot sri
peste anumite niveluri ierarhice pentru a se adresa celei mai indicate persoane. ntr-o structur
centralizat, schimbul de informa[ii este restric[ionat deoarece diferi[i angaja[i au acces la
diferite tipuri de informa[ii. De asemenea, n organiza[iile mari, sensul ini[ial al mesajelor poate
fi modificat substan[ial ca urmare a faptului c ele trec prin mai multe ealoane manageriale
care filtreaz informa[ia i o interpreteaz potrivit sistemului propriu de gndire sau de
interese. Mai mult, n aceste organiza[ii mari, nu de pu[ine ori informa[iile se pierd pe drum sau
ajung la destinatar cu mare ntrziere.
Statutul func[iei , care se manifest prin atitudine i dispre[, prin tendin[a efilor de a pune prea
pu[in pre[ pe subordona[ii lor. S-a constatat c oamenii, n general, manifest dorin[a clar de
a comunica mai degrab cu oameni avnd acelai statut sau cu statut superior. La nivelul
salaria[ilor, se manifest o tendin[ asemntoare de a pune prea pu[in pre[ pe comunicarea
cu acei colegi pe care nu i consider ,de nasul lor sau care se afl pe pozi[ii inferioare n
organiza[ie.
Solicitri conflictuale ale rolului . Rolul de lider le cere efilor s ndeplineasc func[ii
profesionale i socio-emo[ionale, ceea ce presupune ca pe de o parte s coordoneze i s
controleze munca subordona[ilor, dar n acelai timp s acorde aten[ie nevoilor sufleteti i
dorin[elor acestora. Mul[i efi au dificult[i n echilibrarea celor dou aspecte ale rolului lor.
Diferen[e de limbaj . Aceste diferen[e pot aprea ca urmare a diviziunii excesive a muncii,
specializrii sarcinilor, dar i diferen[elor de statut ntre membrii organiza[iei. Formularea
necorespunztoare a mesajului conduce la creterea ambiguit[ii: termeni sofistica[i, prea
tehnici, complexitatea enun[urilor, forme eliptice etc. Limbajul este o form abstract de
comunicare, exprimnd experien[a de via[ sau experien[a profesional, starea emo[ional,
motiva[ional sau rela[ia cu interlocutorul. De aceea, pentru a evita diferen[ele de limbaj, sunt
foarte importante att adaptarea la nivelul de instruire i de cunoatere al interlocutorului, ct
i evitarea ambiguit[ilor de exprimare.
Reac[iile emo[ionale (de furie, dragoste, fric, ur, frustrare .a.) influen[eaz felul n care sunt
transmise / n[elese mesajele. Dac se lucreaz ntr-un climat tensionat, de amenin[are
(pierderea prestigiului), frustrare angaja[ii, n func[ie de personalitatea lor, vor avea un
comportament fie agresiv, fie defensiv.
Aglomerarea mesajelor . Mesajele n exces ncarc inutil destinatarul i, de cele mai multe ori,
genereaz efecte adverse celor dorite. Bombarda[i cu mesaje prea multe, angaja[ii vor ignora
o parte dintre ele sau, plictisindu-se, nu le vor mai da aten[ie.
Tendin[a de a evalua / evaluarea anticipat . Este o atitudine specific indivizilor, de a emite
judec[i de valoare, de a aproba sau dezaproba afirma[iile unei persoane, de multe ori chiar
nainte de a asculta interlocutorul n tot ceea ce are de spus.
dei preconcepute . De multe ori, mesajul este n[eles ntr-un anumit fel, deoarece interlocutorul
consider c este imposibil ca acesta s aib i o alt interpretare dect aceea la care el se
gndete.
Efectul de ,filtrare , ntlnit att la efi, ct i la subordona[i, const n tendin[a de a evita
comunicarea tirilor proaste celorlal[i. n general, managerii, ca i subordona[ii evit s dea
tiri proaste de care sunt par[ial responsabili sau care pot genera reac[ii negative.
Diferen[ele de sex . Brba[ii i femeile au stiluri diferite de a comunica. Femeile cer informa[ii,
n timp ce brba[ii evit acest lucru. n timpul comunicrii, femeile ncearc s construiasc
rela[ii de prietenie, cooperare, n timp ce brba[ii nclin s foloseasc stilul ,raportare, bazat
pe eviden[ierea propriilor cunotin[e i aptitudini, concentrndu-se asupra propriei persoane.
Femeile se exprim mult mai politicos, dar i mai ezitant, n timp ce brba[ii comunic mai
direct i autoritar. Stilul feminin este mai persuasiv, facilitnd crearea unui climat intim, de
colaborare, n timp ce stilul brbtesc este orientat mai mult spre ac[iune, este informal i
urmrete de[inerea controlului.
ncapacitatea de a asculta , specific acelora care vd i aud ceea ce doresc. Unii angaja[i nu
n[eleg n totalitate ceea ce li se comunic, dar nu au tria sau curajul s recunoasc acest
lucru; de aceea este indicat feedback-ul.
Absen[a feedback-ului poate duce la falsa impresie c mesajul a fost n[eles.
Climatul defensiv din organiza[ie nu faciliteaz o comunicare eficace.
$ptimizarea comunicrii interpersonale
n literatura de specialitate au fost descrise i o serie de reguli pentru optimizarea comunicrii
interpersonale:
a) clarificarea ideilor nainte de a fi comunicate i examinarea scopului vizat la fiecare
comunicare;
b) consultarea unor persoane competente cnd se planific procesul de comunicare;
c) ascultarea activ, urmrind:
- centrarea pe mesaj;
- confirmarea periodic a con[inutului;
- sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor;
d) conducerea discu[iei ntr-o ct mai mare concordan[ cu sfera motiva[ional a interlocutorului
(interese, aspira[ii, convingeri);
e) nceperea discu[iilor cu referiri la persoana interlocutorului, fr s se formuleze aser[iuni
categorice, ntrebri dificile sau nchise, ntrebri prea simple care ar sugera rspunsul sau s
se manifeste dezacordul fa[ de unele aspecte abordate;
f) stimularea conversa[iei prin formularea de ntrebri deschise alternnd cu ntrebri nchise prin
care se fixeaz coordonatele stabilite deja prin consens;
g) fluen[a conversa[iei:
- prin oferirea de informa[ii nesolicitate, dar necesare;
- prin interesul fa[ de opiniile i persoana interlocutorului;
h) manifestarea discret de sentimente pozitive fa[ de interlocutor i de situa[ia actual
(ncercnd s l motiveze pentru rezultatele poten[iale);
i) folosirea de mesaje complexe (concordan[ verbal-paraverbal-nonverbal);
j) evocarea ciclic a numelui interlocutorului;
k) evitarea gesturilor asociate cu plictiseala i dezinteresul;
l) centrarea privirii pe interlocutor (fr a-l domina);
m) acordarea unei aten[ii sporite constrngerilor fizice i fiziologice ale oamenilor implica[i n
comunicare;
n) evitarea declanrii mecanismelor de aprare prin critici, men[ionarea de puncte slabe sau
afectarea sentimentului de respect de sine;
o) feedback pentru corectarea permanent a formei i a con[inutului mesajului.
n direc[ia mbunt[irii comunic$rii organiza@ionale pot fi men[ionate toate metodele de
optimizare a comunicrii interpersonale, precum i orice factor care ac[ioneaz n direc[ia nlturrii
barierelor comunicrii. De asemenea, trebuie s fie evitate anumite proceduri cum sunt:
folosirea persoanelor fr credibilitate n transmiterea mesajelor;
caracterul confuz sau neinteligibil al mesajului;
utilizarea unei singure forme/metode de comunicare;
lansarea mesajelor n cazul unor conflicte interpersonale;
,complicarea con[inutului mesajului transmis;
filtrarea informa[iilor (se transmit doar informa[ii pozitive, eecurile i problemele nu sunt
comunicate);
lipsa cererii feedback-ului.
Exist o varietate de mijloace de comunicare ce pot fi utilizate n cadrul unei organiza[ii. O
apreciere a acestor mijloace n raport cu gradul de consisten[ al comunicrii este prezentat n figura
de mai jos. Consisten[a fiecrui mijloc de comunicare se bazeaz pe combina[ia a patru criterii: 1)
rapiditatea sesizrii erorilor, prin folosirea conexiunii inverse i corectarea lor; 2) elaborarea mesajelor
n func[ie de particularit[ile specifice destinatarilor; 3) capacitatea de a transmite multe informa[ii
simultan; 4) bog[ia limbajului (limbajul verbal n raport cu cel numeric). Comunica[iile ce necesit
mult timp pentru analiza informa[iilor sunt caracterizate de un nivel redus al consisten[ei.
Aa dup cum se vede i n figur, comunicarea interpersonal ,fa[ n fa[ este considerat a fi
cea mai consistent. Prin urmare, ea trebuie ncurajat i utilizat ct mai des n rela[iile
interpersonale din grupul profesional. Acest interac[iune furnizeaz imediat rspunsul (feedback),
astfel nct destinatarii mesajelor pot verifica dac le-au n[eles corect i i pot rectifica percep[ia
dac este necesar. n acest caz, se poate observa simultan la emi[tor i receptor limbajul utilizat,
tonul vocii, expresia fe[ei etc. (observa[ii ce pot ,comunica mai mult dect cuvintele folosite).
Bradul de consisten@$ al mi.loacelor de comunicare
Comunicarea % factor cheie n creterea performanei organizaionale
Comunicarea organiza[ional nu poate fi privit n afara managementului, ea reprezint o
component major, fundamental a acestuia.
#anagementul este, n opinia lui Mary Parker Follet, arta de a realiza obiectivele or$aniza9iei
prin intermediul subordona9ilor. De aceea, comunicarea constituie parte integrant a exercitrii
func[iilor managementului. Nu putem conduce fr a comunica. Nu putem lua decizii corect
fundamentate i nu le putem pune n aplicare fr a comunica.
Comunicarea organiza[ional apare astfel ca o func[ie de o importan[ deosebit n activitatea de
management, ca instrument de lucru n managementul resurselor umane, n ndeplinirea func[iilor i
n realizarea obiectivelor organiza[iei.
;>iecti2ele comunic$rii manageriale sunt:
receptarea corect a mesajului;
n[elegerea corect a mesajului;
acceptarea mesajului;
provocarea unei reac[ii (o schimbare de comportament sau de atitudine).
ndiferent de sistemul social, ntr-o organiza[ie, comunicarea ndeplinete opt func[ii.
5unc@iile comunic$rii manageriale sunt urmtoarele:
informarea (asigurarea accesului la informa[ii, furnizarea informa[iilor necesare desfurrii unei
activit[i care s permit realizarea obiectivelor, furnizarea informa[iilor necesare implementrii
deciziilor);
transmiterea deciziilor (comunicarea operativ a deciziilor, crearea unui climat care s stimuleze
asumarea responsabilit[ii pentru ndeplinirea deciziei);
influen[area receptorului (organizarea de dialoguri cu angaja[ii, asigurndu-se feedback,
stimularea comunicrii dintre angaja[i, impulsionarea ini[iativei i creativit[ii);
instruirea angaja[ilor (transmiterea cunotin[elor necesare perfec[ionrii profesionale, dezvoltrii
spirituale, dobndirea aptitudinilor i competen[elor necesare exercitrii profesiei, amplificarea
capacit[ii de a percepe i interpreta evenimentele, de a aborda i solu[iona eficient problemele);
crearea de imagine (asigurarea informa[iilor necesare crerii de imagine personal i
organiza[ional, formarea unui sentiment de apartenen[ la organiza[ie);
Bradul de consisten@$ a
mesa.elor
#i.loace de comunicare
4idicat
4edus
Discuii fa n fa
Conversaii telefonice
crisori!"e"orii
#o$ta voice %voice-"ail)
#o$t electronic %e-"ail)
Docu"ente scrise
Docu"ente nu"erice
motivarea angaja[ilor (furnizarea informa[iilor menite s consolideze interesul i participarea
angaja[ilor la realizarea sarcinilor, recunoaterea realizrilor performante, evaluarea corect a
angaja[ilor, ntre[inerea unui climat favorabil de munc, stimularea ncrederii n sine, creterea
rspunderii personale);
promovarea culturii organiza[ionale (transmiterea elementelor culturii organiza[ionale sloganuri,
norme, sisteme de valori etc., lrgirea orizontului cultural al angaja[ilor, stimularea imagina[iei i
inova[iei, stimularea nevoilor etice i estetice).
Func[ia de baz a comunicrii manageriale este informarea. Conducerea organiza[iei primete i
selecteaz informa[iile primite de la surse numeroase, pe care le interpreteaz i le transform n
decizii sau ndrumri i le transmite mai departe. Managerii trebuie s controleze calitatea cilor de
comunicare i s verifice rspunsurile i reac[iile la mesajele trimise. Func[iile comunicrii
manageriale trebuie privite i n[elese n unitatea i intercondi[ionarea lor, astfel, conform graficului
urmtor:
Intercondi@ionarea func@iilor comunic$rii manageriale
,Este imposibil de gsit un aspect al muncii managerului care s nu implice comunicarea. Problema
real a comunicrii organiza[ionale nu este dac managerii se angajeaz sau nu n acest proces, ci
dac ei comunic bine sau nesatisfctor. (Zorlen[an T. .a., ,8ana$ementul or$aniza9ieiH, Ed.
Economic, Bucureti, p.487, 1998).
n mod tradi[ional, rolul managerului n cadrul unei organiza[ii este cel de a previziona, organiza,
antrena, coordona, controla i regla activit[ile subordona[ilor, n combina[ie cu celelalte resurse:
materiale i financiare.
Relativ pu[in importan[ se acord rela[iilor managerului cu ceilal[i membri ai organiza[iei. Se
consider c managerii nu ar trebui s se preocupe de sentimente i emo[ii, exprimarea acestora
fiind n mod tradi[ional evitat i cenzurat n cadrul organiza[iilor. ns, tocmai neglijarea factorilor
interpersonali, este cea care conduce de multe ori la reducerea eficacit[ii grupurilor i indivizilor i la
nerealizarea obiectivelor organiza[iei.
Rela[ia dintre comunicare i procesul de management poate fi descris prin schema urmtoare:
MANAGEMENT
%&revi'iune( or)ani'are( antrenare(
coordonare( control - re)lare)
MEDIU
Sistemul managerial
Sistemul operaional
1
5
*
1. +nfor"are, 2. -rans"iterea deci'iilor, 3. +nfluenarea rece&torului, 4. +nstruire,
5. Crearea de i"a)ine, .. /otivare, *. #ro"ovarea culturii or)ani'aionale.
1 2 3 4 . *
Comunicarea descendent este, n principal, de natur directiv i urmrete s transmit
ateptrile managerului referitoare la performan[ele subordona[ilor. Acest tip de comunicare este
legat de exercitarea func[iilor de previziune, organizare, coordonare i antrenare.
Comunicarea ascendent constituie un feedback care informeaz managerul n legtur cu
rezultatele ob[inute efectiv sau orice problem care ar putea apare. Acest tip de feedback este legat
n principal de func[ia de control - reglare a managementului, dar este utilizat i pentru culegerea de
informa[ii necesare n previziune, coordonare i antrenare.
Comunicarea poate fi realizat pe canale formale sau informale, poate fi scris, oral sau
nonverbal. ndiferent de canalul utilizat, comunicarea va fi influen[at de atitudinile i valorile
participan[ilor. De aceea am inclus sentimentele n schema de mai sus.
Chiar dac un manager pare a-i ndeplini func[iile n mod adecvat, el poate eua n realizarea
obiectivelor dac nu este competent i n domeniul comunicrii interpersonale. Se pune deci accent
pe nsuirea tehnicilor de comunicare eficient, pe evitarea tuturor barierelor din calea procesului de
comunicare.
Astzi, mai mult ca oricnd, func[ionarea organiza[iilor este indisociabil legat de calitatea
comunicrii interpersonale. Grupurile multidisciplinare, echipele de proiecte, ntlnirile i dezbaterile
nu i pot atinge obiectivele dac persoanele care le constituie nu posed abilit[i de comunicare
interpersonal de baz. Comunicarea care provoac interlocutorului sentimentul de a nu fi ascultat,
perceput, n[eles genereaz frustrri, tensiuni, demotivare. Prin urmare, calitatea comunicrii (nu
cantitatea) reprezint o condi[ie fundamental a reuitei sociale, profesionale, institu[ionale.
Aspectul calitativ al comunicrii este dat de eficien[ i se bazeaz pe fenomenul de percep[ie
selectiv, dar i pe capacitatea indivizilor de a analiza informa[ia cunoscut. nforma[iile reprezint
cile de ajungere la probleme i cu ct acestea devin mai func[ionale, cu att se ntlnesc probleme
mai pu[in amplificate. Grupul profesional presupune interac[iunea direct sau indirect a unui numr
de membri, ca rezultat al unui interes comun; grupul are ca [int ndeplinirea unui scop comun. Exist
o serie de variabile care au rol determinant n structura i performan[ele grupului profesional:
mrimea, normele, statusul, coeziunea membrilor grupului, comunicarea intragrupal .a. n cazul
grupului profesional, se face referire la rela[iile interpersonale ce se bazeaz pe afinit[i, alegeri sau
respingeri. Atitudinile i valorile mprtite n comun conduc la crearea unei echipe stabile i durabile
n timp. Capacitatea de comunicare (dublat de capacitatea de influen[are diferen[iat dintre membrii
grupului profesional) poate conduce la ob[inerea unor rezultate performante n munc.
Toate activit[ile organiza[ionale (planificare, organizare, coordonare, control) trec prin "filtrul
comunicrii, altfel spus, pot fi consolidate, distorsionate sau optimizate n cadrul acestei "logici
naturale a interac[iunii.
Comunicarea st la baza func[iei de coordonare, facilitnd interven[ia managerilor n vederea
sincronizrii i armonizrii ac[iunilor membrilor organiza[iei. n lipsa unei comunicri eficiente,
managerii consider c este extrem de dificil s-i determine colaboratorii s adopte un anumit
comportament sau s realizeze o anumit activitate, dac acetia din urm au puncte de vedere
diferite. Prin urmare, comunicarea este o component important a activit[ii fiecrui manager. Fr o
Comunicare escenent!
%flu0 referitor la obiective( a$te&tri(
senti"ente( atitudini $i valori)
Comunicare ascenent!
%flu0 referitor la re'ultate( a$te&tri(
senti"ente( atitudini $i valori)
C1 Cn
Compartimente ale organi"aiei
#er$ormanele organi"aiei
Comunicarea organi"aional!
C 2
comunicare eficient, chiar i cele mai elaborate strategii i cele mai bune planuri de conducere au
pu[ine anse de succes.
Literatura de specialitate consider c o organiza[ie de succes necesit o performan[ de ordin
comunicativ la cel mai nalt nivel de realizare. ar principala solicitare la care este supus organiza[ia
este de a asigura ntr-o msur din ce n ce mai mare un climat organizatoric corespunztor
necesit[ilor membrilor organiza[iei.
Demn de luat n considerare este faptul c ntr-o organiza[ie func[ioneaz indivizi de provenien[
i factur diferit; diferite sunt originea social, biografia, opiniile, idealurile sau ideile. Procesul de
comunicare este, din aceast cauz, adesea ori ngreunat ori, mai mult dect att, face loc
pseudocomunicrii.
Principalul obstacol al oricrei forme de comunicare este pur i simplu de ordinul diferen[ei. n
acest sens, ntre angaja[i i cei cu care vor s comunice exist un clivaj care [ine de orizontul de
plecare, de experien[ i de motiva[ie. Chiar dac acest clivaj nu poate fi anulat, trebuie mcar s se
[in seama de el. De aceast contientizare a diferen[ei depinde reuita tuturor celorlalte eforturi
ulterioare.
Studiul proceselor de comunicare relev un mod defensiv n care indivizii comunic ntre ei,
netiind prea bine ce trebuie fcut cu diferen[ele de opinie. n general, comunicarea dintre ei pleac
de la axioma c "lumea este aa cum o vd eu. Ceea ce reprezint, n fond, o atitudine defensiv
care se transform ntr-o barier de netrecut (barier care, ntr-o organiza[ie, poate juca un rol
nefast).
Organiza[iile difer n ceea ce privete climatul pe care l asigur comunicrii. n anii '50,
americanul Gibb semnala dou tipuri de climat: "climatul defensiv i "climatul deschisH. n cadrul
primului tip, "ceilal[i sunt considera[i a fi un pericol pentru organiza[ie, oblignd-o la autoaprare.
Singura lume care exist este propria lume, lume care este mereu amenin[at. Din contr, cel de-al
doilea tip de climat asigur comunicarea deschis cu "ceilal[i, aici existnd disponibilitatea de a
nv[a din experien[a i opiniile celuilalt. n urmtorul tabel este prezentat diferen[ierea tipurilor de
climat, pe baza unei ntregi serii de contraste.
Climat defensiv
()
Climat deschis () Contrast () versus ()
1. Evaluativ Descriptiv Comunicare strict bazat pe judec[i de
valoare / Comunicare orientat spre
con[inut
2. Control Orientare Comunicare cu scopul de a-l influen[a
pe cellalt / Comunicare cu scopul de a
ajunge la un punct de vedere comun
3. Strategie Spontaneitate Comunicare din ra[iuni strategice /
Comunicare neimpus
4. Neutralitate Empatie Comunicare n condi[ii de indiferen[
reciproc / Comunicare din ataament
5. Superioritate Egalitate Comunicare ierarhic / Comunicare pe
picior de egalitate
6. Certitudine Provizorat Comunicare n termeni categorici /
Comunicare n termeni provizorii
Din cercetrile efectuate rezult c n relativ multe organiza[ii domnete un climat defensiv. Un
astfel de climat este un obstacol pentru procesul de dezvoltare. Misiunea managerului este prin
urmare foarte clar: cel cu adevrat eficient impune colaboratorilor si un stil de comunicare optim,
ntr-un climat comunica[ional deschis, factor esen[ial n activitatea de conducere, dar i n creterea
performan[ei organiza[ionale n general.
Prin urmare, ntre cele mai eficiente tehnici de comunicare organiza[ional se numr creterea
ncrederii. Crearea unui climat deschis, de ncredere, depinde strict de manageri. Ei trebuie s
discute deschis cu ceilal[i i s comunice asertiv i nu agresiv.
Pentru a realiza un climat de ncredere n cadrul organiza[iei, este necesar s se urmreasc:
folosirea unui discurs descriptiv n locul unuia de evaluare. Managerul trebuie s dea i s
cear informa[ii (el nu trebuie s roage, s blameze sau s amne decizia);
orientarea ctre rezolvarea problemei prin colaborare reciproc i nu prin controlul celuilalt,
eventual blamarea lui;
enun[area clar i fr echivoc a scopurilor;
adoptarea unei atitudini spontane i oneste;
evitarea manipulrii celorlal[i, luarea n considerare a sentimentelor, problemelor, grijilor
celorlal[i;
atitudine egalitar i nu de superioritate fa[ de ceilal[i;
discutarea, analizarea oricror conflicte, situa[ii tensionate i adoptarea unei atitudini demne i
respectuoase fa[ de interlocutor.
*tiluri de comunicare
n literatura de specialitate sunt descrise sase stiluri de comunicare intalnite in organizatii. Stilul
de comunicare poate fi definit ca un set specializat de comportamente interpersonale utilizate intr+o
situatie data.
Pentru a ne imbunatatii comportamentele comunicationale trebuie sa fim capabili sa intelegem
stilurile de comunicare si sa le putem compara efectele in diferitele situatii in care actionam. Prectic,
nu exista stiluri de comunicare ,,bune sau ,,gresite, ci stiluri de comunicare adecvate sau nu unei
anume situatii.
Prezentam in tabelul urmatoe principalele caracteristici ale fiecarui stil de comunicare:
Stilul de
comunicare
caracteristici
DRECTV Comunicarea este unidirectionala
Comunicatorii insista ca ideile lor sa aiba prioritate
Comunicatorii ii conving pe ceilalti sa actioneze asa cum doresc ei
Comunicatorii isi folosesc puterea si autoritatea pentru a se face ascultati
Comunicatorii utilizeaza manipularea interlocutorului
EGALTARST Comunicarea e bidirectionala
Comunicatorii stimuleaza generarea de idei de catre ceilalti
Comunicarea este deschisa si fluida
Comunicarea este prietenoasa si calda, bazata pe intelegere reciproca
STRUCTURATV Comunicarea este orientata catre sistematizarea mediului
Comunicatorii ii influenteaza pe ceilalti prin citarea procedurilor, regulilor,
standardelor aplicabile situatiei
Comunicarea este orientata spre clarificarea sau structurarea problemelor
DNAMC Comunicatorii se exprima scurt si la obiect
Comunicatorii sunt sinceri si directi
Continutul comunicarii este pragmatic si orientat spre actiune
DE ABANDON Comunicatorii se supun dorintelor celorlalti
Comunicatorii se arata de acord cu punctele de vedere exprimate de ceilalti
Comunicatorii sunt receptivi la ideile si contributiile altor persoane
Comunicatorii cedeaza responsabilitatea altor persoane, asumandu-si doar un
rol suportiv
DE EVTARE Comunicatorii evita procesul de comunicare
Nu se doreste exercitarea vreunei influente
Deciziile sunt luate in general independent, nu interactiv
Comunicatorii evita subiectul aflat in discutie vorbind despre altceva sau
atacandu-si verbal interlocutorul.
Consideram utile prezentarea in continuare a situatiilor in care abordarea fiecarui stil in parte se
recomanda pentru eficientizarea procesului de comunicare in organizatie.
*tilul directi2 - Folosirea stilului directiv este utila si eficace in urmatoarele situatii:
atunci cand cel care comunica are cunostinte si competente superioare in domeniul aflat in
discutie si interlocutorul ii cunoaste aceasta superioritate;
cu noii angajeati, lipsindu-le experienta, sunt gata sa accepte instructiunile liderului;
pentru conducerea persoanelor carora le lipseste motivatia sau care au un grad redus de
autonomie, acestea preferand sa accepte un rol pasiv in comunicare si sa obtina de la un lider
dominator si bine informat siguranta si stimulii pe care nu le au din interior;
atunci cand apare o situatie de criza in care este preferabila o actiune hotarata si asumarea
deciziei de catre o persoana cu incredere in sine;
in comunicarea cu grupuri mai mari de 20 de persoane, deoarece in acest caz scopul
intalnirilor este acela de a prezenta informatii sau de a convinge, mai curand decat a schimba
idei;
atunci cand sunt posibile doar interactiuni scurte intre interlocutori, ca in situatiile de criza.
*tilul egalitarist este eficace in urmatoarele cazuri:
atunci cand liderul urmareste sa construiasca spiritul de echipa si sa intareasca intelegerea si
apropierea dintre membrii echipei;
cand se comunica in grupuri mici, mai ales atunci cand se elaboreaza decizii complexe care
necesita schimburi si generare de idei, precum si discutii prelungite pentru obtinerea
consensului;
in demersul de depasire a rezistentei la schimbarile organizationale.
*tilul structurati2 este foarte util in medii complexe. Daca sarcinile sunt foarte flexibile, pot sa
apara dificultati in identificarea si rezolvarea problemelor. Stilul structurstiv ajuta la sistematizarea si
ordonarea acestor situatii complexe. Chiar si dupa elaborarea strategiilor, politicilor, planurilor,
procedurilor care stabilesc structura necesara desfasurarii activitatii, utilizarea stilului structurativ este
necesara pentru clarificarea, interpretarea si transmiterea acestei structuri. Utilizarea stilului
structurativ in situatii simple si medii stabile constituie o pierdere de timp si energie si blocheaza
creativitatea. O alta utilizare gresita a acestui stil o constituie ascunderea in spatele regulilor si
regulamentelor in locul infruntarii deschise a problemelor. Acesta produce frustrare si nemultumire in
randul interlocutorilor celui care foloseste un astfel de comportament.
Stilul dinamic utilizarea sa este adecvata cand sunt indeplinite urmatoarele conditii:
mediul se caracterizeaza prin schimbari rapide si aparitia de crize;
este posibil doar un contact scurt intre interlocutori
managerul este inconjurat de persoane foarte competente
Comunicatorul prezinta pe scurt si cu entuziasm pozitia sa si deleaga subordonatilor autoritatea
de a lua decizii. Daca este utilizat corest, stilul dinamic ii stimuleaza pe subordonati. Daca insa
acestia nu se simt suficient de competenti pentru a realiza sarcina, utilizarea acestui stil poate
genera frustrare.
*tilul de a>andon acest stil este utilizat :
in construiorea increderii in sine si a competentei in randul subordonatilor. ncrederea este
aratata si dezvoltata prin consultatrea in luarea deciziilor si prin utilizarea delegarii;
atunci cand intrelocutorul poseda informatii, experienta si o intelegere superioara a situatiei.
Adoptarea acestui stil este posibila numai daca interlocutorul este dornic sa-si asume
responsabilitatea. Utilizarea acestui stil pentru evitarea asumarii raspunderii sau a unei situatii
neplacute - ,, scoaterea din foc a castanelor cu mana altuia'' va avea ca efect deteriorarea
rapida a increderii celorlalti in persoana care comunica astfel.
*tilul de e2itare acest stil este foarte rar eficace in comunicare pentru ca blocheaza interactiunile
si intarzie rezolvarea problemelor. Doar in cazul in care un subiect este atat de periculos incat
necesita o reactie violenta pentru a fi evitata continuarea discutiei, acest stil este utilizabil. De
exemplu, in cazul in care se doreste evitarea furnizarii de informatii secrete sau exprimarea
dezaprobarii in legatura cu o animita propunere considerata imorala, stilul de evitare poate fi solutia
potrivita.
n concluzie, putem afirma ca nu exista un stil de comunicare ,, cel mai bun''; fiecare stil trebuie
utilizat la la momentul si in situatia adecvata. Utilizarea ,, situationala'' a stilurilor de comunicare
solicita inteligenta si antrenament din partea managerului, ca si incredere in sine si o buna
cunoastere a subordonatilor.
Craio2anA P. 9 ,&sihologia muncii i a resurselor umaneFp. %'H-%)%.
;I;*"6J6 KI #0LC6
n cadrul sistemul psihosociotehnic, pe langa fenomenele de adaptare reciproca intre on si
munca, intalnim si unele forme de neadaptare ale omului la munca, dintre care mai importante
prin amploarea si consecintele lor, individuale si sociale, sunt oboseala si accidentele de munca.
$"oseala n munc este un fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sntos,
n principal ca efect al efortului prelungit n munc, si se manifesta printr-un ansamblu de simptome
obiective si subiective si se poate remite prin odihna obisnuita.
Prin odihna obisnuita se intelege repausul din timpul a 24 de ore sub forma somnului si a
odihnei active practicate prin intreruperea activitatii de baza (profesionala) si inlocuirea cu unele
activitati recreative (cultural-sportive, hobby-urietc.), cu caracter compensator.
Daca odihna pasiva (somnul) si odihna activa (activitatile compensatorii) nu reusesc sa rafaca
capacitatea de munca diminuata din cauza oboselii, inseamna ca oboseala a fost accentuata,
mijloacele de refacere insuficiente, instalandu-se surmenajul sau in faza mai avansata, chiar astenia
nervoasa (indeosebi ca urmare a efortului psihic prelungit).
nlaturarea acestor consecinte ale oboselii necesita masuri mai energice, care gradual, pot fi:
intreruperea temporara a activitatii (concediul de odihna sau medical), schimbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiunii, tratament medica, pensionare de boala. Se
poate adopta chiar mai multe masuri concomitente (intreruperea activitatii si tratament medica) pentru
sporirea eficientei lor si scurtarea perioadei necesare refacerii capacitatii de munca.
Caracterul oboselii este determinat de specificul activitatii de munca, fizica sau intelectuala. n
conditiile muncii moderne, aceasta deosebire este mai greu de facut, pentru ca sunt foarte putine
activitatile profesionale care sa aiba un caracter exclusiv cerebral sau manual. Din aceasta cauza,
mai corect este sa consideram ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale intr-o anumita
actvitate si, de aici, proportia in care oboseala este de natura fizica sau intelectuala.
Exista insa profesiuni in care fenomenul de oboseala are un caracter specific (dactilografe,
telefoniste, contabili) iar consecintele sunt comune nevroza astenica.
Nu trebuie neglijate nici implicatiile motivationale in activitatea profesionala, care pot grabi sau
intarzia insatalarea oboselii relativ independent de marimea sau durata efortului depus.
De asemenea scaderea randamentului in munca nu poate fi pusa intotdeauna pe seama
diminuarii capacitatii de munca determinate de fenomenul de oboseala. Organizarea defectuoasa a
procesului de nunca, lipsa de confort, incapacitatea temporara de munca, ambianta fizica sau
psihosociala nefavorabila etc. pot avea drept consecinta scaderea randamentuluifara ca efortul depus
sa fi justificat aparitia fenomenului de oboseala.
Numai in situatia in care toate conditiile tehnico-materiale si psihosociale ale procesului de
munca sunt indeplinite la parametrii normali si totusi fenomenul de oboseala se produce se poate
considera ca acesta este consecinta efortului prelungit de munca.
Capacitatea de munca.
Prin capacitate de munca se intelege posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de
munca, intr-o unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
Fiecare persoana dispune de o anumita capacitate de munca potentiala care este determinata
de sursa de energie a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici si de conditiile social-
economice si culturale.
Factorii fiziologici care concura la realizarea potentialului capacitatii de munca sunt: constitutia
morfofunctionala a organismului, varsta, sexul, starea de sanatate, caracterul alimentatiei si gradul de
antrenament. Factorii pihologici sunt: nivelul de dezvoltare a aptitudinilor, motivatia si interesul pentru
munca si componentele atitudinale si volitionale ale caracterului.
Conditiile socio-economice se refera la procesul de munca (organizarea muncii, regimul
pauzelor, echipamentul tehnic si modul lor de utilizare), factorii mediului social si psihosocial ambiant
si conditiile socio-culturale (nivelul cultural si profesional al oamenilor, modul de organizare si de
folosire a timpului liber si a concediului de odihna).
Din capacitatea de munca potentiala, partea care este cheltuita in activitatea de munca sa
numeste capacitate de munca functionala, iar cea necesara pentru indeplinirea obligatiilor sociale,
familiale si pentru participarea la activitati cultural-sportive si satisfacerea unor hobby-uri consituie
capacitatea de munca si rezer2a.
n procesul de munca, fenomenul de oboseala afecteaza capacitatea de munca functionala.
Cand capacitatea de munca functionala solicita impreuna cu capacitatea de munca de rezerva
cheltuita depasesc capacitatea de munca potentiala, apare fenomenul de oboseala.
''('( )imptomele o"oselii
OBECTVE economice:
cantitative:
o scderea randamentului;
o scderea ritmului de munc;
o oscila[ii ale performan[elor;
o accidente de munc;
calitative:
o creterea numrului de erori i a
rebuturilor;
o scderea capacit[ii creative;
fiziologice:
respira[ia accentuat;
creterea tensiunii arteriale i a pulsului;
creterea consumului de oxigen;
modificri n compozi[ia sngelui i a urinei;
modificri n activitatea glandelor endocrine;
dureri musculare;
ame[eli;
SUBECTVE Psihologice
apari[ia senza[iei de oboseal;
tonalitate afectiv neplcut;
somnolen[, senza[ie de slbiciune;
stare tensionat, conflictual i de frustrare;
nemul[umiri fa[ de sine nsui
)chema * K Simptomele oboselii
Simptomele oboselii se constituie n acelai timp i n consecin[e ale acesteia care nu apar
toate deodat. Din punct de vedere economic (cantitativ i calitativ), trei dintre consecin[ele acesteia
sunt mai importante: scderea randamentului i a capacit[ii creatoare n munc i ca una dintre
cauzele importante ale accidentelor de munc.
Consecin[ele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile naintea celor fiziologice, dintre
care consumul de oxigen este mai mare n cazul eforturilor intelectuale. Creierul consum de circa
patru ori mai mult oxigen dect alte organe din corpul omului.
Simptomele (consecin[ele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senza[ia de
oboseal i starea tensionat, conflictual i de nemul[umire fa[ de propria persoan care nu mai
reuete s realizeze ce i-a propus, tocmai din cauza fenomenului de oboseal.
Senza[ia de oboseal precede toate celelalte simptome, avnd rol de protec[ie prin aceea c
semnalizeaz atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depirea cruia punnd n
primejdie sntatea i uneori chiar via[a persoanei n cauz.
Nesocotirea acestui semnal de alarm nseamn semnarea n alb a unor poli[e care mai
devreme sau mai trziu, dar n mod sigur, devin scadente prin surmenaj, boal, invaliditate sau
deces.
Cauzele o>oselii
Sursa fundamental a oboselii este efortul prelungit depus n activitatea de munc. Dac
aceasta ar fi singura cauz, atunci fenomenul de oboseal s-ar instala mai trziu, iar profilaxia
acestuia ar fi mai simpl i cu eficacitate sporit.
n realitate, aproape ntotdeauna, oboseala este determinat de un complex de factori, dintre
care efortul prelungit n munc este doar unul, precipitnd apari[ia fenomenului de oboseal mai
devreme dect s-ar justifica prin energia cheltuit n procesul de munc.
Factorii care se supraadaug efortului prelungit n munc determinnd oboseala precoce sunt:
fizici/ caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili
particularit[ilor psihofiziologice ale muncitorilor;
condi[ii specifice practicrii anumitor profesiuni (minerit, siderurgie, explorri petroliere etc.)
deosebit de dure pentru organism;
fiziologici: starea precar a snt[ii; alimenta[ie insuficient sau avnd caren[e ale unor
componente nutritive esen[iale (proteine, zaharuri); nesatisfacerea necesit[ilor de odihn
pasiv (somn) i folosirea insuficient a odihnei active; gradul sczut de antrenament n
munc etc.;
psihologici: nivelul sczut al motiva[iilor intrinseci i predominarea motiva[iilor extrinseci; nivel
de aspira[ii nemobilizator sau inexistent; neechilibru emotiv;
psihosociali: atmosfera tensionat la locul de munc, team de sanc[iuni, rspundere
profesional i/sau social mare, nivel sczut sau neechitabil al recompenselor etc.;
organizarea muncii/ regimul de munc i al pauzelor n timpul produc[iei necorespunztor,
ritm de munc impus, superior posibilit[ilor umane, grad mare de risc i de rspundere n
munc, slaba organizare a muncii, specificul produc[iei mecanizate, n flux (plictiseala i
monotonia n cazul muncii la band rulant) etc.
;>oseala ?i odihna
Oboseala n munc, ncadrndu-se n categoria fenomenelor normale i avnd semnifica[ia
unui avertismuent, nu se pune problema ,desfiin[rii ei, ci a ameliorrii condi[iilor de munc i a
creterii gradului de antrenament pentru ca oamenii s devin mai rezisten[i fa[ de oboseal. Odat
oboseala instalat este necesar s se adopte msuri eficiente de refacere a capacit[ii de munc.
a( +suri profilactice generale:
organizarea ra[ional a muncii, avndu-se n vedere curba randamentului i a oboselii zilnice
i sptmnale. Conform acestor indicatori, la nceputul zilei i al sptmnii de lucru se vor
efectua munci mai uoare pentru a permite organismului s se adapteze la activitatea de
munc dup perioada de repaus.
De asemenea, spre sfritul zilei i n ultima zi a sptmnii de lucru se vor planifica activit[ile mai
uoare (finisri, ntre[inere i repara[ii etc.);
ameliorarea condi[iilor mediului fizic ambiant i a celor de microclimat;
mbunt[irea ambian[ei psihosociale att n cadrul grupurilor de munc, ct i al raporturilor
ierarhice i de colaborare intragrupale;
orientarea, selec[ia i pregtirea profesional la timp i bine fcut.
Men[ionm c succesul unor msuri profilactice locale (n cadrul ntreprinderii) privind fenomenul de
oboseal va fi mai mare dac va fi sus[inut i de msuri generale menite s scad stresul existen[ial
prin creterea standardului de via[, reducerea omajului, micorarea factorilor de risc cotidian
huliganismul, tlharii i ho[ii, comportamentul ireveren[ios al personalului din serviciile publice etc.
"( +suri pentru refacerea capacitii de munc:
Oboseala n munc nu se remite prin mijloace excitante: tutun, cafea, alcool, barbiturice.
8i4locul principal, esen9ial 7i eficace pentru refacerea capacit%9ii de munc% este odihna sub
forma repausului pasiv (somn) i repausului activ.
Repausul pasiv sub forma unui anumit numr de ore de somn n timpul a 24 de ore este
necesar oricrei persoane. Durata somnului este n func[ie de mrimea efortului depus, specificul
muncii (fizice sau intelectuale), gradul de antrenament, particularit[ile temperamentale etc.
Somnul poate fi compact (doar n timpul nop[ii sau al zilei n cazul muncii n schimbul 3) sau n
mai multe reprize (noaptea i dup-amiaz).
Repausul activ se practic n timpul pauzelor din produc[ie, dup ncheierea zilei de munc, la
sfritul sptmnii i n concediul de odihn.
Necesitatea acestei forme de repaus se explic prin legea induc[iei reciproce a activit[ii
nervoase superioare, dup care apari[ia unui focar de excita[ie pe scoar[a cerebral determin
inhibi[ia altor centri nervoi, permi[nd astfel refacerea capacit[ii func[ionale a acestora.
Din punct de vedere ac[ional, repausul activ nseamn desfurarea unei activit[i mai uoare
i mai atractive care s aib rol compensator fa[ de activit[ile profesionale de baz, din momentul
n care a aprut senza[ia de oboseal i nu mai trziu.
Asemenea activit[i pot fi cteva micri de relaxare muscular i nervoas n timpul pauzei
din produc[ie, activit[i gospodreti i cultural sportive, practicarea unor hobby-uri dup-amiaz i la
sfrit de sptmn, petrecerea concediului de odihn n afara domiciliului i a localit[ii de
reedin[ pentru schimbarea mediului ambiant i a contextului rela[ional etc.
Odihna activ nu poate nlocui odihna pasiv (somnul), ambele forme de repaus trebuind s
fie armonizate, ob[inndu-se astfel un repaus rela[ional, profitabil i eficient.
n cursul de fata am prezentat numai problematica generala a oboselii in munca, necesara a fi
cunoscuta de psihologul practician la inceputul activitatii sale in ntreprindere.
Detalii privind felurile oboselii, manifestarile acesteia, metode de masurare si prevenire a
oboselii pot fi gasite in lucrarile de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginereasca,
ergonomia si fiziologia muncii.
<ermeni utilizati
1.;>oseala in munca, fenomen psihofiziologic normal, care apare la oricare om sanatos, in principal
ca efect al efortului prelungit in munca, se manifesta printr-un ansamblu de simptome obiective si
subiective si se poate remite prin odihna obisnuita (repaus din timpul a 24 de ore sub forma somnului
si odihnei active, realizate prin activitati recreative). Oboseala apare atunci cand capacitatea de
munca functionala si capacitatea de munca de rezerva depasesc capacitatea de munca potentiala.
%.*umena.ul-faza avnsata de oboseala, din cauza unor eforturi prelungite in munca, care nu a putut
fi remisa prin odihna obisnuita. nlaturarea acestei consecinte a oboselii necesita masuri energice ca:
intreruperea temporara a activitatii prin concediu de odihna sau medical, schimbarea temporara sau
definitiva a locului de munca sau chiar a profesiuniiA tratament medicalA pensionare de >oala.
'.Capacitatea de munca, posibilitatea omului de a efectua o anumita cantitate de munca, intr-o
unitate de timp, fara sa se modifice calitatea acesteia.
4.Capaciteatea de munca potentialaA resursa individuala de a munci determinata de capacitatea
energetica a organismului, de o serie de factori fiziologici si psihologici, de conditiile social-economice
si culturale.
).Capacitatea de munca fuctionalaA parte din capacitatea de munca potentiala, consumata in
activitatea de munca.
&.Capacitatea de munca de rezer2aA parte din capacitatea de munca potentiala, consumata pentru
indeplinitea obligatiilor sociale, familiale si pentru participarea la activitati cultural sportive,
satisfacerea unor hobby-urietc.
7.*imptomele o>oselii, manifestari obiective (economice si fiziologice) si subiective (psihologice)
prin care oboseala se manifesta in activitatea omului si a starii sale de spirit.
:.4epausul 7odihna 8 pasi2, somnul necesar oricarei persoane, pa timp de 24 de or, a carei durata
este infunctie de capacitatea sa de munca potentiala, de marimea efortuluide munca depus si
obisnuinta.
H.4epausul 7odihna8 acti2A realizat prin intreruperea activitatii de munca si desfasurarea unor alte
activitati cu caracter compensator in timpul pauzelor din productie, dupa incheierea zilei de munca, la
sfarsitul saptamanii si in concediul de odihna.
6CCID"L<"J" D" #0LCM
',('( Caracterizare general a accidentelor de munc
Accidentele de munc sunt evenimente neprevzute care survin n timpul desfurrii
activit[ii de produc[ie i care pot avea consecin[e duntoare att pentru om, ct i pentru
echipamentele tehnice cu care acesta lucreaz.
n aceast defini[ie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc n timpul deplasrii de la
domiciliul salariatului la ntreprinderea la care lucreaz i nici de la ntreprindere acas. Cu toate
acestea, legisla[ia muncii consider c i evenimentele petrecute n aceste perioade i care se
soldeaz cu accidentarea salariatului sunt tot accidente de munc (accidentele de main,
alunecrile pe ghea[ etc.).
O alt inadverten[ fa[ de defini[ia considerat n mod unanim este includerea n categoria
accidentelor de munc i a evenimentelor care s-au produs prin nclcarea unor reglementri ale
desfurrii procesului de munc fr ca acestea s aib vreo consecin[ negativ asupra oamenilor
sau a mainilor i utilajelor pe care le foloseau n acel moment.
Accidentele de munc au importan[ att individual, ct i social. Din punct de vedere
individual, accidentul constituie o traum fizic i psihic prin urmrile pe care le poate avea pentru
sntatea i stabilitatea emo[ional a persoanei n cauz, la care se adaug pierderile materiale prin
timpul irosit i banii cheltui[i pentru tratament, sau datorit invalidit[ilor temporare sau definitive
posibile s se produc.
Din punct de vedere social, accidentele de munc sunt contabilizate ca pierderi economice ale
ntreprinderii, datorit cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurri sociale, imobilizarea
unei pr[i a for[ei de munc i a echipamentelor tehnice, care necesit uneori repara[ii costisitoare.
Din aceste motive, problema accidentelor de munc este ncadrat n reglementri foarte stricte i
trebuie tratat cu mult seriozitate att de ctre agen[ii economici, ct i de fiecare salariat.
Accidentele de munc nu sunt fenomene ntmpltoare. Ci sunt determinate de una sau mai
multe cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca 20% dintre accidentele de munc se datoreaz factorilor
tehnici i cca 80% factorului uman. Datorit acestui specific, implica[iile psihologiei i ale psihologului
practician sunt foarte necesare, ndeosebi pe linia ac[iunilor de prevenire a accidentelor de munc.
Datele statisticie i cazuistica accidentelor de munc dovedesc c frecven[a acestora se
datoreaz ntotdeauna unor cauze previzibile i doar gravitatea accidentelor munc este supus
hazardului. Cunoscndu-se aceste particularit[i, msurile de prevenire sunt necesare i eficace,
ducnd la scderea numrului de accidente de munc.
n ceea ce privete implicarea numai a anumitor persoane n producerea accidentelor de
munc, aceasta este o realitate care, de asemenea, poate fi cunoscut i evitat prin msuri de
orientare i selec[ie profesional care s opreasc ncadrarea pe locuri de munc periculoase a unor
persoane care prin particularit[ile lor psihofiziologice sunt contraindicate.
Pentru eficientizarea ac[iunilor de prevenire a accidentelor de munc este necesar ca acestea
s fie studiate i s fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglri i daune,
indiferent de gravitatea acestora, cunoscndu-se c, statistic, la un accident de munc grav
corespund cca 30 de accidente uoare i cca 300 de evenimente fr urmri, dar care, n alte
mprejurri s-ar putea s aib consecin[e duntoare.
+etode de studiere a accidentelor de munc
Studierea accidentelor de munc se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografic,
gruprii, tipografic i psihologic sau a fielor.
a. +etoda monografic/ const n analiza detaliat a posturilor de munc care prezint un
grad mai mare de probabilitate la producerea accidentelor de munc. Sunt studiate astfel
caracteristicile mainilor i utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare a locului de
munc, factorii de risc etc., elaborndu-se pe aceast baz o micromonografie care cuprinde toate
aceste elemente, precum i normele de tehnica securit[ii muncii i recomandrile din atestatele
ergonomice ale echipamentelor tehnice.
Aceast monografie a locului de munc i fia cerin[elor postului respectiv sunt discutate de
ctre eful direct mpreun cu noul angajat n perioada formrii sale profesionale. De asemenea,
micromonografia locului de munc este util n cazul producerii unui accident de munc, n vederea
studierii cauzelor care l-au determinat, pentru adoptarea unor msuri de prevenire eficente n viitor.
>. +etoda gruprii/ const n studierea accidentelor de munc analoage ntr-un anumit
interval de timp, a mprejurrilor, cauzelor i condi[iilor specifice, n vederea adoptrii de msuri
eficiente de prevenire n viitor.
c. +etoda topografic/ reda n planul sec[iilor de produc[ie, cu ajutorul unor semne
conven[ionale caracteristice pentru fiecare tip de accident de munc, locul de munc unde s-au
produs acestea. Acumularea, n anumite posturi de munc, a mai multor semne conven[ionale
identice semnific producerea de accidente de munc similare, ceea ce determin analiza
mprejurrilor i a condi[iilor specifice pentru adoptarea de msuri de protec[ie (din partea mainilor)
i prevenire (din partea oamenilor) n viitor.
d. +etoda psihologic a fielor/ investigheaz persoanele care au fost autori, au suferit
consecin[ele unor accidente de munc sau au ntrunit ambele situa[ii. ntereseaz n aceste cazuri
toate datele personale ale subiec[ilor care ar fi putut avea legturi cu accidentul produs, de pild,
vechimea n profesie i la locul de munc incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice i
psihosociale ale persoanelor n cauz, informa[ii cu privire la situa[ia familiar a acestora, distan[a de
la domiciu la ntreprindere, dac au mai fost angaja[i n situa[ii periculoase sau accidenta[i, atitudinile
f[a de normele de tehnica securit[ii muncii, participarea la instructajele periodice organizate de
compartimentul de protec[ia muncii din ntreprindere etc.
Pe baza tuturor acestor date se completeaz fia (de aici i denumirea metodei) persoanei
accidentate, care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de munc
datorate factorului uman.
La completarea acestei fie particip cadre tehnice de specialitate, eful direct al postului de
munc respectiv, titularul locului de munc i psihologul ntreprinderii.
Cu ajutor acestor metode se pot studia att cauzele tehnice, ct i cele ce [in de neglijen[a,
nepriceperea sau erorile umane, cu scopul de a elabora metode eficace de prevenire a accidentelor
de munc sau cel pu[in de scdere a frecven[ei acestora.
',(-( Cauzele accidentelor de munc
Psiofiziolo$ice a. Fnn%scute
plasticitate func[ional redus
a proceselor de excita[ie i
inhibi[ie
echilibru precar al proceselor
de excita[ie i inhibi[ie
caren[e n dezvoltarea unor
organe de sim[
dezechilibru emotiv
b. Gob0ndite
vrst
experien[ n munc
accidente n antecedentele
personale
c.
Temporare
consumul de alcool
starea de sntate
starea de oboseal
Psiholo$ice
nivelul sczut de dezvoltare a aptitudinilor i
deprinderilor profesionale
motiva[ie redus pentru munc
Psihosociale
ambian[a psohosocial tensionat
slaba integrare socioprofesional
plictiseala i oboseala determinate de
navetism i de precaritatea mijloacelor de
transport n comun
universul familial problematic
Deficien[e n organizarea
activit[ilor de munc
defec[iuni ale procesului tehnologic
defec[iuni ale echipamentelor tehnice
dereglri i ncruciri n transportul intern
re[ele de comunicare distorsionate
caren[a unor mijloace de protec[ia muncii
)chema . K Cauzele accidentelor de munc%
a. Fr ndoial c o cauz major a accidentelor de munc o reprezint o anumit
susceptibilate la accidentare determinat de unele particularit%9i psihofiziolo$ice nn%scute . Din
aceast categorie fac parte:
plasticitatea func[ional redus a proceselor nervoase de excita[ie sau inhibi[ie, care creeaz
dificult[i adaptatorii rapide la situa[ii noi;
insuficienta dezvolare a unor organe de sim[, dintre care vzul i auzul au un rol important n
activit[ile de munc;
echilibrul precar al proceselor de excita[ie i inhibi[ie n favoarea unei excitabilit[i sporite, care
conduc la reac[ii pripite, dezorganizarea activit[ii de munc i cauza, uneori, a dereglrilor
sau chiar accidentelor n procesul de produc[ie;
dezechilibrul n plan emotiv, care favorizeaz pierderea stpnirii de sine, panica etc., care
conduc la mrirea timpului de reac[ie (din cauza clipei de spaim) la reac[ii greite sau
dezordonate.
Aceste particularit[i psihofiziologice nnscute, proprii la cca 10% din muncitorii care devin
astfel responsabili de cca 50% dintre accidentele de munc, nu reprezint o fatalitate care s
alimenteze atitudinile de pasivitate fa[ de normele de tehnica securit[ii muncii. Cunoscnd aceast
realitate, se poate interveni prin orientare i selec[ie profesional, care s exclud persoanele
vulnerabile de la locurile de munc periculoase i prin mbunt[iri tehnice la echipamente, care s
protejeze persoanele care ocup posturi de munc n astfel de locuri periculoase.
b. O a doua categorie sunt cauzele psihofiziolo$ice dob0ndite , din care fac parte vrsta i
existen[a unor accidente n antecedentele personale.
Vrsta se coreleaz de cele mai multe ori i cu experien[a n profesiune i la locul de munc.
Din aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanele cu experien[ mai redus, s
provoace mai multe accidente dect vrstinicii, persoane care se presupune c ar avea mai mult
experien[.
n realitate, i tinerii, i persoanele mai n vrst produc accidente n cifre comparabile. Tinerii,
pentru c sunt lipsi[i de experien[, se hazardeaz mai uor n ac[iunile periculoase, au tendin[a de a
risca i au mai pu[ine obliga[ii familiale care s i fac temtori pentru via[a i sntatea lor, iar
persoanele n vrst greesc sau sunt neatente tocmai datorit unei experien[a mai ndelungate,
lipsite de accidente de munc.
Existen[a unor accidente de munc n antecedentele personale, mai ales dac acestea au fost
de gravitate mare, fac ca persoanele emotive s fie influen[ate de ntreaga ambian[ a locului de
munc unde s-au produs accidentele i, din aceast cauz, s lucreze sub presiune, de teama de a
nu se mai produce un nou accident. Aceast stare poate ea nsi s devin factorul principal al unui
nou accidente.
Pentru a evita o recidiv se recomand ca persoanele care au provocat sau suportat accidente
de munc deosebite s nu mai lucreze n locurile de munc respective.
c. O a treia categorie de cauze psihofiziolo$ice sunt cele cu caracter temporar , n care se
nscriu: consumul de alcool, starea snt[ii i oboseala n munc.
Consumul de alcool determin modificri substan[iale ale unor func[iuni i procese psihice,
care se rsfrng n mod negativ asupra comportamentului n general i a celui manifestat n
activitatea de munc n mod special. Astfel, modific timpul de reac[ie, fie micorndu-l, fie mrindu-l,
n ambele situa[ii intrnd n contratimp cu tempoul obinuit de lucru, acordat cu cel al procesului
tehnologic, constituind astfel una dintre cauzele accidentelor de munc.
De asemenea, slbete capacitatea de concentrare a aten[iei, scade capacitatea de
coordonare a micrilor i modific tonalitatea afectiva care, dac devine euforic, ndeamn la acte
necugetate, hazardate, sau, dac devine trist, duce la pasivitate i fatalism.
Dac [inem seama de faptul c efectele consumului de alcool cresc n propor[ie logaritmic
fa[ de cantitatea ingerat i c efectele dureaz circa 10 ore, atunci msurile prohibitive trebuie luate
nu numai n timpul activit[ii de munc, ci cu cel pu[in o jumtate de zi naintea nceperii lucrului i
trebuie s fie necondi[ionate i totale, indiferent de specificul muncii i al rspunderilor.
Starea s%n%t%9ii poate influen[a producerea unor accidente de munc, dat fiind c un om
bolnav, care are febr, acuz diferite dureri etc., este o persoan cu o rezisten[ redus, mai
vulnerabil la factorii mediului fizic ambiant i la exigene[ele procesului de munc.
Starea de oboseal% constituie un factor de risc n producerea accidentelor de munc prin
efectele pe care le produce, i anume: blocaje de scurt durat (cteva secunde) n reac[iile de
rspuns (ac[ionarea organelor de comand), regresia deprinderilor de munc sau anularea
deprinderilor noi de munc i reactivarea unor deprinderi care nu mai corespund procesului
tehnologic, creterea strilor emo[ionale.
Men[ionm c prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizeaz accentuarea
strii de oboseal i mbolnvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de
munc.
d. Din categoria cauzelor psiholo$ice ale accidentelor de munc re[inem nivelul sczut de
dezvoltare a aptitudinilor i deprinderilor profesionale i a motiva[iei sczute pentru munc, n
general, i pentru meseria practicat, n mod deosebit.
Nivelul sczut de dezvoltare a aptitudinilor i deprinderilor profesionale este o caren[ major
care se reflect nu numai n nivelul sczut al performan[elor, ceea ce nu prezint un pericol pentru
sntatea i via[a muncitorului, ci i n ac[iunile greite, care pot constitui cauze ale accidentelor de
munc.
Lipsa de motiva[ie alimenteaz neaten[ia, atitudinile de indiferen[ pentru normele de
securitate a muncii, plictiseala i faciliteaz apari[ia oboselii care, aa cum am men[ionat deja, poate
cauza accidente de munc.
e. Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de munc cuprinde ambian[a psihosocial
tensionat la locul de munc, rela[iile interpersonale ncordate, slaba integrare psiho-socio-
profesional, precum i plictiseala i oboseala, determinate de drumurile lungi (uneori ca navetist) de
la domiciul la ntreprindere i napoi acas.
Efectele negative ale unor asemenea stri de lucruri se constat prin aceea c frecven[a
accidentelor de munc este mai mare la nceputul zilei i sptmnii de lucru i crete n perioadele
de acutizare a raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii.
Nu trebuie neglijat nici universul familial, care poate constitui o cauz a accidentelor de munc
datorit greut[ilor i dificult[ilor de convie[uire a cuplurilor, standardelor materiale i culturale
sczute etc., care preocup i abat aten[ia oamenilor de la sarcinile de munc, predispunndu-i la
accidente.
f. Geficien9ele n or$anizarea activit%9ilor de munc% , concretizate n defec[iuni n func[ionarea
procesului tehnologic i a echipamentelor tehnice, dereglri i ncruciri n sistemul transportului
intern i al re[elelor de comunicare, caren[a unor mijloace de protec[ie a muncii etc., alimenteaz
procentul de cca 20% al cauzelor de ordin tehnic ale accidentelor de munc.
Cunoscnd toate aceste cauze i ac[ionnd prompt i cu fermitatee pentru prentmpinarea
sau nlturarea lor, frecven[a accidentelor de munc poate scdea n mod sim[itor. De exemplu,
numai prin activitatea de orientare i selec[ie profesional care s evite angajarea pe posturi de
munc periculoase a unor persoane contraindicate datorit particularit[ilor lor psihofiziologice
nnscute, numrul accidentelor de munc ar putea scdea cu 50%.
Pre2enirea accidentelor de munca
Mijloacele de prevenire a accidentelor de munca de trei categorii: tehnice, medicale si
psihologice.
1.Mijloacele tehnice se refera la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic, care
sa certifice ca acesta a fost conceput si construit tinandu-se seama si de particularitatile fiziologice
ale utilizatorului si sa cuprinda un minimum de prescriptii de folosire.
De asemenea, echiparea masinilor si utilajelor, precum si dotatrea spatiilor de munca cu mijloace
de tehnica a securitatii muncii.
2.Mijloacele medicale vizeaza profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea conditiilor de munca,
examene medicale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfasoara activitatea de
munca cu produse toxice, iritanteetc.
3.Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de munca sunt variate si vizeaza interventia atat
in perioada de pregatire profesionala, cat si in ntreprindere.
Astfel, in scoala, psihologul poate contribui la formarea coresta a deprinderilor de munca si la
dezvoltarea motivatiei profesionale. De asemenea, efectueaza examenul de orientare profesionala pe
baza caruia exercita indrumari vocationale.
n institutele de proiectari si atelierele de proiectare ale intreprinderilor psihologul poate seconda
inginerul in conceperea si elaborarea unor proiecte de masini si utilaje care sa corespunda
standardelor psihofiziologice ale utilizatorilor.
n ntreprindere, psihologul practician este cel care efectueaza examenele de selectie
profesionala, participa la analiza cauzelor accidentelor de munca, studiaza motivele pentru care
mijloacele de tehnica securitatii muncii nu sunt folosite, iar normele si reglementarile de protectia
muncii nu sunt respectate, contribuie la imbunatatirea mijloacelor audio-vizuale folosite in aceste
scopuri etc.
Dificultatile activitatilor in domeniul prevenirii accidentelor de munca si de aici importanta
contributiei psihologiei si a psihologului practician constau in accea ca majoritatea oamenilor
subestimeaza pericolele de accidentare sau considera ca sunt importante, dar nu ii privesc pe ei,
deoarece nu s-au accidentat niciodata. De asemenea, in greutatile provacate de mentalitatile
invechite privind protectia individuala a muncii si a modificarii unor deprinderi de munca gresit formate
sau depasite de progresul tehnic.

/( Cristea Tratat de psihologie sociala pag( .'-','
Persoana
1.Personalitatea uman% din perspectiv% psihosocial%
Principalul element constitutiv al oricrei structuri sociale l reprezint persoana, n[eleas ca
subsistem rela9ional bazal, avnd o anumit identitate i pozi[ie social, cu drepturi, obliga[ii i func[ii
specifice n cadrul sistemului social real. La nivelul persoanei ca entitate psihosocial% se realizeaz
interac[iunea dinamic dintre individual i social, dintre procesele sau fenomenele psihice care stau la
baza elaborrii conduitelor i procesele psihosociale care condi[ioneaz forma i con[inutul acestora.
Distinc@ii conceptuale
Diversitatea raporturilor dintre individual i social, aa cum apar acestea la diferitele niveluri ale
structurilor sociale, este relevat de o serie de concepte adiacente: individ, individualitate, persoan,
personaj, personalitate, statut, rol, joc de rol, personalitate de statut (5; 6; 231 .a.). Acestea sunt de
fapt diferitele ipostaze psihosociale ale omului ca subiect i actor social.
0ndividul reprezint entitatea biolo$ic% a fiin9ei, n ceea ce are ea generic la nivelul speciei din punct
de vedere strict material. Fiind unitatea biologic primar i indisolubil a oricrei specii, n con[inutul
no[iunii de individ nu vom gsi referiri la notele de valoare sau de diferen[iere calitativ , aa cum vor
apare acestea la nivelul individualit[ii, de exemplu.
0ndividualitatea este e"presia individului diferen9iat n plan biolo$ic 7i psiholo$ic. Calitatea de
,individualitate" este dat de acele caracteristici fizice, psihice i psihofiziologice unice, irepetabile,
care particularizeaz individul concret, pe fondul unor mecanisme i forme proprii de adaptare i
manifestare comportamental. Dac individul nu reprezint dect unitatea biologic a speciei,
individualitatea se constituie deja ca subiect al ac[iunii sociale, diferen[ierea sa realizndu-se
preponderent n plan psihosocial.
&ersoana desemneaz sistemul de nsu7iri, rela9ii 7i calit%9i psihosociale care dau identitate social%
individului. Deci, se are n vedere fiin[a concret cu o identitate social determinat (nume, familie,
loc i dat de natere, statut social .a.), avnd o anumit pozi[ie n cadrul sistemului social, cu
anumite drepturi i obliga[ii de care este con7tient%. Persoana trebuie n[eleas att ca nucleu
rela9ional n cadrul oricrui subsistem social (familie, grup, organiza[ie, institu[ie), avnd anumite
determina[ii de ordin sociocultural (statut, etnie, religie .a.), ct i ca o individualitate contient de
sine i recunoscut de ceilal[i ca avnd o identitate anume n cadrul rela[iilor i structurilor sociale ale
grupurilor i comunit[ii.
&ersona#ul este persoana aflat% n mpre4ur%ri concrete, ndeplinind anumite func9ii publice 7i fiind
implicat% activ ntr+un contezt rela9ional determinat. Personajul implic adoptarea unor atitudini i
conduite specifice rolurilor sociale pe care le joac, acestea cptnd caracterul unor ,mti" sociale
prin care persoana se metamorfozeaz n personaj. La nivelul persoanei identificm poten[ialit[ile
psihosociale ale cuiva, iar la nivelul personajului se realizeaz obiectivarea acestor poten[ialit[i, n
func[ie de mprejurrile concrete specifice situa[iilor sociale n care se gsete plasat persoana. n
consecin[, n timp ce persoana reprezint elementele de identitate, continuitate i stabilitate
psihosocial ale individului, personajul eviden[iaz modalit[ile de inserare social activ ale
persoanei, precum i aspectele tranziente i conjuncturale ale conduitei participative la via[a social a
comunit[ii.
Fiind un compromis ntre spontaneitatea creatoare a subiectului, determinat de aspira[ii, aptitudini,
trsturi de personalitate etc., pe de o parte, i normele sociale care regleaz conduitele n func[ie de
pozi[ia social ocupat, pe de alt parte, personajele se pot prezenta n mai multe ipostaze: a)
persona4ul ca stereotip social, care joac rolul aferent pozi[iei pe care o ocup n societate, fiind
expresia rigid a imperativelor sociale (,ce am datoria s fiu)"; b) persona4ul ca ideal personal, prin
care persoanele "volitive" se automodeleaz n raport cu propriile idealuri i aspira[ii (,ce vreau s
fiu"); c) persona4ul ca masc%, prin care subiectul se prezint deliberat ntr-o anumit ipostaz pentru
cei din jur, disimulnd unele fa[ete ale propriei personalit[i (,ce vreau s par c sunt"); d)
persona4ul ca refu$iu, conduita impus de statut fiind un alibi moral pentru propriul comportament (,ce
mi se impune s fiu") etc.
&ersonalitatea, ntr-o accep[ie curent, desemneaz persoana maximal valorizat social,
recunoscut ca atare prin performan[, [inut moral sau profesional exemplar, rolul deosebit jucat
n anumite situa[ii importante pentru comunitate etc. n acest sens, personalitatea este persoana,
respectiv personajul devenit etalon valoric pentru anumite domenii de activitate sau pentru via[a
social n general. Astfel, vom deosebi personalit[i le vie[ii politice, economice, tiin[ifice, artistice,
religioase, educa[ionale , militare .a.
n sens strict psihologic, prin personalitate se n[elege modul specific de or$anizare a tr%s%turilor 7i
nsu7irilor psihofizice 7i psihosociale ale persoanei; este o structur dinamic de natur bio-psiho-
social care, la un anumit individ, asigur adaptarea original la mediul natural i social.
Personalitatea are caracterul unei structuri vectorizat axiologic i teleologic, trinomul valoriatitudini-
idealuri fiind principalul nucleu func[ional care mediaz elaborarea conduitelor sociale.
!aporturile dintre persoan, persona#, personalitate( Din perspectiva psihologiei sociale,
persoana ndeplinete func[ia de concept central, n jurul su polarizndu-se seria de no[iuni conexe
prezentate mai sus. Analiza rela[iilor dintre acestea va eviden[ia implicit i mecanismele psihosociale
care fundamenteaz interac[iune dintre individual i social (v. fig.3.1). Distinc[ia dintre no[iunea de
individ (ins - ntr-o alt terminologie) i cea de individualitate semnific trecerea de la fiin[a generic,
n[eleas ca unitate indivizibil a speciei, la fiin[a unic i irepetabil, perceput contient ca atare,
ntr-un context sociocultural dat. Diferen[ierile specifice individualit[ii [in att de anumite caracteristici
biofizice determinate de varia[ii genetice aleatorii, ct mai ales de acele particularit[i psihosociale
care rezult n urma influen[elor unice ale mediului natural i social asupra proceselor ontogenetice
de formare a structurilor cognitive, afective, motiva[ionale, rela[ionale sau aptitudinale ale subiectului.
Elementul central al oricrei individualit[i l reprezint modul de organizare i ierarhizare func[ional
a acestor nsuiri unice de natur bio-psihosocial, adic ceea ce n termeni psihologici se
numete personalitate.
Din perspectiv psihosocial, personalitatea trebuie n[eleas ca un operator central n cadrul
tuturor ipostazelor subiectului uman: aceea de individualitate, persoan, personaj sau personalitate
public. Calitatea de operator a personalit[ii trebuie n[eleas n felul urmtor. n ontogenez, infinit
de variatele influen[e ale mediului determin apari[ia unor nsuiri i particularit[i psihice i
psihosociale, structurale sau func[ionale, care, n virtutea legilor care guverneaz sistemele complexe
cu autoreglare, ncep s se organizeze ierarhic. Procesul formrii i structurrii personalit[ii are un
caracter dinamic i progresiv, sistemul astfel format mijlocind i condi[ionnd pe mai departe toate re-
la[iile individ-mediu; rela[ii care, la rndul lor, printr-o conexiune circular continu, determin un grad
i mai nalt de organizare i func[ionare a personalit[ii. Astfel, n oricare moment al existen[ei,
personalitatea ca structur operatorie condi[ioneaz elaborarea reac[iilor atitudinale i
comportamentale ale persoanei, n func[ie de informa[ia primit, particularit[ile situa[iei concrete n
care se gsete plasat subiectul, precum i n func[ie de vectorii motiva[ionali i axiologici care i sunt
specifici.
ndividualitatea integrat i recunoscut social capt atributul de persoan%. n timp ce la
nivelul individualit[ii avem n vedere caracteristicile care diferen[iaz un individ de un altul, persoana
nu mai poate fi n[eleas dect n rela[ie, atributele specifice acesteia fiind date de elementele de
identificare social, pozi[ia n diferitele structuri sociale, ndatoririle i drepturile specifice statutelor
ocupate .a.
Aspectul dinamic al persoanei l reprezint persona4ul, n diferitele sale ipostaze, n func[ie de
rolurile active n care se implic, de spontaneitatea sa creatoare i de particularit[ile situa[iilor
concrete n care se manifest. Persoana este o sum de virtualit[i, n timp ce personajul este
persoana n act, ipostaza efectiv de manifestare a individualit[ii. n procesul socializrii i nv[rii
sociale se transmite nu numai o parte a experien[ei acumulate de colectivitate, ci i acele norme i
modele practice care vor permite persoanei s intre ntr-un ,joc interac[ional" specific fiecrui rol pe
care i-1 asum. nteligen[a social, imagina[ia i flexibilitatea rela[ional, precum i experien[a
dobndit sunt factorii care condi[ioneaz n cea mai mare msur eficien[a i adecvarea
psihosocial a comportamentelor de rol pe care le dezvolt conform pozi[iilor ocupate n diferitele
structuri sociale: politice, economice, culturale etc.
Obiectivarea persoanei la un nalt nivel de performan[ i relevan[ social echivaleaz cu
transformarea personajului n personalitate public, ipostaz n care devine model social i reper
axiologic pentru ceilal[i membri ai colectivit[ii. Ob[inerea calit[ii de persoan public [ine att de
calit[ile obiective ale persoanei, de puterea motiva[ional, nivelul de aspira[ie i voin[a de realizare a
Eu-lui, ct i de mprejurrile psihosociale sau imperativele conjuncturilor istorice i socioculturale.
Nucleul structural i func[ional al tuturor acestor ipostaze (individualitate, persoan, personaj,
personalitate public) l constituie personalitatea, n[eleas ca mod de organizare a nsuirilor bio-
psiho-sociale ale individului. Acest nucleu asigur att continuitatea i coeren[a psihic n planul
istoriei individului, ct i func[ionarea mecanismelor fundamentale ale adaptrii originale la mediul
natural i social, ct i pe cele de reglare dinamic a comportamentelor i de conservare a propriilor
structuri.
Parcurgnd un proces continuu de dezvoltare, personalitatea capt anumite particularit[i
speciffc8' formei de integrare psihosocial n care se gsete subiectul. Astfel, vom identifica o form
de structurare specific personalit[ii n formare, a personalit[ii de rol sau aceea mplinit prin crea[ie
i o nalt valorizare social. nfluen[ele psihosociale derivnd din modul de participare la via[a
social, sau din particularit[ile pozi[iilor ocupate i rolurilor jucate nu vor rmne fr efecte n planul
structurilor personalit[ii: structurile cognitive, afective, conative, motiva[ionale sau rela[ionale pot
suferi att modificri de con[inut , ct mai ales de reorganizare i reponderare n cadrul sistemului
central, pe fondul unei fenomenologii psihosociale care va fi studiat n capitolele urmtoare.
Grumul n via9% al unui ins este dat de interac[iune dinamic dintre calit[ile personale de ordin
nativ sau dobndit, particularit[ile mediului psihosocial i sociocultural n care evolueaz n
ontogenez, mprejurrile social-istorice care apar ca un dat obiectiv pentru istoria individual etc.
Este istorie consumat!
n[elegerea persoanei ca element fundamental al oricrei structuri sociale comport dezvoltarea
mai multor aspecte teoretice: 1) analiza comparativ a principalelor modele privind structura
persoanei i personalit[ii, precum i a raporturilor dintre ele; 2) eviden[ierea structurii i dinamicii
interne a persoanei, n[eleas ca sistem rela[ional; 3) relevarea etapelor de formare i inser[ie social
a personalit[ii; 4) analiza raporturilor dintre structurile bio-psiho-sociale ale persoanei, imaginea de
sine, comportamentele interpersonale i fenomenele psihosociale aferente; 5) influen[a specific pe
care diferitele structuri psihosociale (familiale, colare, profesionale, religioase .a.) le au att asupra
dinamicii generale a personalit[ii, ct i asupra diferitelor etape de formare i dezvoltare a acesteia
(copilrie, adolescen[, tinere[e, maturitate, senectute); 6) mecanismele psihosociale prin intermediul
crora persoanele exercit la rndul lor influen[e asupra structurilor sociale.
n schema de mai jos sunt redate sintetic raporturile dintre diferitele ipostaze ale actorului social
(individ, persoan, personaj etc.), precum i rela[iile care se stabilesc n plan filogenetic i
ontogenetic ntre procesele psihosociale i socioculturale care condi[ioneaz dinamica evolu[iei
individuale i sociale. Astfel, drumul n via[ apare ca un proces psihosocial obiectiv, n care
determina[iile biologice se mpletesc cu cele istorice i cele culturale.
%.&rincipalele teorii i modele privind personalitatea
Dup cum a rezultat din cele expuse anterior, personalitatea - definit ca mod specific de organizare
dinamic a nsuirilor bio-psiho-sociale ale subiectului - este esen[ial pentru n[elegerea persoanei
7i structurilor rela9ionale prin care aceasta fiin[eaz i se manifest activ, prin integrare n sistemul
social real. n consecin[, diferitele teorii asupra personalit[ii ofer implicit premisele analizei
structurilor psihosociale ale persoanei, precum i ale mecanismelor de formare i evolu[ie a rela[iilor
interpersonale i sociale care circumscriu persoana n cadrul diferitelor tipuri de structuri sociale.
Diversitatea teoriilor asupra personalit[ii, departe de a constitui un impediment pentru aceste
analize, reprezint o baz adecvat pentru abordarea multitudinilor de aspecte i perspective ale
proceselor i fenomenelor psihosociale implicate la acest nivel al realit[ii sociale. Fiecare teorie ofer
o perspectiv distinct de abordare i n[elegere a personalit[ii ca sistem real i virtual de rela[ii,
precum i a raporturilor sale cu structurile psihosociale i socioculturale
Teoriile asupra personalit[ii ndeplinesc multiple func[ii n cunoaterea i practica social:
Eviden[iaz elementele prin intermediul crora se individualizeaz membrii unei
colectivit[i, oferind reperele cognitive i axiologice necesare autopercep[iei i cunoaterii de
sine, precum i ale percep[iei, cunoaterii i compara[iei interpersonale.
Relev modalit[ile de organizare a nsuirilor i trsturilor psihoindividuale i psihosociale n
cadrul diferitelor tipuri de structuri ale personalit[ii: structuri temperamentale, aptitudinale,
caracteriale; structuri cognitive, afective, conative, motiva[ionale, rela[ionale, instrumental-
ac[ionale etc. Astfel, personalitatea devine un fenomen coerent i inteligibil, cu deosebite
valen[e opera[ionale n planul vie[ii personale i sociale.
Expliciteaz mecanismele psihice i psihosociale care stau la baza elaborrii
comportamentelor, n func[ie de stimulii externi i factorii condi[ionali interni.
dentific etapele dinamicii generale a personalit[ii (formare, dezvoltare, involu[ie), precum i
factorii cre condi[ioneaz muta[iile i varia[iile care intervin n cadrul acestui proces evolutiv.
Fac posibile predic[ii asupra comportamentelor persoanelor aflate n situa[ii determinate, n
func[ie de particularit[ile individuale i caracteristicile mediului social n care evolueaz;
predic[ia comportamental reducnd apreciabil anxietatea n cadrul raporturilor interpersonale.
Faciliteaz cunoaterea i comunicarea interpersonal, oferind astfel premisele optimizrii
raporturilor umane i activit[ilor sociale. Totodat, pot fundamenta strategii de perfec[ionare a
omului ca fiin[ social i a societ[ii n ansamblu, n calitatea sa de mediu necesar formrii i
manifestrii personalit[ii umane.
Fiecrei teorii i se poate ataa un model care are capacitatea de a sintetiza i opera[ionaliza cadrul
conceptual i legic al acesteia, amplificnd i consolidnd n acelai timp suportul intuitiv necesar n
practica social.
n continuare, vom prezenta cteva dintre principalele teorii i modele asupra personalit[ii care au
cea mai mare relevan[ din perspectiva problematicii specifice psihologiei sociale i a practicii
psihosociale, ca domeniu de aplica[ie al acesteia.
Teoriile psihanalitice asupra personalitii(
%a) Una dintre cele mai complexe i fructuoase perspective asupra personalit[ii o ntlnim n
cadrul psihanalizei clasice, fundamentat de *. 5reud de-a lungul ntregii sale opere (1900-
1939). n concep[ia freudian personalitatea este vzut ca un sistem dinamic, animat de doi
vectori energetici fundamentali (erosul i thanatosul), a crui evolu[ie este dat de raportul
dintre determina[iile genetice (pulsiunile sexuale - n primul rnd) i cele socio- i ontogenetice
(normele morale i culturale care regleaz imperativ rela[iile umane). Procesualitatea psihic
este polarizat ntre con7tient 7i incon7tient, niveluri func[ionale fundamentale ale aparatului
psihic, din a cror rela[ionare dinamic rezult ntreaga fenomenologie psihic, normal sau
patologic. Personalitatea cuprinde trei subsisteme, sinele, eul 7i supraeul, ale cror
con[inuturi i particularit[i structurale i func[ionale determin diferen[ierile atitudinale i
comportamentale ale persoanelor. Fiecare subsistem reflect ntr-o form specific raporturile
dintre infrastructura biologic i suprastructura social. Sintetiznd, topica freudian are
urmtoarea configura[ie :
*upraeul: normele i imperativele morale, religioase, etnice i de rela[ionare social, interioriorizate
n ontogenez sub influen[a prin[ilor i a mediului social imediat. i are originea n autoritatea
parental, n idealul admirat i n identificrile copilului cu obiectele afec[iunii sale. Normativitate
social devenit constrngere interioar.
"ul: instan[ care asigur adaptarea echilibrat a existen[ei individuale la exigen[ele vie[ii sociale.
Fiind guvernat de principiul realit%9ii, controleaz rela[ia contient cu lumea exterioar, n plan intern
ncercnd compatibilizarea exigen[elor supraeului cu imperativele primare
ale sinelui, guvernat de principiul pl%cerii.
*inele: rezervorul energiilor i impulsurilor instinctuale primare (sexuale, agresive, de autoconservare
.a.)
Modelul psihanalitic freudian scoate n eviden[ mecanismul psihologic prin care influen[ele i
experien[ele sociale din copilrie sunt interiorizate, devenind structuri operatorii ale personalit[ii, n
func[ie de care vor fi elaborate multiple seturi atitudinale i comportamentale ale adultului. n acest
context, complexele psihice sunt unele dintre cele mai relevante exemple ale unor astfel de structuri
operatorii ale personalit[ii, care rezult din jocul factorilor psihoindividuali i psihosociali, aa cum se
configureaz acetia n fazele primare ale istoriei individuale. Supraeul constituie expresia direct a
imperativelor sociale interiorizate n copilrie, pe fondul unor rela[ii privilegiate, preponderent de
natur afectiv, dintre copil, prin[i i persoanele semnificative din mediul su imediat. Devenind
cenzorul pulsiunilor instinctuale ale sinelui - guvernat exclusiv de principiul plcerii, Supraeul are ca
element comun cu acesta faptul c amndou apar[in trecutului psihologic i amndou caut s
ob[in o satisfac[ie necondi[ionat a propriilor tendin[e. #ul, ca subsistem func[ional central al
personalit[ii, realizeaz concilierea i echilibrarea dinamic a for[elor i cerin[elor divergente ale
sinelui, supraeului 7i realit%9ii, condi[ie esen[ial a adaptrii normale a subiectului la mediul social.
Alturi de eul real (omul aa cum este), 5reud introduce no[iunea de eu ideal, care desemneaz
omul aa cum ar trebui s fie, modelat de o cenzur moral puternic, care s satisfac esen[a i
valorile superioare ale fiin[ei. n acest context, sentimentele sociale ar rezulta n urma unui proces de
identificare cu ceilal[i membri ai colectivit[ii care au acelai eu ideal (84) . 8odelul posed%
remarcabile valen9e e"plicative at0t asupra mecanismelor psihosociale care stau la baza elabor%rii
comportamentelor sociale, normale sau patolo$ice, c0t 7i asupra unei lar$i fenomenolo$ii le$ate de
structurarea raporturilor umane n cadrul $rupurilor 7i mul9imilor sociale.
(b) C.B. Nung aduce cteva corec[ii esen[iale concep[iei psihanalitice freudiene, oferind premisele
elaborrii unei noi teorii asupra personalit[ii. Lrgind con[inutul no[iunii de libidou ca rezervor
energetic fundamental al personalit[ii, Nung consider c acesta nu se reduce numai la factorii
pulsiona[i de natur sexual, aici incluzndu-se i toate tendin[ele i aspira[iile creatoare ale
subiectului. n acest fel, realizarea de sine prin crea9ie devine principalul factor n explicarea
comportamentului individual i de grup, precum i a modalit[ilor prin care se realizeaz n plan
psihologic acest fapt. Totodat, pentru Nung, alturi de incon7tientul individual exist o zon extins
a incon7tientului colectiv, rezervorul experien[ei ancestrale a speciei, aflat sub forma unor arhetipuri,
imagini cu organizare prototipic i moduri specifice de gndire asupra unor aspecte universale ale
experien[ei umane i rasiale. Structura general a personalit[ii rezult din medul cum se focalizeaz
energiile pulsionale ale incontientului pe cele dou direc[ii fundamentale: spre lumea exterioar sau
spre lumea interioar, rezultnd tipul de personalitate extravertit sau introvertit (v. tabelu13.1.).
Acest model eviden[iaz aspecte importante privind atitudinea $eneralizat% a unei persoane fa[ de
mediul su i fa[ de sine nsi, precum i tipul de rela[ii sociale spre care este predispus. ns,
trebuie remarcat faptul c orientarea generalizat a energiilor pulsionale ale libidoului nu are
totdeauna un caracter univoc, putnd exista alternan[e n timp ntre stri de introversiune i
extraversiune, dup cum una dintre aceste tendin[e se poate manifesta contient, iar cealalt
incontient sau subcontient. Contextul social i experien[a trit pot de asemenea influen[a aceste
orientri de fond ale personalit[ii.
Tabel
Orientarea energiilor
pulsionale.
Tipul de personalitate. Caracteristici
comportamentale.
Spre lumea exterioar "!tra2ertit/ expansivitate, sociabilitate,
asumarea cu uurin[ a responsabilit[ilor
sociale, activitate facil n grup, adaptabilitate
la situa[ii noi; tendin[a spre superficialitate,
datorit mobilit[ii excesive; preferin[ pentru
micare i emo[ii tari; optimism, veselie,
comunicare facil; exigen[ redus; tendin[a
spre agresivitate, datorit unui control redus
al sentimentelor; pragmatism i spirit realist
n via[; spontaneitate.
Echilibrat 6m>i2ert/ mbin diferen[iat caracteristicile
ambelor tipuri, prin atenuarea manifestrilor
extreme i realizarea unui relativ echilibru
ntre focalizarea aten[iei i energiilor att pe
lumea extern ct i pe cea intern.
Spre lumea interioar Intro2ertit/ fire nchis, linitit, rezervat,
distant, introspectiv, reflexiv,
impresionabilitate, delicate[e afectiv;
adaptabilitate redus, nesociabilitate,
sensibilitate fa[ de prerile celor din jur
(critici sau laude); evit riscurile, emo[iile tari
sau responsabilit[ile sociale; via[
sufleteasc bogat, exigen[, seriozitate,
autocontrol atitudinal, afectiv i
comportamental; spirit teoretic accentuat.
(c) Pe o direc[ie complementar celor dou teorii prezentate anterior, 6. 6dler dezvolt o concep[ie
asupra personalit[ii cu multiple implica[ii sociale i psihosociale. Teza central const n afirmarea
inferiorit%9ii naturale a omului, att la nivelul speciei ct i la nivel individual, apari[ia fenomenului de
compensare fiind o modalitate fireasc i imperioas de depire a sentimentului de inferioritate. La
nivelul speciei, inferioritatea natural (fa[ de alte specii) i sentimentul de inferioritate aferent sunt
depite prin constituirea societ[ii umane, ca form suprem de compensare bazat pe organizare
i ntrajutorare; sentimentul de comuniune apare spontan ca un factorul esen[ial al coeziunii i
func[ionrii societ[ii. La nivel individual, sentimentul de inferioritate natural a copilului, alturi de
eventualele priva[iuni i senza[ii de inconfort care duc la apari[ia comple"ului de inferioritate, stau la
baza comportamentelor compensative prin care situa[ia conflictual este depit prin performan[ i
autodepire (v. 3; 4.).
Comple"ul de inferioritate, unui dintre elementele centrale ale concep[iei adleriene, este expresia
obiectivat la nivelul structurilor psihice a inferiorit[ii naturale i sociale a copilului, precum i a
efectelor generate de o educa[ie inadecvat sau de rela[ii sociale disfunc[ionale care devalorizeaz
subiectul n ochii si i n ai celor din jur. Complexul de inferioritate, mpreun cu sentimentele
aferente, genereaz apari[ia mecanismelor compensative necesare realizrii unui echilibru psihic i
social. Aspira[ia ctre putere, ctre dominarea celor din jur, sau ctre orice form de superioritate
reprezint modalit[i tipice de compensare.
Sentimentul de inferioritate mpreun cu cel de comuniune pot determina att configurarea unor
tr%s%turi $enerale de caracter (optimism/pesimism, altruism/egoism, toleran[/intoleran[,
agresivitate/pasivitate, temeritate, timiditate, .a.), ct i adoptarea unui stil de via9% personal, prin
care se ncearc depirea ntr-un mod specific a complexului de inferioritate.
&ersonalitatea ca sistem energetic i pulsional(
O alt serie de teorii consider personalitatea ca expresia structurat a unor vectori energetici
pulsionali i motiva[ionali care condi[ioneaz n mod esen[ial elaborarea sistemelor atitudinale i
comportamentale ale persoanei.
(a) Concep[ia lui 6.O. #asloP (1968) apar[ine categoriei teoriilor care consider personalitatea ca
sistem de actualizare a individului (n sensul lui 6ristotel sau Rogers), ceea ce presupune existen[a
unei stri tensionale orientate spre autoperfec[ionare i mplinirea propriului poten[ial, exprimnd
tendin[a ,de a deveni tot ceea ce po[i deveni", n condi[iile existen[ei unor impedimente interne sau
externe.
Structura energetic a personalit[ii implic existen[a unei serii de factori motiva[ionali structura[i
ierarhic pe opt niveluri dispuse piramidal. Factorii apar[innd unui nivel nu devin activi dect n
msura n care trebuin[ele apar[innd nivelurilor anterioare au fost satisfcute cel pu[in par[ial.
Totodat, satisfacerea unui nivel motiva[ional detetmin o restructurare calitativ a factorilor plasa[i
pe un palier inferior, mai ales sub aspectul modalit[ilor de
satisfacere a acestora , dar i sub aspectul ponderii pe care o de[in n cadrul sistemului motiva[ional
(v. figura 3.4.).
Teoria lui #asloP privind structurarea i func[ionarea factorilor motiva[ionali ofer o perspectiv nou
asupra mecanismelor psihosociale care asigur autorealizarea (actualizarea) n plan individual i
social, rela[ionarea interpersonal i integrarea eficient n cadrul grupurilor.
Astfel, se poate n[elege mecanismul blocrii unei rela[ii interpersonale (afective, de comunicare sau
influen[ etc.) atunci cnd aceasta presupune un anumit nivel de implicare motiva[ional, n timp ce
trebuin[ele specifice unui nivel inferior nu sunt satisfcute cel pu[in par[ial. Putem exemplifica cu
eecul unei rela[ii instructiv- educa[ionale, care solicit activarea nivelurilor motiva[ionale V-V, n
condi[iile nesatisfacerii trebuin[elor fundamentale, apar[innd nivelurilor -. Orice rela[ie
interpersonal se poate dezvolta numai dac asigur condi[iile satisfacerii progresive a trebuin[elor
situate la niveluri din ce n ce mai nalte, dup cum integrarea i participarea la via[a unui grup va fi
cu att mai intens cu ct acesta este capabil s asigure actualizarea membrilor si, prin satisfacerea
trebuin[elor superioare: recunoatere social, stim fa[ de sine, armonie ntre diferitele dimensiuni
ale vie[ii sale n cadrul grupului .a.
Nivel <re>uin@e
Motiva[ional: V Concordan[ ntre cunoatere,
sim[ire i ac[iune - condi[ie a integrrii
personalit[ii i a coeren[ei
comportamentale.
Satisfacere V Trebuin[e estetice care orienteaz
comportamentul spre ob[inerea
armoniei, echilibrului, ordinii i
purit[ii.
V Trebuin[e cognitive care exprim
necesitatea de a n[elege, de a
descoperi i inventa.
V Trebuin[e de autorealizare viznd
nevoia de obiectivare i sporire a
poten[ialului creator personal.
V Trebuin[e relative la Eu: nevoia de
prestigiu, reputa[ie, participare la
decizii, recunoatere, stim fa[ de
sine .a.
Trebuin[e sociale: nevoia de
afiliere, adeziune, identificare cu al[ii;
nevoia de apartenen[ la grupuri i la
comunitate.
Trebuin[e de securitate: nevoia de
echilibru emo[ional, evitarea
primejdiilor, protec[ia propriei
persoane, asigurarea condi[iilor de
via[ i munc.
Restructurare calitativ Trebuin[e fiziologice primare: nevoia
de hran, adpost, calitativ
odihn, rela[ii sexuale etc.
Figura 3.4.
Dup cum se observ, prin intermediul acestei teorii se relev modalit[ile prin care un mediu social
superior, capabil s asigure autorealizarea personal la cele mai nalte niveluri motiva[ionale,
determin implicit ,nnobilarea" i rafinarea formelor de satisfacere a unor trebuin[e primare: de
hran, adpost, rela[ii sexuale, securitate personal etc.
(b) Modelul pulsional al personalit[ii elaborat de J. *zondi este fundamentat pe teza existen[ei a trei
sectoare ale vie[ii incontiente (incon7tientul individual, familial 7i colectiv), aici avndu-i sursa patru
vectori pulsionali fundamentali, din a cror dozare i manifestare diferen[iat rezult compor-
tamentele normale sau patologice ale oricrui subiect. Pulsiunea este n[eleas n sens freudian ca
,un puseu, nnscut n organismul viu, ce tinde a restabili o stare anterioar". Fiind determinate
genetic, pulsiunile pot fi satisfcute ntr-o form fiziologic normal, nevrotic-patologic, sublimat sau
nalt umanizat.
-abel
Vectori
pulsionali.
Factori
pulsionali.
Tendin[e
pulsionale.
Manifestare
specific.
Vectorul *: pulsiuni se"uale.
5actorul h: dragoste fa[ de umanitate sau fa[ de un individ.
<endin@e/ h+ dragoste fa[ de indivizi determinali.
h-- dragoste fa[ de umanitate.
5actorul s: trebuin[e agresive.
<endin@e/ s+ agresivitate, sadism.
s-- pasivitate, masochism.
1ectorul &1 pulsiuni paro"istice.
5actorul e: trebuinla de conduit moral.
<endin@e/ e+ tendin[a de justilie i etic
e-- tendin[a spre ru i rzbunare.
5actorul hQ: trebuinla de a se expune, de a fi vizibil.
<endin@e/ hy+ exhibilionism, tendin[a de a se da n spectacol.
hy-- tendin[a de retragere, ascundere.
Vectorul *ch./ pulsiunile #ului.
5actorul R/ trebuin[e ego-sistolice, de repliere i contraclie a Eului.
<endin@e/ k+ tendin[a de a construi idealuri obiectuale, tendin[a de
posesiune i introieclie.
k-- tendin[a de devalorizare, renunlare, negalie
5actorul p/ trebuin[e ego-diastolice, de dilatare a Eului.
Tendin[e: p+ tendin[a de a forma idealuri spirituale.
p-- tendin[a spre proieclii incontiente.
Vectorul C : pulsiuni de contact.
5actorul d/ trebuinla de achizi[ii obiectuale sau sociale, .
<endin@e/ d+ tendin[a spre schimbare; cutarea noului.
d-- tendin[a spre conservare, perseverare.
5actorul m/ trebuin[e de asigurare a achiziliilor, sau de detaare de acestea.
<endin@e/ m+ tendin[a de asigurare a vechilor achizi[ii.
m-- detaare, separare de elementele vechi.
Caracterul nnscut al pulsiunilor i trebuin[elor nu exclude n nici un fel rolul pe care l au factorii
Eului, care se manifest prin luri de pozi[ie, asumarea de responsabilitate persoan, sau liber
arbitru.
6ectorii pulsionali au o structur complex, fiecare dintre acetia presupunnd existen[a a doi factori
pulsionali care exprim trebuin[e umane specifice (v. tabelul 3.2.). La rndul lor, factorii au prin
origine o structur multitendent: n procesul formrii, dezvoltrii i manifestrii personalit[ii, ,Eul
care ia pozi[ie" poate refula, poate socializa sau poate sublima una sau alta dintre aceste tendin[e
antagonice, numai una dintre ele putnd fi satisfcut sub form nativ. Rezult astfel o structur
pulsional care con[ine 4 vectori , 8 factori , 16 tendin[e - din a cror combina[ie din punct de vedere
calitativ i cantitativ rezult profilul pulsional al persoanei. Prin interpretarea profilului se pot desprinde
aspecte calitative ale integrrii sociale i tendin[elor sociopate.
Din perspectiva psihologiei sociale, cele mai importante aspecte ale acestei teorii se refer la
condi[iile socioculturale i psihosociale care asigur socializarea i sublimarea factorilor pulsionale,
precum i la eviden[ierea modalit[ilor n care acest fapt are loc. De asemenea, teoria deschide largi
perspective de cercetare privind influen[a profilurilor pulsionale asupra relai[ilor interpersonale i de
grup, pe linia similitudinii sau complementarit[ii acestora, de exemplu.
&ersonalitatea ca ansam"lu de trsturi( O serie de alte teorii consider personalitatea sub
aspectul elementelor primare care pot fi identificate n structura acesteia prin intermediul analizei
observa[ionale, a testelor i analizelor factoriale etc. Din aceast perspectiv, trsturile i nsuirile
psihice, organizate ntr-un mod specific de la persoan la persoan, sunt cele care determin o
anumit reac[ie atitudinal sau comportamental , mediindu-se astfel rela[ia mediu-subiect-
comportament.
(a) n concep[ia lui B.V;. 6llportA trsturile sunt tendin9e $enerale care permit n[elegerea i
anticiparea comportamentului unui individ, fr ca acestea s fie singurii factori care intervin, n
elaborarea reac[iilor comportamentale ca atare ( v. 6.). Trsturile, dei de o mare varietate, pot fi
clasificate astfel : 1) trsturi individuale, specifice unei anumite persoane, care pot fi eviden[iate
numai prin observarea direct a comportamentului sau studiul unor documente (scrisori, jurnale,
autobiografii .a.); 2) trsturi comune, apar[innd mai multor oameni, care pot fi relevate prin
intermediul testelor de personalitate; 3) trsturi cardinale, fundamentale pentru structurarea
personalit[i cuiva, care influen[eaz aproape toate comportamentele, ac[iunile i atitudinile
persoanei, avnd o mare putere de individualizare; n general, acestea sunt rar ntlnite (cum ar fi, de
exemplu, spiritul absolut de plasare n opozi[ie cu oricare alt prere); 4) trsturi centrale, definitorii
pentru profilul psihologic al unei persoane i avnd o pondere important n structurarea
comportamentului; o persoan poate fi descris cu o suficient acurate[e folosind un numr relativ
redus de trsturi centrale (5-10); 5) trsturi secundare, care [in mai degrab de o anumit
conjunctur dect de structura stabil a personalit[ii .
Pornind de la teoria dispozi[iilor i trsturilor de personalitate, se pot elabora tipologii care s
faciliteze descrierea, n[elegerea i optimizarea
rela[iilor umane, cu men[iunea fcut de 6llport conform creia nici o teorie tr%s%turilor nu poate fi
ntemeiat% dac% nu ia n considerare 7i nu e"plic variabilitatea conduitei unei persoane (6, 335). Or,
aceast variabilitate [in nemijlocit de o multitudine de factori: semnifica[ia sociocultural a stimulului
care declaneaz comportamentul, caracteristicile situa[iei sociale n care est plasat subiectul,
experien[a anterioar a acestuia, sistemul de valori i norme interiorizate, motiva[ia de fond i cea
circumstan[ial etc.
O astfel de tipologie propus de ". *pranger relev n consecin[ nu att tipuri umane concrete,
ct configura[ii ideale de trsturi care pot determina orientri valorice tipice ale persoanelor (6, 299).
Modelul teoretic cuprinde ase tipuri de baz, care sunt - dup cum remarca autorul -mai curnd
,scheme de compresibilitate" implicate n procesul cunoaterii interpersonale.
Tipul teoretic. Valoarea dominant const n descoperirea adevrului, scopul su principal fiind acela
de a-i ordona i sistematiza cunoaterea. Este predominant empiric, critic i ra[ional, evitnd
judec[ile estetice sau morale, r favoarea celor strict cognitiv-analitice.
Tipul economic. Este dominat de ideea utilit[ii, satisfacerea trebuin[elor materiale fiind pe primul
plan. nteresat fiind de afaceri, produc[ie, comer[ i consumul bunurilor, tinde s ignore dimensiunea
estetic a existen[ei, mai ales atunci cnd acesteia i lipsete componenta comercial.
Tipul estetic. Are ca valoare suprem forma i armonia, experien[a empiric fiind judecat n sine, din
perspectiva gra[iei, simetriei i coresponden[ei. Att componentele teoretice ct i cele pragmatice
sunt convertite n experien[ estetic, frumosului acordndu-i-se implicit i o func[ie de adevr.
Tipul social. Valoarea suprem const n dragostea de oameni, obiectivat n rela[ii interpersonale
pozitive, filantropie, prietenie i altruism. Pragmatismul, atitudinea teoretic, economic sau politic
sunt considerate reci i inumane, subiectul ncercnd s se focalizeze pe ideea dragostei fa[ de
semeni.
Tipul politic. Este interesat n primul rnd de putere, ascenden[ i control asupra celorlal[i, toate
activit[ile desfurate nefiind altceva dect ocazii i pretexte pentru competi[ie, lupt i posibile
surse de ob[inerea a superiorit[ii.
Tipul reli$ios. Valoarea suprem este dat de raportarea mistic la transcenden[, experien[a de
via[ fiind o continu cutare a unit[ii sale cu Cosmosul, sub semnul divinit[ii.
Relevnd principalele modalit[i de raportare la sine, la ceilal[i i la lume, tipologia de mai sus are
avantajul de a permite o evaluare cantitativ pentru cteva dintre dimensiunile personalit[ii, utiliznd
n acest scop chestionare de atitudini i de orientare valoric.
(b) Pentru identificarea trsturilor de personalitate s-a utilizat cu deosebit succes i metoda analizei
factoriale. Pe aceast cale, 4.I. Cattel a elaborat un model al personalit[ii care cuprinde un set de
16 factori de baz, fiecare dintre acetia con[innd dou trsturi de personalitate, cu diferite grade
de intensitate, dispuse n dou registre valorice (Evaluarea factorilor se face prin intermediul
chestionarului de personalitate ,16 PF" care cuprinde 187 de ntrebri, cu trei variante de rspuns,
Remarcm c cele mai multe dintre aceste trsturi sunt rezultatul unei condi[ionri psihosociale,
realizat n procesul socializrii i integrrii sociale
Dei se apreciaz c teoriile factoriale ignor n mare msur rolul factorilor externi n determinarea
comportamentului, modelele i instrumentele aferente acestora au o incontestabil valoare
opera[ional, cu utilizare curent n domeniul diagnosticrii disfunc[ionalit[ilor rela[ionale, n
orientarea colar i profesional, psihoterapie social .a.
&ersonalitatea ca sistem psihosocial( Un model sintetic al personalit[ii trebuie s rspund
urmtoarelor criterii opera[ionale principale: 1) s integreze selectiv elemente i dimensiuni relevante
din cadrul diferitelor teorii referitoare la domeniul de referin[; 2) s prezinte organizarea
personalit[ii n plan orizontal i vertical, respectiv privind coordonarea i subordonarea diferitelor
subsisteme ale acesteia; 3) s eviden[ieze mecanismul general de trecere de la particularit[ile psiho-
individuale ale subiectului la conduitele i rela[iile sale psihosociale, precum i condi[iile n care acest
proces are loc; 4) s releve existen[a proceselor de autoreglare care au loc att la nivelul structurilor
personalit[ii, ct i la acela al structurilor rela[ionale prin care subiectul se insereaz n mediul social;
5) s permit n[elegerea dinamicii generale a personalit[ii i a diferitelor sale subsisteme structurale
i func[ionale; 6) n conformitate cu principiile cercetrii opera[ionale, modelul trebuie s prezinte un
caracter multilateral, flexibil i deschis.
Modelul propus mai jos ncearc s rspund acestor deziderate teoretice i metodologice, lundu-se
n considera[ie urmtoarele aspecte:
(a) Configura[ia componentelor fiecrui subsistem psihoindividual i a ponderilor diferitelor nsuiri
psihice n cadrul structurii generale a personalit[ii. De exemplu, pentru subsistemul cognitiv se pot
avea n vedere: stilul cognitiv (analitic sau sintetic), tipul dominant de inteligen[ (social, verbal,
teoretic, concret-aplicativ etc.), indicele de creativitate i flexibilitate mental, productivitatea
ideatic, coeren[a logic .a. Pentru subsistemul afectiv: expansivitatea afectiv, stabilitatea i
intensitatea tririlor emo[ionale, capacitatea de autocontrol afectiv. Pentru subsistemul conativ: for[a
de mobilizare, persisten[a n efort, flexibilitatea n decizie etc. (D. Cristea, 1976).
(b) Modul de organizare a subsistemelor n cadrul personalit[ii i tipologia care rezult ca urmare a
acestui fapt: tip predominant cerebral, afectiv, voluntar, pulsional etc., sau combina[ii ale acestora.
(c) Caracteristicile generale ale eului ca nucleu central al personalit[ii contient de sine: faza de
dezvoltare n care se afl, prevalen[a uneia dintre formele tipice de manifestare i extensia acestora
(eul intim, eul social i eul public), gradul de compatibilitate dintre diferitele ipostaze ale eului, valorile
structurante ale acestora , motiva[ia dominant, gradul contiin[ei de sine, profilul imaginii de sine,
for[a eului, nivelul de aspira[ie, gradul de deschidere spre lumea extern, rela[ia general eu-lume
(rela[ie egosistolic, de retragere i fixare pe ,obiectul posedat"; sau egodiastolic, expansiv, de
luare n stpnire a noi obiecte), mecanisme de aprare i autoreglare etc.
(d) Orientarea general a activit[ii psihosociale: spre lumea exterioar (extraversiune) sau spre
lumea interioar (introversiune).
(e) Nivelul de socializare: gradul de interiorizate a normelor i modelelor socioculturale, forme de
participare la via[a grupurilor, organiza[iilor i institu[iilor sociale, extensiunea i calitatea sistemului
rela[ional prin care exist ca subiect social, disfunc[ionalit[i de integrare .a.
(f) Seturile de statute i roluri sociale, simultane sau succesive, prin care se integreaz sistemului
sociocultural: numrul i tipurile de statute asumate, diversitatea i compatibilitate acestora,
eventuale conflicte de rol, calitatea rolurilor jucate n planul istoriei individuale (gradul de
"personalizare" a rolurilor), performan[a social, calitatea de personalitate public a subiectului i
impactul asupra mediului social imediat etc.
(g) Sistemul de atitudini, comportamente i ac[iuni tipice prin care se obiectiveaz n plan social:
natura acestora, stabilitatea, focalizarea, compatibilitatea intern i extern, eventuale conflicte ntre
diferite componente ale sistemelor mai sus men[ionate .a.
Analizat prin intermediul unei asemenea grile opera[ionale, conceptul de personalitate i eviden[iaz
multiplele sale implica[ii psihosociale, att n plan teoretic ct i experimental.
'( Formarea i evoluia personalitii
Dup cum rezult din cele prezentate anterior, personalitatea este rezultatul unui proces evolutiv care
ncepe din primele zile de via[ ale copilului, dar care se fundamenteaz pe anumite structuri
biosomatice transmise pe cale genetic, i deci preexistente n raport cu structurile psihice n curs de
formare n ontogenez. Conform cunoscutei teze a epistemologiei genetice, n evolu[ia diferitelor
tipuri de structuri biopsihice nu exist nceputuri absolute, orice structur superioar avndu-i
infrastructura organic integrat n structurile care o preced din punct de vedere istoric i calitativ (J.
Piaget, 181) .
Formarea i evolu[ia personalit[ii sunt strns legate de trei categorii de procese psihosociale i
socioculturale cu caracter complementar: socializarea,
ntegrarea i nv[area social. Fiecare dintre acestea racordeaz individul la un set specific de
exigen[e ale vie[ii sociale i de rela[ie i anume:
Socializarea este un proces psihosocial cu caracter interactiv, prin intermediul cruia se transmit i se
asimileaz sisteme de valori, norme, modele socioculturale, atitudini, credin[e i concep[ii, care sunt
caracteristice colectivit[ilor i grupurilor de apartenen[. Fiind un proces care are ca elemente
func[ionale fundamentale comunicarea i influen[a interpersonal i de grup, socializarea presupune
transmiterea, asimilarea, interiorizarea 7i e"ercitarea activ% 7i independent% a unor con9inuturi
socioculturale care reprezint% principiile structurante ale unei comunit%9i istorice7te constituit%. Aceste
con[inuturi, odat asimilate, constituie premisa esen[ial a integrrii i coparticiprii persoanei la via[a
social n termeni de normalitate acceptat; dup cum, nerealizarea acestui deziderat conduce cel
mai adesea la marginalizare, dezinser[ie, respingere social, anomie i manifestarea unor atitudini i
comportamente deviante sau antisociale.
nfluen[ele formative care se exercit asupra subiectului n perioada socializrii determin
configurarea i mbog[irea progresiv a structurilor personalit[ii, pe fondul unei activit[i instructiv-
educative sistematice i diferen[iate n func[ie de vrst i de aptitudinile personale.
!nv%9area social% este o activitate complex, complementar i indisolubil legat de procesul
socializrii, reprezentnd totalitatea proceselor psihoindividuale 7i activit%9ilor psihosociale prin
intermediul c%rora se asimileaz% ansamblurile de cuno7tin9e, norme 7i modele sociale specifice unei
comunit%9i, $ener0nd pe aceast% cale moduri specifice de $0ndire, sim9ire 7i ac9iune. nv[area
social presupune nu numai asimilarea co$nitiv% a unor con[inuturi de natur social, ci i
interiorizarea acestora, adic realizarea unor comple"e de natur% co$nitiv%, afectiv%, a"iolo$ic% 7i
motiva9ional%, care - odat formate- vor ac[iona ca factori interni n determinarea atitudinilor i
comportamentelor prosociale. De calitatea i eficien[a procesului de nv[are va depinde nemijlocit
att nivelul de socializare i integrare social a membrilor, ct i coeziunea i func[ionalitatea
general a comunit[ii creia apar[in.
Fnte$rarea social% reprezint modalitatea principal de obiectivare a rezultatelor socializrii i nv[rii
sociale. ntegrarea desemneaz preluarea, asumarea 7i e"ercitarea activ% a unui sistem de statute
sociale 7i activit%9ii corespondente, cu obliga[iile i drepturile care deriv din acestea, prin aceasta
circumscriindu-se calitatea de persoan% a individului. n urma identificrii cu valorile, normele i
modelele care structureaz via[a comunitar, persoana dezvolt un sistem complex de rela[ii
structurale i func[ionale cu alte persoane, cu organiza[iile i institu[iile sociale al cror element activ
devine.
Dezvoltarea personalit[ii, corelativ cu evolu[ia persoanei n plan social, este un proces multistadial
care presupune o continu rela[ie dinamic ntre diferen9iere 7i inte$rare, dou aspecte dialectic-
complementare ale oricrui proces evolutiv la nivelul sistemelor complexe (H. Spencer, L.
Bertallanffy, J. Piaget ).
Giferen9ierea presupune dezvoltarea i manifestarea diferit a unor nsuiri, func[ii sau subsisteme
(somatice, fiziologice, psihice sau psihosociale), ob[inndu-se astfel att o specializare func[ional a
acestora, ct i o mare varietate a parametrilor calitativi i cantitativi caracteristici, premisa realizrii
unui profil unic al personalit[ii indivizilor i al manifestrilor comportamentale ale acestora.
Fnte$rarea const n organizarea elementelor i nsuirilor n cadrul unor sisteme func[ionale
complexe care, odat formate, vor influen[a elementele constitutive i rela[iile dintre ele. n procesul
evolu[iei, orice nou nsuire este condi[ionat n mod esen[ial de structurile deja existente, iar prin
integrarea noului element n ansamblu, acesta sufer la rndul su modificri structurale i
func[ionale: ntregul i pune amprenta asupra pr[ilor sale.
n consecin[, dezvoltarea individual presupune o suit de etape calitativ distincte din punct de
vedere al gradului de dezvoltare att a infrastructurilor neuropsihice, ct i a structurilor operatorii de
natur psihic i psihosocial. Caracteristicile prin care se particularizeaz etapele dezvoltrii
psihoindividuale pot fi identificate la toate nivelurile structurale i func[ionale ale persoanei: la nivel
psihosomatic; la nivelul structurii i profilului general al personalit[ii i subsistemelor sale (cognitiv,
afectiv, atitudinal, motiva[ional, comportamental etc.); la nivelul Eului i imaginii de sine; la nivelul
sistemului rela[ional psihosocial prin care individul se manifest i se obiectiveaz n cadrul grupurilor
restrnse, de apartenen[; la nivelul obliga[iilor i drepturilor statutare prin care individul se integreaz
sistemului social general, iar comunitatea i regleaz raporturile cu membrii si etc.
#tapele evolutive, identificate la toate tipurile de societ[i umane, au urmtoarea succesiune:
copilria (0 - 11 ani), pubertatea (11 - 15 ani), adolescen[a (15 - 18 ani), tinere[ea (18 - 25 ani),
maturitatea (?,5 - 65 ani), senectutea (peste 65 ani). n func[ie de o serie de factori biologici,
climaterici, economici, educa[ionali i culturali aceste limite pot varia cu 3-5 ani, mai ales n ceea ce
privete adolescen[a, tinere[ea i maturitatea; acestea sunt etape definite preponderent pe
considerente socioculturale, educa[ionale i economice, factorii endogeni de natur biopsihic avnd
o relevan[ mult mai redus, comparativ cu etapele copilriei, pubert[ii i senectu[ii. Caracteristicile
generale ale fiecrei etape pot f sinietizate astfel:
Copil%ria (0 - 11 ani): este considerat o etap care fundamenteaz i condi[ioneaz n mod esen[ial
ntreaga evolu[ie psihic i psihosocial a persoanei, mpr[indu-se n dou perioade, precolar i
colar, n func[ie de sursa principalilor factori formativi i educa[ionali sub inciden[a crora se struc-
tureaz personalitatea copilului i sistemul su rela[ional (familia i coala).
Perioada pre7colar% (0 - 6 ani):
(a) n plan intelectual se formeaz structurile cognitive senzori-motorii i apoi cele preoperatorii,
gndirea copilului fiind predominant concret-ac[ional; principala cale de contact cu lumea este aceea
a sim[urilor i ac[iunilor directe cu obiectele. Dup cum remarca J. Piaget, n aceast perioad
gndirea copilului se caracterizeaz prin realism naiv, animism i artificialism, distinc[ia dintre
realitate i fantezie fiind destul de relativ, iar percep[ia cauzalit[ii avnd un caracter linear, simplist
i univoc. nv[area social, n formele sale implicite i intuitive, devine o permanen[ n cadrul
activit[ilor psihice , urmnd o evolu[ie exponen[ial, pe msur ce se dezvolt func[iile semiotice ale
limbajului i implicit clasele logice prin intermediul crora copilul se raporteaz la realitate.
(b) n plan caracterial-rela[ional se constat o slab capacitate de coordonare, autocontrol i
disciplin, acestea fiind impuse n principal de prin[i, mai degrab prin ,condi[ionare" dect prin
,nv[are"; activitatea dominant este jocul, care trebuie n[eles ns ca o form specific de nv[are
i exersare social, n plan ac[ional i rela[ional (182).
(c) n plan afectiv aria cmpului emo[ional este restrns, att n ceea ce privete numrul de
persoane implicate (n principal prin[ii i fra[ii), ct i problematica afectiv, limitat n special la
reflectarea emo[ional a propriilor trebuin[e biologice, a fricii sau mniei, precum i a unor puseuri de
amor propriu i agresivitate. Ecourile rela[iilor afective primare vor fi ns foarte profunde i
prelungite, putnd marca decisiv structura general a personalit[ii adultului de mai trziu;
avitaminoza afectiv de exemplu poate genera multe disfunc[ionalit[i psihice i
comportamentale. Tot n aceast perioad i are originea complexul oedipian care n concep[ie
psihanalitic constituie nucleul structurant al vie[ii afective de mai trziu. Odat cu eventualii fra[i,
apare i sentimentul geloziei, dar i al competi[iei pentru ob[inerea favorurilor prin[ilor i a celor din
jur. Se produce o puternic identificare cu printele de acelai sex, premis a resorb[iei complexului
oedipian i configurrii propriei personalit[i.
(d) ncepnd cu cel de al doilea an de via[ ncepe organizarea i dezvoltarea Eului i a contiin[ei de
sine, proces care va continua dup o dinamic proprie, corelativ cu elaborarea ,imaginii de sine";
procesul este facilitat de socializarea prin intermediul copiilor de aceeai vrst (parteneri de joc sau
de grdini[).
Perioada 7colar% (6 - 11 ani):
(a) n plan intelectual se configureaz sistemele de opera[ii concrete reversibile, bazate pe anticipri
i retroac[iuni. Se dezvolt modalit[i noi de coordonare spa[ial, temporal i cauzal a obiectelor
concrete i reprezentrilor acestora, gndirea devenind din ce n ce mai flexibil. nv[area devine
activitatea dominant, jocul fiind subordonat acesteia.
(b) Se extinde apreciabil aria rela[iilor afective, odat cu lrgirea sistemului rela[ional al copilului, ca
urmare a integrrii n activitatea colar. Descoperirea grupului ca un nou sistem rela[ional determin
o accentuat decentrare psihosocial, universul familial fiind dublat acum de un altul, mult mai
complex i mai greu de controlat. Spre sfritul perioadei (9 - 11 ani) se dezvolt nevoia unei noi
forme de agregare i manifestare social, constituite preponderent pe criterii de sex, avnd ns un
caracter fluctuant i conjunctural (ceata sau ,banda" de copii, att de des invocate n literatura de
specialitate).
(c) ncep s se contureze primele interese i motive de natur cognitiv i social, pe fondul
interiorizrii unor modele culturale ,spectaculare". nv[torul sau alte persoane semnificative din noul
anturaj devin obiecte de identificare pentru copil, premis pentru configurarea Eului ideal.
(d) Eul, devenit mult mai puternic i mai coerent, gsete n ceilal[i posibilitatea de autovalorizare prin
competi[ie i compara[ie interpersonal.
Pubertatea sau ,vrsta ingrat" (11 - 15 ani): este etapa al crui profil este dat, n mare msur, de
maturizarea func[iilor sexuale, cu toat suita de consecin[e psihice i psihosociale ce deriv din acest
fapt.
(a) n plan intelectual nota dominant este dat de dezvoltarea sistemului de opera[ii formale, care se
pot aplica nu numai obiectelor concrete ci i ipotezelor i claselor abstracte de ,obiecte formale". n
sensul concep[iei lui Piaget, se constituie ,sisteme de opera[ii asupra opera[iilor", ceea ce permite
depirea realului, odat cu deschiderea cmpului nelimitat al posibilit[ilor oferite de gndirea logico-
matematic.
(b) Transformrile fizico-somatice accentuate, corelativ cu apari[ia caracterelor sexuale primare i
secundare, determin o stare de nelinite, interes pentru propriul corp, un accentuat narcisism i
nchidere n sine. Puberul se zbate ntre dorin[a de a rmne copil, protejat afectiv i material de
mediul su, i aspira[ia de a deveni adult, independent i recunoscut. Contradic[ia mbrac frecvent
forma unor crize de dezvoltare i de adaptare la mediu.
(c) Rela[iile sociale tind s se restrng, ,ceata" perioadei anterioar sprgndu-se n grupule[e,
pentru ca n final s se constituie cupluri de prieteni lega[i frecvent prin sentimente ptimae.
Modelele de identificare sunt cutate din ce n ce mai mult n afara familiei i cercului social imediat,
ceea ce poate genera un sentiment de gelozie din partea prin[ilor. Autosegrega[ia pe criterii sexuale
atinge punctul culminant, interesul pentru sexul opus aprnd abia spre sfritul perioadei.
(d) Eul se circumscrie foarte puternic, determinnd frecvent atitudini de intoleran[, exclusivism,
ncredere absolut n propria prere. Nevoia de afirmare a propriului eu poate atinge cote paroxistice,
mbrcnd forma ,revoltei mpotriva tuturor, negarea i contestarea regulilor i valorilor consacrate.
Folosirea agresivit[ii n cucerirea propriei independen[e este corelat cu un sentiment de
incertitudine i angoas, fapt ce poate induce comportamente neateptate: respingerea mediului
familial, fuga de acas, delictul ca form de sfidare, certuri violente i relativ nemotivate cu cei din jur
etc.
)dolescen9a sau ,criza de originalitate" (15 - 18 ani):
(a) Odat cu maturizarea caracterelor sexuale i a asumrii unui ,tip social", criza specific perioadei
anterioare este depit, pstrndu-se totui anumite tendin[e ale acesteia, n forme i modalit[i noi
de manifestare.
(b) Se dezvolt considerabil gndirea abstract, limbajul i capacitatea de n[elegere a esen[elor,
paralel cu dezvoltarea gndirii tehnice, practic-aplicative i a inventivit[ii ca form de manifestare a
propriei personalit[i.
(c) n plan afectiv are loc o reapropiere fa[ de prin[i, ncercndu-se stabilirea unor noi raporturi,
considerate ,mai echitabile": acceptarea unor revendicri, egalitate n drepturi, recunoaterea
independen[ei i propriilor ini[iative .a., ceea ce poate genera anumite ,conflicte de autoritate". Se
stabilesc rela[ii afective cu parteneri de sex opus, paralel cu constituirea unor grupuri de prieteni pe
baza unor interese i aspira[ii comune.
Apar frecvente conflicte afective, generate de nevoia persisten[ei pe vechile rela[ii emo[ionale din
cadrul familiei, pe de o parte, i nevoia de expansiune afectiv i cutarea de noi parteneri, pe de alt
parte. Din acest punct de vedere adolescen[a este vrsta romantic a educa[iei afective i
intelectuale, lecturile i discu[iile ,filozofice" mbog[ind considerabil universul emo[ional i spiritual al
adolescentului.
(d) Primele raporturi sexuale determin profunde restructurri ale cmpului afectiv i rela[ional, cu
efecte imediate asupra unor dimensiuni ale personalit[ii adolescentului. Se deschide astfel o nou
dimensiune a vie[ii sociale, cu efecte prelungite n urmtoarele etape de dezvoltare.
(e) Nevoile de apartenen[ i recunoatere social pot fi foarte puternice, grupurile de apartenen[
avnd astfel capacitatea de a impune atitudini i comportamente specifice prin care caut s se
individualizeze prin diferen[iere fa[ de alte grupuri. Deseori, anticonformismul adolescentului nu este
altceva dect conformismul impus de grupul de apartenen[ sau cel de referin[, sau expresia nevoii
de originalitate. Nevoia de originalitate i afirmare de sine intr deseori n conflict cu rigorile impuse
de procesul integrrii sociale.
(f) Are loc maturizarea sistemului motiva[ional: interesele, aspira[iile, convingerile i idealurile cpt
un caracter coerent i stabil, dar totodat romantic i idealist. nteresele profesionale i tiin[ifice
devin foarte puternice, fundamentnd alegerea viitoarei profesii i a drumului n via[.
(g) Eul i imaginea de sine sunt puternic configurate i stabilizate, devenind astfel operatorii de baz
prin intermediul crora se dezvolt sistemele rela[ionale ale adolescentului i tnrului n devenire.
Tinere9ea (18 - 25 ani) este perioada final a ndelungatului proces al socializrii, nv[rii i integrrii
sociale , perioad marcat prin:
(a) Alegerea profesiei, a nivelului de specializare i a idealului profesional, precum i a modalit[ilor
concrete de realizare a acestora.
(b) Alegerea partenerului de via[ i alctuirea unei familii.
(c) ntegrarea activ n via[a social, n plan economic, cultural, politic i religios, ceea ce echivaleaz
cu op[iunea pentru anumite statute i roluri sociale (alegerea drumului n via[).
(d) Nevoia de originalitate a adolescentului este nlocuit treptat de nevoia de adecvare, recunoatere
i valorizare social, prin performan[ i crea[ie.
(e) Eul, atingnd un nivel ridicat de structurare, are un caracter diastolic, expansiv, orientat spre
gsirea formelor optime de obiectivare sociocultural, familial, rela[ional i profesional.
8aturitatea (25 - 65 ani) este perioada cea mai lung a vie[ii biologice i sociale, n care persoana se
manifest activ ca membru responsabil al familiei i societ[ii. Se caracterizeaz prin:
(a) Atingerea nivelului maxim de specializare, creativitate i performan[ profesional i social, pe
fondul unei mari capacit[i de efort fizic i intelectual. Nivelul nalt al flexibilit[ii mentale i capacit[ii
de sintez faciliteaz realizri deosebite n plan intelectual i practic.
(b) dentificarea cu valorile i normele socioculturale care au fundamentat propria ascensiune i
recunoatere social, devenind astfel un promotor i aprtor activ al acestora; de aici riscul unui
anumit conservatorism i rezisten[ la schimbare, mai ales dup vrsta de 50-55 ani.
(c) Consolidarea familiei, odat cu apari[ia copiilor, paralel cu asumarea rolului de educator ,
sus[intor i ndrumtor ai acestora.
(d) O foarte puternic nevoie de recunoatere i obiectivare social prin performan[, interesele fiind
focalizate pe realizarea unei cariere.
(e) Spre sfritul perioadei, datorit efortului ndelungat i stresului acumulat, a inevitabilului conflict
cu noile genera[ii care pot fi percepute ca atentnd la pozi[iile ocupate "prin munca de o via[",
precum i a unor inexorabile fenomene biologice (andropauza sau menopauza - de exemplu), pot
aprea crize specifice, cu manifestri dintre cele mai neateptate, nscrise sub formula generic a
,nevoii de un nou nceput".
Senectutea (peste 65 - 70 ani) este ultima perioad a vie[ii biologice i sociale, caracterizat prin
anumite forme de declin i destructurare:
(a) nvolu[ia natural a func[iilor intelectuale i a capacit[ilor de efort.
(b) Restrngerea i alterarea progresiv a cmpului rela[ional i afectiv, pe fondul accenturii
sentimentului de inutilitate i nsingurare, mai ales dup ieirea la pensie i pierderea partenerului de
via[.
(c) Restrngerea cmpului motiva[ional, prin diminuarea interesului pentru diferite forme de activitate
sau pentru dezvoltarea de noi rela[ii sociale.
De subliniat faptul c exist o mare varietate n manifestrile psihosociale caracteristice acestei
ultime etape, n func[ie de anumite particularit[i biopsihice (ereditare sau dobndite), de nivelul de
educa[ie, sau de participarea la diferite programe sociale de reintegrare a vrstnicilor. Astfel, n
societatea modern se constat o prelungire spectaculoas a perioadei active, precum i o
schimbare a profilului psihosocial al vrstnicilor, prin structurarea unui nou mod de a se raporta la ei
nii, la ceilal[i i la societate n general. Asisten[a psihosocial are o importan[ major n aceast
perioad.
"ul 1n structura personalit$@ii
#ul este acea parte central a personalit[ii de care suntem imediat contien[i, constituit dintr-un set
de structuri cognitive care organizeaz func[iile psihice ale persoanei, genernd continuu consisten[,
pe fondul existen[ei contiin[ei de sine i de lume. ntr-un sens mai exact, eul reprezint structura
central a personalit[ii - i implicit a persoanei - care asigur integrarea dinamic i continu a
informa[iilor despre sine i despre lume, genernd astfel sentimentul identit[ii, continuit[ii i unit[ii
propriei existen[e.
n sensul dat de 0. Leisser acestei no[iuni, eul trebuie n[eles ca o schem cognitiv prin intermediul
creia se proceseaz informa[iile despre sine, despre ceilal[i i despre lume, printr-o raportare
continu la concep[ia despre sine. Datorit frecventelor activri, structura eului se remarc prin
stabilitate, coeren[ i un nalt nivel de organizare, fr ca aceasta s exclud o anumit dinamic,
legat att de procesul formrii i evolu[iei sale n ontogenez, ct i de fluctua[iile conjuncturale ale
gradului de priz la realitate i la sine.
ntre contien[, contiin[a de sine i eu exist o legtur de esen[, dar i distinc[ii n ceea ce
privete sfera de cuprindere. Dup cum remarca O. "Q, eul este forma suprem a fiin[ei noastre
contiente, este contiin[a reflexiv constituit ntr-un sistem de valori proprii persoanei. Fenomenul
contiin[ei este ns mai larg dect zona fenomenologic a eului, care trebuie interpretat ca nucleu
al sistemului personalit[ii n care se realizeaz sinteza contient a vie[ii psihice i sociale, focalizat
i raportat la propria persoan. Principalele forme subiective de manifestare ale eului sunt ima$inea
de sine 7i con7tiin9a de sine , ntre care exist o rela[ie dialectic de condi[ionare i implicare
reciproc.
#ul ndeplinete numeroase func[ii n cadrul personalit[ii, dintre care le amintim pe cele mai
importante:
sintetizeaz% informa9iile ob[inute n urma autopercep[iei i percep[iilor sociale ntr-un ansamblu
de reprezentri, credin[e i idei despre sine i despre lume, ceea ce conduce implicit la
constituirea ima$inii de sine 7i a ima$inii de altul ;
inte$reaz% flu"ul informa9ional curent prin raportarea la propria existen[, rezultnd astfel
continuitatea i unitatea experien[ei persoanee i a imaginii de sine, istoria persoan fiind
rezultatul acestei proces;
$enereaz% 7i focalizeaz% con7tiin9a de sine, ca o zon central a cmpului contiin[ei
individuale i sociale;
realizeaz distinc[ia esen[ial eu+ceilal9iLeu+lume;
mijlocete percep9ia 7i n9ele$erea altuia, constituindu-se att ca referen[ial al percep[iei
sociale, ct i ca schem cognitiv generic de n[elegere i interpretare a comportamentului
celor din jur i a mediului social imediat;
vectorizeaz% c0mpul e"isten9ei sociale, prin raportare la problematica sinelui (cine sunt, ce
vreau, ce trebuie s fac, spre ce tind, ce pot spera etc.); mediaz i regleaz sistemul
atitudinal i ac[ional al subiectului , asigurnd coeren[a i orientarea comportamentului spre
scopuri definite n plan individual, familial i social;
ndeplinete o complex func9ie motiva9ional%, n principal prin intermediul eului ideal - care
configureaz sistemul proiectiv al persoanei, ct i ca urmare a structurrii contiente a
cmpului motiva[ional n func[ie de priorit[i, nivel de aspira[ie, conjuncturi .a.
)tructura i formele eului( La o analiz atent a celor prezentate mai sus, rezult c eul nu
realizeaz numai o func[ie cognitiv, de percep[ie i interpretare a fluxului informa[ional prin raportare
contient la propria persoan; complementar, i ntr-o msur mult mai mare, eul ndepline7te un rol
structurant pentru c0mpul e"isten9ial 7i e"peren9ial al persoanei, fiind zona n care se elaboreaz, se
orienteaz i se regleaz atitudinile, conduitele i activit[ile prin care subiectul se raporteaz -
voluntar i contient - la mediul su, la ceilal[i i la sine nsui.
Trecerea de la lumea interioar (predominant autoperceptiv-reflexiv) - la lumea exterioar
(predominant activ-rela[ional) - presupune existen[a unor niveluri , forme i straturi distincte ale
eului, care se pot prezenta n mai multe ipostaze, i anume:
(1) O prim distinc[ie conceptual poate fi fcut ntre eul somatic, al crui con[inut este dat de
totalitatea informa[iilor i reprezentrilor privind propriul corp (fizionomia, date antropometrice,
sinestezia, particularit[i kinestezice .a., i eul psiholo$ic, care se refer la nsuirile i structurile
psihice prin care persoana se manifest ca subiect activ, contient de sine i de lume.
(2) O a doua distincte poate fi fcut n func[ie de con[inutul, formele de manifestare i rolurile
ndeplinite de eu n procesul de rela[ionare a persoanei cu sine nsui i cu mediul social (vezi figura
3.5.). ntr-adevr, pornind de la concep[ia lui S. JePin privind cmpul psihologic al persoanei,
cercetrile experimentale au eviden[iat existen[a a cel pu[in trei niveluri distincte de organizare a
eului.
de sine, aceasta ndeplinind rolul de referen[ial fundamental n configurarea universului existen[ial i
rela[ional al persoanei. Atitudinile fa[ de sine, fa[ de ceilal[i i fa[ de lume, organizarea i
desfurarea sistemului de rela[ii interpersonale, modul specific de implicare n gama larg de
activit[i prin intermediul crora persoana se obiectiveaz n plan sociocultural .m.a. - toate acestea
sunt condi[ionate n mod esen[ial de structura eului intim i a ima$inii de sine.
#ul social1 cuprinde sistemul de valori, atitudini i idei pe care persoana le mprtete cu cei din
grupurile sociale crora le apar[ine din punct de vedere profesional, religios, etnic, economic sau
cultural. La nivelul eului social se gsesc i acele roluri acceptate i interiorizate, care se gsesc n
consonan[ cu reperele valorice i atitudinale specifice eului intim. Prin intermediul eului social
persoana se valorizeaz i se obiectiveaz n raporturile interpersonale directe, din cadrul diferitelor
grupuri de apartenen[ (familia, grupul de munc, grupul de prieteni etc.).
#ul public1 reprezint zona deschis a personalit[ii, n care se angajeaz i se desfoar rela[iile
oficiale ale persoanei. Cuprinde seturi de valori, atitudini i comportamente care deriv nemijlocit din
natura rolurilor i statutelor pe care persoana le de[ine n calitate de membru activ i responsabil al
colectivit[ii: cap de familie, director de institu[ie, om politic, educator, militar sau om de afaceri etc.
(3) O a treia distinc[ie se poate face n func[ie de obiectul de referin[ al eului i instan[a psihologic
care l genereaz. Astfel, vom distinge: eul subiectiv (concep[ia despre sine a individului); eul
reflectat (imaginea despre o persoan reflectat de ctre cei din jur); eul autentic (care se refer la
structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul de rol, ca
urmare a asumrii unor ,mti"); eul ideal (modelul spre care aspirm, constituit ntr-un factor
structurant i motiva[ional pentru propria personalitate).
Fiecare dintre formele eului poate fi caracterizat printr-un set de indicatori opera[ionali: faza de
evolu[ie, gradul de structurare, consisten[a i coeren[a intern, compatibilitatea cu celelalte forme .a.
Din perspectiva acestei concep[ii teoretice, eul ca structur central a persoanei posed o dinamic
specific. n plan diacronic acest fapt semnific existen[a unei succesiuni de etape n formarea i
manifestarea structurilor sale, ncepnd cu eul n formare, specific primilor ani de via[, i terminnd
cu eul b%tr0n, specific ultimei perioade din via[. n plan sincronic dinamica eului se manifest prin
existen[a unui cmp variabil ca extensiune , n func[ie de zona realit[ii sociale pe care eul o
structureaz, oferindu-i semnifica[ii derivate din configura[ia propriilor caracteristici; acest fapt
presupune i manifestarea conjunctural a unor faze egosistolice sau egodiastolice ale eului, n
func[ie de numrul i varietatea ,obiectelor sociale" la care se raporteaz i pe care le ncorporeaz,
resemnificndu-le n plan subiectiv.
+ecanisme de aprare a eului( ndiferent de concep[ia teoretic din perspectiva creia interpretm
eul ca fenomen psihosocial, acesta trebuie n[eles ca o structur central care asigur coeren[a,
echilibrul i func[ionalitatea personalit[ii; n esen[a sa, este modalitatea principal de elaborare,
organizare i control a conduitei adaptative individuale n raport cu mediul natural i social. Att
dezvoltarea i manifestarea normal a personalit[ii, ct i toate formele de destructurare
psihopatologic sau manifestare deviant constituie rezultatul unor perturbri structurale sau
func[ionale la nivelul eului.
n sens general, prin mecanisme de ap%rare a eului se n9ele$e un ansamblu de opera9ii 7i procese
psihice 7i psihosociale care se opun ruperii echilibrului personalit%9ii, deza$re$%rii individualit%9ii
biopsihice 7i dezor$aniz%rii conduitei adaptative a individului.
Una dintre cele mai complete sistematizri ale tipurilor de complexe este oferit de N.I. Coleman
care propune urmtoarea clasificarea:
Mecanisme de
aprare
Func[iuni specifice
!efularea
Respingerea i men[inerea n incontient a unor
reprezentri (gnduri, imagini, amintiri) legate de o
pulsiune (situa[ie pulsional) care, dac ar fi
men[inut n contiin[ ar perturba echilibrul psihic.
Regresiunea Retragerea eului la un nivel de dezvoltare mai
timpuriu, sau la un nivel de aspira[ie mai cobort,
implicnd rspunsuri mai pu[in mature i uzuale.
Refuzul realit[ii Protejarea eului de o realitate neplcut, prin refuzul
de a o percepe.
Ra[ionalizarea ncercarea de a proba c un comportament este
,ra[ional, justificabil, dezirabil i acceptabil pentru eu.
Represiunea nlturarea gndurilor dureroase sau periculoase din
contiin[.
Repararea rului. spirea - i astfel neutralizarea- actelor i dorin[elor
inacceptabile moral sau ra[ional.
Fantezia Satisfacerea dorin[elor frustrate pe cale imaginar.
Forma[ia nlturarea dorin[elor periculoase prin exagerarea
tipurilor de atitudini i comportament opuse i
utilizarea acestora ca ,bariere subiective.
dentificarea Creterea sentimentului valorii prin identificarea cu
persoana sau institu[ia care posed prestigiu.
,nsularizarea
emo[ional"
Retragerea emo[ional n pasivitate, pentru a proteja
rnile eului.
ntroiec[ia ncorporarea valorilor externe i a etaloanelor n
structura eului, nlturnd astfel amenin[rile i
arbitrariul mediului extern.
zolarea Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situa[ie
prejudiciant, sau segmentarea unor atitudini
incompatibile n componente logic impermeabile, i
deci acceptabile pentru echilibrul psihic al persoanei.
Proiec[ia Plasarea blamului i responsabilit[ilor pentru dificul-
t[i pe seama altora, sau atribuirea unor dorin[e
imorale sau inacceptabile altora.
Deplasarea Descrcarea sentimentelor saturate de ostilitate pe
obiecte mai pu[in periculoase dect cele care le-au
generat ini[ial.
Compensa[ia Mascarea slbiciunii prin accentuarea unei trsturi
dorite, sau acceptarea frustra[iei ntr-o zon prin
suprasatisfacerea ntr-o alt zon.
Dup cum se vede din prezentarea de mai sus, mecanismele de aprare se caracterizeaz printr-o
mare diversitate, modul lor de configurare func[ional [innd att de tipul i particularit[ile
personalit[ii, ct i de natura situa[iilor n care acestea sunt solicitate s se manifeste.
"ul ?i imaginea de sine
Capacitatea de reflexivitate contient specific eului se manifest la un moment dat i n raport cu
propria persoan, rezultnd astfel un sistem dinamic de cunotin[e, reprezentri, credin[e i idei
despre sine.
Fma$inea de sine reprezint forma subiectiv prin care lum cunotin[ i ne reprezentm propria
persoan, cu ansamblul de trsturi, nsuiri i rela[ii cu mediul natural i social. Raportul dintre eu i
ima$inea de sine este deosebit de complex, implicnd att condi[ionri reciproce specifice raportului
dintre parte i ntreg, ct i retroac[iuni cu func[ii reglatorii la nivelul sistemului personalit[ii i al
subsistemelor sale. maginea de sine se constituie reflexiv, pe fondul unui sentiment de identitate i
continuitate a propriei persoane, trit preponderent ca ipostaz a prezentului psihologic: ,eu sunt, eu
fac, eu am".
Con[inutul ima$inii de sine, mai restrns dect al eului, implic urmtoarele aspecte principale:
imaginea despre propriul corp i despre calit[ile fizice i psihice de care suntem contien[i;
identitatea social, caracterizat prin nume, vrst, domiciliu, o anumit familie, profesie, statut
economic etc.;
modul de n[elegere a ceea ce facem, sim[im i gndim la un moment dat, prin raportarea la
anumite repere valorice i atitudinale pe care le contientizm c fiindu-ne caracteristice;
reprezentrile pe care le avem despre pozi[ia noastr n societate i despre rolurile jucate n
situa[ii i mprejurri de via[ relevante;
sentimentele fa[ de noi nine, fa[ de ceilal[i i fa[ de evenimentele i situa[iile semnificative
n care suntem sau am fost implica[i;
istoria personal marcat de evenimente semnificative i unice, care confer sentimentul
continuit[ii i unit[ii propriei existen[e;
un puternic sentiment al prezentului, n care totul se focalizeaz pe ideea de eu, aici, acum;
un "proiect de via[", caracterizat prin idealuri, scopuri i interese de viitor, mpreuri cu
strategiile de realizare a acestora;
sistemul de rela[ii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale,
principale sau secundare;
spa[iul fizic i psihosocial ,personalizat" (care poart amprenta op[iunilor, voin[ei, ac[iunilor i
personalit[ii noastre).
Fiind n esen[a sa un fenomen rela[ional, format la intersec[ia dintre psihologic i social, ima$inea de
sine se elaboreaz printr-o continu sintez ntre percep[ia de sine i percep[ia de altul, procese
mediate de modele i repere axiologice interiorizate n ontogenez prin socializare i nv[are social.
n procesul mai larg de rela[ionare social a persoanei, imaginea de sine ndeplinete urmtoarele
func[ii principale: a) Mediaz percep[ia i cunoaterea interpersonal , datorit calit[ii de referen[ial
n procesul evalurii de sine i a cunoaterii i evalurii celor din jur. b) Asigur autoreglarea
atitudinal i comportamental n raport cu valorile, scopurile i idealurile contient asumate. c)
Mediaz raporturile interpersonale, prin jocul complex dintre eul subiectiv, eul autentic, eul reflectat i
eul ideal. d) Condi[ioneaz nemijlocit stabilirea nivelului de aspira[ie n diferite domenii de activitate,
precum i alegerea mijloacelor optime de atingere a acestuia i a scopurilor propuse. e) Constituie
elementul central n procesul de structurare a ,prezentului psihologic" , inserat dinamic n lan[ul
istoriei individuale.
Formarea i evoluia imaginii de sine( ntre structura eului i profilul ima$inii de sine exist o
strns interdependen[: ima$inea de sine deriv din reflectarea subiectiv, contient i sintetic a
,eului aflat n situa[ie", ns aceast imagine odat constituit poate influen[a semnificativ structura i
func[ionarea eului, devenind o component esen[ial a acestuia.
#ul reprezint forma de organizare dinamic a proceselor subiective prin care ne raportm contient
la lume i la noi nine, n timp ce imaginea de sine se refer la chiar reprezentarea noastr despre
propria persoan. ntre cele dou structuri subiective exist decalaje de con[inut i nivel de
dezvoltare, n msura n care con7tiin9a i con7tiin9a de sine nu sunt acelai lucru, pe nici o treapt de
dezvoltare a persoanei. n consecin[, dei procesele de formare i evolu[ie a eului i ima$inii de sine
nu coincid, ele se afl ntr-o strns interdependen[ temporal i calitativ, ambele fiind condi[ionate
de apari[ia contiin[ei de sine, n cmpul mai larg al contiin[ei individuale. Astfel, copilului mic i
lipsete cu desvrire contiin[a de sine dei este contient de multe dintre elementele mediului;
adultul le are pe amndou, dar ele nu sunt identice (G.W. Allport, 6).
n concep[ia lui W. James, evolu[ia eului presupune urmtoarele etape: eul corporal, care se refer la
contientizarea propriului corp; eul material, care presupune sistemele de rela[ionare cu aspectele
materiale ale existen[ei; eul spiritual, care implic procesele ra[ionale de luare n stpnire a realit[ii .
Nuan[nd aceast etapizare, G. Allport identific ase etape, caracterizate sintetic prin: sim[ul
corporal, identitatea de sine, respectul de sine, imaginea de sine, extensiunea eului i efortul
personal central (6, 120). Astfel:
(Folosind o metodologie mult mai riguroas, L'Ecyuer identific cinci zone calitativ distincte n
structura eului: eul material, eul personal, eul adaptativ, eul social 7i eul non+eu (v. tabelu13.5.).
Structuri: Substructuri: Categorii: Expresii tipice n
limbaj:
Eul material Eul somatic
- trsturi i
aspect fizic
- condi[ie fizic
- sunt cam slab
- obosesc uor;
alerg
iute
#ul posesiv
- posesie
material
- "posesia" unor
persoane
- am o biciclet
(cas)
- este sora
(mama) mea
Eul personal
Fma$inea
eului
- aspira[ii
- implicare n
activit[i
- sentimente i
emo[ii
- gusturi i
preferin[e
- capacit[i/aptitu
dini
- calit[i/defecte
- doresc s
devin inginer
- fac sport;
muncesc zilnic
- iubesc pe X;
detest pe Y
- mi place s
citesc
- pot s alerg
5000 metri
- sunt generos
Fdentitatea
eului
- denotri simple
- statut i rol
- consisten[a
- ideologia
- identitate
abstract
- sunt un tnr
de 30 ani
- sunt director
(student)
- nu prea tiu
cine sunt
- sunt mpotriva
tiraniei
- sunt un om
independent
Eul
adaptativ
6aloare de
sine
- competen[
- valoare
personal
- strategii de
adaptare
- sunt cel mai
bun la W-98
- sunt cu
adevrat onest
- cnd sunt
enervat ascult
muzic
simfonic
)ctivitatea
sinelui
- autonomie
- ambivalen[
- dependen[
- actualizare
- stil de via[
- pot s fac
singur asta!
- nu tiu ce s
urmez!
- ascult mereu
de ef
- simt c m
maturizez
- duc o via[
echilibrat
Eul Social
Preocup%ri
7i
activit%9
i
sociale
Se"ualitate
- receptivitate
- dominare
- altruism
- referin[ simpl
- experien[
erotic
- mi place s
ascult opinii
- dau ordine
ferme
- i ajut pe vecini
la necaz
- am o prieten
intim
- iubita mea
este senzual
Eul non-eu
Aeferin9% interpersonal%
Opinia mea despre mine
- colegul meu
are o vil
- ceilal[i cred c
sunt docil

Fiecare dintre aceste dimensiuni capt configura[ii specifice n func[ie de vrst, respectiv n func[ie
de gradul de maturitate psihosocial a persoanei, ponderea lor putnd fi foarte diferit de la o etap
de dezvoltare la alta. Etapele de dezvoltare a eului sunt urmtoarele: apari[ia (0 - 2 ani); confirmarea
(2 - 5 ani) ; dezvoltarea (5 - 11 ani); diferen[ierea (11 - 18 ani); eul maturit[ii adulte (18 - 60 ani); eul
btrn (peste 60 ani). n fiecare stadiu de dezvoltare eul are o structur specific, implicnd anumite
substructuri, categorii i forme de manifestare n conduit ns, indiferent de modelele teoretice
adoptate, fiecare eviden[iaz faptul c eul este o structur dinamic, a crei evolu[ie [ine att de
factori naturali (maturizarea neuro-somatic), ct i de integrarea i nv[area progresiv la care este
supus subiectul n cursul vie[ii sale sociale.
/( Cristea Tratat de psihologie sociala pag( ,2.---3
$rganizatiile

1.;rganizatiile ca sisteme psihosociale.
Conservarea si evolutia sistemelor sociale la toate nivelurile si n toate compartimentele vietii
comunitare implica existenta unor structuri functionale care, pe de o poate, sa obiectiveze
imperativele axiologice, normative si teleologice ale institutiilor sociale (politice, economice, juridice,
religioase, educationale, culturale) si, pe de alta poate, sa asigure integrarea si antrenarea
persoanelor si grupurilor n activitatile care sa conduca la realizarea obiectivelor respectivelor
institutii. Aceste functii complexe revin organizatiilor, care sunt forme concrete de interactiune
sistematica a membrilor si grupurilor unei comunitati, n vederea realizarii obiectivelor generale ale
institutiilor sociale carora le apartin, sau ale obiectivelor care deriva din interesele convergente ale
membrilor care le compun.
DefinireA caracterizare generalaA clasificare
Organizatiile reprezinta una dintre componentele structurale si functionale esentiale ale sistemelor
sociale, prin care se asigura racordarea intereselor sociale generale cu cele ale diferitelor tipuri de
grupuri si persoane. La nivelul organizatiilor se fixeaza obiectivele concrete prin care se asigura
functionarea sistemului social global, dar care corespund si intereselor membrilor care le compun;
aceste interese pot fi materiale sau spirituale, directe sau indirecte, explicite sau implicite, imediate
sau de perspectiva, de natura economica, politica, educationala, morala, religioasa, culturala, de
aparare etc. Totodata, la nivelul respectivelor organizatii se elaboreaza strategiile care sa asigure
realizarea obiectivelor, sistemele de planificare, coordonare si control ale activitatilor desfasurate,
normele care regleaza interactiunile dintre membri si statutul acestora, criteriile de eficienta si
modelele care ntruchipeaza valorile promovate de organizatie.
Conceptul de organizatie poate fi abordat si definit din mai multe perspective cu sensuri
complementare, acestea fiind totodata si directiile principale de abordare a oricarui sistem social:
a) dimensiunea logic-principiala, care releva regulile de rationalitate care fundamenteaza activitatile
sistematice ale colectivitatilor umane;
b) dimensiunea functional-procesuala, care reflecta dinamica desfasurarii n timp a sistemului de
interactiuni prin intermediul carora organizatiile se formeaza, se dezvolta si se manifesta activ n viata
sociala;
c) dimensiunea structural-obiectuala, care exprima sistemul concret si stabil de interactiuni dintre
elemente ansamblului (persoane, grupuri).
(a) O prima dimensiune a fenomenului organizational consta dintr-un set de teorii,
principii, norme, modele si reguli care fundamenteaza din punct de vedere logic si formal constituirea
si functionarea organizatiilor. Pe baza acestor principii de rationalitate (sau principii organizationale -
ntr-o alta terminologie) oamenii interactioneaza ntr-un mod sistematic si coerent, realiznd fixarea,
planificarea, coordonarea si finalizarea activitatilor care sa le asigure existenta materiala si spirituala,
individuala si colectiva, n termeni de necesitati actuale sau de perspectiva. Cadrele formal-principiale
ale unei organizatii sunt formulate totdeauna n mod explicit sub forma de statute, regulamente,
norme de functionare s.a., acceptate expres de membrii acesteia; acceptarea principiilor si normelor
organizationale este o conditie de fond a integrarii si participarii la viata si activitatile aferente unei
organizatii, ncalcarea acestor reglementari atragnd sanctiuni directe sau indirecte. Principiile
generale care fundamenteaza desfasurarea activitatilor de organizare si a celor de realizari eficiente
a obiectivelor constitutive tind sa se structureze ca un domeniu autonom de cunoastere, acela al
praxiologiei organizationale.
(b) Pe o dimensiune complementara, organizatiile pot fi ntelese ca procese psihosociale desfasurate
dupa anumite principii de rationalitate prin care se initiaza; se structureaza si se regleaza relatiile
functionale dintre membrii unor grupuri, n scopul realizarii eficiente a unor obiective comune,
devenite obiective ale organizatiei. Desfasurarea procesuala a interactiunilor pe baza unor
reglementari explicite constituie continutul activitatilor de organizare, prin care se vor configura att
,obiectele sociale" numite organizatii, ct si activitatile de fond prin care acestea si vor ndeplini
obiectivele constitutive, adica acelea care sunt ratiunea lor de a fi. Organizarea ca proces reprezinta
att factorul generativ al oricarei structuri organizationale, ct si conditia necesara pentru
functionarea acesteia.
(c) Din perspectiva structural-materiala, organizatiile sunt ,obiecte sociale", adica subsisteme sociale
concrete, compuse dintre-un numar de membri si grupuri care interactioneaza sistematic dupa
anumite reguli, n vederea realizarii n comun a unor obiective specifice, care sunt ratiunea lor de a fi.
Din aceasta perspectiva, sistemul social global este compus dintr-un numar de organizatii prin
intermediul carora se desfasoara activitatile de ndeplinire a obiectivelor sociale generale, precum si a
celor specifice unor grupuri sau categorii sociale. n acest context, viata sociala apare ca rezultat al
interactiunii dinamice dintre persoane, grupuri, organizatiile si institutii, interactiuni care capata o
forma concreta de orientare programatica spre realizarea unor obiective la nivelul diferitelor tipuri de
organizatii: economice, politice, juridice, educationale, culturale, religioase, sportive, militare,
profesionale, de agrement s.a.
De cele mai multe ori, organizatiile obiectiveaza imperativele institutiilor sociale la nivelul
activitatilor concrete, fara a se confunda nsa cu acestea. Astfel, esenta institutiilor sociale este data
de un sistem de valori, norme, reguli si modele socio-culturale care reglementeaza principial diferitele
aspecte generale ale vietii sociale; cea a organizatiilor rezida ntr-un sistem relational formal,
determinat ntr-un anumit spatiu socio-istoric, prin care se vizeaza realizarea unor obiective concrete;
n cazul microgrupurilor accentul este pus pe dimensiunea psihologica a unui sistem de relatii
interpersonale prin care persoanele se racordeaza la problematica macrosociala. Din acest punct de
vedere, organizatiile reprezinta un nivel superior de integrare sociala, prin care se asigura realizarea
unor obiective fundamentale ale existentei umane: producerea bunurilor materiale si spirituale
necesare existentei, asigurarea educatiei noilor generatii, protectia individului si a comunitatii,
promovarea unor ideologii laice sau religioase etc. Abordate ca obiecte concrete ale existentei
sociale, organizatiile ne apar ca un ansamblu de persoane care interactioneaza sistematic, pe baza
unor reguli concrete care sa asigure eficienta activitatii comune de atingere obiectivelor propuse. n
esenta, orice organizatie constituie un sistem structurat si planificat de interactiuni interpersonale si
intergrupale care sa asigure desfasurarea eficienta a unor activitati, respectiv atingerea unor
obiective explicit formulate (25, 397; 220; 228)
Desfasurarea curenta a vietii sociale presupune integrarea si participarea fiecarei persoane, cvasi-simultan sau succesiv, la o
serie de organizatii, ale caror obiective pot fi: complementare, conjunctive sau disjunctive; compatibile n diferite grade sau
incompatibile; de natura materiala (economice de pilda) sau spirituala (ideologice, artistice, religioase s.a.). n ceea ce priveste modul
de organizare interna, structurarea poate fi preponderent pe orizontala (ca n cazul organizatiilor civice, ecologice sau profesionale),
sau pe verticala (ca n situatia organizatiilor militare, statale, informationale s.a.). Pe de alta poae, reglementarile interne pot fi foarte
stricte, cu sanctiuni drastice n eventualitatea ncalcarii lor (cazul organizatiilor militare, de exemplu), sau laxe, fara repercusiuni grave
pentru devianli (ca n cazul unor organizatii civice, umanitare sau de sprijin reciproc).
Astfel, orice ntreprindere industriala este o organizatie care are ca obiectiv producerea unor bunuri materiale, pe baza unui
anumit proces tehnologic. Acest fapt presupune o anumita schema de structurare a pozitiilor, atributiilor si functiilor angajatilor
(organigrama ntreprinderii), precum si reglementari interne n care se prevad norme de comportament, ndatoriri, drepturi, sanctiuni,
recompense etc. Aceste reglementari au un caracter detaliat, nsa privesc numai un segment determinat din viata membrilor (timpul
petrecut n ntreprindere). n afara respectivului cadru actioneaza de regula reglementari apartinnd altor organizatii (a celor politice sau
religioase, de pilda) sau, la nivelul cel mai general, ale statului. n acest context, statul poate fi interpretat ca o organizatie desfasurata
la nivelul unei naliuni, adica al unei comunitati definita pe baza anumitor criterii de unitate teritoriala, culturala si de limba; n acest caz
reglementarile formale (sistemul de legi) au un caracter foarte general, ns a vizeaza relativ poate aspectele vietii social-economice,
cultural-educationale si de aparare-dezvoltare ale comunitatii (natiunii) respective.
n prezent asistam la aparitia si dezvoltarea unor organizatii cu caracter supranational si suprastatal, n care formularea
obiectivelor si strategiilor de actiune se bazeaza pe alte principii organizationale dect cele care au stat la baza statului traditional;
aceste principii sunt formulate n termeni de suveranitate limitata, globalizare, interdependenta economica si culturala s.a. n acest plan,
exemplele cele mai elocvente sunt cele oferite de organizatiile UE , OSCE, NATO s.a., dar si organizatii mai vechi, unele cu un caracter
semiocult, ca n cazul lojilor masonice internationale sau a marilor corporalii economice suprastatale, controlate de un numar redus de
persoane.
Participarea la viata unor organizatii cu obiective, structuri si normativitati att de diferite poate genera anumite probleme de
ordin psihosocial, mai ales cnd exista incompatibilitati la nivelul valorilor promovate n plan organizational. De exemplu, integrarea
unui tnar ntr-o organizatie militara, chiar pe o perioada limitata, n contextul antrenarii sale n organizatii laice sau religioase care
promoveaza nonviolenta poate determina aparitia unor conflicte de constiinta sau drame existentiale, greu de depasit n conditii
obisnuite.
Caracterizarea organizatiilor. Din cele expuse anterior, rezulta ca organizatiile sunt sisteme
psihosociale care au anumite caracteristici si trasaturi comune, indiferent de natura lor. Astfel:
(a) Sunt ansambluri umane construite, n care se desfasoara interactiuni sistematice si ordonate, pe
baza unui model interactional explicit (schema de organizare sau organigrama).
(b) Au obiective explicit formulate, la care adera toti membrii organizatiei, acestea avnd un rol
constitutiv si de legitimare att pentru procesul de structurare interna, ct si pentru activitatea
organizatorica aferenta realizarii respectivelor sarcini.
(c) Dezvolta o structura interna care reflecta pozitiile, ierarhiile si relatiile functionale dintre acestea
(organigrama, care poate fi anterioara constituirii organizatiei, sau poate rezulta ca urmare a
desfasurarii n timp a interactiunilor functionale si a activitatilor specifice).
(d) Prezinta o diferentiere interna a pozitiilor functiilor, atributiilor, rolurilor si activitatilor prin care se
realizeaza diferitele componente a1e obiectivului comun; diferentierea se manifesta att pe
orizontala, n raporturile de coordonare a partilor, ct si pe verticala, n raporturile de subordonare.
(e) Manifesta o dinamica structurala si functionala, n strnsa legatura cu gradul de realizare a
obiectivelor constitutive, a evolutiei raporturilor interpersonale interne si a raporturilor cu mediul social
extern.
(f) Poseda anumite grade de libertate n raport cu starile pe care le poate adopta, att n plan intern
ct - si extern (autonomie organizationala).
(g) Pastreaza raporturi dinamice cu mediul extern (institutii, alte organizatii, grupuri sau persoane), pe
fondul unei autonomii organizatorice si functionale relative.
(h) Dezvolta multiple mecanisme de autoreglare, interna si externa, ceea ce le confera calitatea de
sisteme cibernetice adaptative.
Caracteristicile mai sus enumerate constituie totodata directii teoretice si experimentale de abordare
si analiza a organizatiilor; operationalizarea progresiva a conceptelor prezentate poate conduce
implicit la elaborarea unei strategie generale de optimizare a structurilor si activitatilor
organizationale, cu efecte pozitive asupra ntregii vieti sociale.
Clasificarea organizatiilor. Extrema varietate a tipurilor de organizatii face relativ dificila clasificarea
acestora n categorii distincte. De cele mai multe ori, cazurile reale vor avea un caracter mixt sau
intermediar; categoriile de mai jos vor constitui mai degraba niste repere generale care vor facilita
analizele de caz, singurele care vor putea evidentia profilul psihosocial real al oricarei
structuriorganizatorice. Criteriile de clasificare folosite n continuare au fost astfel alese nct sa
asigure o baza operationala pentru asemenea abordari cazuistice.
(1) Dupa natura obiectivului urmarit, organizatiile pot fi: economice (ntreprinderi industriale si
comerciale); financiare (banci, fonduri mutuale sau de investitii); politice (partide, grupuri ideologice
militante); religioase (Biserica rationala, sectele religioase); culturale (uniuni artistice, teatre, asociatii
de promovare a valorilor culturale); educationale (sistemul de scoli, universitati); militare (armata,
politia, garzi rationale, grupuri paramilitare); juridice (judecatorii, tribunale); umanitare; sportive; civice;
administrative etc.
(2) n functie de gradul de structurare interna si de modul cum se realizeaza aceasta, organizatiile pot
fi formale sau informale. Cele formale au un nalt grad de structurare, pe baza unor reglementari
stricte provenite de la o instanta superioara, sau elaborate de chiar organizatorii sistemului.
Obiectivele, pozitiile, functiile, ndatoririle si drepturile membrilor sunt clar stabilite, existnd putine
grade de libertate n desfasurarea activitatilor si relatiilor intra si interorganizationale. Organizatiile
militare, cele politice sau juridice sunt ilustrative pentru aceasta categorie. Organizatiile informale au
un grad redus de structurare, raporturile si activitatile spontane prevalnd asupra celor reglementate.
Flexibilitatea relatiilor interne si externe este mult mai mare, existnd mai multe grade de libertate n
evolutia sistemului, fara ca aceasta sa nsemne lipsa unei normativitati care sa regleze diferitele
aspecte ale activitatii si vietii de organizatie. Este cazul organizatiilor umanitariste, de sprijin reciproc
sau de loisir. ntre dimensiunea formala si cea informala exista relatii dialectice de complementaritate:
orice sistem formal dezvolta o componenta informala la nivelul relatiilor interpersonale, n timp ce
sistemele preponderent informale tind sa-si accentueze cu timpul dimensiunile formale.
(3) Dupa directia d structurare a raporturile functionale dintre membri, organizatiile pot fi cu o
structura orizontala sau verticala. Primele dezvolta preponderent raporturi de coordonare reciproca
(organizatiile civice - de pilda), n timp ce cele de al doilea au structuri ierarhice piramidale, n care
fiecare nivel este subordonat functional celui superior (ca n cazul structurilor administrative
economice sau militare).
(4) n functie de relatiile cu mediul social extern, organizatiile pot fi nchise sau deschise n primul caz
obiectivele, reglementarile si normele de functionare sunt elaborate exclusiv n perimetrul organizatiei
respective, selectarea si adeziunea membrilor fiind controlata din interior (serviciile de informatii, de
pilda). n al doilea caz adeziunea membrilor este libera, depinznd n cea mai mare masura de
propria lor initiativa, pe fondul unor obiective si reglementari care deriva dintr-un spatiu social mai larg
dect cel strict organizational (organizatiile civice, de exemplu). n mod practic, nu exista organizatii
absolut nchise sau deschise, putndu-se vorbi numai de un anumit grad de deschidere.
(5) Dupa durata de functionare, organizatiile pot fi: temporare , a caror existenta este legata de un
anumit proiect, care odata realizat implica automat desfiintarea respectivei structuri (cazul Fondului
Proprietatii de Stat); permanente, care nu au inclus n proiectul de nfiintare un anumit termen de
functionare (statul, partidele politice, sectele religioase s.a.).
(6) Duna gradul de transparenta n ceea ce priveste obiectivele si normele de functionare,
organizatiile pot fi transparente (organizatiile administrative sau cele civice, de exemplu),
semitransparente (serviciile de informatii, unele secte religioase) sau oculte, (Masoneria, de pilda).
(7) n functie de temeiurile pentru care oamenii accepta legitimitatea autoritatii n cadrul diferitelor
sisteme sociale, M. Weber identifica trei tipuri fundamentale de organizatii: a) organizatia orientata pe
lider, n care exercitarea autoritatii se bazeaza pe calitatile personale ale liderului (trasaturi deosebite
ale personalitatii sale, carisma, inteligenta sociala, intuitie, capacitatea de decizie spontana,
experienta s.a.); b) organizatia patriarhala, n care autoritatea este acceptata n virtutea traditiei si
datinilor unanim acceptate de membri unei colectivitati (rangul, pozitia sociala, relatiile de rudenie si
cutuma sunt criteriile pe baza carora se instituie sistemul de autoritate organizationala);
c) organizatia >irocratica, bazata pe un sistem de autoritate rational-legala n care regulile, normele
si criteriile de functionare sunt riguros si explicit formulate, viznd prioritar eficienta activitatii ntr-un
cadru social determinat si legiferat prin norme specifice de functionare.
(8) Mai pot fi folosite si alte criterii cum sunt: relatia de dependenta fata de alte structuri
organizatorice (organizatii autonome sau dependente ); raportul cu sistemul legislativ al tarii unde
functioneaza (organizatii legale sau ilegale); gradul de marime (mici, pna la 100 de membri; mijlocii,
ntre 100 si 1000 membri; mari, peste 1000 de membri); pozitia n cadrul unui ansamblu
organizational (primare, sau ,de baza"; secundare, sau supraordonate) etc. dentificarea tipului de
organizatie prezinta o importanta deosebita n desfasurarea unor studii de caz, n masura n care
fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestor sisteme este puternic influentata de
caracteristicile care deriva dintr-o anumita tipologie.
Conceptii teoretice pri2ind natura organizatiilor
Problematica organizatiilor, mai ales n ceea ce priveste natura, structura, functiile si fenomenologia
psihosociala subiacenta, poate fi abordata numai dintr-o perspectiva interdisciplinara, constituind un
interes major pentru multe stiinte umaniste actuale: psihologia sociala, politologia, sociologia,
economia politica, stiintele administrative s.a. Astfel, psihosociologia organizationala se constituie ca
o stiinta cu caracter interdisciplinar, care studiaza cu instrumente teoretice si experimentale
complementare ntreaga problematica a organizatiilor sociale, indiferent de natura acestora. Toate
dezvoltarile teoretice n acest perimetru sunt conditionate de cteva teme centrale, de a caror
rezolvare va depinde n mod semnificativ ntreaga practica organizationala si anume: natura
comportamentului uman, rolul rationalitatii si a motivatiei n structurarea comportamentului
organizational si influenta pe care mediul organizational o exercita n plan psihoindividual si
psihosocial.
<eoriile rationalitatii omnisciente. ntr-o conceptie clasica asupra organizatiilor, dezvoltata n
special de scoala anglo-saxona (Taylor, Gulick, Fayol s.a. ), comportamentul uman ntr-un cadru
organizational este considerat strict rational, urmarind consecvent, pe criterii riguros logice,
optimizarea cstigurilor materiale. Omul este vazut n primul rnd ca homo economcus. Premisele
fundamentale ale acestei conceptii sunt urmatoarele: a) membrii organizatiilor detin toate informatiile
necesare si poseda o capacitate nelimitata de prelucrare a lor; b) cauta solutiile optime, printr-o
selectie logica optiunior posiblle; c) au o idee clara asupra preferintelor lor (motivatiilor) lor
considerate ca fiind clare, stabile coerente si ierarhizate (25, 403). O asemenea viziune asupra
comportamentului organizational a stat la baza conceptiei tayloriste asupra ntreprinderilor industriale,
n care maximizarea performantelor - si deci a cstigurilor - era obtinuta printr-o accentuata diviziune
a muncii, corelata cu o structurare functionala a relatiilor pe criterii de stricta rationalitate. n faza
dezvoltarii intensive a industrialismului, aceasta conceptie a contribuit semnificativ la impunerea unei
viziuni coerente asupra organizatiilor economico-productive.
Ulterior, pornind de la aceasta viziune teoretica asupra organizatiilor, au fost formulate o serie
de principii organizatorice care sa conduca la o eficienta maxima n realizarea obiectivelor propuse.
Astfel, n conceptia lui Fr.W. Taylor, aceste principii trebuie sa fundamenteze ntreaga activitate a
organizatiilor economico-industriale, putnd fi formulate astfel: 1) diviziunea riguroasa a muncii, att
la nivelul conducerii ct si la acela al personalului de executie; 2) analiza tehnometrica a activitatilor,
implicnd studiul miscarilor, nregistrarea timpilor necesari efectuarii acestora si proiectarea
modalitatilor optime de realizare; 3) selectia stiintifica a personalului, paralel cu un proces continuu
.de instruire si formare profesionala pe locuri de munca strict determinate; 4) stimularea psihologica a
personalului n vederea ,apropierii" acestuia de principiile stiintifice de organizare a activitatii
(consideratie si amabilitate fata de personal, exprimarea libera a opiniilor, recompense n functie de
performante etc.). Continund si dezvoltnd conceptia taylorista asupra organizatiilor, H. Fayol
formuleaza principiile organizarii conducerii n raport cu anumite criterii: diviziunea muncii, disciplina,
realizarea unitatii de comanda si a celei de directie, subordonarea interesului individual celui general,
raportul dintre centralizare si descentralizare, motivarea personalului prin remunerare, asigurarea
stabilitatii personalului, respectarea regulilor de echitate, stimularea initiativei individuale, dezvoltarea
coeziunii interne s.a.
Numeroase observatii empirice vin sa amendeze aceasta conceptie asupra rationalitatii
omnisciente care ar fundamenta univoc comportamentul organizational. Astfel, dupa cum remarcau
March si Simon, orice alegere este limitata de doua mari constrngeri: a) informatia unui decident
este cel mai adesea incompleta si prelucrata fragmentar, din lipsa de timp, carente de gndire sau de
imaginatie, presiunea mprejurarilor etc.; b) optimizarea solutiilor nu este posibila datorita
complexitatii situatiilor concrete si multitudinii analizelor pe care le presupune acest fapt, corelativ cu
limitele operationale ale intelectului uman. n acest context, decidentul opteaza pentru o solutie
acceptabila pentru un anumit context, solutie fundamentata pe o rationalitate limitata. nsa, dupa cum
se observa, aceasta corectie conceptuala nu afecteaza n mod sensibil teza motivatiei
unidimensionale a comportamentului organizational: optimizarea eficientei economice, respectiv
maximizarea cstigului material, prin intermediul unor decizii n a caror fundamentare ratiunea, mai
mult sau mai putin limitata, detine rolul principal.
Cercetarile si actiunile experimentale impun nsa o noua abordare a notiunii de motivatie n context organizational. Una dintre cele
mai celebre cercetari de acest gen, prin care s-a evidentiat complexitatea comportamentului uman si a suporturilor motivationale ale
acestuia, a fost desfasurata de catre G.E. Mayo si F. Roethlisberger n cadrul uzinelor de aparatura electrica ,Western Electric" de la
Hawthorne (25, 401; 220, 41). Obiectivul initial al cercetarii a constat n determinarea influentei unor factori materiali (conditiile de
iluminare) asupra productivitatii muncitorilor, ipotezele de baza derivnd din conceptia clasica asupra rationalitatii comportamentului
organizational. nsa, rezultatele obtinute au contrazis n mod flagrant aceste ipoteze, impunnd o redirectionare a cercetarilor. n
consecinta, n faza a doua a cercetarilor, n cadrul unui atelier de asamblare s-au introdus n studiu o serie de noi variabile legate de
participarea muncitorilor la actul de decizie privind organizarea activitatii, timpul de odihna, conditiile de remunerare s.a; restul
atelierelor a constituit grupul martor. S-a nregistrat influenta acestor factori asupra productivitatii, climatului psihosocial, relatiilor
interpersonale, gradului de motivare si de satisfactie personala, gradul de conflictualitate s.a., rezultatele fiind comparate cu cele
obtinute n cadrul atelierelor care lucrau dupa modelul traditional (grupurile martor). O prima concluzie a acestor constatari evidentiaza
existenta unei motivatii complexe, preponderent de ordin psihosocial, care influenta direct productivitatea muncii. Factorii socioafectivi,
cei de relationare si recunoastere sociala s-au dovedit mai importanti chiar dect cei legali de cstigul material n determinarea
comportamentului organizational. n consecinta, modelul traditional care fundamenta functionarea organizatiilor a trebuit sa fie puternic
amendat, prin luarea n considerare a unui sistem motivational multidimensional, dinamic si complex, care intervine nemijlocit n
structurarea comportamentului si desfasurarea activitatii performantiale: Cresterea productivitatii nu este legata univoc de remuneratie,
sentimentele si atitudinile membrilor avnd o importanta considerabila n constituirea sistemului motivational individual si de grup. O a
doua concluzie se refera la necesitatea luarii n considerare a grupurilor, si nu a membrilor izolati. n conditiile activitatii n comun
intervine o complexa fenomenologie psihosociala care determina aparitia unei entitati functionale noi: microgrupul social. Apar
sentimente, atitudini si motivatii de grup, cu o structura mult mai complexa, care nu reprezinta expresia nsumarii respectivilor factori
individuali; este vorba de o sinteza si o restructurare a acestora, pe coordonate psihoindividuale si psihosociale noi.
<eoriile moti2ationale. Rezultatele neasteptate (pentru acea vreme) ale experimentului de la
Hawthorne au determinat aparitia unei noi directii teoretice n abordarea problematicii organizatiilor,
n care accentul a fost deplasat asupra relatiilor umane dintre membri si asupra motivatiei complexe a
acestora. , ntegrnd tezele teoriei motivationale a lui Maslow, noua orientare considera ca
organizatiile constituie cadrul si necesar n care pot si sunt satisfacute o serie de trebuinte
psihologice fundamentale, dintre care cele mai multe au un accentuat caracter psiho-relational;
nevoia de afiliere si integrare sociala, nevoia de recunoastere, de prestigiu si de participare la decizii,
nevoia de comunicare pozitiva s.a. n cadrul acestui complex sistem motivational, trebuintele
materiale nu reprezinta dect unul dintre elemente, important fara ndoiala, dar a carui semnificatie
psihologica este determinata n mare masura de gradul mod satisfacere a celorlalte trebuinte
mentionate mai sus. Astfel, conceptul clasic al lui homo economicus, motivat unidimensional de
interese materiale este nlocuit cu acela de om complex, motivat multidimensional, n care contextul
relational oferit de organizatie e si climatul psihosocial interior resemnifica toate aspectele vietii si
activitatii din cadrul acesteia.
Noua orientare teoretica, fundamentata de o serie de cercetatori care au preluat sugestiile studiilor lui
Mayo (Argyris, McGregor, Likert, Crozier s.a.), a cunoscut apogeul n perioada anilor '60, cu rezultate
deosebite n optimizarea raporturilor umane din cadrul organizatiilor, a eficientizarii actului de
conducere sau a atenuarii starilor conflictuale. nsa, dupa cum remarca E. Friedberg, daca n planul
activitatilor practice de optimizare a performantelor organizatiilor s-au obtinut rezultate deosebite, n
plan conceptual rezultatele au fost dezamagitoare, datorita psihologizarii excesive a unei realitati care
s-a dovedit mult mai complexa. Astfel, din perspectiva acestei conceptii, nu se putea explica faptul
ca, n anumite situatii, desi se asigurau conditii optime de confort psihic si satisfactii materiale,
eficienta nu urma aceeasi linie, putnd chiar sa scada semnificativ, ceea ce sugereaza prezenta si a
altor factori, ignorati pna atunci.
Abordarile psihologice ale organizatiilor si-au dovedit limitele n explicarea unor fenomene complexe din cadrul acestora:
atenuarea fortei motivationale a unor factori pentru a caror satisfacere s-au ntrunit toate conditiile, aparitia, evolutia si rezolvarea
conflictelor intra- si inter-organizationale, reformularea obiectivelor organizatiilor fara o legatura vizibila cu structurile motivationale
individuale si de grup, constituirea si evolutia sistemelor de putere, control si decizie din cadrul organizatiilor etc. Aceste carente
explicative au impus noi abordari teoretice si experimentale, pe care le vom prezenta n continuare.
<eoriile psihosociologice. Primele conceptii teoretice asupra organizatiilor considerau aceste
structuri sociale ca avnd un caracter coerent, rational si puternic integrator n raport cu membrii sai.
Agregarea si coordonarea comportamentelor membrilor se facea ntr-o stricta concordanta cu
scopurile organizatiei, predeterminate si stabile pe termen lung. ntr-o asemenea viziune
instrumentala, integrarea la nivelul organizatiei era asigurata prin scopurile sale rationale si precis
delimitate, optiunile membrilor manifestndu-se cel mult n ceea ce priveste strategiile particulare
folosite n desfasurarea unor activitati si n modul cum reuseau sa-si satisfaca trebuintele particulare
si de grup pe fondul unei activitati coerente, orientata univoc pe criterii rationale si nonconflictuale.
ntr-o a doua etapa, evidentierea influentei factorilor motivationali si relationali asupra desfasurarii
activitatii, precum si a posibilelor disfunctionalitati pe care acestia le pot induce n coerenta si
rationalitatea ansamblului organizational a constituit o prima mutatie majora n modul de ntelegere a
dinamicii acestor sisteme. ntr-o a treia etapa a evolutiei teoretice, o serie de cercetatori au evidentiat
caracterul contradictoriu al coerentei interioare a organizatiilor, conflictualitatea potentiala dintre
obiectivele generale si cele particulare sau de grup, precum si dinamica pe care o suporta chiar
scopurile constitutive ale organizatiilor, pe tot parcursul constituirii si functionari acestora (25, 402).
Fara sa aiba un caracter unitar, teoriile din aceasta ultima categorie prezinta cteva trasaturi comune:
a) relativizeaza coerenta interioara a organizatiilor si importanta obiectivelor formale asupra integrarii
membrilor sai;
b) evidentiaza multitudinea factorilor motivationali individuali, de grup si socioculturali care actioneaza
cel mai adesea contradictoriu asupra desiasurarii activitatilor si vietii organizatiilor, influentnd astfel
realizarea obiectivelor constitutive;
c) releva existenta unei game largi de factori psihosociali care actioneaza la nivelul organizatiilor
(disonanta cognitiva, schimburile sociale, conflictualitatea ca stare potentiala, influenta informalului
asupra formalului, climatul social si economic extraorganizational etc.);
d) accentueaza importanta raporturilor interumane pozitive si a coezivitatii grupurilor care compun
organizatiile (ipostaziaza importanta relatiilor suportive n conditionarea performantei); e) considera
organizatiile ca sisteme dinamice complexe, implicnd numeroase mecanisme de autoreglare interna
si externa, considerate a fi preponderent de natura psihologica si psihosociala.
Din aceasta perspectiva teoretica, organizatiile trebuie interpretate ca sisteme neunivoce, n care
fenomenologia psihosociala subiacenta functionarii acestora este uneori mai mportanta dect
valoarea structuranta a obiectivelor formale, cu valoare initial constitutiva. mperativele functionale de
supravietuire si adaptare la un mediu social dinamic si fluid, crearea unui adevarat univers de
schimburi sociale si interese conflictuale, aparitia diferitelor tipuri de rationalitati neconvergente,
dezvoltarea unor actiuni si strategii de preluare si exercitare a puterii de catre persoane si grupuri,
aparitia unor tendinte de autonomizare a unor compartimente functionale, manifestarea unor raporturi
concurentiale sau virtual-conflictuale cu alte organizati s.m.a., fac din organizatii universuri
psihosociale mult mai complexe dect sugerau teoriile ratioanalitatii sau ale motivatiei lineare.
Pornind de la aceste constatari, Cohen apreciaza ca organizatiile prezinta numeroase trasaturi de
,anarhii organizate", ceea ce sugereaza netransparenta n raport cu obiectivele urmarite n mod
explicit sau latent, conflictualitatea virtuala dintre elementele componente, dezvoltarea unor relatii de
schimb social, de putere si de influenta, imprevizibile din perspectiva obiectivelor formale sau
declarate ale unei organizatii.
O asemenea viziune teoretica asupra organizatiilor integreaza elemente importante din teoria
schimbului (Kelly, Thibaut, Emerson s.a.), a disonanlei cognitive (Festinger), a conflictualitalii virtuale
din cadrul sistemelor sociale (Burns, Georgiou, Zan) sau -mai recent - din teoria sistemelor cu legaturi
slabe si teoria jocurilor, n care evolutiile au un caracter neliniar, emergent, conflictual si imprevizibil.
Organizatiile nu mai pot fi ntelese ca sisteme transparente si univoce n raport cu obiectivele
declarate ale functionarii lor: organizatiile, dar si obiectivele initiale pot capata atribute noi, se pot
restructura sau reorienta, ca rezultat nemijlocit al chiar functionarii lor si al relationarii dinamice cu
mediul natural si social.
Sintetiznd aceste noi caracteristici, organizatiile au fost definite de Crozier si Friedberg ca o
retea structurata pe raporturi de putere si de dependenta, prin care persoanele sau grupurile
negociaza schimbul de comportamente de care are nevoie fiecare pentru apararea intereselor si
pentru a-si duce la ndeplinire sarcinile si obiectivele, indiferent de ct de vagi sau intuitive ar fi
acestea.
<eoriile sistemice si sociologice. Complementar orientarilor centrate pe relatiile
interpersonale si de grup, sau pe dimensiunea motivationala a comportamentelor organizationale, au
nceput sa fie dezvoltate si abordari n care accentul era pus asupra aspectelor sociologice si
macrosistetriice ale organizatiilor Astfel, s-a constatat ca eficienta activitatilor din cadrul organizatiilor
este conditionata n mod semnificativ si de o serie de alti factori cu caracter sistemic: relatiile
interorganizationale relatiile organizatie-mediul natural si sociocultural; raporturile dintre natura
activitatilor interne si a obiectivelor urmarite, pe de o parte, si tehnologiile folosite, pe de alta partea
structura interna a organizatiilor; distributia fluxurilor informationale; conditionarile economice, politice,
juridice si culturale asupra structurii si dinamicii organizationale s.a. Aceste noi conditionari, relevate
prin numeroase cercetari experimentale si observatii practice impun o noua viziune asupra naturii
organizatiilor si asupra mecanismelor psihosociale care le asigura functionarea si dezvoltarea. Printre
cei mai importanti promotori ai acestei orientari amintim: J. Woodward, Ph. Selznick, T. Burns, J.D.
Thomson, G.M. Stalker, J.B. Ritchie, P. Lawrence, J. Lorsch s.a. (220, 63).
Sintetiznd cele expuse mai sus, orientarile sociologice evidentiaza o noua dimensiune a
fenomenelor organizationale, n care nivelul dezvoltarii tehnologice, relatiile cu mediul extern si
coerenta structurilor interne se afla ntr-o strnsa interdependenta, evidentiindu-se astfel caracterul
sistemic, complex si deschis al organizatiilor. nteractiunea dintre aceste categorii de factori
determina profilul real al unei organizatii si dinamica acesteia.
Pe baza acestor orientari teoretice complementare, organizatiile ne apar ca unele dintre cele
mai complexe sisteme sociale, a caror abordare trebuie sa aiba n mod necesar un caracter
interdisciplinar si multidimensional .
Influente specifice
asupra organizatiilor
-Socioculturale
-Politice
-nstitutionale,
organizationale
-Economice
-Juridice
-Tehnologice
;rganizatia si
dimensiunile sale
-organizarea ca
process
-structura si functiile
interne si externe
-dinamica interna si
interorganizationala
-performanta
-relatiile umane
(grupale si
interpersonale)
-folosirea tehnologiilor
-relatiile cu mediul
natural si social
-evolutia generala
Discipline stiintifice
implicate
-Antropologia culturala
-Politologia
-Sociologia
psihosociologia
-Economia politica
-Jurisprudenta
-Stiintele applicative
-Ecologia

-Ambientale
Dimensiunile psihologice, psihosociologice si sociologice, cele structurale si
functionale, tehnologice si informationale, sau cele care tin de relatiile cu mediul si cu alte sisteme
sociale interactioneaza n mod necesar, din configurarea acestor influente rezultnd profilul care
particularizeaza o anumita organizatie. Strategiile de optimizare a activitatii organizatiilor trebuie sa
porneasca de la evidentierea acestor influente specific configurate, neexistnd solutii valabile pentru
toate situatiile si pentru toate tipurile de organizatii.
Prin evidentierea acestor multiple conexiuni, abordarea inter- si multidisciplinara a problematicii
organizationale se impune cu necesitate. n prezent, iara sa existe o teorie unitara asupra
organizatiilor, aceasta viziune sistemic-interactionista se impune tot mai puternic, constituind baza
celor mai recente cercetari n acest domeniu al stiintelor sociale, cu aplicatii practice imediate n
diferite domenii de activitate.
5unctiile psihosociale ale organizatiilor
Functionarea sistemului social global presupune interactiunea dinamica dintre componentele sale
(institutii, organizatii, grupuri si persoane), pe fondul unei diferentieri structurale si functionale a
acestora. Astfel, n timp ce la nivelul institutiilor se obiectiveaza experienta social-istorica a
comunitatii, sub forma de valori, principii, norme si modele generale de actiune, organizatiile
operationalizeaza aceste elemente cu caracter general, sub forma unor obiective particulare, strategii
de actiune concreta si modele de relationare interpersonala, intragrupala si intergrupala, astfel nct
problematica generala a unei comunitati, cu inevitabilul sau caracter abstract si impersonal, sa se
racordeze la problematica psihologica si psihosociala a grupurilor si persoanelor care evolueaza ntr-
un spatiu natural si social concret.
Particularitatile si evolutiile unor situatii psihosociale concrete nu pot fi surprinse si
operationalizate la nivel institutional aceasta functie revenind diferitelor tipuri de organizatii. Pe de alta
parte, imperativele vietii concrete, cele care rezulta din jocul circumstantelor si evolutiilor istorice, nu
pot fi translate si integrate direct n problematica generala a institutiilor sociale, fiind necesara
actiunea mediatoare a organizatiilor. Acestea, prin caracterul lor inertial, reglator si ponderator
selecteaza acele aspecte importante, stabile si semnificative pentru viata comunitara, pentru ca n
final sa le racordeze si integreze planului axiologic-normativ al institutiilor sociale aferente. n calitatea
lor de principala componenta a sistemului social global, dar si de veriga de legatura dintre
macrosocial si microsocial, organizatiile ndeplinesc multiple functii sociale si psihosociale, structurate
pe mai multe niveluri.
(1) n plan macrosocial, organizatiile operationalizeaza si asigura ndeplinirea obiectivelor generale
ale unei societati care evolueaza n conditii naturale si istorice determinate; aceste obiective tin de
asigurarea conditiilor materiale si spirituale necesare supravietuirii si evolutiei societatii, conservarea
si promovarea valorilor socioculturale, impunerea normelor si modelelor prin care se regleaza
raporturile generale din cadrul comunitatii respective etc.
(2) n plan microsocial, organizatiile asigura conditiile formarii si integrarii sociale a membrilor
societatii, oferind att un sistem coerent de valori, norme si modele si repere existentiale, ct si
conditiile necesare integrarii, participarii si afirmarii individuale la viata sociala, pe fondul satisfacerii
diferentiate a trebuintelor psihoindividuale (materiale si spirituale, de securitate si recunoastere
sociala, de manifestare creatoare a propriei personalitati s.a.). n acest plan, organizatiile joaca un rol
considerabil n formarea eului ideal si sistemului aspirational al membrilor societatii.
(3) n plan intern, organizatiile racordeaza bilateral si dinamic imperativele generale ale societatii,
particularizate si obiectivate n sarcini concrete de activitate, cu cerintele si trebuintele
psihoindividuale si de grup ale membrilor organizatiilor respective. nsa, paralel cu ndeplinirea
acestor functii derivate din imperativele sociale si trebuintele psihoindividuale si de grup, organizatiile
dezvolta pe parcursul functionarii lor si anumite functii specifice de autoconservare, mentinerea
limitelor si dezvoltare. Aceste functii pot avea un caracter explicit sau implicit, principal sau secundar,
activ sau pasiv; se pot realiza simultan sau succesiv, sau pot capata un caracter activ numai n
anumite situa ii sau faze din evolutia organizatiilor respective.
ntre planul institutional si cel organizational al sistemelor sociale exista interdependente si intricari foarte profunde, ceea ce -
deseori - face dificila identificarea si analiza separata a acestora. Astfel, referindu-ne la institutiile de drept ale unei tari, aici vom gasi
formulate la modul general acele principii si norme de convietuire care au rezultat din experienta social istorica a comunitatii respective.
nsa, aceste principii generale privind ceea ce este drept sau nedrept, permis sau interzis, corect sau incorect ntr-un anumit spatiu al
vietii sociale concrete, devin operationale numai n urma aparitiei unor organizatii specifice: sistemul judecatoresc, parchetele civile si
militare, ministerul afacerilor interne, ministerul public etc. Acestea si au ratiunea de a fi n principiile si normele formulate la nivel
institutional, n cazul de fata, sistemul legislativ.
nsa organizarea si functionarea lor se face tinnd cont de doua categorii de exigente:
a) posibilitatile reale de ordin material, profesional si administrativ de a operationaliza formularile legislative cu caracter general n acte
concrete de justitie, adaptate la o varietate infinita de situatii sociale;
b) particularitatile psihoindividuale, psihosociale si socioculturale ale membrilor organizatiilor, particularitati care vor determina o
anumita ,fenomenologie organizationala" de natura sa influenteze nemijlocit ndeplinirea obiectivelor constitutive. Odata constituite
organizatiile amintite, ele vor functiona att n sensul realizarii obiectivelor institutionale specifice (aplicarea normelor de drept si
sanctionarea ncalcarii acestora), ct si ntr-un sens complementar (dar mai putin vizibil), de a influenta cadrul institutional n asa fel
nct sa corespunda ntr-o mai mare masura realitatilor social-istorice concrete si actuale.
Principalele functii ale organizatiilor, ntelese ca subsisteme sociale dinamice avnd o structura
specifica, sunt urmatoarele:
ordoneaza si structureaza viata sociala pe diferitele ei coordonate: civice, politice, juridice,
educationale, militare, sportive, culturale, religioase etc.;
asigura formularea si ndeplinirea unor categorii de obiective sociale, n termeni de realism si
eficienta;
racordeaza problematica macrosociala la cea microsociala, realiznd puntea de legatura dintre
imperativele generale ale societatii si trebuintele, aspiratiile si particularitatile psihosociale ale
grupurilor si membrilor societatii;
influenteaza sistemul institutional, n sensul optimizarii acestuia pe criteriile
oferite de realitatea vietii sociale si n functie de trebuintele psihosociale ale membrilor si grupurilor;
asigura cadrul integrarii sociale si modelarii psihosociale a membrilor societatii, oferind si impunnd
un ansamblu de valori, norme si modele comportamentale si actionale, paralel cu asigurarea
mecanismelor psihosociale prin intermediul carora aceste elemente sunt nvatate interiorizate si
exercitate, n plan individual si de grup;
dezvolta mecanisme psihosociale specifice prin care autoconservarea, mentinerea limitelor
sistemului si dezvoltarea adaptativa a organizatiilor.
ndeplinirea functiilor organizatiilor se face pe de o poate prin intermediul unor structuri interne
specifice, si pe de alta poate prin dezvoltarea unui ansamblu de procese si fenomene
psihosociale care, pe o anumita baza structurala, asigura ndeplinirea obiectivelor explicite sau
implicite.
%.*tructura si dinamica organizatiilor
Abordarea teoretica si experimentala a organizatiilor, ntelese ca sisteme sociale care ndeplinesc
functii determinate, se poate face pe doua directii principale: a) o directie structuralista, n care
accentul este pus pe identificarea si analiza elementelor componente si a relatiilor dintre acestea; b)
o directie functionalista, n care prevaleaza relevarea si analiza functiilor specifice fiecarui subsistem,
precum si a modalitatilor de realizare a acestora n conditii interne si externe determinate. ntre cele
doua principale modalitati de abordare exista evidente raporturi de complementaritate, o functie
neputndu-se realiza dect prin intermediul unei structuri specifice, dupa cum orice structura si are
ratiunea de a fi n ndeplinirea unor functii care sa o promoveze ca entitate sociala distincta si cu un
rol bine definit n cadrul sistemului supraordonat.
6naliza structural-functionala a organizatiilor
Dupa cum a rezultat din numeroase observatii si cercetari experimentale, procesele si fenomenele
psihosociale specifice oricarui sistem organizational sunt strns determinate de configuratia
structural-functionala a acestuia. n consecinta, determinarea acestei configuratii trebuie sa preceada
att analizele diagnostic-prognostice ale unei organizatii date, n ceea ce priveste performanta si
dinamica, ct si cercetarea fenomenologiei psihosociale subiacente. Acest demers presupune
urmatoarele etape:
a)Evidentierea si caracterizarea elementelor si subsistemelor componente: personale, grupuri,
ateliere, sectii si sectoare, pe de o parte; spatii, dotari si tehnologii, pe de alta parte.
b)Relevarea relatiilor dintre elementele si subsistemele componente, relatii care pot fi: de natura
materiala, energetica sau informationala; structurale sau functionale; sincronice sau diacronice;
temporare sau permanente; pozitive (functionale) sau negative (disfunctionale); cauzale sau
conditionale; principale sau secundare etc.
c) dentificarea functiilor (rolurilor) ndeplinite de fiecare dintre componentele sistemului
organizational. Acestea, la rndul lor, pot fi: principale sau secundare; de realizare a obiectivelor
constitutive ale organizatiei, de mentinere a limitelor acesteia sau de satisfacere a trebuintelor
psihosociale ale membrilor; temporare sau permanente s.a.
d) Evidentierea si analiza mecanismelor de planificare, coordonare si control a activitatilor specifice
organizatiei respective.
e) dentificarea si caracterizarea mecanismelor de instituire si exercitare a puterii n cadrul
organizatiei si n afara acesteia, corelativ cu analiza stilului general de conducere.
f)Analiza mecanismelor de automentinere si autocorectie, att la nivelul sistemului organizational
global, ct si la nivelul subsistemelor componente. n conditiile n care orice organizatie constituie un
sistem deschis si dinamic, n care relatiile cu alte sisteme externe se desfasoara att la nivel general
(raporturi inter-organizationale si inter-institutionale), ct si ntre diferite subsisteme apartinnd unor
organizatii diferite, se poate usor observa ca o asemenea analiza, deosebit de complexa, trebuie sa
porneasca de la un model general, care sa evidentieze ntregul sistem de interactiuni intra- si
interorganizationale (vezi schema 7.2.).
Prima concluzie care se desprinde din analiza acestui model se refera la interactiunea profunda
dintre diferitele planuri structurale si functionale ale unei organizatii. Caracteristicile si obiectivele
fundamentale ale sistemului macrosocial, asa cum se regasesc acestea la nivelul subsistemelor
politic, economic, juridic, cultural sau educational, ofera cadrele generale de existenta ale
organizatiei, fixnd principiile generale de relationare interumana, modele de comportament
organizational si de praxis social. nsa, aceste elemente de ordin suprastructural, cu un pronuntat
caracter formal, se obiectiveaza n elemente psihosociale operationale numai la nivelul
microgrupurilor care formeaza sistemul organizational.
nstitutiile si organizatiile sociale, actionnd ntr-un domeniu limitat al spatiului social, preiau
anumite functii specifice subsistemelor amintite, formulnd obiectivele concrete corespunzatoare
respectivelor functii, paralel cu elaborarea modalitatilor practice de realizare a acestora. n acest
context, functiile microgrupurilor n cadrul organizatiilor se manifesta pe doua directii principale: a)
preiau si realizeaza nemijlocit obiectivele generale ale organizatiilor, pe coordonatele formale si
metodologice fixate de acestea; b) asigura cadrul necesar modelarii personalitatii si integrarii
psihosociale a membrilor organizatiei, pe fondul satisfacerii trebuintelor acestora: de securitate,
relationare interpersonala, recunoastere si valorizare sociala etc. n consecinta, problematica
psihosociala a microgrupurilor este implicata profund n ansamblul proceselor si fenomenelor
psihosociale care au loc n cadrul organizatiilor, nsa pe coordonatele determinate de actiunea
convergenta a noi determinatii.
Este vorba de o serie complexa de factori si anume: factorii rezultati din relatiile suprastructurale
dintre organizatie si mediul extern; factorii tinnd de relatiile dintre diferitele unitati structurale si
functionale care compun organizatia data; factori derivati din ansamblul relatiilor interpersonale
dezvoltate n context grupal si organizational, pe de o poate, si dintre fiecare membru si unitatile
structurale si functionale care compun organizatia, pe de alta poate; factorii psihosociali rezultati din
raporturile membrilor si grupurilor unei organizatii, cu membrii si grupurile altor organizatii.
*tructura interna a organizatiilor. Analiza actiunilor specifice si a interdependentelor dintre
multitudinea factorilor mentionati mai sus are ca punct de pornire evidentierea configuratiei
structurale si funclionale a organizatiei, configuratie vazuta ca sistem psihosocial. ndiferent de natura
si marimea sa, orice organizatie presupune existenta a doua categorii de unitati componente: a)
unitati structurale de natura psihosociala, constnd din persoane, grupuri primare si secundare, pe de
o poate, si configuratii interpersonale diadice sau poliadice, pe de alta poate; b) unitati functionale;
constnd din ateliere, sectii, sectoare si servicii. Dupa cum arata numeroase observatii practice, cele
mai multe dintre fenomenele psihosociale specifice organizatiilor rezulta pe fondul unor raporturi
specifice dintre unitatile structurale si functionale, raporturi care au de cele mai multe ori o dinamica
proprie, care va influenta decisiv dinamica generala a sistemului organizational.
Pentru a putea racorda problematica microgrupurilor sociale la cea a organizatiilor este necesar
sa se introduca un concept nou, cu o deosebita valoare operationala, si anume acela de conexitate
(48, 27). n cadrul organizatiilor, delimitarile microgrupurilor care activeaza n cadrul unor sectii,
sectoare sau servicii sunt foarte dificile, datorita numeroaselor relatii formale sau informale existente
ntre acestea. nsa, experimental, se constata ca cele mai importante particularitati psihosociale ale
proceselor organizationale deriva din chiar modul cum se configureaza relatiile dintre unitatile
structurale (grupuri, persoane) si cele functionale (sectii, sectoare, servicii).
n majoritatea activitatilor organizationale grupurile formale interactioneaza permanent sau temporar pe parcursul realizarii
sarcinii. nteractiunea are loc n principal prin intermediul unora dintre membri, acestia capatnd astfel un statut socioprofesional
special.
xxxxxxxxxx
G 1 G5 sunt microgrupuri (grupuri primare) aflate n interactiune n cadrul activitatii desfasurate n cadrul unei organizatii
economice, n acest caz. Prin (*) se marcheaza membrii grupurilor prin care se realizeaza conexarea functionala a grupurilor primare,
ceea ce conduce la formarea unui grup secundar Gs = (G1+G2+G3+G4+G5). Sagetile marcheaza relatiile functionale pe care membriipuncte de
articulatie le au n cadrul grupurilor conexate prin intermediul lor. Astfel, grupul secundar format diG+GZ este definit functional prin numarul punctelor de
articulatie a (1, n exemplul de mai sus), si indicele de conexitate, dat de numarul legaturilor functionale la nivelul punctelor de articulatie (6, n cazul
grupului secundar G1+G2); n cazul grupului secundar format din GZ+G3, numarul -punctelor de articulatie este 2, nsa indicele de conexitate este de
numai 4. Calculul se poate realiza la nivelul ntregului grup secundar Gs, rezultnd o serie de indicatori operationali cu o mare valoare diagnostica si
prognostica asupra aparitiei si evolutiei unor fenomene psihosociale din cadrul organizatiei respective.
ata cteva fenomene psihosociale interesante care apar n legatura cu indicatorii de conexitate. n cazul grupurilor, secundare cu un numar redus
de puncte de articulatie si indici scazuti de conexitate, procesele de autoreglare si corectie sunt dificile, depinznd fundamental de calitatea
socioprofesionala a membrilor care au calitatea de puncte de articulatie, acestia capatnd astfel o mai mare ascendenta n cadrul grupurilor de
apartenenta. Daca un singur membru realizeaza conexarea functionala a doua grupuri, acestia are tendinta de a-si extinde sfera atributiilor, intrnd
frecvent n conflict cu liderii formali ai grupurilor. n situatia n care exista numeroase puncte de articulatie, cu indici superiori de conexitate, exista
tendinta aparitiei unor conflicte ntre liderii formali ai grupurilor, sferele lor de competenta fiind relativ difuze.
n ceea ce priveste structura functionala a organizatiilor, aceasta poate fi foarte diferita, n
strnsa dependenta de natura obiectivelor constitutive si de tipologia generala a sistemului
organizational. Natura activitatilor desfasurate impune o puternica diferentiere a statutelor si
atributiilor profesionale, o anumita conexiune ntre posturile de lucru si un anumit sistem de luare a
deciziilor sau de efectuare a controlului. Cu toata aceasta variabilitate, se poate elabora totusi un
modul al unei structuri functionale care sa aiba un mare grad de generalitate. Pentru fiecare caz n
poate, acest modul capata forma concreta a organigramei, care precizeaza compartimentele
organizatiei, pozitiile statutare din cadrul acestora, relatiile functionale cu celelalte compartimente si
atributiile care devin fiecarei pozitii din cadrul respectivei structuri. n forma sa cea mai generala,
structura functionala a unei organizatii implica urmatoarele componente principale: sistemul de
conducere; compartimentele de servicii tehnice, financiare si administrative; compartimentele
activitatilor de baza.
Pornind de la aceasta schema generala, modul de structurare si functionare al diferitelor
compartimente va fi diferit n cazul unei organizatii structurate pe verticala, cu subordonari ierarhice
precise (ca n cazul institutiilor militare, de pilda) , n raport cu organizatiile structurate preponderent
pe orizontala, n care prevaleaza raporturile de coordonare si colaborare, si n care functiile de
conducere sunt distribuite sau emerg direct de la nivelul diferitelor sectoare (ca n cazul organizatiilor
civice sau ecologiste, de exemplu).
Caracteristicile structurale ale organizatiilor
Att organizatia n ansamblul sau, ct si diferitele sale componente structurale pot fi evaluate si
caracterizate printr-o serie de variabile principale, care privite corelativ pot oferi o imagine destul
de exacta asupra profilului psihosocial al sistemului analizat. Astfel, dupa opinia lui W. Ouchi, larg
mpartasita si de alti cercetatori, aceste variabile se refera la: marime, complexitate, formalizare,
intensitatea administrativa si centralizare (172); la acestea mai putem adauga extinderea, activismul
si deschiderea.
#arimea este una dintre variabilele principale, care va influenta n mare masura si alte caracteristici
ale organizatiei, precum cele care se refera la complexitate, formalizare si extindere. Tendinta
naturala a oricarei organizatii este aceea de a se dezvolta prin extindere, ceea ce implica cresterea
numarului de membri; iar aceasta tendinta este cu att mai accentuata cu ct numarul membrilor la
un moment dat este mai mare. Se creeaza un cerc vicios, fenomen cunoscut sub numele de ,dilema
organizationala", cu efecte considerabile asupra evolutiei, dinamicii si performantelor unei organizatii
(220, 73). Astfel, cu ct numarul membrilor unei organizatii este mai mare, cu att complexitatea
acesteia va creste, existnd tendinta unei accentuate structurari pe verticala (cu tot mai multe niveluri
ierarhice), paralel cu o diferentiere si specializare functionala tot mai mare la nivelul unor
compartimente si subcompartimente. Specializarea va determina o mai mare autonomie n luarea
deciziilor pe sectoare si domenii de competenta, ceea ce va ngreuna comunicarea pe orizontala
(ntre compartimente cu domenii de specializare diferite) si pe verticala (ntre nivele ierarhice diferite).
Comunicarea, coerenta organizationala si flexibilitatea decizionala vor fi puternic afectate, cu
consecinte imediate asupra performantei sistemului. Pentru a contracara aceste efecte negative ale
diferentierii si specializarii, care au ca suport material imediat un numar mare de membri, este
necesara dezvoltarea paralela a compartimentelor de coordonare si control, ceea ce va solicita
personal suplimentar, paralel cu cresterea gradului de formalizare si reducerea flexibilitatii structurale.
Consecintele psihosociale ale marimii sunt nsa mult mai numeroase, una dintre acestea fiind
legata de puterea reala sau virtuala a unei organizatii n cadrul sistemului social general. Organizatiile
cu un mare numar de membri si cu o extindere teritoriala mare dispun prin chiar acest fapt de o
putere sociala care tinde sa depaseasca zona obiectivelor care formal le apartin. Prestigiul, influenta,
sistemul de relatii sociale pe care le dezvolta pe orizontala si pe verticala, uneori puterea economica
s.a., fac ca marile organizatii sa capete o asa numita ,putere virtuala", care este cu mult dincolo de
granitele autoritatii formale cu care a fost nvestita pentru a-si realiza obiectivele. n aceste cazuri,
persoanele aflate la nivelul conducerii superioare pot capata un mare grad de autonomie decizionala,
iar cele aflate la niveluri ierarhice inferioare manifesta o disipare a sentimentului responsabilitatii.
Cresterea puterii reale sau virtuale, pe fondul diminuarii controlului social, fac ca aceste organizatii sa
capete caracteristicile unor sisteme autogene, n care preocuparile principale vor fi cele legate de
dezvoltare, extindere si organizare interna, iara o legatura directa cu obiectivele care -initial - au avut
valoare constitutiva pentru organizatie.
Pentru evaluarea marimii unei organizatii se folosesc att indicatori cu valoare absoluta ct si cu
valoare relativa, acestia din urma avnd uneori au o relevanta mult mai mare. Astfel, marime absoluta
a unei organizatii este data de indicatorul N, care indica numarul total de membri ai organizatiei
respective, sau Nx, care exprima numarul membrilor dintr-un compartiment ,x". Marimea relativa a
unei organizatii este data de raportul dintre indicatorul de marime absoluta (N) si numarul total de
locuitori din cadrul unitatii teritoriale n care si desfasoara activitatea organizatia data (oras, judet,
tara, uniuni statale). Rezulta astfel cti membri ai organizatiei revin la mia de locuitori dintr-un anumit
spatiu teritorial-administrativ, indicator deosebit de relevant si pentru gradul de extindere si acoperire
a unui sistem organizational. ndicatorii de marime relativa permit comparatii obiective ntre doua sau
mai multe organizatii.
Comple!itatea unei organizatii este data de gradul de diferentiere structurala si specializare
functionala, n raport cu natura obiectivelor constitutive. Diferentierea structurala vizeaza numarul de
niveluri ierarhice, corelativ cu numarul de sectoare, sectii si compartimente pentru fiecare nivel.
Diferentierea si specializarea functionala se refera la diviziunile pe care le impun activitatile de
realizare optima a sarcinilor specifice fiecarei unitati structurale. Aceste aspecte implica att gradul de
diviziune a muncii, ct si densitatea relatiilor functionale dintre membrii compartimentelor si dintre
compartimente. O sarcina simpla impune n mod firesc un grad scazut de diferentiere structurala si
functionala, n timp ce o sarcina complexa accentueaza considerabil aceste caracteristici, paralel cu
noi imperative relative la conducere, coordonare si control.
Totodata, s-a putut constata ca prestigiul intern si extern al unei organizatii se afla ntr-o strnsa
legatura cu gradul de complexitate si dificultate a sarcinilor pe care le are de rezolvat. mplicit,
controlul social asupra unor asemenea organizatii este mult mai greu de realizat, ceea ce -n anumite
conditii - poate conduce la cresterea gradului de autonomie si putere virtuala a respectivului sistem
organizational. Elitismul organizalional este un fenomen psihosocial cu profunde implicatii n viata
politica, culturala si economica a unor comunitati, asa dupa cum ne arata practica sociala si istoria
universala.
Pentru evaluarea gradului de complexitate a unei organizatii se pot folosi mai multi indicatori
care sa releve att numarul de unitati structurale ale sistemului, ct si densitatea de legaturi
functionale dintre acestea. Un astfel de indicator, folosit cu succes n analiza experimentala a unor
organizatii, are urmatoarea forma generala (D. Cristea, 1992):
Co=nc. sf. 100/N unde:
Co = gradul de complexitate organizationala, cu valori cuprinse ntre 0 - 1;
nc= numarul de compartimente structurale ale organizatiei date;
sf = gradul de saturare n legaturi functionale dintre compartimente: sf = 2.nr /
(nc
2
- nc);
nr = numarul real de legaturi functionale dintre compartimente;
N = numarul total de membri ai organizatiei.
Alte modalitati de evaluare a complexitatii introduc n calcul, pe lnga indicatorii de marime,
caracteristicile si dificultatea relativa a sarcinii, distributia geografica activitatilor, precum si densitatea
relatiilor interorganizationale impuse de realizarea obiectivelor sale.
5ormalizarea exprima masura n care activitatea organizationala este reglata explicit de un sistem
formal de reglementari si reguli comportamentale, corelativ cu modalitatile de impunere a acestora.
Pentru fiecare tip de sarcina se poate stabili un nivel optim de formalizare a cadrului n care se
desfasoara activitatile interne si externe ale unei organizatii, nivel care este dependent att de
marimea sistemului, ct si de natura institutiilor sub egida carora functioneaza respectiva organizatie.
Atunci cnd organizatia este puternic formalizata, sarcinile sale fiind definite ca functii sociale cu
caracter general (de ordin administrativ, financiar, juridic sau unele categorii de servicii catre
populatie), poate capata caracteristicile negative ale unui sistem birocratic.
Nivelul de formalizare organizationala are efecte psihologice importante, att asupra membrilor,
ct si asupra celor care vin n contact cu organizatia respectiva. Pentru membri, un nivel superior de
formalizare creeaza un spatiu de siguranta psihologica si profesionala, ceea ce limiteaza nsa drastic
zona de initiativa si creativitate personala. Pe fondul accentuarii sentimentului de dependenta
ierarhica, se constata o saracire a universului afectiv interpersonal, concurenta si competitia putnd
deveni prevalente n raport cu relatiile de colaborare si colegialitate. Pentru cei din exterior, asupra
carora se exercita unele dintre functiile organizatiei, un sistem puternic birocratizat poate genera un
sentiment de dependenta, neliniste si neputinta, pe fondul unor puternice atitudini de respingere si
contestare. Aceste efecte negative rezulta de cele mai multe ori din cauza asimilarii cadrului formal
de functionare a unei organizatii cu zona unui comportament arbitrar, n care oamenii sunt ignorati
sau sicanati inutil. Pentru a se atenua aceste efecte, sunt necesare masuri speciale prin care
formalismul, de multe ori foarte necesar, sa fie perceput ca generator de certitudini si rationalitate,
centrat fiind pe interesele oamenilor.
n conceptia sociologului Max Weber, termenul de birocratie desemneaza un tip de organizatie (alaturi de cele patriarhale sau de
cele centrate pe lider) n care baza autoritatii este data de un ansamblu de reglementari rational-legale. Reglementarile au un caracter
rational n masura n care justifica ndeplinirea riguroasa a functiilor si obiectivelor specifice organizatiei, si au un caracter legal n
masura n care autoritatea este exercitata la rndul sau prin intermediul unor reguli formale care delimiteaza pozitiile, competentele si
conditiile de ocupare a respectivelor pozitii. Astfel definit, un sistem birocratic este centrat pe eficienta, precizie n realizarea sarcinilor,
coerenta si continuitate n activitate, subordonare stricta, nonambiguitate si reducerea costurilor materiale si umane ( 224). Din
perspectiva conceptiei weberiene, dezvoltata ulterior de multi alti teoreticieni, o organizatie poate fi proiectata si condusa pe criterii strict
rationale, obtinndu-se astfel o eficienta maxima. Cu ignorarea evidenta a problematicii psihologice a membrilor care o compun! nsa,
asa cum s-a putut constatata empiric si experimental, n cadrul unor asemenea sisteme organizationale exista tendinta ca aspectele
formale ale activitatilor sa capete prevalenta asupra celor de continut, ajungnd la limita sa capete autonomie functionala: preocuparea
principala a unei asemenea organizatii este de a promova, dezvolta si impune un sistem de reglementari, omitndu-se faptul ca rolul
acestora trebuie sa fie strict instrumental, acela de a facilita atingerea unor obiective concrete de ordin general-uman. n acest context,
birocratia capata sensul comun de sistem ineficient, greoi si formal, n care obiectivul principal pare a fi acela de a se autopromova, pe
fondul ignorarii relative a scopului pentru care a fost creat.
Intensitatea administrati2a este o variabila care depinde att de marime si nivelul de formalizare
organizationala, ct si de natura functiilor profesionale si sociale ale sistemului. ndicatorul care
exprima ntensitatea administrativa este dat de raportul dintre marimea personalului de conducere,
cel administrativ si cel de executie. Valoarea optima a intensitatii administrative depinde n mare
masura de natura obiectivelor si functiilor organizatiei, de nivelul pregatirii profesionale a membrilor,
experienta acumulata si caracteristicile politice ale sistemului social global.
Pe baza unor observatii sistematice asupra organizatiilor cu profiluri foarte diferite, putem aprecia valoarea optima a intensitatii
organizationale n zona raportului 1/2/7. Adica: 10% personal de conducere si control; 20 % personal administrativ; 70 % personal de
executie (D. Cristea, 1994).
Atunci cnd proportia personalului de conducere si a celui administrativ depaseste sensibil proportia solicitata de caracteristicile
obiective ale sarcinii, apar urmatoarele efecte negative: a) scaderea eficientei activitatilor administrative si de conducere datorita
suprapunerii atributiilor, transferului de responsabilitate, reducerea gradului de implicare personala s.a.; b) cresterea cheltuielilor
materiale si a gradului de ncarcare fizica a personalului de executie; c) aparitia unei tendinte de impunere a unor ,activitati parazite",
inutile pentru desfasurarea fireasca a activitatilor de baza, dar care au menirea de a justifica formal personalul suplimentar dintr-un
sector sau altul.
Centralizarea exprima nivelul si gradul de concentrare a puterii, deciziei si controlului, n functie de
configuratia structurala a organizatiei. n cadrul organizatiilor descentralizate deciziile se iau la nivelul
unitatilor structurale componente (sectii, sectoare, compartimente sau filiale regionale), n timp ce n
cadrul organizatiilor puternic centralizate deciziile se iau la nivelul ierarhic cel mai nalt, iar aici de
catre o singura persoana, sau un numar foarte redus de persoane. Ca o consecinta a acestui fapt, si
responsabilitatile se vor distribui n mod diferit, dispersate n primul caz, sau concentrare n al doilea.
Centralizarea excesiva produce o mai mare dependenta a membrilor de la periferia sistemului fata de
cei plasati n centru, fapt ce afecteaza gradul de implicare al celor dinti, pe fondul unei satisfactii
reduse obtinute n urma activitatilor desfasurate.
Din punct de vedere al eficientei nu se poate vorbi de o superioritate absoluta a unuia sau altuia
dintre sisteme; n functie de natura organizatiei, compozitia si structura sa, caracteristicile obiectivelor
pe care le are de realizat, importanta activitatii si consecintele sociale ale eventualelor esecuri s.a., se
recomanda un anumit grad de centralizare sau descentralizate, care se dovedeste cel mai adecvat
unei situatii anume.
Gradul de centralizare determina numeroase efecte psihosociale, att la nivelul grupului care
concentreaza puterea de decizie, ct si la nivelul persoanelor si unitatilor structurale subordonate. n
cazul sistemelor descentralizate coerenta, continuitatea si eficienta generala a activitatii sunt de
regula mai reduse, nsa aceasta carenta poate fi compensata n anumite conditii printr-o mai mare
implicare personala a membrilor, o mai puternica motivare a acestora si un nivel mai nalt de
creativitate si flexibilitate organizationala. n cazul sistemelor puternic centralizate se asigura o nalta
coerenta actionala, o mai buna coordonare a eforturilor si o mai prompta concentrare pe sarcinile
imediate, nsa poate acestea pe fondul unei implicari mai reduse a membrilor organizatiei, care se
simt derobati de raspunderea deciziei. Motivatia acestora este de regula mai redusa iar creativitatea
organizationala cvasi inexistenta, n timp ce la nivelul grupului de decizie motivatia este foarte
puternica. .
"!tinderea constituie o variabila care exprima gradul de acoperire spatiala a unui teritoriu n
care o organizatie este ndrituita sa-si desfasoare activitatea. Se pot avea n vedere sectoarele
urbane, localitatile rurale si urbane, judetele sau procentul deacoperire din suprafata ntregii tari.
ndicatorul acesta poate fi deosebit de relevant pentru anumite tipuri de organizatii, cum sunt cele
politice, civice sau administrative, n masura n care fundamenteaza strategiile organizationale. Cel
mai adesea, acest indicator se utilizeaza corelativ cu cel referitor la marime: n acest caz se are n
vedere att procentul de teritoriu acoperit de reteaua organizationala, ct si raportul dintre numarul de
locuitori si numarul membrilor organizatiei activi n respectiva zona.
6cti2ismul exprima proportia si intensitatea activitatilor specifice desfasurate de personalul unei
organizatii n cadrul acesteia, corelativ cu gradul de implicare a organizatiei n viata sociala. Prin
proceduri destul de laborioase se pot stabili proportiile de timpi activi, timpii de pregatire, cei de
relaxare si cei paraziti, care compun perioada totala de timp consumata pentru ndeplinirea
obiectivelor unei organizatii. Cunoasterea acestui indicator este importanta pentru deciziile privind
organizarea si desfasurarea diferitelor categorii de activitati din cadrul unei organizatii. Discrepante
mari ntre nivelul de activism din cadrul diferitelor compartimente pot genera efecte psihosociale
negative: conflicte interpersonale si intergrupale, reprosuri la adresa conducerii, tendinta de implicare
n activitati colaterale sau parazite a celor cu solicitare redusa, epuizare fizica si psihica a celor
suprasolicitati s.a.
n functie de natura activitatilor specifice, se pot stabili pe cale experimentala proportiile optime
ale diferitelor categorii de timpi: pregatirea si planificarea activitatii de baza, realizarea nemijlocita a
sarcinilor , relaxare, contacte psihologice interpersonale, informare generala etc. Desi proportiile
optime dintre acesti timpi pot varia apreciabil n functie de tipul organizatiei si natura obiectivelor, se
poate aprecia ca timpul nemijlocit consumat pentru rezolvarea sarcinilor specifice trebuie sa fie ntre
60 si 90%. Sub aceasta limita exista tendinta dezimplicarii progresive, iar peste aceasta limita apar
efectele negative legate de suprasolicitare fizica si psihica. n ambele cazuri performantele
organizatiei vor fi din ce n ce mai reduse, pe masura ce efectele psihosociale amintite si fac efectul.
Deschiderea reprezinta un indicator calitativ al tipului de relatii existente ntre organizatie si
mediul social extern. Se are n vedere masura explicitarii n exterior a obiectivelor organizatiei,
transparenta strategiilor de realizare a sarcinilor, a politicilor de personal si a normelor interne de
functionare, accesibilitatea informatiei referitoare la viata interna a organizatiei, capacitatea de
influentare externa a deciziilor si politicilor interne, modul de numire a liderilor, concordanta dintre
normele interne si cadrul legislativ general, specific statului pe teritoriul caruia si desfasoara
activitatea organizatia respectiva s.a.
Gradul de deschidere al unor organizatii poate varia ntre limite largi, n functie de natura lor si de
legile care le reglementeaza functionarea. De regula, se accepta un grad redus de deschidere pentru
institutiile militare, cele de informatii sau care desfasoara cercetari cu caracter strategie, fara ca
acestea sa capete totusi un caracter ocult, n timp ce din partea institutiilor administrative si a cele
'civice se asteapta o deschidere foarte mare. Permeabilitatea unei organizatii produce importante
efecte psihosociale n plan intern si extern, afectnd printre altele capacitatile creatoare ale
membrilor, initiativa si spiritul lor de independenta.
Dinamica organizationala
Ca oricare alte sisteme, organizatiile au o dinamica specifica, manifestata att la nivelul formarii si
evolutiei n timp a ansamblului organizational, ct si la nivelul proceselor si fenomenelor psihosociale
pe care le implica functionarea, n planul diferitelor subsisteme componente si pe diferitele trepte ale
structurarii si evolutiei acestora.
ndiferent de natura lor, organizatiile parcurg urmatoarea serie de etape, a caror durata poate varia n
limite foarte largi: proiectare, cristalizare, evolutie, functionare matura si - n final - transformare,
destructurare sau dizolvare. Daca organizatia are caracter formal, proiectarea sa se realizeaza n
cadrul unei institutii supraordonate si consta n fixarea obiectivelor, delimitarea cadrului legal de
functionare, stabilirea organigramei - cu functii distribuite pe fiecare pozitie statutara, precum si a
mecanismelor de decizie si control intern si extern. Caracteristicile institutiei care are initiativa
organizationala vor marca n mod esential trasaturile si dimensiunile psihosociale ale noii organizatii,
mai ales pe directia marimii acesteia, a gradului de centralizare, intensitatii administrative ,
deschiderii, stilului de conducere si formelor de control social.
Pornind de la numeroase observatii empirice, se poate formula principiul reproducerii
organizationale, conform caruia institutiile si organizatiile supraordonate tind sa-si transfere
caracteristicile la nivelul tuturor formelor de organizare pe care le initiaza sau pe care le controleaza.
Pentru a rupe acest cerc vicios al reproducerii organizationale este necesara implicarea mai multor
institutii n actul de initiere si proiectare a unor noi organizatii.
n etapa cristalizarii se asigura conditiile materiale ale desfasurarii activitatilor, se selecteaza si
se formeaza personalul n raport cu organigrama existenta, se elaboreaza regulamentele interne de
functionare si ncep sa se precizeze principalele directii functionale ale organizatiei, n conditiile
particulare oferite de o anumita situatie politica, economica si sociala.' Aceste configurari initiale ale
organizatiei au loc prin intermediul unui nucleu de personal, selectat si numit de la un nivel ierarhic
superior. Caracteristicile psihoindividuale ale acestui nucleu vor marca puternic multe dintre
trasaturile functionale si psihosociale ale viitoarei organizatii. De aceea, este necesar ca n aceasta
etapa selectia si activitatea grupului cu care se ncepe activitatea organizationala sa fie cu atentie
urmarite si supervizate de serviciile specializate de la nivelul institutiilor care au initiat nasterea noii
organizatii. Tot acum se vor forma si primele structuri informale de influenta, socioafective sau de
comunicatie, structuri ale caror caracteristici si evolutii vor marca profund istoria respectivei
organizatii.
Urmeaza o etapa de evolutie, care se va ncheia cu definitivarea activitatii de completare si
formare a personalului pentru toate compartimentele, paralel cu desfasurarea progresiva a
activitatilor specifice, conforme obiectivelor respectivei organizatii. Totodata, se vor forma, pe
coordonatele lor principale, si structurile informale la nivelul ntregului sistem, existnd tendinta ca
acestea sa reproduca caracteristicile
structurilor informale nucleare, aparute n etapa anterioara, a cristalizarii organizatiei. De remarcat
faptul ca disfunctionalitatile aparute n aceste perioade vor fi foarte greu de nlaturat, datorita
ascendentei morale, structurale si functionale pe care o vor capata microgrupurile formate de la
nceput n cadrul respectivei organizatii.
n perioada functionarii mature, activitatile organizatiei vor fi orientate aproape exclusiv pe
directia realizarii obiectivelor constitutive, pe fondul existentei unui echilibru relativ stabil ntre
structurile formale si cele informale, dupa ce n prealabil s-a reusit satisfacerea diferentiata a
trebuintelor psihoindividuale si psihosociale ale membrilor. Dintre fenomenele psihosociale cele mai
importante care actioneaza n aceasta perioada amintim: manifestarea activa a coeziunii
organizationale, pe fondul atingerii unui nivel nalt de integrare si participare a membrilor la viata de
organizatie; identificarea personalului de baza cu valorile reprezentate de respectivul sistem
organizational; o adaptare superioara n plan profesional, relational si social, n urma exercitarii unor
roluri si modele comportamentale dovedite eficiente; dezvoltarea unor mecanisme de autocorectie
spontana a disfunctionalitatilor aparute n diferite planuri; constituirea unei traditii organizationale,
care va fundamenta si orienta n mare masura formele si directiile de manifestare ale membrilor,
grupurilor si sistemului n ansamblu. nsa, pe acest fond general pozitiv, vor aparea si tendinte din ce
n ce mai puternice de manifestare inertiala si conservatoare, care pot afecta puternic deschiderea
spre creatie, flexibilitate organizationala si capacitatea de adaptare la situatiile noi generate de
evolutiile sociale, politice, economice, stiintifice si tehnologice. .
Ca urmare a evolutiilor sau mutatiilor aparute n planul general al vietii sociale, a efectelor
inertiei si conservatorismului organizational asupra eficientei si capacitatii de adaptare, precum si n
urma acutizarii unor disfunctionalitati interne, organizatiile ajung frecvent ntr-o situatie care impune
cu necesitate reorganizarea sau dizolvarea. De regula, acest moment este precedat de o etapa
involutiva, n care apar si se amplifica starile de conflictualitate interna si externa, are loc o scadere a
performantelor profesionale, apar frecvent situatii de criza institutionala, cu reverberatii n plan
economic, politic si social etc. Fenomenele legate de transformarea, involutia sau dezintegrarea
organizatiilor produc efecte puternice n plan psihoindividual si psihosocial, nsa foarte diferentiate pe
categorii de personal (n functie de statut, tipul si nivelul de pregatire profesionala, vechimea n
organizatie, calitatea statutelor conexe, vrsta, sex, pozitia ocupata n structurile informale ale
organizatiei s.a.).
Pentru anumite categorii de personal care s-au afirmat social si profesional n vechiul context
organizational, sau pentru cele care sunt mai conservatoare, sau mai au putin timp pna la
pensionare, schimbarile care se prefigureaza n aceste mprejurari pot avea un caracter dramatic, cel
mai adesea fiind asimilate cu o negare a ntregii lor activitati de pna atunci. Acest fapt va determina
o rezistenta considerabila fata de procesele care au loc, fiind nevoie de o subtila interventie
psihologica pentru a reduce sau contracara acest fenomen. Dimpotriva, alte categorii de personal cu
o vrsta mai redusa, mai flexibile ca mentalitate sau a caror profesiuni faciliteaza afirmarea n noile
conditii, vor face eforturi pentru a impune schimbarea structurilor si mentalitatilor din cadrul
organizatiei care nu le asigura satisfacerea acestor aspiratii. Multe aspecte ale dinamicii
organizationale tin de raporturile dintre aceste doua fenomene.
De regula, toate schimbarile de mare amplitudine care au loc n cadrul unor organizatii, mai ales
cnd acestea si-au consolidat o anumita traditie, au un caracter compulsional si conflictual,
declansnd numeroase disfunctionalitati si momente de criza n cadrul relatiilor interpersonale si
intergrupale, pe de o parte, si ntre structurile fonmale si cele informale, pe de alta parte.
Procesele psihosociale implicate 1n dinamica organizationala. n cadrul organizatiilor actioneaza
- nsa pe coordonate noi - aceleasi categorii de procese psihosociale fundamentale ca si n cadrul
microgrupurilor sociale: procesele de realizare a sarcinii, de comunicare, de influenta, socioafective,
motivationalatitudinale si participativ-axiologice (v. Cap.6.2.). Corelativ, vor aparea sase categorii de
structuri psihosociale, din a caror interferenta si interconditionare va rezulta o alta serie de procese si
fenomene psihosociale secundare: cele legate de integrare si participare, de coeziune si conflictuale,
de stil de conducere si climat psihosocial. Noile particularitati pe care le capata procesele
psihosociale n cadrul organizatiilor sunt legate nemijlocit de actiunea a doua categorii principale de
factori: a) modul de structurare a grupurilor conexe (sau grupurilor secundare, ntr-o alta
terminologie); b) influenta directa a institutiilor sub incidenta carora s-au format organizatiile
respective, precum si modul de exercitare a controlului social asupra lor.
Procesul de realizare a sarcinii. Dupa cum s-a aratat, din perspectiva psihosociologiei
microgrupurilor, organizatia presupune existenta unui grup secundar, format din mai multe grupuri
primare (microgrupuri) aflate n raporturi de conexitate, determinate de relatiile functionale impuse de
realizarea obiectivelor generale ale organizatiei. Structura relatiilor de conexitate dintre
compartimente (respectiv dintre microgrupurile aferente) va depinde n mod esential de natura
sarcinii organizatiei.
Analiza complexa a unor categorii de sarcini foarte diferite (productive, stiintifice, de proiectare,
educationale, militare s.a.), a evidentiat faptul ca acestea pot fi delimitate pe trei dimensiuni
complementare: a) dimensiunea fizicosubstantiala, care reflecta natura elementelor materiale si a
transformarilor fizico-mecanice pe care le implica realizarea sarcinii; b) dimensiunea structurala, care
evidentiaza modul optim de divizare a sarcinii generale n subsarcini care pot fi realizare independent
n cadrul diferitelor compartimente ale organizatiei; c) dimensiunea functionala, care releva
configuratia necesara a relatiilor functionale dintre membrii grupurilor si dintre compartimente, care sa
asigure realizarea optima a sarcinilor particulare si generale.
Consideram structura functionala a sarcinii ca avnd o importanta majora att n ceea ce priveste
analiza psihologica a activitatilor, ct si n ceea ce priveste functionarea organizatiilor. ntr-adevar,
realizarea sarcinii generale a unei organizatii presupune diviziunea acesteia pe subsarcini, distribuite
spre rezolvare diferitelor compartimente: sectoare, sectii, ateliere si servicii. n functie de natura
sarcinii generale si a tehnologiilor folosite, ntre sarcinile particulare distribuite spre realizarea
diferitelor compartimente vor exista anumite relatii functionale: de tip aditiv, complementar,
convergent, conjunctiv, disjunctiv sau compensator ( v. tabelul 7.1.). Pentru stabilirea structurii
functionale optime a unei sarcini sunt necesare analize operationale cu caracter interdisciplinar, care
sa evidentieze aspectele tehnice, tehnologice, psihosociale si organizatorice pe care le implica
activitatile din cadrul fiecarui compartiment. Pentru fiecare tip de sarcina, performanta potentiala a
organizatiei va depinde de anumite raporturi optime ntre diferitele componente ale sistemului de
relatii functionale solicitate de realizarea
obiectivelor generale. Cunoasterea respectivilor parametri functionali constituie punctul de plecare n
elaborarea strategiilor de optimizare a activitatii n cadrul diferitelor organizatii, dupa cum se va vedea
ntr-un subcapitol urmator.
-abel
Tipul
sarcinii:
Relatiile functionale
specifice (r.f.);
reprezentarea grafica
a unui exemplu tipic.
nfluenta asupra
productivitatii
potentiale (p.p.)
Exemple tipice:
Aditiva r f. independente, de
acelasi tip
p.p. este functie de
suma performantelor
individuale p1:
Asamblarea paralela a
unor dispozitive:
activitati similare
desfasurate paralel n
mai multe sectoare
(compartimente)
Complementara r.f. independente, de
tip diferit
p.p. se calculeaza
pentru fiecare
compartiment.
Sectoare mixte, care
permit diviziunea
muncii, fiecare sector
actionnd specializat.
Convergenta r.f. prin
interconditionare,
converg spre acelasi
obiectiv
p.p. depinde de
calitatea interactiunilor
si de capacitatile
individuale
(sectoriale).
Sectoare proiectare
sau de creatie,
orientare pe
subanasmbluri: unitati
militare cu diferite
specialitati.
Conjunctiva: r.f. dispuse n ,lant p.p. depinde de
compartimentul
(membrul) cu cea mai
mica capacitate
(performanta)
Lucrul la banda
rulanta. Sectoare care
prelucreaza produse
semifinite oferite de
alte sect.
Disjunctiva: r.f. au mai multe
puncte succesive de
convergenta:
pp. este dependenta
de capacitatea
(competenta)
punctelor de
convergenta (Xi).
Organizatii cu structuri
functionale dispuse
ierarhic: servicii de
informatii
Compensatorie: r.f. complexe,
bilaterale, cu bucle
circulare si feed-back-
uri, permitnd corectii:
pp. depinde de media
capacitatilor
(performantelor)
sectoarelor implicate.
Activitati de proiectare
sau creatie n grup.
Executie de
prototipuri. Elaborare
de strategii.
Pornind de la analiza structurii sarcinii, parametrii conexitatilor (numarul punctelor de articulatie si
gradul de conexitate pentru fiecare punct), a caracteristicilor tehnologiilor folosite pentru realizarea
sarcinii si a capacitatilor profesionale ale membrilor grupurilor se poate determina o structura
functionala optima pentru un anumit sistem organizational. n functie de caracteristicile acestei
structuri se determina fluxurile informationale, gradul optim de ncarcare pentru fiecare compartiment,
punctele critice din cadrul fiecarui sector s.a. Aceste analize solicita frecvent metode si instrumente
matematice foarte specializate, precum teoria grafurilor, calculul matriceal, teoria jocurilor s.a., care
trebuie corelate cu o abordare psihosociologica complementara.
Procesele de comunicare. Desfasurarea tuturor activitatilor din cadrul unei organizatii este
conditionata n mod esential de calitatea proceselor comunicationale care au loc la nivel
interdepartamental, intergrupal si interpersonal. Cele mai multe disfunctionalitati aparute ntr-un cadru
organizational se datoreaza n mare masura unor retele si procese comunicationale nesatisfacatoare
n ceea ce priveste continutul, modul de desfasurare si modalitatile de utilizare a informatiei
vehiculate. Factorii psihoindividuali si psihosociali care intervin n cadrul acestor procese detin o
pondere considerabila, strategiile de optimizare a comunicarii fiind centrate prioritar pe aceasta
dimensiune.
nformatia vehiculata n cadrul unei organizatii poate fi de mai multe tipuri: tehnologica,
organizatorica, de evaluare si control, de coordonare sociala si de consum psihologic. Pentru fiecare
tip de informatie, sunt statuate n mod formal, sau se formeaza spontan n mod informal, anumite
retele de circulatie a informatiei respective, retele caracterizate printr-o serie de parametru: forma de
structurare , gradul de centralitate, capacitate informationala, viteza de transmitere, fidelitate si
capacitatea de corectie a erorilor de mesaj.
Dupa cum s-a aratat, configuratia retelelor de comunicatie poate fi sub forma de lant, cerc, stea,
y (ramiffcata) sau mixta (v. cap.6.2.). Daca la nivelul microgrupurilor pot fi ntlnite frecvent toate
aceste configuratii, n cadrul organizatiilor singurele care prezinta importanta sunt cele stelate,
ramificate sau mixte; de fapt, poate acestea pot fi reduse la specii ale retelelor ramificate.
Pentru o analiza a formelor retelelor de comunicare este necesara introducerea unor indicatori structurali suplimentari, cu relevanta
si n plan psihosocial: nivel informational (Ni), gradul de completitudine informationala (Ci), indicele de control informational pentru
fiecare nivel ierarhic (si) s.a
xxxxxx
Completitudinea informationala a retelei: Ci = 2n / (N
2
- N) = 0,22 ; unde N reprezinta numarul de elemente ale retelei (9, n exemplul
de mai sus), iar n este numarul real al verigilor de comunicare ntre elementele retelei (8). Ci poate lua valori ntre 0 si 1.
Bradul de centralitate al retelei evidentiaza configuratia sursei de informatii n cadrul unei anumite
organizatii. Aceasta poate fi o singura persoana, n cazul unor structuri ierarhice rigide, sau poate fi
constituita din mai multe persoane sau grupuri, n cazul organizatiilor descentralizate. n primul caz se
constata aparitia unor fenomene psihosociale care de cele mai multe ori au efecte negative asupra
functionarii sistemului organizational: un puternic sentiment de dependenta profesionala si
psihosociala a celor care ocupa pozitii ierarhice inferioare; o motivatie si o implicare personala invers
proportionale cu pozitia ierarhica ocupata n reteaua de comunicatie; aparitia unor comportamente si
atitudini arbitrare ale celor care ocupa pozitii foarte nalte n structura informationala, prin asimilarea
accesului la informatie cu o calitate personala, concentrarea responsabilitatii la nivelurile cele mai
nalte, paralel cu derobarea de responsabilitate la cele inferioare s.a.
Capacitatea informationala a retelei exprima raportul dintre cantitatea de informatie transmisa si
receptionata n unitatea de timp, n timp ce viteza de transmitere, care este un indicator
complementar, exprima timpul necesar pentru ca o informatie sa ajunga la destinatar, fara distorsiuni
care sa depaseasca redundanta mesajului.
5idelitatea informationala releva gradul de similitudine dintre informatia transmisa si cea
receptionata. Aparitia fenomenului de distorsionare a mesajului poate avea numeroase cauze, de
natura tehnica, organizatorica, psihosociala sau psihoindividuala. Standardizarea limbajelor,
eliminarea verigilor informationale inutile, o pregatire profesionala superioara, verificarea prin feed-
back a mesajelor receptionate, eliminarea incongruentelor structurilor de grup sau asigurarea unei
motivatii superioare sunt cteva dintre modalitatile prin care se poate asigura o fidelitate superioara a
mesajelor - conditie esentiala pentru o buna functionare a oricarui sistem organizational.
Capacitatea de corectie a erorilor este unul dintre cei mai importanti indicatori ai retelelor de
comunicatie, acesta fiind conditionat de raportul dintre numarul de conexiuni directe si cele inverse,
lundu-se n calcul si nivelurile ierarhice ntre care se realizeaza feed-back-urile.
Pentru a se determina indicatorul privind Capacitatea de corectie a erorilor (Cc) se iau n calcul, cu ponderi diferite, numarul de
conexiuni inverse ntre nivelurile ierarhice tangente, ct si cele dintre cele disjuncte, care se afla n relatii ierarhice indirecte. Aceste
ultime tipuri de relatii de feed-back au o pondere mult mai mare n realizarea corectiilor att n ceea ce priveste procesul de
comunicare, ct si celelalte procese si activitati din cadrul unei organizatii (coordonare, control, activitati de baza etc.). n cele doua
cazuri prezentate mai jos, s-a putut constata ca al doilea tip de structurare a comunicarii producea cu cca. 35 % mai putine erori dect
primul, datorita saturarii superioare cu feed-back-uri negative.
Procesele de influenta. Orice forma de organizare presupune totdeauna si n mod necesar un
sistem de autoritate, fara de care interactiunea sistematica si orient ta teleologic dintre membri,
grupuri si compartimente nu ar fi posibila. Sistemul de autoritate consta din ansamblul factorilor
psihosociali prin care se orienteaza, controleaza si influenteaza comportamentele, atitudinile,
motivatiile si sentimentele membrilor unei organizatii. Acest sistem poate fi formal sau informal,
concentrat sau difuz, personalizat sau impersonal, de ordin material sau spiritual (ideologic), real sau
invocat, cu actiune permanenta sau temporara, cu autoritate exercitata direct sau prin mandat.
nsa, indiferent de natura sa, sistemul de autoritate implica trei componente principale: a) o
componenta functionala, rezultata din necesitatea obiectiva de coordonare a actiunilor persoanelor
implicate n realizarea unei sarcini comune, n conditii determinate de ordin material, tehnologic sau
social; b) o componenta psihosociala, determinata de mecanismul interactional (de ordin
interpersonal si grupal) declansat de imperativele actiunii n comun pentru realizarea unei anumite
sarcini; c) o componenta psihologica, constnd din ansamblul vectorilor motivationali care pot fi
satisfacuti prin participarea la viata unei organizatii. Determinarea profilului sistemului de autoritate
constituie unul dintre cele mai puternice instrumente prin care se poate explica fenomenologia
psihosociala subiacenta functionarii unei anumite organizatii; totodata, acest instrument permite att
analize diagnostice si prognostice de mare finete, ct si elaborarea unor strategii de optimizare a
activitatilor din cadrul organizatiilor.
(a) mplicarea n realizarea unor obiective prin intermediul unei organizatii presupune implicit
acceptarea unui sistem de coordonare si control, a carei rigoare este n strnsa dependenta de
natura obiectivelor, semnificatia si importanta acestora att n plan social ct si individual. Aceasta
componenta a sistemului de autoritate are n cea mai mare masura un caracter impersonal, derivnd
din necesitatea obiectiva de coordonare a eforturilor membrilor oricarei colectivitati atunci cnd se
actioneaza n comun pentru realizarea unei sarcini determinate. Cu ct sarcina este mai mportanta si
mai dificila, cu ct aceasta are o semnificatie sociala mai nalta, si cu ct este mai concordanta cu
motivatiile individuale si de grup, cu att persoanele din sistemul de conducere sunt nvestite implicit
cu o mai mare autoritate de ordin functional, perceputa de membrii organizatiei ca o conditie a
realizarii obiectivelor urmarite. Calitatile personale ale celor investiti cu autoritate functionala o pot
augmenta, redirectiona sau diminua, n functie si de contextul material si social n care se desfasoara
activitatile de baza ale organizatiei.
(b) Cadrul organizational creeaza premisele structurarii microgrupurilor sociale, a caror componente
socioafective si de influenta informala vor interactiona dinamic cu elementele functionale ale
autoritatii mentionate anterior. n acest nou context, autoritatea se personalizeaza, liderii formali
intrnd ntr-un sistem de relatii socioafective si de comunicare interpersonala care va constitui
fundalul exercitarii atributiilor legate de coordonarea si controlul activitatilor de baza. Ca tendinta
generala, microgrupurile astfel formate vor prelua, uneori selectiv, normele si valorile formale
specifice organizatiei respective, convertindu-le ntr-un cadru normativ informal, cu o puternica
ncarcatura psihosociala; paralel, se vor constitui mecanismele de presiune spre conformism, care
vor adauga o noua dimensiune sistemului de autoritate functionala, marindu-i astfel capacitatea de
influentare a comportamentelor individuale si de grup.
(c) Orice organizatie, prin obiectivele pe care le propune, prin valorile pe care le promoveaza si
prin cadrul psihosocial pe care l creeaza, face posibila satisfacerea unei serii de trebuinte
psihoindividuale: de integrare, control si relationare sociala; trebuinte socioafective; de protectie,
recunoastere sociala si valorizare personala etc. Capacitatea de satisfacere a acestor trebuinte
confera sistemului de autoritate din cadrul organizatiei o dimensiune psihoindividuala foarte
semnificativa: proportional cu gradul de satisfacere diferentiata a vectorilor motivationali individuali si
de grup, organizatia capata o semnificatie anume n sistemul personal de valori, putndu-se ajunge
pna la o totala identificare a persoanei cu organizatia ca entitate sociala, cu obiectivele, normele si
valorile sale. Deseori, se constata aparitia unor factori motivationali secundari, cu o forta energizanta
superioara factorilor primari amintiti mai sus: apartenenta la o organizatie cu un nalt prestigiu social
poate exercita o asemenea forta de atractie, nct avatarurile acestei optiuni sunt minimalizate, chiar
cu pretul ca unii vectori motivationali primari sa fie satisfacuti ntr-o masura mult mai mica dect n
cadrul unei organizatii cu un statut obisnuit. Anumite organizatii au capacitatea de a-si crea o ,aura"
care le confera un prestigiu cu totul deosebit; aceasta aura se transfera si asupra membrilor
organizatiei, acest fenomen fiind cu att mai vizibil cu ct pozitia ocupata n ierarhia organizatiei este
mai nalta. Persoanele care beneficiaza de acest "transfer de aura" sunt frecvent percepute n afara
prin prima calitatilor atribuite organizatiei, printr-o interesanta interpretare si resemnificare a
comportamentelor, actiunilor si trasaturilor de personalitate ale celor n cauza.
Sintetiznd, autoritatea unei organizatii si implicit capacitatea acesteia de a exercita o influenta ct mai mare asupra comportamentelor intra- si
extraorganizationale depind de urmatoarea serie de factori:
mportanta sociala a obiectivelor explicite si implicite ale organizatiei.
Semnificatia care se acorda, n plan social, psihosocial si individual acestor obiective, independent de importanta lor reala.
Convergenta dintre obiectivele organizatiei si cele care corespund vectorilor motivationali individuali si de grup: interese materiale si spirituale;
trebuinte legate de protectie si integrare sociala s.a..
Capacitatea organizatiei de a crea un cadru favorabil structurarii unor microgrupuri care sa sustina n plan informal valorile, normele si activitatile
specifice.
Concordanta dintre importanta statutelor din compartimentele de conducere, coordonare si control, pe de o parte, si competenta profesionala si sociala
a persoanelor care ocupa respectivele pozitii.
Gradul de identificare a membrilor cu organizatia din care fac parte si -mai ales - cu valorile pe care aceasta le promoveaza.
Performantele reale obtinute de organizatie n ndeplinirea obiectivelor sale.
Raporturile organizatiei cu alte diferite institutii ale sistemului social.
Procesele socioafecti2e . Dupa cum s-a aratat, personalul unei organizatii se structureaza functional
ca un grup secundar, format din mai multe grupuri primare, aflate n anumite raporturi de conexitate.
n consecinta, raporturile socioafective dintre membri se dezvolta n forme mult mai complexe dect
cele care au fost analizate la nivelul microgrupurilor sociale.
n primul rnd, vom decela o structura socioafectiva la nivelul microgrupurilor constituite formal
n cadrul diferitelor compartimente functionale de baza ale organizatiei; acestea sunt cele mai mici
unitati functionale (ateliere, birouri, laboratoare), n care membrii interactioneaza direct si constant la
realizarea unei sarcini comune si de regula n acelasi spatiu fizic. Prin intermediul metodelor
clasice, se poate stabili statutul sociometric al fiecarui membru, iar acesta se raporteaza la statutul
formal din structura autoritatii, sau la cel strict functional, derivat din structura activitatilor de realizare
a sarcinii (v. tabelul 7.1). Performantele, climatul psihosocial si nivelul de conflictualitate vor fi
determinate n cea mai mare masura de congruenta dintre aceste structuri, corelativ cu stilurile de
conducere practicate de liderii formali, la diferite niveluri ierarhice (48, 173).
n al doilea rnd, este necesara determinarea configuratiei sociometrice la nivelul grupului
secundar structurat la nivelul unor compartimente de rang superior: sectii, sectoare, servicii. Grupul
secundar rezulta n urma conexarii functionale a mai multe grupuri primare, prin intermediul unor
,puncte de articulatie" care, la rndul lor, sunt caracterizate prin "indicele de conexitate". Calitatile
profesionale si psihosociale ale zonelor de conexare dintre mai multe grupuri primare sunt cele ce vor
conditiona n mod esential performantele n cadrul respectivului compartiment. De subliniat faptul ca
nu este indicata determinarea directa a structurii preferentiale la nivelul grupului secundar, fara ca n
prealabil aceasta sa fie relevata la nivelul grupurilor primare constitutive. Procednd astfel, apar
unele distorsiuni care limiteaza sensibil utilitatea demersului de optimizare a structurilor si proceselor
psihosociale de grup.
Congruenta structurii socioafective a grupului n raport cu structura sarcinii constituie un concept operational de baza, pe care 1-am elaborat
pornind de la notiunea matematica de "distanta". Aceasta permite evaluarea riguroasa a gradului de asemanare dintre doua sau mai multe obiecte,
definite printr-o diagrama, graf sau matrice, nsa implica o relatie simetrica ntre obiectele comparate, ceea ce o face inutilizabila pentru
psihosociologie, unde exista totdeauna o prevalenla asimetrica a unei structuri sau proces asupra altora.
Notiunea de congruenta este fundamentata pornind de la acest principiu de asimetrie functionala a structurilor de grup, fiind definita astfel:
Fie o multime numarabila E = El, E2 ... En si doua grafuri A si B definite n E. Congruenta dintre A (structura relatiilor functionale) si B (structura
socioafectiva a grupului) este:
(1) CAB=Z
n
ij=1 ( aij . bij ) Unde, aij si bij sunt elementele matricelor asociate
grafurilor A si B, iar cij se defineste n functie de
elementele bij astfel:
aij = 0, cnd nu exista relatii functionale ntre ai si aj
= 1, cnd exista asemenea relatii functionale
bij = 0, relatii afective neutre ntre ai si aj
= 1, relatii pozitive, de atractie de la ai la aj;
= -l, relatii de respingere de la ai la aj ,
cij = 0, pentru bij = 1
= 1, pentru bij = 0
= 2, pentru bij = -1
S=
=
niJyijbaCAB1)(
Dupa cum se poate observa, Congruenta (C) poate lua valori ntre limitele 0 si 2m, unde ,m" este numarul total al relatiilor functionale din cadrul
grupului cercetat, n raport cu o anumita sarcina. Pentru a putea compara congruenta structurilor din grupuri de marimi diferite, sau implicnd un alt
numar de relatii functionale, este necesar sa normalizam relatia (1); astfel, vom obtine indicele de congruenta (c), care va permite o analiza comparativa
dintre doua sau mai multe grupuri, avnd chiar sarcini diferite. Deci: (2) c = 1 - CAB / 2m , cu valori ntre 0 si 1.
Procesele moti2ationale. n cadrul organizatiilor interfereaza si se conditioneaza reciproc trei
categorii de factori motivationali. a) factori specifici structurii motivationale individuale, cu valoare
infrastructurala, ntre care vom gasii trebuintele, motivele, interesele si aspiratiile care-i sunt specifice
unei persoane, formate n ontogeneza, n afara respectivului cadru organizational; b) factori
motivationali de grup, generati si modelati prin intermediul proceselor psihosociale de grup, si care se
manifesta exclusiv n acest cadru; c) factori motivationali generati exclusiv ca urmare a apartenentei
la o anumita organizatie, cu o valoare suprastructurala n raport cu celelalte doua categorii, pe care le
influenteaza selectiv, n functie de pozitia ocupata la un moment dat n cadrul sistemului.
Este evident faptul ca fiecare persoana vine n cadrul unei organizatii cu o structura
motivationala proprie, dar care se adapteaza si se ajusteaza n contextul interactiunilor grupale. Are
loc o polarizare si o vectorizare a factorilor motivationali individuali pe criterii de convergenta,
complementaritate sau chiar divergenta, nsa pe fondul unei interdependente si stabilitati relative care
ne ndrituiesc sa vorbim de o structura motivationala grupala. Pe masura ce organizatia se
maturizeaza, aceasta structura integreaza noi elemente care tin de caracteristicile generale ale
sistemului si de pozitia pe care o ocupa n raport cu alte organizatii si institutii sociale. Dealtfel, nu
este posibila ntelegerea modului de functionare a grupurilor primare si secundare subiacente
organizatiilor fara a lua n considerare articularea si atmonizarea factorilor motivationali individuali n
cadrul unei structuri globale, context n care sistemul si ndeplineste una dintre principalele sale
functii: satisfacerea diferentiata a trebuintelor membrilor sai. Mai mult, observatiile noastre arata ca
momentul constituirii structurii motivationale precede ntr-o oarecare masura nchegarea structurilor
de autoritate si a celor afective, n raport cu care joaca rolul unei infrastructuri, alaturi de structura
sarcinii. Totusi, subliniem faptul ca nu putem vorbi dect n termeni destul de relativi despre o
anumita prioritate n constituirea structurilor psihosociale din cadrul organizatiilor, intercondilionarile si
interdependentele dintre acestea fiind foarte strnse.
Corelativ vectorilor motivationali se manifesta si atitudinile interpersonale, cele fata de activitate
si organizatie ca ntreg, astfel ca -odata cu maturizarea sistemului - se poate vorbi de o structura
motivational-atitudinala care exprima cu mare fidelitate raporturile intra si intergrupale, capacitatea
sarcinii de a polariza eforturile membrilor, functionalitatea sistemului de conducere, coeziunea
organizationala, potentialitatea de conflict intern s.a. n consecinta, structura motivational-atitudinala
va detine o pondere considerabila n dinamica grupurilor componente si a organizatiei ca ntreg.
Determinarea structurii motivational-atitudinale din cadrul unei organizatii implica o metodologie relativ complexa. Pornind de la o
analiza detaliata a determinatiilor n cmpul carora functioneaza organizatia, se stabileste o lista de factori motivationali potentiali, care
se refera la urmatoarele aspecte: caracteristicile sarcinii, conditiile fizice si materiale ale activitatii, stilul de conducere, calitatea
raporturilor umane, recunoasterea meritelor, posibilitati de promovare, remuneratie, siguranta locului de munca, receptivitatea la
creatie, flexibilitatea administrativa, sanctiuni si recompense s.a. Stabilirea repertoriului de factori motivationali este corelativa cu
estimarea ponderii teoretice pe care acestia o au n contextul unei optime functionari a organizatiei. Pe aceasta baza, se elaboreaza un
chestionar, n care se solicita ordonarea listei dupa importanta pe care membrii o acorda fiecarui factor; prelucrarea rezultatelor, dupa
frecventa, se face la nivelul grupurilor, sectiilor si sectoarelor. n a doua etapa, se solicita o apreciere a masurii n care fiecare factor
motivational este satisfacut la un moment dat, si care este expectatia privind situatia n viitor. Prin cumularea si interpretarea acestor
rezultate se obtine o imagine de mare finete a structurilor motivationale care actioneaza la nivelul fiecarui compartiment, imagine
indispensabila pentru orice demers diagnostic, prognostic sau corectiv n ceea ce priveste performantele sau functionalitatea generala
a organizatiilor ( 48,169 ).
Procesele participati2-a!iologice. Dupa cum s-a aratat, constituirea organizatiei ca sistem dinamic
presupune o succesiune de etape, o dezvoltare progresiva a structurilor psihosociale subiacente, n
contextul interactiunii continue cu mediul social extern si sub imperativele obiectivelor constitutive (a
sarcinilor care dau ratiunea de a fi respectivei organizatii). Aceasta complexa procesualitate se
desfasoara n doua planuri distincte, nsa interdependerite: un prim plan, care evidentiaza evolutia
sistemului organizational n ansamblu, si un al doilea plan, care evidentiaza procesul integrarii
individuale a membrilor n cadrul sistemului organizational aflat pe o anumita treapta a evolutiei sale.
Cercetarile experimentale arata ca att microgrupurile considerate izolat, ct si organizatiile care
includ grupuri primare si secundare parcurg n evolutia proceselor integrative mai multe etape. Astfel,
dupa opinia lui Th.M. Mills, dinamica integrarii si participarii la viata de grup implica cinci niveluri
calitativ distincte, nsa interdependerite functional (l50):
(1) Nivelul comportamental: presupune constituirea spontana si progresiva a unui sistem de
interactiuni, n care fiecare membru participant desfasoara un rol strict comportamental-actional,
derivat din natura sarcinii asumate sau care este impusa grupului spre rezolvare.
(2) Nivelul emotional: implica aparitia si manifestarea unor emotii si sentimente de grup, pe fondul
interactiunilor comportamentale. Starile afective se structureaza att n raport cu ceilalti membrii, ct
si n ceea ce priveste obiectivele activitatii, conditiile desfasurarii acesteia, rezultatele obtinute sau
evenimentele care pot aparea n acest context:
(3) Nivelul normativ: cuprinde un ansamblu organizat de reprezentari, idei si reguli, larg mpartasite
de catre membri, despre tot ceea ce constituie aspecte ale vietii de grup si organizatie (ce trebuie
facut, cum trebuie reactionat n anumite mprejurari, ce norme trebuie sa regleze raporturile
interpersonale si activitatile comune, criteriile de acordare a recompenselor si sanctiunilor,
sentimentele care sunt considerate firesti fata de situatii, evenimente, persoane, alte grupuri sau
organizatii etc.).
(4) Nivelul teleologic: presupune aparitia si adoptarea unui set de reprezentari si idei despre ceea ce
constituie obiectivele si scopurile fundamentale ale grupurilor si organizatiei de apartenenta, precum
si despre modul cum aceste obiective trebuie ndeplinite pentru a justifica existenta, afirmarea si
recunoasterea publica a respectivelor structuri sociale.
(5) Nivelul axiologic: consta dintr-un set de interpretari despre ceea ce este grupul sau organizatia,
despre ceea ce ar fi de dorit sa devina, si despre ceea ce ar trebui facut pentru a se atinge acest
ideal valoric; este vorba de o ,interpretare axiologica" a ceea ce reprezinta organizatia ntr-un anumit
cmp semnificativ de repere, modele si valori sociale.
Din perspectiva acestui modul, o integrare participativa (si nu una pur formala), presupune
dezvoltarea progresiva a unui sistem de relatii interpersonale, intra- si inter-grupale care sa cuprinda
ntr-o maniera ascendenta comportamente, sentimente, norme, formulari de scopuri si valori la care
acestea sa se raporteze. De fapt, este vorba de o identificare progresiva cu organizatia, cu scopurile
si valorile sale, prin considerarea dezvoltarii si afirmarii personale ca fiind neconditionat legate de
recunoasterea si ascendenta organizatiei n plan social si cultural. Fiecare dintre procesele
psihosociale specifice fiecarui nivel determina aparitia unor structuri specifice, de compartamente,
sentimente, norme, scopuri si valori, a caror configuratie se constituie ca un indicator asupra treptei
de evolutie si maturizare pe care se afla respectiva organizatie. ntr-adevar, s-a putut constata prin
experimente si observatii directe ca n cadrul unor grupuri sau organizatii imature sau n faza
incipienta de constituire, cu obiective incerte, fara traditie si prestigiu social, predomina structurile
participative de ordin comportamental si afectiv; n timp ce organizatiile cu obiective clare,
circumscrise valoric, si cu un nalt prestigiu social, dezvolta foarte rapid structuri participative de nivel
nalt (normative, teleologice si axiologice).
Determinarea experimentala a nivelului de dezvoltare a structurilor participativ-axiologice, att la
nivelul unor compartimente, ct si la acela al ntregii organizatii, poate constitui un instrument eficient
prin care sa se identifice disfunctionalitatile sistemului; totodata, printr-o asemenea analiza, se pot
obtine sugestii privind strategiile prin care se poate asigura dezvoltarea sistemului organizational si
cresterea performantelor sale materiale si sociale.
Pentru a fundamenta strategiile unor asemenea interventii optimizatoare este necesara
elaborarea unui modul general, care sa evidentieze interactiunile dintre procesele si structurile
psihosociale mentionate anterior.
'. Conducerea organizatiilor
ntelese cel mai adesea ca sisteme sociale cu caracter axiologic si teleologic, deci care presupun
finalizari acreditate valoric, prin chiar aceasta organizatiile implica totdeauna o componenta
functionala si structurala esentiala, si anume conducerea. n sensul cel mai general, conducerea
consta dintr-un ansamblu de relatii sociale specifice, implicnd procesele psihosociale de autoritate,
putere, comunicare si influenta, prin care se asigura coordonarea si finalizarea actiunilor umane. ntr-
un sens mai restrns, conceptul de conducere are doua acceptii principale: prima se refera la
subsistemul tehnic care asigura functionarea unei institutii, organizatii sau grup n situatii sociale
determinate; cealalta semnifica activitatile care se desfasoara n cadrul respectivul subsistem pentru
realizarea acestui obiectiv fundamental.
Definire si caracterizare generalaT functiile conducerii
Din perspectiva psihosociala, prin conducere se ntelege un ansamblu de activitati, procese si functii,
constnd din informare, organizare, planificare, coordonare si control, fundamentate pe acte de
decizie, prin care se asigura functionarea precisa, coerenta, operativa si eficienta a diferitelor structuri
sociale: institutii, organizatii si grupuri umane.
Fiind vorba de un subsistem care se dezvolta spontan sau intentional n cadrul oricarui sistem
social, conducerea se prezinta sub doua aspecte complementare: a) un aspect structural, care
evidentiaza elementele ansamblului (membrii si compartimentele) implicate n actul de conducere,
pozitia lor in cadrul sistemului si relatiile dintre ele; b) un aspect functional, care releva rolul fiecarui
element al subsistemului n actul de conducere ca atare (luarea deciziilor, coordonarea, controlul
activitatilor s.a.). n cadrul organizatiilor formale, structura compartimentului de conducere este fixata
prin organigrama, mpreuna cu functiile care revin fiecarui pozitii; nsa, si n acest caz, apar elemente
de ordin informal, care augmenteaza, complementeaza sau paraziteaza activitatea de conducere, pe
fondul aparitiei unor procese si fenomene psihosociale deosebit de interesante, legate de raporturile
care se creeaza ntre sistemele de autoritate si putere, pe de o parte, si dintre formal si informal, pe
de alta parte. n cazul organizatiilor informale, subsistemul de conducere apare si se dezvolta relativ
spontan, n jurul unui nucleu de membri deosebit de activi (liderul carismatic, persoanele cu cel mai
nalt prestigiu profesional si social, grupul de initiativa etc.); aici se va manifesta tendinta oficializarii si
formalizarii progresive a structurii astfel create, pe fondul unor procese psihosociale care depasesc
de regula cadrul strict al organizatiei respective.
Din punct de vedere structural, cele mai importante caracteristici ale sistemului de conducere
sunt urmatoarele:
(a) numarul de persoane implicate n activitatii de conducere, asa cum au fost definite mai sus
(decizie, coordonare, control s.a.);
(b) dispunerea pe niveluri ierarhice si pe compartimente a respectivelor persoane, cu specificarea
relatiilor dintre ele;
(c) diferentierea pe compartimente distincte a activitatilor specifice conducerii: luarea deciziilor,
planificarea activitatilor, efectuarea controlului s.a.
n functie de natura organizatiei, specificul obiectivelor pe care le are de ndeplinit si conditiile n
care se desfasoara activitatea exista o proportie optima a dimensiunii aparatului de conducere, care
n nici un caz nu trebuie sa depaseasca 5-10 % din totalul personalului. Un aparat de conducere prea
numeros devine disfunctional datorita suprapunerii inevitabile a atributiunilor, diminuarea raspunderii
personale, dificultatilor de coordonare interna; n aceasta situatie, la nivelul restului organizatiei se
creeaza un sentiment de presiune birocratica nejustificata, de control excesiv si inechitate n
distribuirea eforturilor, ceea ce poate afecta serios climatul psihosocial, relatiile interpersonale si
performantele profesionale. n cazul unui aparat de conducere subdimensionat, exista riscul
suprancarcarii acestuia, pe fondul aparitiei unor zone de activitate care scapa controlului si a
manifestarii unor compartimente arbitrare la anumite niveluri ierarhice; n rndul membrilor
organizatiei exista tendinta aparitiei unui sentiment de insecuritate, dezimplicare si insatisfactie.
5unctiile conducerii. Aparatul de conducere ndeplineste att o serie de functii specifice, legate
nemijlocit de activitatile prin care se ndeplinesc obiectivele generale ale organizatiei (organizare,
planificare, coordonare, control), ct si o serie de functii nespecifice, colaterale activitatilor de baza,
dar pe care le sustin n mod indirect, n special prin intermediul unor procese psihosociale pe care le
genereaza (reprezentare, dezvoltare, motivare). Toate acestea au nsa un element comun,
fundamental pentru orice activitate de conducere: luarea deciziilor.
;rganizarea constituie una dintre functiile principale ale conducerii, care fundamenteaza att
constituirea sistemului organizational ca atare, ct si cadrul necesar exercitarii celorlalte functii si
activitati. Organizarea presupune o activitate complexa, implicnd urmatoarele aspecte:
(1) stabilirea coordonatelor formale ale sistemului, a cadrului general n care va functiona si a
suportului normativ necesar desfasurarii activitatii;
(2) delimitarea compartimentelor functionale (sectoare, sectii, ateliere,) si precizarea sarcinilor
acestora, rezultate din defalcarea obiectivului general; se stabileste sistemul de legaturi functionale
dintre compartimente, n concordanta cu tehnologiile folosite si resursele disponibile;
(3) distribuirea responsabilitatilor, resurselor financiare, informationale, umane si materiale ,
stabilindu-se totodata normele generale de folosire si criteriile de performanta n utilizarea resurselor
pentru fiecare compartiment;
(4) configurarea retelelor de transmitere a informatiilor, a sistemului de evidenta, codificare si utilizare
a datelor, pe orizontala si pe verticala; (5) asigurarea coerentei logice si functionale a ntregului
ansamblu, prin raportarea sa att la conditiile concrete n care se desfasoara activitatile, ct si la
sistemul de relatii extraorganizationale n care este implicat.
Demersul organizatoric presupune abordarea interdisciplinara a unei game largi de probleme de
ordin tehnologic, psihosocial, informational, financiar si material. n consecinta, un bun organizator
trebuie sa posede calitati psihice si profesionale cu totul deosebite, n principal de ordin intelectual:
gndire sintetica si analitica; imaginatie creatoare si spirit practic-aplicativ; logica riguroasa si intuitie
profunda; consecventa strategica si flexibilitate tactica.
Dupa cum se observa, aceste calitati au un accentuat caracter polar sau complementar, foarte
greu de ntrunit la o singura persoana. Acest fapt explica de ce organizatorii cu adevarat buni sunt
personalitati de exceptie, un fel de ,rara avis" n cmpul vietii sociale.
O buna activitate organizatorica se bazeaza pe cteva principii fundamentale, dar a caror
pondere poate sa varieze ntre anumite limite, n functie de natura organizatiei, importanta si
semnificatia sociala a obiectivelor sale, conditiile concrete n care activeaza - conditii de ordin politic,
social, cultural, economic sau fizic, nivelul de instruire si calificare a membrilor s.a.:
(1) Principiul orientarii prioritare pe sarcina: pentru a-si putea mentine stabilitatea functionala si
permanenta n timp, organizatia trebuie construita pornind de la obiective precis formulate si de la
activitatile pe care le implica realizarea acestora. nsa, respectarea neconditionata a principiului
,functionalizarii" (Scanlan, 1973), conform caruia obiectivele au prioritate absoluta n raport cu
persoanele si grupurile, necesita n mod necesar o corectie: aceste obiective si activitati sunt
realizate cu oameni, iar n multiplele conexiuni ale vietii sociale respectivele ,produse" ale activitatii
organizationale au nemijlocit o semnificatie psihosociala si socioculturala. n consecinta, functionarea
n sine a unei organizatii, pe criterii exclusive de performanta tehnica, nu poate sa prevaleze
neconditionat asupra implicatiilor psihosociale ale acestei functionari.
(2) Principiul coerentei si completitudinii cadrului normativ: pentru asigurarea unei functionalitati
optime a sistemului organizational este necesara elaborarea unui cadru normativ coerent din punct
de vedere logic si cu un grad de extensiune care sa acopere toate compartimentele structurale si
functionale. Contradictiile prevederilor normative, precum si incompletitudinea lor creeaza premisele
unor serioase disfunctionalitati, conflicte si insatisfactii n rndul personalului, poate acestea ducnd
n mod necesar la scaderea performantelor.
(3) Principiul complementaritatii functionale: sarcinile si atributiile diferitelor compartimente trebuie sa
aiba un caracter complementar, evitndu-se att suprapunerile ct si hiatusurile. Singura exceptie se
refera la compartimentele de control, unde sistemul de verificare ncrucisata se poate dovedii foarte
eficient n anumite mprejurari.
(4) Principiul feed-back-ului: ntre toate nivelurile ierarhice , precum si ntre compartimentele
adiacente trebuie sa existe un sistem de conexiuni inverse, care sa permita o informare prompta
asupra efectelor deciziilor, masurilor si actiunilor ntreprinse. n lipsa legaturilor de feed-back nu se
poate realiza o corectie operativa a erorilor, sau nu se pot adapta actiunile la particularitatile unor
situatii concrete, cu cele mai drastice consecinte asupra performantelor si evolutiei generale a
sistemului.
Planificarea este o functie adiacenta aceleia de organizare, prin care se asigura esalonarea n timp
a actiunilor, eforturilor si resurselor, astfel nct obiectivele urmarite sa fie realizate ntr-un moment de
maxima oportunitate, cu costuri materiale si umane minime, n concordanta si cu o serie de exigente
extraorganizationale. Planificarea conditioneaza n cea mai mare masura eficienta activitatilor interne,
nsa si calitatea raporturilor cu alte organizatii sau institutii conexe, costurile profesionale, financiare,
umane si materiale fiind direct conditionate de calitatea activitatii de coordonare. Pentru aceasta sunt
necesare o serie de calitati, n primul rnd de natura tehnico-organizatorica: cunoasterea ntregului
flux tehnologic si a conditiilor pe care le solicita realizarea fiecarui secvente; o profunda gndire
concret-analitica corelata cu un accentuat spirit pragmatic s.a..
Coordonarea este functia prin care se asigura sincronizarea activitatilor, adecvarea reciproca a
obiectivelor si actiunilor fiecarui compartiment, precum si adaptarea dinamica a eforturilor
profesionale pentru realizarea cu maxima eficienta a sarcinilor organizatiei. De multe ori, activitatea
de coordonare se cupleaza n mod firesc cu cea de planificare si control, aceasta fiind de fapt fatete
complementare ale actului de conducere. O buna activitate de coordonare presupune o exacta
cunoastere a caracteristicilor obiectivului ce urmeaza a fi realizat, a tehnologiilor folosite si a
resurselor disponibile, pe fondul unor aptitudini psihosociale ale liderului care sa faciliteze raporturile
interpersonale.
Controlul reprezinta una dintre cele mai importante functii ale conducerii, complementara aceleia de
organizare, prin care se asigura respectarea cadrului normativ intern si extern, tehnologiile prescrise,
termenele de realizare si caracteristicile tehnice ale produselor activitatii. Controlul trebuie nteles si
proiectat ca o activitate de feed-back, prin care se adecveaza activitatile la obiectivele vizate, se
corecteaza erorile si disfunctionalitatile n fazele lor primare de manifestare si se asigura respectarea
legalitatii.
Principala dimensiune a acestei functii este data de intervalul de control, prin care se ntelege
numarul de persoane, compartimente si activitati pe care le poate controla si coordona n mod
eficient un conducator. Marimea intervalului de control afecteaza direct configuratia structurala a
organizatiei: un interval mic implica o piramida nalta, cu mai multe niveluri ierarhice si mai multe
compartimente functionale, n timp ce un interval mare induce o forma piramidala mai plata, cu mai
putine niveluri ierarhice si compartimente. Evident, aceste diferente se vor regasi si la nivelul
cheltuielilor financiare si de personal, ceea ce impune o corecta evaluare a dimensiunii optime a
intervalului de control pentru fiecare situatie n parte. Valoarea optima a acestui parametru este
determinata de tipul organizatiei, structura sa interna, caracteristicile obiectivelor de realizat si
trasaturile generale ale situatiei sociale si profesionale n care actioneaza organizatia. n general, un
interval mic de control faciliteaza o urmarire detaliata, continua si eficienta a activitatii subordonatilor,
nsa poate genera la nivelul acestora un sentiment de insatisfactie datorita limitarii libertatii, initiativei
si responsabilitatii personale. Pe acest fond, scaderea motivatiei si implicarii individuale poate
determina reducerea performantelor, desi costurile sunt mai mari. Un interval de control mare poate
determina fie o suprasolicitare a conducatorului, fie o activitate mai superficiala din partea acestuia,
fie tendinta de a delega subordonatii cu o mai mare autoritate si responsabilitate. nsa, daca Controlul
va fi exercitat preponderent asupra unor puncte nodale sau critice ale activitatilor, initiativa, implicarea
si motivatia superioara a subordonatilor pot compensa eventualele efecte negative aparute n acest
context (220, 223).
4eprezentarea este o functie care se manifesta n plan extern, n contextul relatiilor cu alte grupuri,
organizatii si institutii, dar si n raport cu opinia publica si persoane semnificative, considerate
separat. Prin conducator organizatia se personalizeaza: reprezentativitatea, ,vizibilitatea sociala",
carisma, inteligenta sau competenta socioprofesionala a acestuia devenind cel mai adesea ,marca"
sau simbol pentru ntregul sistem pe care l reprezinta. Fenomenul se manifesta si n sens invers: o
organizatie cu un nalt prestigiu, cstigat n timp prin performanta, traditie, natura speciala a
activitatilor pe care le desfasoara s.a., transfera asupra conducatorilor sai o ,aura sociala" care -de
multe ori- nu are o legatura directa cu acele calitati personale care sunt presupuse pentru o
asemenea functie.
#entinerea si dez2oltarea organizatiei revine ca o atributie implicita pentru conducator, ca o conditie
de baza pentru ndeplinirea obiectivelor asumate. La tendinta ,naturala" a oricarui sistem
organizational de a-si preciza din ce n ce mai riguros limitele, paralel cu extinderea acestora, se
adauga o alta tendinta, vizibila la nivelul activitatilor explicite desfasurate de conducere, prin care se
vizeaza aceleasi obiective, ca o modalitate de legitimare superioara a pozitiilor ocupate, dar si pentru
obtinerea de mai multa putere. Asigurarea coerentei organizationale, cresterea reprezentativitatii
sociale, obtinerea unor performante superioare, largirea zonelor de autoritate si a atributiilor,
cresterea numerica, motivarea superioara a membrilor s.a., sunt mijloacele cele mai folosite de
conducere pentru consolidarea si dezvoltarea organizatiei pe care o reprezinta. n acest domeniu,
inteligenta sociala a conducatorului poate avea un rol mai mare dect simpla sa competenta
profesionala sau travaliul depus n activitate.
#oti2area diferentiata a membrilor este o functie corelativa aceleia de mentinere si dezvoltare a
organizatiei, si care revine conducerii ca o conditie de baza pentru ndeplinirea tuturor obiectivelor
explicite sau implicite ale acesteia. Conform unui cunoscut principiu al psihologiei, nu exista dect o
singura modalitate cu adevarat eficienta de a determina pe cineva sa faca bine un lucru: si anume,
sa-1 faci sa doreasca sa faca acel lucru; cu alte cuvinte, sa-1 motivezi n asa fel nct interesele sale
sa fie convergente sau complementare cu cele ale organizatiei din care face poate. Numeroase
cercetari experimentale evidentiaza o corelatie foarte nalta ntre nivelul de motivatie pozitiva a
membrilor unor grupuri sau organizatii, pe de o poate, si performantele profesionale, comportamentul
prosocial, climatul psihosocial, nivelul superior de creativitate si gradul de implicare sociala, pe de
alta poate (48, 147). Pentru ndeplinirea la un nivel superior a acestei functii sunt necesare calitati
personale cu totul deosebite, corelate cu o pregatire psihosociala corespunzatoare. Sensibilitatea
pentru problemele umane, inteligenta sociala, pragmatismul, spiritul de echitate si deschiderea sunt
numai cteva dintre acestea.
Decizia reprezinta componenta esentiala si indispensabila a oricarei activitati de conducere, prin care
se fundamenteaza exercitarea tuturor celorlalte functii mentionate mai sus. Definita n cadrul stiintelor
actiunii, n zona de interferenta dintre politologie, economie, psihosociologie, teoria jocurilor si
praxiologie, teoria deciziei are implicatii majore n toate domeniile vietii sociale, ceea ce impune o
tratare distincta a acestei problematici.
Decizia 1n acti2itatea de conducere
Prin decizie se ntelege o activitate intelectuala prin care un actor social (persoana, grup, organizatie
sau institutie) alege dintre mai multe solutii ale unei probleme cu care se confrunta, pe aceea care
pare cea mai avantajoasa n mprejurarile date. Din punct de vedere psihologic, actul deciziei implica
att o componenta logic-rationala, ct si una practic-intuitiva, componente care interactioneaza subtil,
pe fondul creat de unele trasaturi de personalitate: independenta, luciditate, capacitatea de asumare
a riscului, impulsivitate s.a.
Pentru explicarea mecanismului de elaborare a deciziei s-au dezvoltat mai multe teorii. Una, de
inspiratie economica, presupune o deplina rationalitate n adoptarea unei decizii, pe baza
urmatoarelor elemente: a) existenta unui actor social (decident) strict rational, care are formulat un
set de preferinte riguros ierarhizate; b) posedarea unor informatii complete asupra situatiei
problematice care solicita adoptarea unei decizii; c) constientizarea tuturor solutiilor posibile si a
consecintelor probabile pentru fiecare solutie adoptata; d) delimitarea clara dintre mijloace si scopuri,
e) alegerea unei solutii optime, pe baza criteriului de eficienta (raportul dintre costuri, avantaje si
dezavantaje). n acest context, decizia este rezultatul necesar al unui riguros rationament logic, n
care incertitudinea nu-si are locul, dect eventual sub forma unui coeficient de probabilitate privind
aparitia unor factori aleatori. Criticile acestei teorii pornesc de la constatarea ca rareori ntlnim o
situatie concreta care sa ntruneasca aceste conditii. Comportamentul decidentului implica si
componente afective si intuitive, iar preferintele sale nu sunt clar configurate ntr-o structura ierarhica;
informatia pe care o detine este cel mai adesea incompleta sau ambigua; mai ales n situatii de criza,
decidentul nu poate constientiza cu claritate poate solutiile posibile si consecintele acestora;
avantajele si dezavantajele unei optiuni sunt adesea relative, depinznd de o multime de factori
conjuncturali.
A doua teorie pe care o aducem n discutie este de inspiratie psihosociala, si corespunde ntr-o
mai mare masura situatiilor ntlnite n practica sociala. n aceasta viziune, decizia este considerata
un proces social desfasurat n timp, la care participa mai multi actori, relativ autonomi unui fata de
celalalt, nsa legati strategic ntre ei Actorii care participa direct sau indirect la actul de decizie
urmaresc cel mai adesea obiective diferite, chiar contradictorii si cu un anumit grad de ambiguitate;
cunoasterea si informatia de care dispun sunt imperfecte, iar actiunea lor se desfasoara n conditii de
incertitudine persistenta. n acest conditii, dupa cum argumenteaza o serie de cercetatori, printre care
si H.A. Simon (136; 137), se recurge la o strategie decizionala simplificata, prin care se adopta prima
solulie care este apreciata ca satisfacatoare. Criteriul unei stricte rationalitati lasa loc unuia de
,oportunitate rezonabila", la care decidentul adera si prin anumite elemente intuitiv-emotionale, sau
chiar irationale.
Cibernetica sistemelor sociale a evidentiat si existenta unui mecanisme nondecizionale de
alegere a unei solutii la o situatie problematica. n acest caz, are loc o experimentare spontana, mai
mult sau mai putin ntmplatoare, a unei serii de solutii, care vor satisface n grade diferite
necesitatile actorului social, necesitati adesea destul de vag conturate; solutiile cele mai
satisfacatoare sunt ntarite n timp si conservate, iar cele nesatisfacatoare sunt eliminate.
Procesul de luare a deciziilor implica o succesiune de momente distincte, cu ponderi si
semnificatii care variaza n functie de o serie de factori psihoindividuali, psihosociali, organizationali si
conjuncturali.
(1) Formularea problemei. Dupa cum s-a aratat, orice decizie se ia numai ntr-o situatie problematica
n care exista mai multe solutii potential convenabile care trebuie evaluate si comparate; formularea
precisa a problemei echivaleaza cu circumscrierea cmpului virtual n care trebuie cautata solutia. Se
poate aprecia ca ntr-o proportie de 50-60 %, deciziile gresite si au originea ntr-o necorespunzatoare
formulare a situatiei problematice care se impune rezolvata.
(2) Explorarea posibilului actional si relevarea solutiilor alternative. n functie de caracteristicile
situatiei problematice, de pozitia si capacitatile actorului social si de circumstantele n care acesta
actioneaza se delimiteaza spatiul potential de actiune. n mod evident, cmpul situatiei problematice
va fi structurat pe mai multe zone: o zona a solutiilor imposibile din punct de vedere tehnic, material
sau social; o zona a solutiilor posibile, dar inacceptabile din punct de vedere subiectiv n respectivul
context; cea de a treia zona va fi a solutiilor posibile si acceptabile, nsa cu grade diferite de adecvare
la necesitatile si exigentele decidentului. Limitele dintre cele trei zone sunt destul de relative, ele
putndu-se modifica pe masura ce situatia evolueaza n urma unor actiuni n desfasurare nsa, pentru
o analiza diagnostica si prognostica a capacitatii decizionale a unui actor, este foarte important sa se
cunoasca modul cum acesta delimiteaza (cel mai adesea implicit) cmpul situatiei problematice.
Odata cu delimitarea zonei posibilului actional, se formuleaza si solutiile alternative, apte de a fi luate
n discutie pentru rezolvarea situatiei problematice.
(3) Analiza, evaluarea si ierarhizarea solutiilor alternative. Solutiile posibile, acceptabile din
perspectiva decidentului, sunt supuse unei analize comparative, n urma careia sunt ierarhizate pe
criterii de costuri, avantaje, dezavantaje, adecvare la situatia actuala si la cea de perspectiva,
compatibilitatea cu alte actiuni n curs de desfasurare sau planificate pentru viitor, efectele secundare
pe care le pot genera etc. Este un moment de mare dificultate, care solicita major ntreaga
personalitate a decidentului; datorita acestui fapt, se recomanda insistent ca n aceasta faza sa fie
antrenati experti din mai multe domenii, care sa ofere criterii clare de ierarhizare a solutiilor posibile.
(4) Luarea deciziei. Este momentul cnd decidentul opteaza pentru una dintre solutiile alternative,
orientndu-se univoc pe directia variantei rezolutive alese. Este esential ca n urma luarii deciziei,
conducatorul sa adopte o pozitie ferma, plina de ncredere, eliminnd metodologic toate incertitudinile
specifice fazelor anterioare, fara a-si anula nsa spiritul critic n ceea ce priveste urmarirea efectelor
solutiei adoptate; luarea deciziei echivaleaza cu asumarea neechivoca a responsabilitatii pentru
solutia adoptata.
(5) O data cu luarea deciziei se trece la implementarea acesteia prin masuri organizatorice, de
planificare, coordonare si control, adecvare situatiei problematice, mprejurarilor concrete si solutiei
rezolutive adoptate.
(6) Evaluarea postdecizionala. Consta dintr-o analiza critica a rezultatelor si efectelor obtinute n
urma implementarii deciziei, printr-o raportare
continua la obiectivele urmarite, costurile solicitate si perspectivele deschise.
n cadrul organizatiilor se iau decizii de o mare varietate, n functie de nivelul ierarhic la care se
adopta, natura problemei care se impune a fi rezolvata, raporturile cu alte sisteme sociale externe
s.a. n primul rnd trebuie facuta distinctia ntre deciziile strategice, care se refera la problemele
esentiale pe care le ridica functionarea unei organizatii si modalitatile generale de ndeplinire a
obiectivelor sale, si deciziile tactice, cu referinta la problemele secundare sau conjuncturale, pe care
le ridica activitatile diferitelor compartimente ale organizatiei. Deciziile strategice formuleaza directii
rezolutive formulate n cmpul unor situatii foarte generale, n timp ce cele deciziile tactice ofera
solutii concrete la probleme concrete. n primul caz, mai important este modul cum se formuleaza
ntrebarile prin care circumscriem o situatie problematica, n timp ce n al doilea caz conteaza
adecvarea unei solutii concrete la o situatie problematica conjuncturala.
Datorita impactului sau asupra unor categorii largi din personalul organizatiilor, activitatea
decizionala implica cteva aspecte psihosociale deosebite: legitimitatea, consensualitatea si
participarea.
Jegitimitatea reflecta gradul de recunoastere formala a pozitiei si atributiilor celui care ia decizia de
catre restul membrilor grupului. Pozitia ocupata n structura ierarhica, relatiile cu nivelele ierarhice
superioare, gradul de instruire, performantele profesionale, statutul social extraorganizational,
succesele personale s.a. sunt factori care conditioneaza legitimitatea autoritatii care adopta o decizie.
Deseori, se pot ivi situatii n care se manifesta discordanta ntre legitimitatea recunoscuta a persoanei
care ocupa o anumita pozitie si sentimentul de legitimitate n raport cu o anumita decizie adoptata de
respectiva persoana. O legitimitate redusa afecteaza consensualitatea colectivului si capacitatea de
polarizare a eforturilor n vederea implementarii deciziei.
Consensualitatea exprima gradul de convergenta a opiniilor colectivului asupra corectitudinii si
adecvarii deciziei la situatia problematica. Aceasta depinde de masura n care membrii sunt informati
asupra urmatoarelor aspecte: caracteristicile situatiei problematice; resursele disponibile; conditiile n
care se actioneaza; scopurile urmarite pentru fiecare etapa de implementare a deciziei, motivatia
alegerii unei anumite variante rezolutive s.a. ntre legitimitate si consensualitate nu exista o corelatie
directa, putnd ntlni situatii n care decizia este considerata legitima, dar nu ntruneste adeziunea
membrilor.
Participarea releva gradul de implicare a membrilor fara functii de conducere n activitatea de luare
a deciziilor. Un nivel superior de participare determina o serie de efecte pozitive: a) ncurajeaza
identificarea membrilor cu organizatia si obiectivele sale; b) mbunatatesc sensibil relatiile
interpersonale, n special ntre persoane aflate n planuri ierarhice diferite; c) satisface trebuintele de
afirmare si recunoastere sociala, dar si pe cele de securitate; d) determina cresterea satisfactiei
pentru activitatea desfasurata; e) induce o crestere a gradului de responsabilitate a membrilor pentru
destinul organizatiei careia i apartin. Dezvoltarea sistemelor participative de luare a deciziilor
presupune o informare superioara a membrilor, actiuni persuasive sustinute asupra acestora, precum
si racordarea vectorilor motivationali individuali si de grup la particularitatile activitatilor de
implementare a deciziilor (206, 244).
*tilul organizational de conducere
Din perspectiva unei conceptii functionaliste, organizatiile sunt sisteme sociale orientate spre
performanta: performanta tehnica, n ceea ce priveste realizarea eficienta a unor obiective specifice
prin care se legitimeaza formal; performanla sociala, constnd din capacitatea lor de a dezvolta
raporturi sociale pozitive si de a se constitui ca nuclee de integrare sociala, aceasta constituind un
obiectiv implicit al fiecarei organizatii. Dupa cum s-a demonstrat, factorul esential care conditioneaza
performanta l constituie sistemul de conducere, a carei expresie exterioara este data de stilul de
conducere practicat de lider.
Problematica stilului organizational de conducere este complementara aceleia prezenta la nivelul
microgrupurilor (v. cap. 6.3.), nsa cu cteva particularitati care trebuie mentionate: a) n plan
organizational, stilul de conducere se structureaza si se manifesta preponderent la nivelul unor
grupuri secundare, definite n principal prin modalitatile de conexare a grupurilor primare care le
compun. n acest context, ponderea unor fenomene psihosociale adiacente si a unor factori
determinanti ai stilului de conducere este diferita fata de situatiile ntlnite la nivelul microgrupurilor
considerate ca sisteme cvasiindependente. b) Factorii tinnd de pozitia n cadrul structurii generale a
societatii, de sistemul de relatii interorganizationale si institutionale n care este implicata organizatia,
precum si de cadrul formal-normativ n care actioneaza au o pondere mult mai mare n structurarea
stilului de conducere la nivel organizational, comparativ cu situatiile ntlnite la nivel microgrupal,
unde factorii psihoindividuali si interpersonaai sunt cu mult mai semnificativi.
Aceste particularitati ale contextului organizational impun un model extins asupra structurii stilului
de conducere, bazat si pe cantitatea considerabila de informatie existenta n legatura cu aceasta
tema (48, 82; 220, 309). Conform acestui model, profilul comportamentului de conducere al liderului
unei organizatii poate fi definit pe trei dimensiuni principale:
(1). Resursele pe care se sprijina. Evidentiaza natura suportului pe care un conducator si cladeste si
si legitimeaza autoritatea. Aceste resurse pot fi de trei categorii: a) resurse ce tin de puterea formala
cu care este nvestit, conform pozitiei ierarhice pe care o detine; b) resurse derivate din competenta
profesionala (tehnico-administrativa) pe care o evidentiaza n rezolvarea sarcinilor specifice; c)
resurse ce tin de competenta interpersonala, respectiv de capacitatea de a facilita si stimula relatiile
umane pozitive din cadrul grupurilor pe care le are n subordine. La nivelul acestei dimensiuni, profilul
stilului de conducere este dat de ponderea pe care fiecare tip de resursa o are n structurarea
comportamentului de conducere. Astfel, vom ntlni lideri care recurg preponderent la argumentul
autoritatii formale cu care sunt nvestiti; altii care si demonstreaza faptic capacitatea de a rezolva
eficient sarcinile si problemele tehnice ivite n activitatea grupurilor; sau, cea de a treia categorie care
-prin capacitatea de a instrumentaliza raporturile umane- creeaza un climat pozitiv, stimulnd
initiativa si responsabilitatea subalternilor.
(2). Modul de structurare a actului de conducere. Releva ponderea pe care diferitele functii ale
conducerii sunt asumate si exercitate sistematic de catre un anumit lider. Astfel, vom ntlni lideri
orientati preponderent pe una sau alta dintre urmatoarele directii: reprezentare, organizare si
planificare; coordonare si control; motivare si negociere. Primul tip de orientare este structurat
prioritar spre exterior, liderul ncercnd sa personalizeze organizatia n cadrul relatiilor pe care
aceasta le dezvolta cu alte grupuri sociale, organizatii sau institutii; celelalte doua tipuri exprima
orientarea prioritara pe aspectele tehnice ale sarcinii si activitatilor desfasurate n cadrul organizatiei;
ce-a de a patra orientare evidentiaza interesul deosebit pe care liderul l acorda problemelor umane
de natura psihosociala si relatiilor interpersonale.
(3). Stilul atributional. Desemneaza modul si gradul de concentraredistribuire a puterii, autoritatii si
responsabilitatii ntre conducator si subalternii aflati pe diferite niveluri ierarhice. Variantele ntlnite
sunt urmatoarele: a) concentrarea ntregii autoritati si responsabilitati la nivelul conducatorului; b)
dedublarea, prin disjungerea dintre autoritate si responsabilitate (manifestarea autoritatii fara
asumarea responsabilitatilor aferente, care sunt transferate asupra unor persoane subalterne; c)
delegarea explicita a autoritatii si responsabilitatilor n mod diferentiat, la diferite niveluri ierarhice; d)
dezimplicarea, care exprima abandonarea atributiilor de conducere, fara distribuirea explicita a
acestora catre alti membri.
Un model general al stilului organizational de conducere are o structura complexa, dispusa pe
mai multe niveluri.
Comportament e conucere

Concentrare Dedublare Dele)are De'i"&licare
Stil atri%utional

1e&re'entare 2r)ani'are-
&lanificare
Coordonare-
control
/otivare- ne)ociere
Directii prioritare e mani$estare a autoritatii
3utoritatea for"ala Co"&etenta te4nico- ad"inistrative
Co"&etenta
inter&ersonala

Resursele care $unamentea"a autoritatea conucatorului
Cele mai multe dintre modelele stilurilor de conducere mentionate n literatura de specialitate pot
fi identificate ca niste cazuri particulare ale modelului de mai sus. Un prim exemplu se refera la cele
patru sisteme de conducere identificate de R. Likert (124):
1) Sistemul autoritar-exploatator, caracterizat prin concentrarea puterii de decizie si control la vrful
ierarhiei, cu un sistem de comunicare slab structurat si susceptibil la blocaje, fara preocupari pentru
problemele oamenilor si cu comportamente arbitrare ale liderilor; performantele sunt scazute, iar
insatisfactia membrilor este foarte ridicata.
2) Sistemul autoritar-binevoitor, similar cu primul, dar cu o atentie sporita, desi formala, pentru
problemele umane.
3) Sistemul consultativ, sensibil la problemele si opiniile membrilor, dar cu pastrarea prerogativelor
autoritatii, desi unele atributii pot fi transferate la niveluri inferioare.
4) Sistemul participativ, accentuat democratic, n care membrii sunt antrenati n luarea deciziilor si
asumarea responsabilitatilor. Liderul acorda o atentie prioritara grupului, considerat ca elementul
dinamic al organizatiei, n acest fel obtinndu-se cele mai bune performante profesionale, pe fondul
unei satisfactii superioare.
Un al doilea exemplu se refera la asa numita ,grila manageriala", elaborata de R. Blake si J.
Mouton (1964); stilul de conducere este definit prin doua variabile considerate independente:
centrarea prioritara pe sarcina sau pe oameni. n primul caz, interesul liderului este orientat
preponderent spre realizarea eficienta a sarcinii, iar n al doilea caz este orientat spre stimularea
relatiilor umane pozitive si satisfacerea trebuintelor psihologice ale membrilor. Din combinarea
acestor doua variabile rezulta profilul stilului de conducere practicat de un anumit lider.
9 Al (9.1 )- conducatorul de tip ,populist", centrat
8 exclusiv pe oameni, n dauna activitatii de
7 continut;
6 B2 (9.9) - conducator care integreaza problemele
5 umane cu cele tehnice;
4 C3 (1.1) - conducator epuizat, dezimplicat fata de
3 toate problemele grupului;
2 D4 (1.9) - conducator centrat pe sarcina, cu interes
1 redus pentru oameni;
E5 (5.5) - conducator ,amorf", cu interese moderate
1 2 3 4 5 6 7 8 9 att pentru sarcina ct si pentru problemele
oamenilor.
Stilul de conducere reprezinta unul dintre factorii care conditioneaza n mod esential activitatile,
procesele si fenomenele psihosociale din cadrul organizatiei: performanta, climatul psihosocial,
coeziunea, calitatea raporturilor umane, gradul de conflictualitate, satisfactia membrilor, ~
creativitatea individuala si de grup, capacitatea de dezvoltare a organizatiei s.m.a. n consecinta, n
urma analizei stilului de conducere practicat n cadrul unei organizatii, corelativ cu factorii
determinanti ai acestuia si ai celor care se refera la perceperea subiectiva a comportamentului
liderului se poate realiza o prognoza referitoare la toate aspectele mentionate mai sus (48, 155 s.u.).
4. *trategii de optimizare a proceselor psiho-organizationale
n ultimul timp, n psihosociologie se utilizeaza tot mai frecvent conceptul de ,strategie de optimizare",
care reflecta att o anumita orientare pragmatica a cercetarii stiintifice din acest domeniu -
subordonata nemijlocit practicii sociale, ct si o marcanta maturizare metodologica - fara de care o
astfel de orientare nu ar fi posibila. n general, prin strategie de optimizare se ntelege algoritmul unei
actiuni organizate de interventie ntr-un sistem, n raport cu anumite obiective explicit formulate.
Elaborarea strategiilor implica nu numai un cadru teoreticoconceptual bine conturat, ci si un set de
cercetari cu caracter operational, prin care sa se stabileasca dependentele functionale dintre
variabilele implicate n procesele psihosociale care vor % supuse unor interventii optimizatoare.
Principiile ela>orarii strategiilor de optimizare
Elaborarea unei strategie de interventie n cadrul sistemelor sociale implica trei categorii de exigente:
a) relevarea unui ansamblu de dimensiuni care definesc sistemul pe coordonatele lui esentiale,
precum si a indicatorilor prin care acestea se definesc; b) cunoasterea relatiilor de principiu care
exprima interconditionarile dintre aceste dimensiuni, factori si indicatori, precum si a proceselor prin
intermediul carora aceste conexiuni se produc, avndu-se n vedere att sensul, ct si intensitatea
respectivilor parametri de relatie; c) precizarea metodelor si tehnicilor prin intermediul carora se
evalueaza parametru sistemului n diferite momente ale existentei sale si care vor permite dirijarea
actiunii n raport cu obiectivele de optimizare propuse.
Elementele mentionate se sintetizeaza ntr-un algoritm de actiune practica, nsa suficient de
flexibil pentru a face fata variabilitatii inerente unui sistem social. Pe masura ce se acumuleaza noi
rezultate stiintifice sau practice, strategia de optimizare trebuie sa le includa progresiv, n conceptia
pe care se bazeaza elaborarea sa trebuind sa fle inclus un principiu de adaptare dinamica continua.
nterventiile optimizatoare n cadrul organizatiilor pornesc de la un parametru functional care
trebuie maximizat; de regula acesta este ,performanta", att cea profesionala (care se refera la
sarcina specifica), ct si cea sociala (care vizeaza efectele psihosociale ale functionarii organizatiei);
aceste interventii pot viza toate fenomenele si procesele principale care contribuie la realizarea unor
performante profesionale si sociale superioare. Astfel, se pot elabora strategie de optimizare a
climatului psihosocial, a stilului de conducere sau a sistemului relational si functional din cadrul
grupurilor primare si secundare (v. 48, 169). n principiu, se ncepe cu elaborarea unui modul grafic al
interactiunilor dintre principalele procese si fenomene psihosociale, evidentiindu-se modul cum
acestea conditioneaza parametrul de referinta (performanta); dupa care, se evalueaza factorii care au
cea mai mare pondere n influentarea obiectivului urmarit: cresterea performantei, mbunatatirea
relatiilor interpersonale si a climatului, reducerea gradului de conflictualitate s.a.. n acest caz,
ponderea este asimilata coeficientilor de corelatie statistica dintre variabilele prin care au fost
descrise n plan operational respectivele procese psihosociale. Este indicat ca modificarea factorilor
vizati sa se realizeze n mai multe etape, cu urmarirea atenta a efectelor obtinute si corectarea din
mers a unor eventuale efecte negative. Efectuarea simultana a tuturor factorilor avuti n vedere este o
operatie destui de riscanta, mai ales atunci cnd nu exista o experienta n acest sens, iar organizatia
nu are rezerve functionale importante. Este foarte important ca membrii grupurilor sa fie informati
asupra sensului modificarilor care urmeaza a fi facute, ncercndu-se motivarea lor n acest sens.
;ptimizarea stilului de conducere
Dupa cum releva numeroase cercetari experimentale, stilul de conducere are o influenta
considerabila asupra performantelor grupurilor si organizatiilor, fapt evidentiat si de modelul prezentat
mai sus. De aceea, multe dintre strategiile de optimizare a performantelor vizeaza o interventie
asupra aspectelor disfunctionale ale stilurilor de conducere, complementar interventiilor asupra
calitatii relatiilor interpersonale, asupra climatului psihosocial si congruentei structurilor de grup. n a
doua etapa a elaborarii strategiilor de interventie se abordeaza analitic corelatiile dintre factorii
implicati la nivelul unui anumit proces sau fenomen psihosocial, cu influenta cea mai semnificativa
asupra performantei. n cazul de fata, asupra stilului de conducere.
Deoarece ponderea unor factori psihosociali n determinarea parametrilor functionali ai
organizatiilor difera n functie de natura acestora, n continuare ne vom referi numai la organizatiile cu
caracter industrial-economic. n primul rnd, se evidentiaza relatiile implicative dintre factorii
determinanti ai stilului de conducere, factorii prin care se configureaza profilul acestuia, si factorii care
exprima modul de percepere a stilului de conducere de catre membrii organizatiei.
E$ectele stilului e conucere asupra
organi"atiei ca sistem&
- &erfor"anta &rofesionala
- cli"atul &si4osocial
- conflicte intra- e0tra- )ru&ale
- coe'iunea )ru&urilor
- calitatea rel5tiilor inter&ersonale
Caracteristicile stilului conucere&
- autoritaris"ul
- directivitatea
- relatiile lider-"e"bri
- orientarea liderului n ra&ort cu
&roble"e )ru&ului si ale or).
- te4nici &ersonale de conducere
si "otivare a subalternilor.
Moul e percepere su%iecti'a a
stilului e conucere e
catre mem%rii organi"atiei&
- ncrederea n lider
- statutul socio"etric al liderului
(actorii eterminati'i ai
stilului e conucere&
- &uterea &o'itiei
- structurarea sarcinii
- i"&ortanta activitatii
- co"&o'itia )ru&urilor
- traditia or)ani'atiei
- co"&etenta &rofesionala
inter&ersonala a liderului
-structura te"&era"ental
caracteriala a liderului
E$ectele corectiei
Actiune corectoare
Pornind de la acest sistem de conditionari, se calculeaza indicii de corelatie dintre factorii implicati,
pentru a se putea estima amplitudinea efectelor rezultate n urma unor actiuni corective. n acest caz,
cercetarile experimentale indica urmatoarele corelatii ntre principalii factori ai leadership-ului (48,
181). Tabelul de mai jos reda indicii de corelatie dintre factorii determinativi si factorii care definesc
stilului de conducere ca atare
(tabelu17.2.)
Tabel
Factori: Autorita-
rismul
Directiv-
itatea
Relatiile
lider-
membri
Orientarea
liderului
Tehnici de
conducere
Puterea pozitiei (A&4 0,27 -0,21 -0,32 -(A)'
Structurarea sarcinii 0,18 (A)' 0,10 0,08 0,33
mportanta activitatii (A)1 (A4( 0,27 -(A)% 0,15
Compozitia grupului -0,22 0,18 (A)% 0,36 (A44
Traditia grupului -0,35 0,14 (A41 (A4( 0,18
Competenta liderului -(A)1 (A&% (A41 0,28 (A4)
Personalitatea
liderului
(A7( (A4% (A&' 0,25 0,35
Corelatiile dintre principalii factori care circumscriu stilul de conducere sunt redate n tabelu17.3.
Tabelul 7.3.
Dimensiuni: Autoritarism Directivitate Relatiile 1-
m
Orientare lider
Autoritarism - - - -
Directivitate (A&) - - -
Relatiile lider-membri -(A)' -0,25 - -
Orientarea liderului -(A4( 0,16 (A&: -
Tehnici de
conducere
-(A4: -0,27 (A)) 0,32
Corelatiile dintre dimensiunile stilului de conducere si modul cum este perceput comportamentul
liderului de catre membrii organizatiei sunt prezentate n tabelul 7.4.
Dimensiunile stilului de conducere: Factorii perceperii subiective
Statutul sociometric Gradul de ncredere
Autoritarismul -0,37 (A)1
Directivitatea -0,21 (A&'
Relatiile lider-membri (A7( 0,37
Orientarea _liderului (A4% (A4)
Tehnici de conducere (A)% 0,18
De subliniat faptul ca n functie de natura organizatiei, corelatiile de mai sus pot varia n limite
destul de largi. Astfel, n cadrul organizatiilor militare de exemplu autoritarismul are o cu totul alta
semnificatie dect n cazul unor organizatii educationale, culturale sau civice. Pe baza acestor indici
de pondere, se poate stabili strategia optima de interventie pentru a obtine efectele corective dorite.
(v. schema 7.9).
Exemplul de mai jos va ilustra modul cum diferiti factori ai stilului de conducere pot afecta performanta, climatul psihosocial si raporturile
interpersonale lider-membri, n functie de caracteristicile sarcinii.
n cadrul unei organizatii, observata cu atentie timp de mai multi ani, functionau mai multe sectoare, avnd sarcini cu structuri dintre cele mai variate,
ncepnd cu cele de tip aditiv si terminnd cu sarcini complexe de tip disjunctiv sau compensatoriu (v. tabelul 7.1.).
Unul dintre aceste sectoare avea o sarcina de tip compensatoriu, a carei rezolvare impunea o interactiune functionala foarte strnsa ntre membri si
decizii, care sa ia n considerare toate punctele de vedere formulate de acestia. Toti membrii acestui sector aveau pregatire superioara si o experienta
ndelungata n respectivul domeniu de activitate. Liderul formal al grupului era o persoana foarte competenta n plan profesional, nsa cu o personalitate
de tip autoritar, consolidata prin educatie si printr-o activitate ndelungata n serviciu militar. Stilul de conducere practicat era cu totul inadecvat naturii
sarcinii si compozitiei grupului din subordine, fapt ce se reflecta din plin n climatul negativ si starea tensionala a relatiilor dintre lider si subalternii sai.
Autoritarismul excesiv, directivitatea accentuata si relatiile distante dintre lider si membrii colectivelor caracterizau succint acest stil de conducere. Ca o
consecinta directa a acestui fapt, si n pofida nivelului superior de calificare a ntregului sector, performantele erau destul de modeste, iar efectele
psihosociale colaterale total negative. n aceasta situatie, una dintre solutiile corective ar putea consta n reducerea puterii pozitiei ocupata de lider, deci
o limitare a prerogativelor sale si o reglementare mai stricta a competenletor; aceasta solutie a dat rezultate foarte bune n alte situatii, nsa aici - datorita
caracteristicilor sarcinii- o asemenea masura ar fi putut afecta si mai serios performantele profesionale ale sectorului.
n cadrul unui alt sector, complementar celui prezentat mai sus, sarcina -de tip aditiv- prezenta un grad scazut de structurare, iar colectivul avea un
nivel mediu de pregatire profesionala. n acest caz, datorita structurii sarcinii, relatiile functionale dintre membrii colectivului sunt foarte reduse, iar
calitatea relatiilor interpersonale informale afecteaza n mica masura performanta, avnd nsa o influenta asupra climatului psihosocial. Teoretic, pentru
a se obtine performante superioare n acest context, este necesar un stil de conducere autoritar-directiv, n care factorul ,relatia lider-membri" are o
pondere relativ redusa. Liderul formal al acestui sector, cu o pregatire profesionala medie, practica un stil de conducere deschis cooperarii, nondirectiv,
cu un autoritarism redus si cu o orientare preponderenta pe problemele umane ale grupurilor din subordine. Climatul psihosocial era satisfacator, nsa
performantele profesionale se mentineau la un nivel mediocru.
n urma unei analize comparative foarte aprofundate a celor doua situatii, s-a decis la un nivel ierarhic superior efectuarea unei recade ntre liderii
celor doua sectoare, cu masuri speciale de pregatire psihologica a ,terenului". Rezultatele obtinute n urma acestei interventii pot fi apreciate ca
spectaculoase: dupa o perioada relativ scurta de acomodare, performantele ambelor sectoare au crescut simtitor, ca urmare a unei mai bune adaptari a
stilurilor de conducere practicate de cei doi lideri la particularitatile sarcinilor de ndeplinit si la caracteristicile psihosociale a1e grupurilor din subordine.
;ptimizarea climatului psihosocial
Climatul reprezinta unul dintre fenomenele psihosociale cele mai semnificative din cadrul
organizatiilor, reflectnd att functionalitatea acestora la un moment dat, ct si potentialul de care
dispune sistemul n perspectiva. Alaturi de stilul de conducere si congruenta structurilor de grup, cu
care se afla ntr-o strnsa interdependenta, Climatul psihosocial conditioneaza n mod esential
performanta profesionala si mai ales performanta sociala a organizatiei.
Dupa cum s-a aratat n capitolul anterior, Climatul psihosocial se constituie ca un fenomen
integrativ, fiind o rezultanta n planul trairilor subiective a tuturor factorilor care actioneaza si au
semnificatie pentru membrii organizatiei si pentru viata de grup. Caracterizarea si evaluarea
fenomenului se poate face prin intermediul ,profilului de climat", acest instrument relevnd ponderea
diferitelor categorii de factori n generarea climatului psihosocial specific unei organizatii,
compartimente sau colective ale acesteia. De subliniat faptul ca profilul climatului, respectiv ponderea
diferitelor categorii de factori determinanti, variaza ntr-un mod specific n functie de natura
organizatiei, tipul sarcinii ce urmeaza a fi realizata si influentele socioculturale externe.
Datorita multiplelor conditionari n care este implicat, Climatul mijloceste printr-un complex de
conexiuni inverse desfasurarea activitatilor si relatiilor interpersonale, constituind astfel o veriga
esentiala a mecanismului de autoreglare interna a organizatiei ca sistem. n acest context, o actiunea
asupra oricarei componente structurale sau functionale a organizatiei va avea, pe lnga un efect
specific, si un efect nespecific, manifestat la nivelul climatului psihosocial; cele doua categorii de
efecte se vor potenta reciproc, ceea ce va influenta att nivelul performantial al organizatiei, ct si
capacitatea acesteia de a asigura o integrare socioprofesionala optima a membrilor sai.
n ceea ce priveste profilul climatului psihosocial organizational, corelativ cu cel relevat la nivelul
unor microgrupuri considerate izolat, se constata o pondere apreciabil crescuta (cu aproximativ 10-30
%) a factorilor tinnd de dimensiunile proiectiva, instrumental-executiva si cognitiv-axiologica (v.
schema 7.10), aspect care trebuie luat n considerate cnd se intervine corectiv la acest nivel.
nformatiile obtinute prin intermediul analizei climatului psihosocial sunt deosebit de variate si
complexe, putnd fi mpartite n mai multe categorii:
(a) informatii referitoare la gradul de maturizare sociala a grupurilor primare si secundare din cadrul
organizatiei respective, aspecte evidentiate prin intermediul ,profilului de climat";
(b) informatii viznd existenta si modul de actiune a unor factori disfunctionali n cadrul diferitelor
compartimente, si asupra unor aspecte determinate ale activitatilor n curs de desfasurare;
(c) informatii pe baza carora se pot face predictii asupra performantelor, comportamentului
organizational si gradului de conflictualitate latenta.
(d) informatii privind potentialul social al organizatiei, respectiv asupra capacitatii de a exercita
influente pozitive n exterior, prin intermediul membrilor sai.
Pentru elaborarea strategiei de optimizare a climatului psihosocial se porneste de la analiza
profilului de climat, conform urmatorului model.
Controlul starilor conflictuale din cadrul organizatiilor
n planul general al vietii sociale, conflictul are semnificatia unei antinomii fundamentale care
exprima raportul dintre integrare si ruptura, stabilitate si schimbare, consens si disens, constituind -
dupa opinia lui K. Marx, P. Birnbaum s.a. nsasi baza oricarui sistem social (25, 257).
n plan psihosocial, conflictul constituie expresia acutizata a unor relatii sociale antagonice si
dizarmonice, generate pe fondul unor incompatibilitati afectiv-relationale, cognitiv-axiologice, actional-
teleologice sau motivationalatitudinale ntre persoane, grupuri sau organizatii. nsa, incompatibilitatile
mentionate constituie numai premisele aparitiei unei stari de ,conflictualitate potentiala"; conflictul
deschis va fi declansat numai n momentul cnd va aparea un antagonism real sau virtual de interese
n obtinerea si/sau gestionarea unor resurse, de orice natura: economice, politice, culturale sau
educationale; informationale, materiale sau spirituale; de statut sau de rol social; actuale sau viitoare;
reale sau numai imaginate ca fiind posibile etc.
n plan comportamental, conflictul este expresia unei opozitii centrata si manifestata deschis fata
de un adversar, derivata din incompatibilitatea valorilor, scopurilor, intentiilor, normelor de convietuire
sau a celor de ordin statutar. Si n acest plan de analiza trebuie sa ciistingem ntre doua notiuni
complementare: a) ,situatia conflictuala", generata de un anumit context social, organizational sau
interpersonal n care se manifesta incompatibilitati reale sau aparente ntre doua sau mai multe
persoane, b) ,episodul conflictual", care exprima comportamentul partilor implicate ntr-o situatie
conflictuala n curs de desfasurare. Rezolvarea conflictului consta n compatibilizarea vectorilor care
au generat situatia conflictuala, actionnd fie asupra unor elemente obiective ale situatiei, fie asupra
factorilor subiectivi implicati n generarea episodului conflictual (modificarea perceptiei asupra
elementelor situatiei conflictuale, compatibilizarea motivatiilor si scopurilor etc.).
n plan organizational, conflictele pot avea drept cauze att factori obiectivi, care sunt n afara
controlului membrilor si structurii organizationale respective, ct si subiectivi, derivati din modul cum
actioneaza si se raporteaza membrii organizatiei la diferitele aspecte ale vietii de organizatie. Dintre
factorii obiectivi amintim: insuficienta resurselor gestionate de organizatie; conditii inadecvate de
desfasurare a activitatilor, context social extern nefavorabil (situatie de criza, conflict armat ete.),
actiuni negative sau ostile din partea unor structuri externe (grupuri, organizatii sau institutii sociale)
s.a. Factorii subiectivi sunt de regula mult mai numerosi si au totdeauna o pondere foarte mare att n
generarea unui potential de conflictualitate, ct si n configurarea situatiei conflictuale si desfasurarea
episodului conflictual. Dintre acestia amintim: stil de conducere inadecvat situatiei organizationale; o
cunoastere sau o interpretare gresita sau incompleta a unor aspecte ale realitatii de interes; lipsa
unei comunicari prompte, oneste si deschise, pe verticala si pe orizontala; instalarea unui climat
psihosocial tensionat; delimitarea vaga si incompleta a scopurilor, atributiilor si responsabilitatilor;
atitudini partizane la nivelul sistemului de conducere si control; stimularea unor competitii neloiale s.a.
n aplicarea oricaror strategie de interventie asupra unor procese si fenomene psihosociale de
grup trebuie sa se aiba n vedere cteva observatii cu caracter general, a caror ignorare poate
conduce la aparitia unor ,efecte perverse.
Datorita profundelor interconditionari a proceselor si fenomenelor psihosociale, orice actiune ntr-o
anumita zona sau la nivelul unui anumit factor poate determina efecte multiple, chiar asupra unor
factori care aparent nu au o legatura directa cu cel asupra caruia s-a actionat.
Efectele au caracter cumulativ si sinergic, actiuni minore putnd determina modificari de mare
amplitudine; sau, dimpotriva, o actiune foarte energica dar orientata asupra punct inadecvat poate sa
produca efecte cu totul nesemnificative sau de alta natura dect cele scontate.
Datorita mecanismelor de autoreglare spontana, sistemele sociale au un accentuat caracter inertial:
efectele scontate n urma unei interventii devin vizibile n timp, iar fortarea manifestarii imediate
produce de regula consecinte negative asupra sistemului.
Ca urmare a existentei unor particularitati structurale si functionale la nivelul diferitelor
compartimente ale unei organizatii si a diferentelor la nivelul mecanismelor autoreglatorii, n urma
unei actiuni nediferentiate asupra ntregului sistem se obtin de regula efecte diferentiate la nivelul
fiecarui compartiment.
nsa, mai presus dect toate comandamentele de ordin politic sau pragmatic care se pot impune
la un moment dat, nu trebuie uitat niciodata un principiu deontologic fundamental al psihosociologului:
orice strategie de optimizare a unui sistem social trebuie sa respecte totdeauna si n orice mprejurari
demnitatea si libertatea individuala. Optimizarea nu trebuie sa nsemne niciodata manipulare.
Holdevici, . ,#lemente de psihoterapie p. 107-132.
&)04$TE!5&05 C$670T01-C$+&$!T5+E7T5L5
Principiile psihoterapiei cogniti2-comportamentale
Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (989) arata ca abordarea cognitive-comportamentala pune un
accent deosebit pe formularea conceptelor in termeni operationali si pe validarea empirica a
rezultatelor tratamentului.
Ea se poate utiliza atat in psihoterapia individuala cat si in cea de grup.
Adesea se recurge si la indicatori obiectivi pentru a valida eficienta demersului terapeutic.
Rezolvarea de probleme reprezinta o latura importanta a tratamentului. Toate aspectele
psihoterapiei sunt descrise in mod explicit pacientului, acesta colaborand cu terapeutul in planificarea
unor strategii de rezolvare a problemelor care il deranjeaza pe pacient.
Psihoterapia este limitata in timp si are obiective clar definite.
Pentru ca psihoterapia sa reuseasca este absolut necesara formularea precisa a obiectivelor -
impreuna cu pacientul - pe baza unor informatii detaliate in legatura cu factorii care contribuie la
mentinerea problemei simptom.
Principiul de baza al terapiei cognitiv-comportamentale postuleaza ca modurile in care individul se
comporta sunt determinate de situatiile imediate si de felul in care subiectul le interpreteaza.
n cursul psihoterapiei pacientul trebuie sa se simta securizat pentru a putea furniza informatii
despre evenimente stresante. Aceasta se realizeaza prin crearea unei atmosfere calde, pline de
incredere, terapeutul fiind empatic si gata sa-l ajute pe pacient sa depaseasca dificultatile curente .
;>iecti2ele psihoterapiei cogniti2-comportamentale
Dupa Hawton, Salkovskis, Kirk si Clark (989) obiectivele psihoterapiei cognitiv-comportamentale
sunt urmatoarele:
5ormularea pro>lemelor
Primele sedinte sunt dedicate formularii unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului si
elaborarii unui plan terapeutic. poteza este verificata n cursul sedintelor viitoare sau prin sarcinile
trasate pentru acasa si daca este necesar, este modificatii.
Desi obiectivele terapiei sunt stabilite de la inceput, ele se pot schimba pe parcursul demersului
psihoterapeutic. Unii terapeuti fac greseala de a considera ca daca problema e stabilita (de exemplu:
fobie de locuri inalte), linia de tratament este deja precizata (de pilda, tehnica expunerii progresive).
Dar clinicienii experimentati devin tot mai constienti pe faptul ca stabilirea cu precizie a
diagnosticului da indicatii limitate asupra a ceea ce trebuie sa reprezinte tratamentul, aceasta fiind
utila doar in etapele preliminare, ulterior fiind necesare informatii mai detaliate cu privire la:
ce face persoana in mod deschis sau in mod implicit si ar dori sa nu mai faca;
care sunt factorii precipitatori (situationali, mentali, emotionali) pentru comportamentul problematic;
in ce conditii se manifesta problema;
care sunt consecintele comportamentului problematic;
care sunt variabilele care conduc la mentinerea si perturbarea comportamentului problema;
ce modificari ar putea fi aduse acestor conditii pentru a obtine schimbarea comportamentului
problema;
Pacientul trebuie informat ca psihoterapia cognitiv-comportamentala il va ajuta sa se ajute singur,
iar terapeutul il va invata sa achizitioneze abilitati prin care sa rezolve nu numai problema prezenta ci
si eventuale probleme similare ce pot sa apara in viitor. Terapeutul trebuie sa accentueze rolul
temelor pentru acasa, subliniind faptul ca partea cea mai importanta a terapiei are loc in viata de zi cu
zi, pacientul trebuind sa puna in aplicare ce a invatat in cursul sedintei de psihoterapie.
Pacientul este solicitat sa coopereze activ la procesul psihoterapiei prin furnizarea de informatii
pentru terapeut, prin transmiterea de informatii inverse (feed-back) asupra eficientei tehnicilor aplicate
si prin intermediul unor sugestii date terapeutului cu privire la noile strategii ce ar trebui puse in
functiune.
Pacientul este informat si cu privire la structura tratamentului: numar de sedinte, durata
sedintelor, locul de desfasurare al acestora etc. De asemenea, pacientul este interogat cu privire la
simptomele sale, factorii ce tin de relatiile interpersonale, cat si despre comportamentul manifest.
nterviul preliminar are o insemnatate mare in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea
pacientul se prezinta cu un amalgam nediferentiat de probleme, iar terapeutul este cel care il ajuta sa
le ordoneze, astfel incat dificultatile sunt reduse la dimensiuni rezonabile si in felul acesta pacientul
incepe sa creada ca schimbarea e posibila.
De pilda, daca un pacient se poate adresa terapeutului pentru o serie de probleme cum ar fi:
dispozitie proasta, stari de plans, pierderea interesului si bucuriei de viata, fatigabilitate, tulburari de
somn, scaderea autostimei, lipsa sperantei pentru viitor etc., terapeutul ii explica faptul ca este vorba
de o unica problema - depresia - pentru care sunt modalitati de terapie clar definite.
Poate apare si situatia inversa cand pacientul crede in mod gresit ca este vorba de o singura
problema, ca de pilda, lipsa autocontrolului, cand, de fapt, este vorba de mai multe probleme, cum ar
fi: mancat compulsiv, abuz de alcool, dispozitie proasta, datorii si relatii interpersonale proaste - toate
acestea necesitand strategii separate de abordare.
Psihoterapeutul stabileste scopuri rezonabile ale terapiei. De pilda, pentru un agorafobic este
utopic obiectivul ca nu va mai trai niciodata o stare afectiva negativa, in schimb faptul ca poate merge
singur in oras, fiira probleme, reprezinta un obiectiv rezonabil. Terapeutul trebuie sa manifeste 0
atitudine simpatetica fata de pacient, fara a-l judeca sau moraliza si acest lucru este important mai
ales in cazul pacientilor care se simt stanjeniti, au sentimente de culpabilitate sau se simt fara
speranta.
O problema importanta a interviului preliminar o reprezinta abordarea urgentelor. De pilda, daca
pacientul are idei suicidare, acestea trebuie abordate in mod prioritar.
Functia principala a evoluarii in cadrul acestui demers psihoterapeutic o reprezinta formularea si
acordul dintre pacient si psihoterapeut cu privire la planul de tratament.
#odaltati prin care se realizeaza e2aluarea pacientului
1. nterviu eu privire la comportamentul pacientului
2. Auto-monitorizarea
3. Auto-evaluarea prin intermediul:
chestionarelor;
scalelor de evaluare;
obtinerea unor informatii de la alte persoane;
intervievarea unor persoane eu rol "cheie" in viata subiectului.
4. Observarea directa a comportamentului subieetului in situatia c1inica:
jocuri de rol;
teste comportamentale;
analiza activitatii pacientului;
inregistrari psihofiziologice.
Cand se realizeaza evaluarea subiectului este necesar sa se ia in consideratie patru categorii de
raspunsuri: comportamentale, fiziologiee, cognitive si emotionale. De pilda, un pacient poate sa
renunte la comportamentul patologic dar el poate continua sa se simta deprimat sau sa aiba anumite
manifestari fiziologice intr-o situatie anxiogena.
Evaluarile si masurarea modificarilor in cele patru domenii mentionare are o serie de avantaje:
faciliteaza cunoasterea precisa a frecventei si intensitatii comportamentului problematic;
ii permite terapeutuluii sa realizeze modificari in ceea ce priveste strategia terapeutica;
evaluarile au un rol psihoterapeutic prin ele insele pentru ca ofera pacientului informatii exacte cu
privire la progresele obtinute.
Exemple de scale de autoevaluare:
+. Va rog notati cat de stresat va simtiti in momentul acesta, dupa urmatoarea scala:
0 1 2 3 4 5 6 7
8
9 10
Nu ma simt deloc
stresat
Ma simt moderat stresat Sunt extreme de stresat;Ma simt cat se poate de
prost.
. Va rog notati cat de incordat v-ati simtit in timpul zilei utilizand urmatoarea scala:
0 1 2 3 4 5 6 7
8
9 10
Nu m-am simt deloc incordat ncordare moderata M-am simt foarte incordat
Data Dimineata La pranz Seara
29 Nov. 4 5 3
30 Nov. 2 5 4
1 Dec. 5 6 7
2 Dec 5 4 2
3 Dec. 3 7 8
Fragment dinjurnalul unei paciente cu agorafobie:
Data Locul unde s-a deplasat Anxietate
anticipate
De la 0-100
Durata Anxietata
traita
De la 0-100
4 Nov Traversarea strazii 75 30 min 40
5 Nov Deplasarea la cumparaturi (langa casa) 50 25 min 30
6 Nov. Deplasarea la scoala unde invata copilul (cu
autobuzul)
75 2 ore 40
7 Nov. Deplasarea la alimentara si la scoala 60 25 min 35
8 Nov. Deplasarea la teatru, seara 80 1 ora 20
Fragment din jumalul unei paciente cu caustrofobie (care se teme sa stea singura in casa)
Data Timpul petrecut in
singuratate
De la..pana la
Anxietate traita
initial
De la 0-100
Anxietata traita o
ora mai tarziu
De la 0-100
Cum a facut fata
situatiei
3 oct. 10.20-10.45 85 15 Am telefonat
mamei si am
rugat-o sa vina la
mine
5 oct. 10.00-10.15 70 10 Am vorbit la
telefon cu vecina
12 oct. 10.00-10.30 60 5 Am pus in
functiune
casetofonul
21 oct. 14.10-14.40 60 10 Am incercat sa
citesc pentru a-mi
abate atentia
n baza unor autoevaluari de acest gen, pacientii pot sa observe in ce masura au progresat sau
care sunt perioadele in care starea psihica se inrautateste (de pilda, la unele paciente in perioadele
premenstruale anxietatea si irascibilitatea cresc).
n cadrul interviului preliminar pacientul este invitat ca timp de 15-20 de minute sa-si expuna iber
problemele, terapeutul facandu-l pe acesta sa simta atitudinea lui simpatetica si interesul fata de
problema-simptom. E trebuie sa i se adreseze, dupa ce l-a ascultat cu atentie, astfel:
"Daca am inteles bine, problema ta este ca incerci sa faci prea mult pe plac celor din jur si pui
interesele celorlalti deasupra propriilor tale interese si asta ii face pe ceilalti sa profite de tine. Am
dreptate ... ?"
Pentru pacientii care au dificultati in descrierea propriilor probleme pot fi adresate intrebari
ajutatoare de tipul; "poti sa-mi descrii ce s-a intamplat ultima data cand te-ai simtit deprimat? Cand s-
a petrecut? Care a fost elementul care ti-a sarit in ochi atunci?". Ce anume te impiedica? "n ce s-a
schimbat viata ta de cand a aparut problema? La ce a trebuit sa renunti de cand a aparut problemal?"
"tapele inter2iului specific psihoterapiei cogniti2-comportamentale
Descrierea sumara a problemei
Evolutie:
factori precipitatori;
timpul cand apare problema;
factori predispozanti.
Descrierea problemei in termenii
psihoterapiei camportamentale
Aspecte comportamentale
cognitive afective fiziologice
Ce anume?
Cand?
Unde?
Cat de des?
Cu cine?
Cat de perturbator?
Variabile ce tin de context -situationale
-comportamentale
-cognitive
-afective
-interpersonale
-fiziologice
Factori ce contribuie la
mentinerea simptomului
-situationali
-comportamentali
-cognitivi
-afectivi
-interpersonali
-fiziologici
Comportament de evitare
Resurse adaptive de a face fata
situatiei
storia psihiatrica a pacientului Ce tratament a urmat
(medicatie)
Cum a reactionat la acesta?
Opiniile si credintele sa cu
privire la problema sa
mplicare (dorinta de a se
implica)
Dispozitie afectiva. Atitudini
Aspecte psihosociale -situatie familiala
-aspecte psihosociale
-adaptare la mediu
-ocupatie
-relatii sociale
-interese/hobiuri
Formularea pre1iminara. a unor ipoteze terapeutice
Diagrama evenimentelor de viata. in cazul unui pacient tulburare anxioasa. (dupa Hawton,
Salkovskis, Kirk.$i Clark, 1989)
Anxietate ocazionala care a
disparut in timp
1967 La iceputul liceului
Un unchi in varsta de 40 de ani a decedat de un
atac de cord
Anxietate puternica, cu tendinta
de accentuare
1970 Despartire de partener
Atacuri de panica nocturne 1980 ncepe tratamentu cu oxazepam
Se simte nesigur in activitatea profesionala
Se simte ,, prins in capcana'' de proprii copii
Atacuri de panica diurne
Ameliorate rapida a siptomelor
1982 Opreste tratamentul cu oxazepam, incepe sa ia fier.
Decesul mamei.
Siptome usoare
Atacuri de panica tot mai putenice
Atacurile de panica diminua, dar
persista o axietate generalizata,
cu atacuri de panica ocazionale
Fiica cea mare paraseste casa.
Nu se mai simte prizonier si incepe sa calatoireasca
Calatoreste peste hotare
ncepe sa evite calatoriile, exercitiile fizice.
a cantitati mari de medicamente care contin fier.
Tratamentul prin intremediul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a atacurilor de panica si a
anxietatii generalizate (dupa Hawton, Salkovskis, Kirk.si Clark, 1989).
Anxietatea este definita ca fiind o teama nespecifica, fara legatura cu situatiile externe si care nu
este asociata cu comportamentul de evitare sistematica a anumitor stimuli, cum se intampla in cazul
fobiilor.
n limba engleza avem un termen ,, free flooting anxity''sau teama care pluteste in aer.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienti suferind de anxietate au condus la
concluzia ca nu este vorba chiar de o teama fara obiect pentru ca respectivii pacienti percep mediul
inconjurator ca fiind amenintator si anxiogen. Astfel anxietatea respectivilor pacienti devine un
raspuns logic la o interpretare eronata a realitatii.
Aceasta observatie sta la baza abordarii psihoterapeutice cognitiv-comportamentaliste prin
intermediul careia pacientii sunt ajutati sa descopere, sa evalueze si sa modifice modul lor nerealist
de apreciere a unor pericole potentiale.
Cercetarile recente au evidentiat prezenta a doua tipuri de manifestare a anxietatii (Barlow,
Blanchard, Vermilyea, Vermilyea Di Nardo, 1986; Clark s.a., 1988);
a)Atacurile de panica, care apar brusc, neasteptat, indiferent de situatie. Acestea constau in trairea
unui sentiment puternic de pericol iminent, sentiment insotit de o serie de manifestari psihofiziologice
mare de amploare; senzatie de lesin, tremuraturi, trairea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc si neasteptat al manifestarilor respective ii sugereaza pacientului ideea ca ar
putea fi victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei
stari psihotice (de nebunie).
n absenta atacurilor de panica pacientii sunt calmi si linistiti, cu toate ca multi dintre ei traiesc o
anumita stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac in viitor.
b) A doua forma sub care se manifesta tulburarea anxioasa o reprezinta evaluarea nerealista si
anxioasa a unor evenimente existentiale. Si in acest caz anxietatea poate fi insotita de o serie de
simptome somatice ca de pilda: supraincordare musculara, tremuraturi, neliniste, fatigabilitate,
tulburari respiratorii, palpitatii, transpiratii excesive, uscaciune a gurii, ameteli, senzatie de greata,
diaree, mictiuni frecvente, dificultati de concentrare a atentiei, senzatie de nod in gat, insomnie,
irascibilitate etc.
Cele doua tipuri de anxietate sunt clasificate in D.S.M. R (1987) sub denumirea de:
tulburare de tip panica
tulburare caracterizata prin anxietate generalizata.
Trebuie mentionat faptul ca un numar mare de pacienti sufera de ambele tipuri de anxietate. Lader
si Marks (1971) afirma ca tulburarile anxioase sunt prezente la aproximativ 8% din pacientii
ambulatori care se adreseaza cabinetelor de psihiatrie si psihoterapie.
Tulburarile fobice afecteaza un numar mult mai redus de pacienti (3%).
Atacurile de panicii debuteaza, de regula, brusc, aproximativ intre 20 si 30 de ani (Rapel, 1985).
Anxietatea generalizata poate avea si ea debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter
insidios.
n ambele tipuri de tulburari evenimentele stresante ale existentei joaca un rol important. Multi
pacienti cu tulburari anxioase nu realizeaza de la inceput ca problema lor are la baza anxietatea. De
regula, ei se adreseaza la inceput medicului specialist in medicina generala, pentru acuze
somatoforme. Cand in cele din urma acesti pacienti ajung la psihiatrie, ei mai pastreaza adesea unele
dubii cu privire la natura simptomatologiei lor.
deea centrala a abordarii cognitive a tulburarilor emotionale consta in aceea ca nu evenimentul in
sine ci expectatiile individului in legatura cu acesta sunt generatoare de simptome. n cazul anxietatii,
de regula, subiectul supraevalueaza semnificatia pericolului intr-o conjunctura data. .
n cadrul modelelor cognitive ale tulburarii emotionale sunt luate in consideratie doua nivele
diferite ale gandirii negative:
a) Gandurile negative (si imaginile negative) ce apar in mod automat atunci cand subiectul traieste
starea de anxietate (de exemplu, un individ anxios in legatura cu impresia pe care o face in societate,
poate dezvolta urmatoarele ganduri care se declanseaza in mod automat: "ei cred ca tot ceea ce
spun eu este plictisitor si neinteresant".).
b) Afirmatiile si regulile cu caracter disfunctional care reprezinta seturi de atitudini si credinte pe care
le impartasesc indivizii in legatura cu ei insisi si cu lumea inconjuratoare si care ii determina sa
interpreteze diverse situatii intr-un mod negativ. Un exemplu de astfel de regula cu caracter
disfunctional ar fi: "daca nu ma agreeaza toata lumea, inseamna ca sunt lipsit de valoare". Un individ
care se bazeaza pe o astfel de afirmatie poate interpreta tacerea celor dinjur ca pe un indiciu ca ceea
ce spune el este perceput de ceilalti ca fiind neinteresant.
Afirmatiile cu caracter disfunctional s-au format in urma unor experiente invatate in copilarie si ele
pot ramane in stare latenta pana cand pot fi activate de anumite evenimente exteme: De pilda, o
tanara al carui tata a decedat brusc si neasteptat la varsta de 40 de ani in urma unor simptome
somatice neobisnuite si eronat diagnosticate, poate dezvolta convingerea ca orice simptom somatic
aparut brusc poate duce la moarte. Aceasta convingere are o influenta neglijabila in viata ei pana
cand ea insasi traieste stari de ameteala si lesin datorita unor probleme hormonale. Aceste stari pot
sa-i activeze convingerile mai vechi, facand-o sa fie excesiv de preocupata de starea ei de sanatate,
ea interpretand diversele senzatii corporale intr-o maniera catastrofica.
n cele ce urmeaza prezentam cateva modele de gandire negativa, generatoare de anxietate;
"Daca o persoana ma critica, inseamna ca nu tine la mine". "Eu nu am nici o valoare daca ceilalti nu
ma iubesc". ;'n viata sunt doar invingatori si invinsi". "Daca fac o greseala sunt pierdut". "Nu pot face
fata situatiei X". "Succesul celorlalti inseamna esecul meu". "Daca un lucru nu este perfect, nu e bun
de nimic". "Eu sunt responsabil de ceea ce vor face copiii mei in viata". "Daca ma voi apropia prea
mult de cineva, acea persoana va pune stapanire pe mine" etc .
Clark (1986; 1988) afirma faptul ca oamenii traiesc atacuri de panica pentru ca ei manifesta
tendinta de a interpreta o serie de simptome corporale intr-un mod catastrofic. Tahicardia, ametelile
sau jena in respiratie pot fi interpretate ca fiind semnele unei boli psihice sau organice grave.
Stimuli declansatori
(interini sau externi)
perceputi ca amenintatori
nterpretarea senzatiilor
corporale ca fiind semen ale
unei catastrophe iminente Aprehensiune
Senzatii corporale
De exemplu, aparitia unei dificultati in respiratie este preceputa ca un indiciu ca respiratia se va
opri si va surveni moartea. Odata ce subiectul a dezvoltat tendinta de a catastrofiza diversele senzatii
corporale, exista doua procese care contribuie la mentinerea tulburarii panice;
1. Din cauza faptului ca se tem de anumite senzatii corporale, pacientii devin hipervigilenti si in
mod frecvent isi exploreaza starile proprii, ceea ce ii face sa remarce senzatii pe care majoritatea
oamenilor nici nu le observa. Aceste senzatii sunt, la randul lor, interpretate ca semne ale unei boli
grave.
2. Anumite comportamente de tip evitant nu fac decat sa intareasca interpretarile negative ale
pacientilor. Astfel, de pilda, un pacient care crede ca sufera de tulburari cardiace evita sa faca
exercitii fizice sau sa faca dragoste.
Evitarea intareste convingerea patologica pentru ca el considera reducerea simptomelor ca pe un
efect al evitarii anumitor activitati. Evaluarea trebuie sa ia in consideratie urmatoarele aspecte:
Descrierea sumara a problemei:
1) Descrierea in detaliu a situatiei cand a aparut problema:
a) situatia;
b) reactiile corporale;
c) gandurile care au aparut;
d) comportamentul.
2) Lista cu situatiile problematice posibile.
3) Comportament de evitare; situatii si activitati.
4) Factori modelatori: factori care fac ca situatia sa fie mai rea sau mai buna.
5) Atitudinea si comportamentul celorlalti.
6) Credintele pacientului cu privire la cauzele problemei.
7) Experimentari in sfera comportamentului.
8) Efecte. Medicatie (prescrisa sau autoadministrata)
Psihoterapie urmata (modalitati; ce efecte a avut)
Resurse adaptative personale,
Situatie sociala si financiara.
Indicatii nosografice
Psihoterapia cognitiv-comportamentala este potrivita pentru majoritatea pacientilor cu tulburari
anxioase. Pentru pacientii cu probleme somatice reale trebuie facute unele modificari in cadrul
tehnicilor indicate. De pilda, metoda hiperventilatiei este contraindicata la pacienti cu tulburari
cardiace, emfizem pulmonar, epilepsie, astm bronsic sau in caz de sarcina.
Cand stare a anxioasa este secundara unei boli psihice majore, este necesar tratamentul psihiatric
al respectivei afectiuni.
n acelasi timp, pacientii toxicomani au nevoie de o perioada de dezintoxicare inainte de a trece la
o abordare cognitiv-comportamentala.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala are drept obiectiv reducerea anxietatii prin intermediul
invatarii pacientilor sa identifice, sa evalueze, sa controleze si sa modifice gandurile negative legate
de pericole potentiale cat si comportamentele asociate cu acestea.
Durata psihoterapiei este de 5 pana la 20 de sedinte. Aceste sedinte sunt foarte bine structurate,
terapeutul si pacientul stabilind de comun acord ce anume se va lucra in cursul unei sedinte.
<ehnicile specifice psihoterapiei cogniti2-comportamentale
Identificarea gandurilor negati2e
Se realizeaza prin intermediul urmatoarelor strategii:
1) Discutarea unei experienteemotionale recente.
Pacientilor li se cere sa-si reaminteasca un eveniment sau la o situatie care a fosta asociat cu o
anxietate putemica. Evenimentul este descris in detaliu si terapeutul intervine cu intrebari de tipul:
"Ce ganduri ti-au venit in minte atunci?". "Ti-a aparut vreo imagine?". "Cand ti-a fost cel mai tare
teama, care era lucrul eel mai ingrozitor care credeai ca s-ar putea intimpla?" Exemplificarea legaturii
pe care o realizeaza pacientul intre diverse senzatii si gandurile aferente:
en'atii +ntr&retarea lor
#al&itatii 6oi face un atac de cord. 3" o boala )arava de ini"a
Dificultati in res&iratie 1es&iratia "ea se va o&ri( "a voi sufoca si voi "uri
3"eteli. en'atie de lesin 6oi lesina( voi cadea( "e voi &ierde
7anduri stranii sau dificultatea de a )ndi 6oi inebuni cu si)uranta
Terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacient sa sesizeze legatura dintre senzatiile corporale si
interpretarile pe care le acorda acestora. Acest obiectiv se poate realiza prin intermediul unor liste de
tipul celei de mal sus.
2) Utilizarea tehnicii imaginatiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrai o experienta
emotionala. Cand intrebarile directe nu reusesc sa-l determine pe pacient sa evoce gandurile
negative ce se declanseaza spontan, este util sa se ceara pacientului sa retraiasca evenimentul
respectiv pe plan imaginativ sau prin intermediul unui joc dramatic cand este vorba de o situatie
interactionala (relationarea cu o persoana).
3) Utilizarea modificarilor de dispozitie in cursul unei sedinte de psihoterapie. Fluctuatiile de
dispozitie din cursul unei sedinte de psihoterapie pot fi surse utile pentru declansarea automata a
gandurilor. Terapeutul, observand modificarea de dispozitie poate, intreba pacientul: "Ce ti-a trecut
prin minte acum?".
4) Determinarea semnificatiei unui eveniment. Uneori declansarea automata a patternurilor de
gandire negativa nu se realizeaza. n astfel de situatii terapeutul trebuie sa caute sa discearna, prin
intermediulunor intrebari specifice, care este semnificatia evenimentului respectiv pentru pacient. De
exemplu: "Nu esti foarte sigur in legatura cu ce anume ti-a trecut prin cap cand te-ai simtit speriat in
situatia X. ncercand sa privesti in urma, ce crezi ca a insemnat situatia respectiva pentru tine?".
184ationalizarea
Terapeutul trebuie sa-i explice pacientului ratiunile tratamentului prin demonstrarea relatiei dintre
gandire, sentiment si comportament. Astfel, de pilda, Beck (1979) dadea urmatorul exemplu: daca un
subiect aude in toiul noptii un zgomot in camera alaturata el isi poate spune in minte ca a intrat un
hot. Atunci apare o stare de teama si comportamentul se desfasoara in consecinta; subiectul se va
ascunde sau va telefona la politie. Daca, dimpotriva, subiectul isi spune ca a lasat geamul deschis,
sentimentele de teama nu vor apare, ci el se va scula si va inchide geamul.
%8 5urnizarea imor informatii eu pri2ire la meeanismele an!ietatii
Este necesara descrierea in detaliu a simptomelor legate de anxietate, evolutia lor probabila, cat si
faptul ca trairea anxietatii nu inseamna ca subiectul are o boala psihica grava. n acelasi timp trebuie
explicat ca simptomele produse de anxietate nu sunt periculoase (de exemplu accelerarea batailor
inimii nu reprezinta un semn ca se va produce un atac de cord). Trebuie explicat pacientilor si faptul
ca unele simptome ca insomnia, dificultatea de a lua decizii, fatigabilitatea si chiar vederea ca prin
ceata sunt manifestari ale anxietatii.
'8 Distragerea
Este utilizata ca strategie pentru a exercita un control direct si imediat asupra simptomului. Astfel
de metode pot fi:
concentrarea asupra continutului unei conversatii si nu asupra starii proprii;
daca subiectul manifesta anxietate in timpul sedintei de psihoterapie, terapeutul ii poate cere sa
descrie mobilierul din cabinet.
48 Programarea aeti2itatilor
n cadrul acestora se cere pacientilor sa noteze, ora de ora, activitatile pe care le desfasoara,
evaluandu-le dupa o scala de la 0 la 100 sub aspectul unor stari afective cum ar fi: anxietatea,
oboseala, placerea sau gradul de control asupra situatiei.
Pentru indivizii care se simt presati de timp este indicata o planificare riguroasa a activitatilor astfel
incat acestia sa nu aiba tentatia sa faca mai multe lucrari de-odata, fapt ce le sporeste tensiunea si
supraincordarea.
Multi subiecti anxiosi renunta la activitati de loisir deoarece traiesc permanent ideea ca nu si-au
indeplinit toate datoriile. De pilda, o femeie casnica se trezea la 5,30 dar ramanea in pat pana la ora
8, cand rumina toate activitatile pe eare le-ar putea face gresit sau nu le-ar putea duce la bun sfarsit,
fapt ce-i sporea gradul de anxietate. in aeeasta situatie terapeutul i-a recomandat sa se scoale din
pat imediat ce s-a trezit si sa faca jogging.
Principiile planifidirii timpului
1. Revizuieste-ti obiectivele
2. Realizeaza o lista a lucrurilor pe care trebuie sa e realizezi si alta a celor pe care vrei sa le faci cu
estimarea timpului necesar.
3. Daca sarcinile si activitatile iti solicita mai mult timp decat ai la dispozitie, stabileste prioritatile:
ce trebuie facut neaparat astazi;
ce poate fi amanat si pentru cat timp;
ce doresc sa fac astazi;
pot trasa sarcina aceasta altcuiva si daca da, cui anume;
ce se intampla daca nu fac actiunea X; daca nu se intampla nimic pot s-o omit.
4. Stabileste o ordine a efectuarii sarcinilor si activitatilor pe care le ai de indeplinit; alege secventa
care iti convine mai mult.
5. Cauta sa faci un singur lucru odata si sa termini ce ai inceput.
6. Nu te repezi la o noua activitate imediat ce ai terminat-o pe cea veche, ci ia o pauza; planifica-ti
mici pauze pentru relaxare.
7. Revizuieste-ti inca o data prioritatile lajumatatea zilei.
8. Analizeaza amanarile si tendinta de a taragana lucrurile; ai amanat ceva pentru ca ti-ai fixat
obiective prea inalte? ai fost nerealist in a aprecia ceea ce poti face cu adevarat? Acum poti realiza
acellucru?
9. La sfarsitul zilei reaminteste-ti ce ai realizat si acorda-ti credit.
)8 Verificarea 2eridicitatii gandurilor negati2e automate
Terapeutul utilizeaza o serie de intrebari pentru a-l ajuta pe pacient sa evalueze gandurile negative si
sa le substituie eu ganduri mai realiste.
n cadrul sedintei de psihoterapie, pacientul si terapeutul colaboreaza pentru a gasi solutii rationale
pentru a inlocui gandurile negative automate.
ntre sedinte pacientii cauta sa puna in practica abilitatile de a se intreba pe care le-au invatat
impreuna cu terapeutul. Pentru ca acest lucm sa se realizeze mai usor este indicata notarea zilnica a
gandurilor negative producatoare de disfunctii.
ata cateva tipuri de intrebari care au menirea sa verifice realitatea gandurilor negative,
disfunctionale;
a)Ce dovada am ca acest gand este adevarat? Nu exista si un alt mod de a privi aceasta situatie? Nu
cumva exista si o alta explicatie ca alternativa a gandului negativ?
E8emplu Pacientul: Cand am un atac de panica imi trece prin cap gandul ca voi lesina sau voi muri.
Terapeutul: Bine. Hai sa vedem cat de real este acest gand. Ai lesinat vreodata in cursul
unui atac de paniea?
Pacientul: Nu.
Terapeutul: Stii ce se intampla cu organismul tau atunci cand lesini?
Pacientul: Nu.
Terapeutul: Tensiunea arteriala scade brusc. Stii cum evolueaza tensiunea in timpul unui
atac de paniea?
Pacientul: Am pulsul accelerat. Cred ca tensiunea se ridica.
Terapeutul: Corect. in stare de anxietate pulsul si tensiunea urca. Deci este mult mai putin
probabil ca vei ledina vand esti anxios decat atunci cand nu esti.
b) Cum ar gandi o alta persoana cu privire la situatie?
De regula, pacientii care exagereaza pericolele nu au tendinta de a extinde aceasta exagerare si
asupra altora (Butler i Matheros, 1983). Din acest motiv a-i intreba ce cred altii cu privire la situatie
poate reprezenta o modalitate utila de schimbare a perspectivei.
c) Nu cumva aprecierile tale se bazeaza mai mult pe ceea ce ai simtit decat pe evaluarea modului in
care te-ai comportat? .
O eroare frecventa a pacientilor cu anxietate generalizata consta in aceea ca ei cred ca nu pot
face fata situatiei pentru ca sunt anxiosi.
Cand sunt intrebati cum s-au comportat de fapt, ei constata cu surpriza faptul ca modul lor de
comportare a fost adecvat si deci au facut fata cu bine situatiei.
d) Ai tendinta sa-ti fixezi obiective nerealiste de atins? Multi pacienti isi fixeaza niste obiective
imposibil de atins si devin anxiosi in momentul in care isi dau seama ca nu le pot atinge. Aceste
obiective suna in felul urmator: "Tot ceea ce fac trebuie sa fie perfect". "Trebuie sa fiu calm in orice
situatie".
e) Ai tendinta de a omite fapte importante si de a acorda atentie unora lipsite de importanta?
De exemplu, multe persoane par sa uite succesele trecute atunci cand sunt confruntate cu o
sarcina dificila sau cand au comis o greseala. n aceeasi categorie poate fi inclusa si afirmatia "Pentru
ca un prieten de aceeasi varsta a murit de atac de cord, e limpede ca voi face si eu un atac de cord".
f) Gandesti adesea in termenii totul sau nimic? Persoanele anxioase au tendinta de a se autoevalua
in culori extreme; alb-negru (ex.: daca ceilalti nu-si manifesta dragostea fata de el inseamna ca nu-l
plac).
n aceste cazuri este indicat ca pacientul sa fie instruit sa plaseze toate cunostintele sale pe o
scala care are la un capat; ma urasc din tot sufletul, in mijloc - nici nu ma urasc, nici nu ma iubesc si
la celalalt capat - iubire putemica. Cu cat se obisnuiesc mai mult cu acest exercitiu, cu atat ei
realizeaza ca cei cunoscuti nu se plaseaza la extreme ci tind sa acopere toata scala.
g) Nu ai cumva tendinta de a supraestima propria responsabilitate in legatura cu modul in care se
destasoara lucrurile? De pilda, o mama anxioasa rumina mereu gandul daca a ales bine scoala
pentru fiul ei, pornind de la ideea eronata ca este posibil sa stii dinainte daca o anumita decizie pe
care o iei e corecta. Pentru a corecta astfel de ganduri terapeutul poate desena o diagrama din care
sa rezulte cauzele diferite care pot produce un eveniment, cerandu-i-se pacientului sa noteze acele
cauze pe care nu le poate controla si sa aloce apoi cate un sector de cerc fiecarei cauze.
Diagrama factorilor care contribuie la buna dispozitie a musafirilor pe care i-am invitat la masa.
1.nteresele si opiniile politice ale invitatilor
2.Factori care se afla direct sub controlul pacientului
3.Daca oaspetele are relatii bune cu partenerul sau
4.Daca le place mancarea si bautura (e imposibil sa gatesti pe gustul tuturor )
5.Abilitatile sociale ale celor asezati langa musafiri
6.Abilitatile sociale ale musafirului
7.n ce masura oaspetele este preocupat de propriile probleme( de munca, financiare )
h) Ce va fi daca evenimentul neplacut se va intampla cu adevarat? Va fi oare chiar atat de rau?
Datorita tendintei de evitare cognitiva, pacientii anxiosi nici nu s-au gandit in detaliu cat de rau va fi
daca s-ar petrece situatia de care se tem. De regula, evenimentul real este mai putin dezastruos
decat cel anticipat.
De pilda, un student se poate teme ca va cadea la un examen, fara a se gandi ca in fond il poate
trece in sesiunea urmatoare.
i) Cum vor arata lucrurile peste un anumit timp?
Aceasta intrebare este utila mai ales cand avem de-a face cu o pierdere anticipata pentru ca
adesea atunci cand se gandeste la o posibila pierdere sau la ruperea unei relatii, subiectul are in
vedere impactul imediat al pierderii.
Astfel, despartirea de prieten/prietena il poate face sa sufere cateva luni, intensitatea suferintei
reducandu-se odata cu trecerea timpului si odata ce apar contacte"cu alte persoane.
Constientizarea proiectiei posibile in timp poate fi utila nu doar cand o pierdere anticipata este
probabila, ci si atunci cand gandurile in legatura cu despartirea genereaza un comportament care
face despartirea mai probabila (de pilda, o femeie care se teme ca va fi paras ita de iubitul ei devine
pisaloaga, geloasa, cu dispozitie proasta,
fapt ce va exercita o presiune asupra partenerului si-l va determina sa rupa relatia).
j) Ai tendinta de a supraestima un eveniment?
Subiectii anxiosi au tendinta de a supraestima un eveniment anxiogen. n acest caz sunt utile discutii
cu privire la probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului. Cu to ate acestea, unii pacienti ram
an anxiosi chiar cand constientizeaza faptul ca probabilitatea obiectiva a producerii evenimentului
negativ este mica si aceasta se produce datorita supraestimarii consecintelor evenimentului. Metoda
de abordare terapeutica pentru astfel de pacienti consta in decatastrofizarea evenimentului,
demonstrandu-i pacientului ca va face fata cu bine respectivei situatii.
k) Nu cumva subapreciati propriile posibilitati de a face fata situatiei?
Subiectii anxiosi traiesc cu impresia ca nu au abilitati suficiente de a se descurca in astfel de
situatii anxiogene. Din acest motiv, terapeutul trebuie sa treaca in revista situatii din trecut cand
pacientul s-a descurcat bine in situatii similare, aprecierile pozitive ale celorlalti cu privire la modul in
care au facut fata emenimentelor si sa realizeze impreuna cu pacientul o repetitie in legatura cu
modul de a aborda evenimentele anxiogene. Este util ca pe langa intrebari sa se utilizeze si tehnica
imaginatiei dirijate, prin care se modifica imaginile negative.
De exemplu, o pacienta era asaltata de imagini legate de faptul ca va lesina in public. Discutiile au
ajutat-o sa inteleaga faptul ca cel mult isi va pierde cunostinta pentru cateva secunde si apoi isi va
2 1
4

5
3 *
.

reveni si se va comporta normal. Vizualizarea modului in care isi revine si se comporta normal au
ajutat-o sa-si reduca anxietatea.
&8 "!perimentarea in sfera comportamentului
Terapeutul cere pacientului sa verifice in viata reala daca gandurile negative sunt adevarate.
a) Experimentarea in cazul pacientilor cu anxietate generalizata Un om de afaceri se simtea foarte
speriat cand trebuia sa vorbeasca in public. El credea ca subalternii sai vor observa anxietatea sa si
vor inceta sa-i acorde respectul cuvenit. Fiind evidenta pentru altii,el a afirmat ca e convins ca daca el
se simte anxios ceilalti trebuie sa-si dea seama de asta. Ca test, terapeutul i-a cerut sa tina un mic
discurs in timp ce va fi inregistrat pe video. n timp ce vorbea el s-a simtit anxios, dar spre
surprinderea sa, revazand caseta, nu a observat nici un semn vizibil de anxietate. Aceasta a redus
convingerea sa cu privire la faptul ca ceilalti ar observa cat de anxios este. (La inceput estima ca
ceilalti ii observau teama cu un procent de 65, iar in urma experimentului aprecierea lui s-a redus
pana la 30%).
b) Experimentarea (testarea) in sfera comportamentului cu subiecti suferind de atacuri de panica.
Scopul principal al abordarii terapeutice este modificarea interpretarii catastrofizante pe care o au
pacientii in legatura cu senzatiile lor corporale, pe care le traiesc in cursul atacului de panica. n
aceste cazuri se propun pacientilor experimente de hiperventilatie prin intermediul carora se pot
reproduce voluntar simptomele corporale ale starii de panica. (Li se cere sa inspire rapid pe nas si pe
gura, timp de doua minute, golind cat mai mult plamanii la expiratie si nu li se spune precis ce
senzatii vor trai. Apoi pacientii sunt invitati sa aprecieze daca nu cumva senzatiile traite dupa exercitiu
seamana cu cele din cursul atacului de panica. Se analizeaza apoi eventualele asemanari si
deosebiri dintre cele doua categorii de senzatii. De pilda, daca pacientii spun ca senzatiile fizice sunt
asemanatoare dar lipse~te anxietatea, pacientul este intrebat cum s-ar simti dad astfel de senzatii ar
aparea brusc si neasteptat, atunci cand el nu s-ar gasi in clinica. n cele mai multe cazuri pacientii
recunosc ca le-ar interpreta in mod catastrofic - "voi face un atac de cord".)
Pornindu-se de la aceste discutii se trece la invatarea pacientului sa realizeze o tehnica de
respiratie controlata, care contribuie la reducerea simptomelor fiziologice de panica. Clark, Salkovskis
si Chalkley (1985) au gasit ca invatarea controlului respiratiei este foarte eficienta cu ajutorul unei
benzi de magnetofon, unde o voce calma pronunta "inspira" timp de doua secunde si "expira" pentru
un interval egal de timp (ritmul respirator este variabil si se alege in functie de subiect), prelungindu-
se treptat durata inspirului si expirului.
Apoi pacientul este instruit sa utilizeze respiratia controlata atunci cand presirnte instalarea unui
atac de panica (de pilda, expiratie prelungita).
n cadrul unui alt experiment, unei paciente care crede ca este grav bolnava de inima pentru ca isi
simtea mai frecvent decat altii bataile inimii, terapeutul ii explica faptul ca acest fenomen reprezinta
doar efectul concentrarii atentiei asupra unor functii ale organismului. Deoarece ea s-a aratat
sceptica, terapeutul i-a cerut sa se concentreze asupra inimii in timpul sedintei timp de 5 minute.
Pacienta a constat cu surpriza ca simpla concentrare asupra cordului o facea sa simta pulsul in zona
fruntii, la gat, in piept si chiar in degete. Apoi i s-a cerut sa descrie mobilierul din cabinet tot timp de 5
minute, timp in care ea nu a mai fost constienta de bataile inimii sale.
Un alt tip de experiment consta in demonstrarea rolului gandurilor in declansarea unor atacuri de
panica si aceasta se realizeaza prin producerea unui atac de panid prin simpla manipulare verbala.
Se poate face:
prin solicitarea pacientului sa citeasca cu voce tare o serie de cuvinte care desemneaza posibile
catastrofe sau senzatii corporale (sufocare, palpitatii, moarte etc.);
prin tehnica imaginatiei dirijate in cadrul careia ii se cere sa-si imagineze in detaliu ca au un atac de
panica, sa descrie senzatiile traite si consecintele de care se tem. Daca experimentul reuseste,
terapeutul ii demonstreaza pacientului rolul montajului cognitiv in declansarea starii de panica.
<erapia comportamentelor de e2itare
Desi anxiosii nu au comportamente sistematice de evitare ca cei fobici, unii dintre ei evita totusi
unele activitati sau situatii (Butler 1987 a).
n primul rand aproximativ 40% din pacientii cu anxietate generalizata evita situatiile care presupun
evaluarea sociala (a vorbi n public, a manca la restaurant), iar aproximativ 20% dintre ei evita si
situatiile pe care e evita agorafobicii (a calatori cu mijloace de transport n comun, a face
cumparaturi, a se afla in aglomeratie).
n al doilea rand ei evita unele activitati care produc senzatii care evoca teama (ca de pilda,
exercitiile fizice).
n al treilea rand utilizeaza strategii de evitare cand se instaleaza simptomele (ex.: se sprijina de
obiecte solide cand apare senzatia de lesin).
Toate cele trei modalitati de evitare tind sa mentina gandurile negative ale pacientilor. Din acest motiv
este bine ca terapeutul sa incurajeze pe pacienti sa intre in situatii sau sa se angajeze in activitatile
pe care au tendinta sa e evite pentru a verifica daca lucrurile de care se tern se vor produce
intradevar.
Pacientii sunt incurajati sa se expuna gradat la situatiile sau activitatile anxiogene. Mai mult chiar,
ei sunt solicitati sa anticipeze ce se va intampla in timpul exercitiului de expunere si apoi sa evalueze
daca ceea ce se petrece cu adevarat este mai rau sau mai putin rau decat au anticipat (apreciaza pe
scale nivelul de anxietate).
n plus este important sa se modifice si acele modele de comportament pe care pacientii s-au
obisnuit sa e puna in actiune odata ce simptomele se declanseaza.
De pida, un pacient cu atacuri de panica se temea ca isi va pierde mintile n timpul respectivului
atac. ntrebat ce il impiedid totusi sa ,nu si e piarda, el a raspuns ca incerca sa-si controleze
gandurile si ca asta il salva.
Pentru a-i demonstra faptul ca este vorba de o convingere eronata, terapeutul l-a determinat sa
reproduca in plan imaginativ simptomele si apoi sa nu-si controleze gandurile. Drept urmare el a
constatat ca atacul de partica nu duce la nebunie.
Un pacient care se temea sa nu-i tremure mainile in public verifica mereu acest lucru cu palmele
intinse si degetele departate. Terapeutul i-a demonstrat ca o astfel de pozitie favorizeaza tremuratul
mainilor chiar si la persoane care nu se tern de asa ceva.
In2atarea unor noi modele de comportament si a unor deprinderi de a face fata situatiilor
Pentru multi pacienti, situatiile sociale sunt dificile pentru ca ei nu au deprinderi de conversatie sau
comportament social. n astfel de cazuri este necesara o antrenare a abilitatilor sociale. Odata
problema identificata, respectivele comportamente sunt modelate de catre terapeut in cursul sedintei
si apoi practicate sub forma de role-playing in timpul psihoterapiei si apoi in situatiile de viata.
Tehnica identificarii supozitiilor negative (disfunctionale). Se poate realiza prin:
a) utilizarea unor jurnale zilnice in care se noteaza aceste supozitii disfunctionale;
b) identificarea gandului negativ si gasirea convingerii care se ascunde in spatele lui.
Pacientul se intreaba: "Daca gandul ar fi intr-adevar real ce ar insemna asta pentru mine?" lustrarea
unei supozitii disfunctionale, a raspunsului rational si a planului de schimbare (Clark si Beck, 1988) -
n Cognitive approaches. n Handbook of anxiety disorders (ed. Last, C si Hersen, M) p. 362 - 385.
Pergamon, New York.
1. Supozitia disfunctionala
Eu nutresc convingerea ca "nu sunt bun de nimic daca nu reusesc. Toate succesele mee trecute
nu valoreaza doi bani daca nu reusesc din nou. Nimeni nu ma va iubi daca nu voi reusi." .
2. Raspunsul rational si planificarea schimbiirii
Gandul meu este nerational si el a aparut pentru ca parintii nu mau laudat niciodata pentru
succesele obtinute ci mi-au sugerat mereu ca este un nou obstacol de trecut.
Aceasta idee a mea nu este adevarata si pentru ca in trecut am obtinut realizari pe care nimeni
nu mi e poate lua inapoi. Eu sunt acelasi si atunci cand am note slabe la scoala si nimeni din familie
nu s-a purtat cu mine altfel in aceasta situatie. Ei continua sa ma iubeasca.
Mai mult, acest gand este perturbator pentru ca ma face sa ma simt tot timpul anxios.
Pentru ca nutresc acest gand de multa vreme, va trebui sa lupt mult cu mine pentru a- schimba
si aceasta imi va cere ceva timp. Pot sa fac doua lucruri pentru a facilita schimbarea:
a) sa fac o lista cu convingerile mele;
b) sa-mi petrec o parte din timp mcand ceva ce imi face cu adevarat placere, nu sa fac doar acele
lucruri care trebuie indeplinite.
Tehnica este ilustrata si prin intermediul urmatorului e"emplu1 an"ioasa nutrea $andul ca nu va
putea face tot ce si+a propus sa realizeze. Giscufia a pus in evidenta faptul ca la baza ei statea
afirmafia eronata1 MTrebuie sa realizez totdeauna lucrurile perfect. M
Dotand avanta4ele si dezavanta4ele acestei convin$eri a aparut ca avanta4ul (uneori se obtine lucru
de calitate) este depasit de dezavanta4 (se produce an"ietate care o impiedica sa+si asume riscuri, o
facea sa+si restran$a aria de activitafi). Pro$ramul terapeutic a constat in a+i propune sa lupte
impotriva convin$erii eronate incercand sa faca lucrurile mai pufin perfect in mod deliberat, ceea ce a
facut sa $aseasca mai multa satisfacfie in activitafile cotidiene pentru ca a incetat sa+si evalueze tot
timpul performanfele.
<ehnicile de rela!are. i ajuta pe pacienti sa-si demonstreze faptul ca tin sub control simptomele lor.
Peveler si Johnston (1986) au demonstrat si faptul ca relaxarea creste gradul de accesibilitate a
informatiilor pozitive in memoria pacientului si faciliteaza gasirea unor alternative la gandurile
anxiogene.
Relaxarea se realizeaza prin:
realizarea planificata a unor activitati care ii fac pliicere subiectului;
pauze planificate in cadrul unor programe incarcate;
practicarea unar tehnici standardizate de relaxare.
ndiferent ce tehnica de relaxare se alege, aceasta trebuie practicata pana cand devine deprindere
utilizata nu doar acasa, in fotoliu, ci si in situatiile de viata.
Majoritatea pacientilor cu anxietate raspund favonlbi1la relaxare. Exista insa un numar limitat de
pacienfi care devin anxiosi in timpul practicarii relaxarii (Heide si Borkovec, 1984). Printre acestia se
numara pacientii care se tem de pierderea autocontrolului.
Mai mult, la unii pacienti concentrarea asupra corpului poate evoca producerea unor senzatii pe
care acestia e interpreteaza eronat ca fiind semne de boala. Aceste reactii negative pot fi reduse
daca se explica pacientilor ca ei pot trai in timpul relaxarii senzatii neobisnuite. De multe ori aceste
situatii pot fi exploatate in cursul psihoterapiei prin procesul de reatribuire de semnificatii (subiectul
poate acorda o altii interpretare senzatiilor corporale).
Relaxarea trebuie prezentata ca o modalitate de reducere a anxietatii si prin aceea ca in cursul ei
se poate realiza expunerea progresiva, in plan imaginativ, la diverse situatii anxiogene.
Pre2enirea recaderilor.
Pentru a creste increderea in sine a pacientului, spre sfarsitul terapiei, cand simptomele au disparut,
se mareste intervalul dintre sedintele de psihoterapie.
Daca terapeutul anticipeaza producerea vreunui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea
unei legiituri afective), el trebuie sa lucreze cu pacientul strategii de a face fata unor astfel de situatii.
Terapeutii cognitiv-comportamentalisti sunt de parere ca o cauza majora a recaderilor ar fi
adunarea unor argumente insuficiente impotriva gandurilor negative.
Pentru a antrena aceasta capacitate de a descoperi contrargumente la gandurile negative, in
cursul unor sedinte de rolelaying pacientul furnizeaza argumente impotriva ideilor sale negative, iar
terapeutul il provoaca prin contraargumente. Acest procedeu ii ajuta pe pacienti sa descopere
punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile negative. Cand aceste puncte slabe ale argumentarii sunt
identificate, pacientul invata sa gaseasca argumente mai convingatoare.
Holdevici, . ,Tratat de psihoterapie co$nitiv K comportamental%, p. 9-25.
6>ordarea comportamentala in psihoterapie si consilierea psihologica
Terapia comportamentala include o serie de tehnici avand scopul de a- determina pe oameni sa-
si modifice pomportamentul. Multe dintre tehnicile recente include si strategii cognitive care au
condos la aparitia orienterii cognitive-comportamentale in consiliere si psihoterapie.
Orientarea comportamentala s-a structurat in perioada anilor 1950-1960 ca o reactie la
perspectiva psihanalitica dominanta pana atunci si a aparut aproape simultan in Statele Unite, Marea
Britanie si Africa de Sud (Corey, 2001, p.256). in ciuda opozitiei si criticilor realizate de psihanalisti,
noua orientare terapeutica a fost capabila sa supravietuiasca, demonstrand eficienta metodelor de
conditionare in modificarea comportamentului si constituind o alternativa la terapia traditionala.
ncepand din anul 1960, Albert Bandura a dezvoltat teoria invatarii care combina tehnicile
conditionarii clasice si operante cu invatarea observationala. Dupa aceasta perioada au aparut o
serie de scoli terapeutice cognitiv-comportamentale dintre care mentionam terapia rational-emotiva a
lui Elis, terapia cognitiva a lui Beck, strategiile de inoculare a stresului si antrenamentului de
autoinstruire puse la punct de Meichenbaum. ncepand cu anii '70 terapia comportamentala a devenit
o orientare dominanta in psihologie, cu multiple aplicatii in domeniul educatiei, psihoteratiei, asistentei
sociale, dar si in domeniul industriei si afecerilor. Desi implica strategii diferite, terapiile
comportamentale au cateva caracteristici comune: focalizarea asupra comportamentului, accentul
pus pe tehnicile de invatare si evaluarea riguroasa a rezultatelor (kazdin, 1994). La ora actuala, in
cadrul orientarii comportamentale un loc central il ocupa terapia cognitiv-comportamentala care pune
accent deosebit pe rolul factorilor cognitivi in intelegerea si modificarea comportamentului subiectilor.
Acesti factori, cum ar fi, vorbirea interioara, sunt considerati mediatori ai schimbarilor in plan
comportamental (Bandura, 1969, 1986, Bech, 1976, Bech si Weishaav, 1995, Fishman si Franks,
1997, Goldfied si Davidson, 1976, Lazarus , 1989, London, 1986, Mahoney, 1977, 1979, 1991,
Mechenbaum, 1977, 1985). Principiul de baza al orientarii comportamentale in psihoterapie
postuleaza faptul ca fiinta umana este producatorul si produsul mediului sau inconjurator.
Daca teoreticienii comportamentalisti de orientare radicala excludeau posibilitatea autodeterminarii
si libertatii fiintei umane, orientarea moderna actuala incurajeaza tehnicile care confera clientului
autocontrol si autonomie. Modificarile realizate in plan comportamental contribuie la imbogatirea
repertoriului deprinderilor de a face fata problemelor vietii, rezultatul fiind o multitudine de posibilitati
de raspuns intr-o situatie data. Eliminand comportamentele dezadaptive care limiteaza alegerile,
oamenii devin liberi sa realizeze mai multe optiuni care inainte nu le erau accesibile.
Din punct de vedere filosofic, orientarea comportamentala si cea umanista au aparut diametral
opuse initial, dar lucrarile comportamentalistilor contemorani au construit nenumarate punti intre cele
doua orientari care, in cele din urma, ar putea fuziona. Orientarea comportamentalista limitata, bazata
pe modelul stimul-reactie, a fost criticata initial de Bandura(1974, 1977, 1986), parintele teoriei
invatarii sociale. Acesta respinge modelul mecanicist si determinist al comportamentului uman
datorita faptului ca se bazeaza exclusiv pe determinari de matura exterioara (din mediu).
Multi autori care au urmat (Kazdin,1994, Mechenbaum, 1977, Thoresen si Coates, 1980, Watson si
Tharp, 1977) au utilizat tehnici comportamentale pentru a atinge obiective umaniste (evolutia fiintei
umane). Thoresen si Coates (1980) identifica trei mai directii care fac posibila convergenta intre
orientarea umanista si cea comportamentalista in psihoterapie:
- considerarea terapiei ca fiind un demers orientat spre actiune si nu ca o introspectie, mai
curand pasiva, asupra problemelor care ii framanta pe clienti;
- preocuparea crescanda a terapeutilor comportamentalisti in legatura cu maniera in care
evenimentele externe sunt mediate de factori subiectivi, de natura cognitiva sau emotionala;
- accentul crescut pus asupra responsabilitatii personale in raport cu propriul comportament.
Odata inarmati cu tehnici de autoreglare a comportamentului, oamenii devin capabili sa-si amelioreze
semnificativ calitatea vietii.
Pricipiile si postulatele terapiei comportamentale.
Spiegler si Guevremont (1980) ne prezinta cateva caracteristici ale terapiei comportamentale:
1.<erapia comportamentala are la >aza principii stiintifice deri2ate din cercetarea
e!perimentala din domeniul in2atariiA principii >azate pe date de o>ser2atie sin u pe
con2ingeri personale.
Principiile invatarii se aplica in mod systematic pentru a- ajuta pe oameni sa se debaraseze de
comportamentele dazadaptive. Obiectivele tratamentului sunt exprimate in termini concreti si obiectivi
care fac posibila repetarea interventiei terapeutice. n timpul erapiei sunt evaluate comportamentele
problematice, precum si conditiile care contribuie la mentinerea acestora. Eficienta metodelor de
evaluare si interventie este verificata prin intermediul unor metode de cercetare stiintifica. Conceptele
care stau la baza demersului therapeutic si strategiile de interventie sunt exprimate in mod explicit,
testate empiric si revizuite permanent.
%.<erapia comportamentala se ocupa de pro>leme curente ale clientilor si de factorii care
influenteaza inA prezent fara a pune accent pe perspecti2e istorica. Tehnicile comportamentale
sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali relevanti care influenteaza comportamentul clientilor.
'.Clientii .oaca un rol acti2 in cursul terapieiA anga.andu-se in di2erse actiuni menite sa-i a.ute
sa-si rezol2e si nu doar sa 2or>easca despre acestea. Ei isi monitorizeaza comportamentele atat
in timpul, cat si in afara sedintelor de psihoterapie, invata si exerseaza noi modele de comportament
si noi strategii de a face fata problemelor existentei.,
4.<erapia comportamentala se desfasoara pe cat posi>il in mediul natural al clientului.
Abordarea terapeutica are la baza principiile invatarii, clientul insusindu-si deprinderile de autoreglare
a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate in viata de zi cu zi. Sarcinile si temele pentru
acasa reprezinta un element important al terapiei comportamentale.
).<erapia comportamentala pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental. Clientii
instruiti sa initieze, sa realizeze si sa evalueze demersul terapeutic, fiind responsabili de propria lor
schimbare.
&.<ehnicile terapeutice sunt astfel construiteA incat sa se potri2easca fiecarui client in parte.
7.Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare intre client si terapeut, acesta din urma
informand permanent clientul cu privire la natura si progresele terapiei.
La aceste caracteristici Corey (2001) mai adauga cateva:
:.Psihoterapia e2olueaza de la simplu la comple!A de situatii facile la unele dificile si de la unele
mai putin amenintatoare la unele amenintatoare.
H.Demersul terapeutic comportamental este relati2 scurtA incluzand mai putine sedinte de
psihoterapie si un interval de timp mai putin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice.
10.Tehnicile terapeutice se combina in anumite pachete de strategii in vederea cresterii eficientei
psihoterapiei.
;>iecti2ele terapeutice ocupa un loc central in cadrul psihoterapiei comportamentale.
Obiectivul central consta in a crea noi conditii pentru invatare pornindu-se de la supozitia ca procesul
de invatare poate ameliora comportamentul problematic. Clientul este cel care fixeaza obiectivele
specifice terapiei sub directa indrumare a terapeutului sau consilierului. Evaluari realizate pe
parcursul terapiei evidentiaza masura in care obiectivele au fost atinse. Subliniem inca o data faptul
ca obiectivele terapeutice trebuie sa fie precise, concrete, clar formulate, masurabile, intelese si
acceptate de client. Acestea rezulta in urma unor negocieri realizate intre clienti si terapeut si sunt
exprimate sub forma unor contracte terapeutice care ghideaza demersul psihoterapeutic.
Cornier si Cornier (1998, pp.228-231) descriu etapele selectarii si definirii obiectivelor terapeutice:
-terapeutul ofera clientului motivatia pentru stabilirea unor scopuri, explica necesitatea stabilirii
acestora, precum si rolul lor in cursul terapiei si subliniaza faptul ca pacientul trebuie sa joace un rol
activ in cadrul acestui demers;
-clientul denumeste modificarile pozitive pe care le asteapta de pe urma terapiei;
-atentia este focalizata asupra a ceea ce clientul doreste sa realizeze si nu asupra a ceea ce el nu
doreste sa faca;
-clientu impreuna cu terapeutul stabilesc daca aceste obiective apartin cu adevarat clientului si daca
au un caracter realist;
-se discuta avantajele si dezavantajele ( beneficiile si costurile) demersului de atingere a obiectivelor;
-clientul si terapeutul cad de acord daca vor continua demersul de atingere a obiectivelor stabilite sau
le vor reformula;
-odata stabilite obiectivele, incepe demersul de definire a acestora.
Vor fi discutate conduitele asociate cu atingerea lor, conditiile necesare pentru schimbarea
continutului obiectivelor intermediare, precum si planurile de actiune menite sa conduca la atingerea
obiectivelor.
4olul terapeutului in in cadrul terapiei comportamentale.
Terapeutii comportamentalisti utilizeaza tehnici comune altor abordari cum ar fi : reflectia,
clarificarea, rezumarea, intrebarile deschise, dar si unele specifice. Astfel, dupa Spiegler si
Guevremont ( 1998), terapeutul comportamentalist detine urmatoarele atributii:
-culege in mod sistematic informatii referitoare la antecedentele cu caracter situational, amploarea si
dimensiunile problemei in plan comportamental, precum si la consecintele acestora;
-clarifica impreuna cu clientul problemele acestuia;
-planifica si stabileste comportamentele-tinta;
-formuleaza impreuna cu clientul obiectivele terapiei;
-identifica acele conditii care mentin problema;
-implementeaza planul de schimbare;
-evalueaza succesele demersului terapeutic;
-conduce viitoarele demersuri de evaluare.
Sa presupunem, de pilda, ca o pacienta se prezinta la psihoterapie pentru agorafobia care o
impiedica sa iasa din casa. Terapeutul va incepe prin a analiza natura anxietatii care o impiedica pe
clienta sa paraseasca locuinta. Acesta o va interoga in legatura cu modul in care percepe anxietatea,
cand a aparut aceasta si ce anume intreprinde in astfel de situatii. Vor fi obtinute informatii in legatura
cu gandurile care ii vin in minte, trairile afective si consecintele problemei-simptom asupra existentei
sale. Vor fi stabilite apoi obiectivele terapiei si vor fi puse in actiune strategiile menite sa reduca
anxietatea pana la un nivel controlabil. Terapeutul impreuna cu clientul vor evalua pe parcursul
psihoterapiei masura in care au fost indeplinite obiectivele terapeutice stabilite.
Un alt rol important al terapeutului comportamentalist consta in modelarea comportamentului.
Bandura (1969, 1986) era de parere ca achizitiile obtinute in urma invatarii directe pot fi atinse si prin
intremediul observarii comportamentului celorlalti. Datorita acestui fapt, clientul va putea sa-si
insuseasca noi modele de comportament prin intremediul imitatiei, terapeutul reprezentand un model
de urmat. Deoarece clientii in investesc pe terapeut cu autoritate, ei isi vor modela atitudinile,
convingerile, si valorile imitandu-l pe acesta.
Asa cum am mai subliniat, demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizeaza, printre
altele, si prin rolul activ jucat atat de terapeut, cat si de client. Terapeutul va fi cel care il va invata pe
client noi modalitati de comportament prin intermediul jocului de rol, modelarii, repetarilor in plan
comportamental, precum si al feedback-urilor cu privire la progresele inregistrate pe parcurs. Clientul
va primi diverse sarcini pentru acasa (de pilda monitorizarea comportamentului problematic). Clientul
trebuie sa fie puternic motivat sa coopereze atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si in afara
acestora, pentru ca in caz contrar- progresele terapiei sunt limitate. Pacientul este incurajat sa
experimenteze noile deprinderi pentru a face fata problemelor vietii, pentru a-si largi repertoriul de
comportamente cu caracter adaptiv si a transfera cele invatate in viata cotidiana. Terapia este
considerata incheiata doar atunci cand noile deprinderi de autoreglare psihica au fost generalizate si
pot fi utilizate de client in afara terapiei.
Este evident faptul ca demersul terapeutic nu se va reduce la un simplu ,,insight'' (iluminare) cu
privire la natura problemelor clientului, ci va presupune implementarea unor noi modele de
comportament. Obiectivele terapiei sunt formulate in termeni concreti si masurabili, fapt ce permite
atat clientului, cat si terpeutului sa evalueze progresele terapiei, ambii putand constientiza momentul
in care terapia poate sa se incheie.
n cadrul terapiilor de orientare comportamentala nu se pune un accent deosebit asupra relatiei
client-terapeut, ca in cazul terapiilor psihodinamice sau umaniste; factorii cum ar fi caldura afectiva,
empatia, comunicarea autentica, caracterul permisiv si de acceptare din cadrul relatiei terapeutice
ffind cansiderati factori necesari, dar nu suficienti pentru ca schimbarea sa aiba loc. studiile clinice au
evidentiat insa faptul ca relatia terapeut-client, chiar si in cazul terapiei comportamentale, poate
contribui in mod esential la procesul de schimbare (Granvold si Wodanski, 1994). Astfel, o buna
relatie terapeutica va oferii sanse cresterii receptivitatii clientului la demersul terapeutic. Nu este
important numai modul in care clientul coopereaza la psihoterapie, ci si expectatiile acestuia in
legatura cu un final pozitiv, expectatiii care vor functiona in calitate de autosugestii pozitive.
Terapeutul de orientare comportamentala joaca un rol activ, obiectiv si suportiv in cadrul demersului
terapeutic.
*trategiile si tehnicile specifice psihoterapiei comportamentale.
'( Evaluarea
Evaluarea incepe cu evidentierea problemelor si simptomenlor clientului, a antecedentelor legate
de acestea, precum si a consecintelor lor. Clientul va monitoriza frecventa si intensitatea problemelor-
simptom, aceste monitorizari devenind un instrument al psihoterapiei care permite alcatuirea unor
planuri terapeutice si evaluarea efectelor strategiilor aplicate. nstrumentele de evaluare includ
inventarele si scalele de autoevaluare, precum si tehnicile bazate pe observatia directa.
Unul din punctele forte ale terapiei comportamentale conta in aceea ca evaluarile si autoevaluarile
realizate permanent pe parcursul terapiei permit depistarea rapida a oricarei erori cat de mici aparute
in cadrul demersului terapeutic. Schimbarile in sfera comportamentala nu se produc dupa principiul
,,totul sau nimic'', ci gradat, in unele sectoare ale vietii, in timp ca altele pot ramane neschimbate.
Tehnicile terapeutice sunt incluse in cadrul unor planuri de tratament si au caracter eclectic.
Lazarus (1989, 1992b, 1996b, 1977a), este de parere ca pot fi utilizate cu succes diverse metode de
terapie, indiferent de fundamentarea lor teoretica. n viziunea sa, cu cat este mai extinsa aria
strategiilor utilizate, cu atat terapeutul este mai eficient. De asemenea, tehnicile utilizate ni sunt alese
laintamplare dintr-un ,,pachet'' de strategii, ci sunt special combinate tinand seama de problematica
fiecarui subiect in parte, terapeutul dand dovada de creativitate in realizarea acestor selectii.
,(Tehnicila de rela8are
Relaxarea a devenit o tehnica larg raspandita si foarte mult apreciata care ii ajuta pe subiecti sa
faca fata stresului vietii cotidiene. Relaxarea reprezinta o metoda de autoreglare care presupune
destindera musculara si calmarea psihica.
Exista o multitudine de tehnici de relaxare; in Europa, cea mai cunoscuta este metoda
antrenamentului autogen a lui Schultz(1930), iar in SUA, tehnica relaxarii progresive, propusa de
Jacobson(1938). Dupa invatarea relaxarii este necesar ca aceasta sa fie practicata zilnic da catre
pacienti pentru a obtine rezultatele scontate.
La ora actuala se utilizeaza tehnici de relaxare eclectice combinate adesea cu alte strategii de tip
comportamental cum ar fi desensibilizarea sistematica, antrenamentul asertiv, programe de ,,self-
management'', relaxare prin intremediul unor dispozitive bazate pe bio-feedback, meditatie sau
imaginatie dirijata cu autosugestii. Studiile clinice au evidentiat faptul ca hipnoza, considerata de
specialisti ca o relaxare mai profunda, contribuie la obtinerea unor rezultate mai rapide si mai durabile
in terapia comportamentala.
Corey (2001) este de parere ca insusirea unei tehnici simple de relaxare dureaza intre 4 si 8 ore
de lucru sub indrumarea terapeutului. Odata insusita, relaxarea devine o deprindere care, daca este
practicata zilnic, timp de 15-25 de minute, conduce la o odihna economica, la reducerea anxietatiisi a
efectelor negative ale stresului, la echilibrarea in plan psihosomatic si la optimizarea performantelor in
activitateaprofesionala. Daca la inceput relaxarea a fost utilizata mai ales ca o parte a desensibilizarii
sistematice, alicatiile acesteia s-au extins treptat la terapia tulburarilor anxioase, fobice,
cardiovasculare, respiratorii, a migrenelor si tulburarilor de somn.
-(/esensi"ilizarea sistematica
Strategia comportamentala elaborata de Joseph Wolpe (1958) cere clientului sa-si imagineze
situatii din ce in ce mai anxiogene. Clientul isi insuseste o tehnica de relaxare si apoi i se cere ca in
aceasta stare sa-si imagineze situatii progresiv-anxiogene. Treptat, acesta devine tot mai putin
sensibil la stimulii care ii produceau inainte anxietate. Tehnica poate fi considerata o metoda de
expunere pentru ca subiectilor li se cere sa se confrunte in plan mintal cu imagini care produc
anxietate. n cursul interviului preliminar terapeutul va culege informatii referitoare la anxietate si la
conditiile in care se manifesta aceasta.
Etapele desensibilizarii sistematice sunt urmatoarele (Morris, 1986):
-insusirea unei tehnici de relaxare;
-alcatuirea unei ierarhii care sa cuprinda situatii anxiogene, de la cea mai putin anxiogena pana la
cea mai anxiogena;
-desensibilizarea propriu-zisa.
Antrenamentul de relaxare se realizeaza prin intermediul unei versiuni modificate a tehnicii lui
Jacobson(1938), descrisa in detaliu de Wolpe (1990). Dupa ce si-a insusit relaxarea musculara,
clientului i se cere sa-si imagineze scene agreabile ( de plida, ca se afla la munte intins in iarba,
urmarind alunecarea norilorpe un cer albastru, etc.). i se cere apoi sa practice relaxarea si acasa,
timp de 30 de minute. Ulterior, se va lucra asupra alcatuirii listei cu situatii anxiogene, de intensitate
progresiv crescatoare. Astfel, de exemplu, pentru un client suferind de fobie sociala, cu teama de
respingere, situatia cea mai anxiogena poate fi reprezentata de respingerea de catre partenera de
viata, urmatoarea, de respingerea de catre un prieten apropiat, succedata de cea a unui coleg de
serviciu, cel mai putin anxiogena fiind ignorarea subiectului de catre o persoana necunoscuta intalnita
la o petrecere.
Desensibilizarea propriu-zisa incepe dupa cateva sedinte in care clientul si-a insusit tehnica de
relaxare si a alcatuit ierarhizarea stimulilor anxiogeni. La inceput, i se cere clientului sa se relaxeze cu
ochii inchisi, dupa care i se cere sa-si imagineze o scena neutra.
Apoi acesta va trebui sa-si imagineze scena cel mai putin anxiogena din cadrul listei. Terapeutul il
poate ghida progresiv cerandu-i sa-si imagineze scene cat mai anxiogene pana cand clientul
semnaleaza ca simte anxietatea, moment in care scena este intrerupta. Se induce din nou starea de
relaxare, dupa care se reiau scenele anxiogene din cadrul ierarhiei. Tratamentul se considera
incheiat atunci cand clientul reuseste sa ramana relaxat in timp ce isi imagineaza scena cea mai
anxioasa.
Pentru ca tehnica sa fie incununata de succes este necesar ca subiectul sa realizeze si anumite
teme pentru acasa care constau in practicarea relaxarii si vizualizarea scenelor asupra carora s-a
lucrat in timpul sedintelor de terapie. Treptat, clientii vor ajunge sa se confrunte si cu situatii reale de
viata pentru a-si controla anxietatea. Metoda s-a dovedit utila si tratamentul anxietatii si fobiilor,
obsesiilor, anorexiei nervoase, dar si al balbismului, tulburarii imaginii corporale si chiar al depresiilor
usoare.
Tehnica desensibilizarii sistematice este bine acceptata de clienti, pentru ca acestia sunt expusi
gradat si simbolic la situatii anxiogene. Ei detin controlul demersului terapeutic, putand incheia
expunera atunci cand anxietarea depaseste pragul lor de toleranta.
4.*trategiile de e!punere
Spre deodsebire de desensibilizarea sistematica, in cazul acestora expunerea se realizeaza in
plan real. Se cunosc doua variante ale strategiilor de expunere: ,,in vivo'' simetoda inversiunii.
Desensi>ilizarea AAin 2i2oUU presupune confruntarea cu situatii progresiv tot mai anxiogene in planul
vietii reale. Clientii pot incheia experienta de expunere atunci cand anxietatea devine intolerabila.
Expunerea poate fi realizata impreuna cu terapeutul sau cu o persoana de sprijin, special instruita.
Acesta va insoti clientul in calatorii cu metroul sau il va ajuta sa se confrunte progresiv cu
obiectulfobiei sale. n cazul in care poate fi realizata efectiv, desensibilizarea in plan real este mai
eficienta decat cea realizata in plan imaginar pentru ca generalizarea la situatiile de viata se produce
mai repede, rezultatele fiind mai stabile in timp.
#etoda in2ersiunii 7AAfloodingUU8 consta in expunerea prelungita in plan real sau imaginar la
stimulii generatori de anxietate, fara declansarea unor comportamente de reducere a acesteia. deea
care sta la baza acestei tehnici consta in aceea ca si in cazul in care clientul traieste o stare de
anxietate intensa consecintele de care acesta se teme nu se produc cu adevarat.
Tehnica imersiunii in plan imaginativ are avantajul ca nu presupune nici un fel de restrictie
referitoare la situatiile anxiogene, la care expunerea in plan real poate fi nu numai imorala, dar
adesea chiar imposibila, cum ar fi expunerea la situatii de incendiu, viol sau catastrofa aeriana.
Expunerea imaginara poate sa reproduca circumstantele in care a avut loc trauma, fara a avea insa
consecinte negative concretepentru client. Astfel, de pilda, supravietuitorii unui accident aviatic pot
prezenta o serie de simptome psihopatologice cum ar fi cosmaruri, reamintiri obsedante ale
evenimentului, fobie de a zbura cu avionul, anxietate sau depresie. n cazul acestora,
desensibilizarea prin tehnica imersiunii in plan imaginar i-ar putea ajuta sa revina la starea normala.
Tehnica imersiunii si-a dovedit utilitatea in tratamentul tulburarilor anxioase, agorafobiei, fobiilor
specifice si tulburarilor obsesiv-compulsive de stres. Desi eficienta, metoda este evitata de unii
subiecti din cauza disconfortului generat de expunerea prelungita la situatii anxiogene. Tehnicile de
expunere nu sunt totdeauna suficiente pentru tratamentul anxietatii, in cadrul unor tulburari mai
complexe fiind necesara combinarea acestora cu alte strategii terapeutice.
).Desensi>ilizarea si reprocesarea prin miscarile oculare 7D4#;8
Tehnica a fost elaborata de Francine Sharpiro (1995) si include o serie de tehnici
comportamentale combinate cu utilizarea miscarilor ritmice ale globilor oculari, tehnici utilizate in
tratamentul amintirilor cu caracter traumatic. Metoda a fost aplicata asupra victimelor abuzurilor
sexuale, socurilor produse de confruntari militare, asupra supravietuitorilor unor agresiuni sau
accidente, dar si la clientii suferind de anxietate, atacuri de panica, depresie, reactii de doliu, fobii sau
adictii (Shapiro, 1995). Cercetarile cele mai complexe au fost realizate in cazul tulburarilor
posttraumatice de stres.
Corey (2001,p271) prezinta etapele metodei desensibilizarii si reprocesarii prin metoda miscarii
globilor oculari. Metoda are drept obiectiv restructurarea in plan cognitiv sau reprocesarea
informatiilor. n cadrul primei etape se realizeaza interviul clinic prin intermediul caruia se obtin
informatii cu privire la istoria vietii clientului. Se elaboreaza apoi planul de tratament care cuprinde
definirea si conceptualizarea problemelor clientului si stabilirea obiectivelor terapeutice. Se insista
asupra amintirilor cu continut negativ care genereaza simptome psihopatologice, asupra situatiilor
prezente care favorizeaza mentinerea simptomelor, precum si asupra deprinderilor si modelelor de
comportament cu caracter adaptiv care ii sunt necesare clientului pentru o buna functionare in plan
individual si social.
-"tapa de pregatire cuprinde formarea aliantei terapeutice si explicarea modului in care functioneaza
metoda care va fi aplicata. Sunt discutate expectatiile si eventualele ingrijorari ale clientului care va
invata o tehnica de relaxare.
-"tapa de e2aluare isi propune identificarea obiectivelor-tint, a amintirilor traumatice care genereaza
anxietate. Se identifica reactiile emotionale fiziologice, imaginile si cognitiile cu continut negativ
asociate cu evenimentul traumatic precum si gandurile si convingerile realiste care ar putea contribui
la reducerea anxietatii.
-" tapa de desensi>ilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter traumatizant, verbalizarea
gandurilor si convingerilor negative si constientizarea senzatiilor fiziologice. Expunerea este limitata in
timp si nu dureaza mai mult de un minut, dupa care se declanseaza o noua asociatie. n timpul
acestui demers, clientul este instruit sa urmareasca degetul aratator al terapeutului care se misca
ritmic si rapid in fata ochilor clientului de aproximativ 12 pana la 24 de ori. n continuare, clientului i se
cere sa blocheze experientele negative inspirand profund si apoi sa relateze ce anume isi
imagineaza, simte sau gandeste.
-"tapa implementarii si consolidarii cognitiilor poziti2e care au fost initial identificate ca
inlocuitoare ale celor negative. De exemplu, victima unui viol poate nutri convingerea negativa:,,Ar fi
trebuit sa ma lupt mai mult sau sa fug'', convingere ce poate fi inlocuita cu afirmatii de tipul
urmator:''Acum deti controlul asupra situatiei'' sau ,,n acele conditii am facut ce ear omeneste
posibil''. Obiectivul demersului terapeutic consta in realizarea unei asocieri intre evenimentul
traumatic si cognitiile cu continut adaptiv in asa fel incat amintirile traumatizante sa nu mai aiba forta
de a produce anxietate si ganduri negative.
-In etapa a cincea A dupa implementarea cognitiilor pozitive, clientului i se cere sa vizualizeze din nou
evenimentul traumatic impreuna cu gandurile si convingerile pozitive si apoi sa-si scaneze corpul prin
intermediul atentiei indreptate spre interior si sa identifice tensiunile musculare existente. Tehnica si-a
atins obiectivul cand clientul reuseste sa vizualizeze evenimentul traumatic si, in acelasi timp, sa
declansaze cognitii cu continut pozitiv si sa-si simta corpul relaxat. Clientului i sa va trasa sacina ca,
in timpul temelor pentru acasa, sa vizualizeze evenimantul negativ, respectiv imaginile, emotiile si
gandurile care il insotesc. Acesta va tine un jurnal in care va nota toate aspectele psihologice
negative. De asemenea, intre sedintele de terapie de terapie, acesta va trebui sa practice o tehnica
de relaxare, imaginatia dirijata, respiratia controlata si automonitorizarea propriilor trairi.
Evaluarea rezultatelor trebuie realizata la inceputul fiecarei sedintede psihoterapie, cand se
analizeaza temele pentru acasa sub aspectul progreselor abtinute. Urmeaza redefinirea problemelor
clientului, stabilirea unor noi obiective terapeutice si continuarea practicarii tehnicilor de
desensibilizare, restructurare cognitiva si automonitorizare. Rezultatele terapiei sunt evaluate de
client si terapeut in cadrul unui demers de tip colaborativ. n opinia noastra, tehnica desensibilizarii si
reprocesarii prin intermediul miscarilor globilor oculari include elemente de hipnoza clinica, aceste
contribuind la sporirea eficientei sale.
&.6ntrenamentul aserti2
Acesta reprezinta o tehnica de antrenare a abilitatilor sociale si se adreseaza persoanelor carora
le lipsesc abilitatile sociale sau au dificultati in stabilirea unor relatii interpersonale acasa, la locul de
munca, la studii sau in perioadele de petrecere a timpului liber. Antrenamentul sau psihoterapia
asertiva este utila pentru urmatoarele categorii de subiecti(Corey, 2001):
-cei care nu sunt capabili sa-si exprime iritarea sau mania;
-cei care au dificultati in a spune ,,nu'';
-cei excesiv de politicosi care ii lasa pe ceilalti sa profite de pe urma lor;
-cei carora le este le este greu sa-si exprime dragostea sau alte sentimente pozitive;
-cei care considera ca nu au dreptul sa-si exprime gandurile, convigerile sau sentimentele.
Supozitia care sta la baza antrenamentului asertiv este ca oamenii au dreptul, dar nu si obligatia
de a se autoexprima.
Obiectivele antrenamentului asertiv sunt urmatoarele:
-largirea repertoriului de comportamente cu caracter adaptivcare sa permita subiectilor sa decida
cand anume trebuie sa se comporte in mod asertiv;
-invatarea acestora sa se exprime pe ei insisi tinand seama de sentimentele si drepturile celorlalti,
pentru ca asertivitatea nu presupune agresivitate;
Persoanele asertive isi apara drepturile fara a le incalca pe ale celorlalti. Majoritatea programelor
de dezvoltare a asertivitatii au la baza principiile terapiei cognitiv-comportamentale care postuleaza
faptul ca oamenii nu se comporta asrtiv deoarece nutresc ganduri si convingeri negative
disfunctionale cu privire la faptul ca nu au dreptul sa-si exprime sentimentele sau ideilesau ca nu
merita un tratament bun din partea celorlalti. Un astfel de mod de gandire conduce la pasivitate.
Tehnicile de antrenament asertiv nu se multumesc sa inarmeze subiectii doar cu metode de a face
fata unor situatii dificile, ci contribuie si la modificare gandurilor si convingerilor disfunctionale care
stau in calea asertivitatii, acestea fiind inlocuite cu afirmatii mai constructive.
Desi antrenamentul se poate realiza si individual, Alberti si Emnons (1995 a) considera ca acesta
este mai eficient daca se desfasoara in grup. Avantajele lucrului in grup sunt urmatoarele:
-grupul ceeaza conditii pentru experimentarea noilor medele de comportament achizitionate;
-in grup subiectul primeste ghidare, sprijin si feedback-uri nu numai de la terapeut, ci si de la ceilalti
membrii ai grupului;
-deoarece antrenamentul asertiv are ca obiectiv procesarea terapeutica a anxietatii specifice
situatiilor psihosociale, grupul permite subiectilor depasirea acestor dificultati intr-un mediu securizat.
7.Programele de AAself-managementUU si de comportament autodiri.at 7CoreQA %((1A p.%7)8
Aceste programe au drept scop sa-i invete pe clienti tehnici de reglare si autoreglare psihica in scopul
de a-si conduce existenta intr-un mod mai eficient. Strategiile de ,,self-management'' au patruns in
domeniul terapiei si mai ales in cel al consilierii psihologice incepand cu anii '70 si cuprind metode de
automonitorizare, autorecompensare, contracte realizate cu propria persoana si controlul stimulilor.
deea care sta la baza acstor programe const in aceea ca oamenii trebuie sa invete strategii diverse
de a rezolva situatii problematice, acestia asumandu-si responsabilitatea punerii lor in aplicare in
viata de zi cu zi. Clientii care urmeaza cursuri de ,,self-management'' sunt cei care decid ce
comportament ar dori sa modifice (fumatul, consumul de alcool sau droguri, mancatul excesiv etc.).
acestia descopera, de regula, faptul ca ceea ce ii impiedica sa-si atinga obiectivele este lipsa
anumitor deprinderi de viata.
Corey si Cornier (1998) prezinta caracteristicile unui program eficient de ,,self-management'':
-o combinatie de metode si tehnici este de cele mai multe ori mai eficienta decat aplicarea unei
singure strategii;
-strategiile de ,,self-management'' trebuie utilizate cu regularitate o perioada suficient de lunga de
timp pentru a obtine rezultate evidente;
- clientii trebuie sasi stabileasca obiective realiste si sa evalueze permanent maniera in care acestea
sunt indeplinite;
-utilizarea metodei autointaririlor reprezinta un element important in cadrul programelor de ,,self-
management'';
-un anumit nivel de suport social este necesar pentru mentinerea schimbarilor care au fost obtinute.
Programele de comportament autodirijat reprezinta o varianta a celor de ,,self-management''.
Watson si Tharp (1997) ne propun un astfel de program care cuprinde patru etape:
-.Stabilirea obiectivelor
Terapeutul consilier impreuna cu clientul vor cadea de acord in legatura cu schimbarile
comportamentale dorite. Se va lucra asupra fiecarui obiectiv in parte, acestea fiind abordate pe rand.
Obiectivele trebuie sa fie de atins, masurabile, exprimate pozitiv si semnificative pentru client.
(.Transformarea obiectivelor in comportamente ,,tintaNN
Pentru a realiza acest lucru, clientul va trebui sa raspunda la intrebarea: ce tip de comportament as
dori sa creasca sau sa scada in frecventa?''
O.)utomonitorizarea
Clientul va fi instruit sasi observe si sa-si noteze in mod sistematic si deliberat comportamentele prin
intermediul unor jurnale in care se va nota nu numai frecventa si intensitatea unui comportament
specific, ci si elemente legate de antecedentele, cauzale si consecintele acestuia.
..Stabilirea unor planuri care sa cuprinda strate$ii de schimbare
Acest stadiu incepe cu o comparatie intre datele obtinute in urma automonitorizarii unui
comportament si standardele clientului referitoare la comportamentele dezirabile. Clientii vor realiza
apoi o evaluare a modificarilor pe care doresc sa le obtina in plan comportamental si vor declansa
actiuni menite sa conduca la schimbarile respective.
Tehnica autointaririi este utilizata apoi pentru a facilita implementarea noilor metode de
comportament in viata cotidiana. Planul de actiune este revizuit si adaptat in mod continuu, pe
masura ce sunt culese informatii care prezinta aspectele pozitive sau dificultatile aplicarii strategiilor
de schimbare.




9azele psihologiei generale +ihail 6olu
H1-1%%T
C646C<"4I*<ICIJ" P*IOIC0J0I 0#6L
Ca modalitate informa[ional specific i, implicit, ca o nou form a vie[ii de rela[ie la nivelul
regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimiteaz i se individualizeaz un
numr imens de grada[ii i trepte evolutive. Psihicul uman reprezint segmentul superior al acestui
continuum. Sub el se ntinde ,universul psihicului animal. Raportul dintre cele dou segmente a
constituit obiect de aprinse dispute n psihologie i nici n prezent nu se poate spune c s-a ajuns la
un punct de vedere unanim mprtit. Ca i n alte probleme, nu s-a putut evita ciocnirea tendin[elor
opuse, unilateral absolutizante: o prim tendin[ inspirat din filosofia idealist i din teologie
absolutizeaz ntr-att deosebirile dintre psihicul uman i cel animal, nct se consider dou realit[i
distincte i neraportabile; cea de a doua tendin[, opus primei, i trage originea din biologia
evolu[ionist a lui Darwin i va absolutiza asemnrile, deosebirile fiind declarate pur cantitative,
neesen[iale. n plan metodologic, prima tendin[ excludea orice transfer de date sau explica[ii de la
psihicul animal la cel uman sau de la cel uman la cel animal. n schimb, cea de a doua permite un
astfel de transfer n ambele sensuri i ntr-o asemenea msur, nct n explicarea comportamentului
animal se invoc fr rezerve voin[a, inten[ia, iubirea sau ura, iar n explicarea comportamentului
uman se invoc la fel de direct i categoric instinctul, ira[ionalul, impulsivitatea, incontientul.
Cum se ntmpl mai ntotdeauna n asemenea probleme, adevrul tiin[ific se afl undeva la
mijloc. Prin urmare, psihicul uman trebuie considerat i ca fcnd parte din continuumul general al
psihicului, dar i ca reprezentnd un moment de discontinuitate evolutiv. Lui i vor fi proprii toate
trsturile i determina[iile psihicului n general, dar va dobndi i trsturi i determina[ii specifice,
calitativ noi, superioare. Trsturile i determina[iile generale le putem rezuma n urmtoarele: natura
informa[ional, func[ie a sistemului nervos, constituirea n procesul comunicrii organismului n
mediul extern, func[ie de semnalizare-designare, cu rol de reglare n dinamica rela[iei organismului cu
mediul. Pe baza lor, n mod logic, se pot stabili asemnri ntre psihicul uman i cel animal. ntre
anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru n[elegerea unor
aspecte ale comportamentului uman. Admiterea asemnrilor nu trebuie s conduc la reducerea
comportamentului uman la cel animal sau la ridicarea comportamentului animal la nivelul celui uman.
n cursul compara[iei, nu trebuie s se piard din vedere faptul c nsei trsturile i
determina[iile generale ale continuumului psihic au nregistrat modificri semnificative, n ceea ce
privete valorile i modalitatea concret de realizare, ele nefiind, aadar, identice pe toate treptele
evolu[iei.
Cu ct dou trepte sunt mai ndeprtate una de alta, cu att diferen[ele dintre ele sunt mai mari, i
invers, cu ct ele sunt mai apropiate, cu att aceste diferen[e vor fi mai mici, iar asemnrile mai
mari. Treapta animal cea mai apropiat de treapta uman este cea a maimu[elor antropoide i, n
primul rnd, a cimpanzeului. Diferen[ele dintre cele dou trepte sunt incomparabil mai mari i din
punct de vedere cantitativ i calitativ dect diferen[ele dintre treapta maimu[elor antropoide i treapta
imediat de sub ea a maimu[elor inferioare sau a delfinilor. Putem afirma c apari[ia omului reprezint
un moment de discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evolu[iei.
Si cum apari[ia psihicului o punem pe seama constituirii unui nou mod de existen[, prin
desprinderea regnului animal din regnul vegetal, i apari[ia psihicului uman se leag de desprinderea
din seria animal a unei noi ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens sapiens i de constituirea unui
nou mod de existen[ cel sociocultural. Evolu[ia natural, biologic a creat ceea ce, n termenii
informaticii, am putea denumi hardware-ul capabil s ridice la un nivel superior rela[ionarea
organismului cu mediul (i procesarea informa[iei). Principalele elemente de hardware, care asigur
premisele indispensabile ale realizrii noii forme a psihismului psihismul uman , sunt creierul
(creierul uman, a crui superioritate n organizarea structural-func[ional am demonstrat-o mai sus) i
pozi[ia biped, care a permis lrgirea orizontului vizual i folosirea membrelor superioare exclusiv
pentru func[ii instrumental-obiectuale, de creare i utilizare a uneltelor.
Mediul sociocultural este cel care determin elaborarea software-ului, adic a programelor
logice interne de procesare integrare i interpretare a con[inuturilor informa[ionale.
Organizarea psihic de tip uman nu s-a constituit n forma ei complet i definitiv o dat cu
apari[ia primilor reprezentan[i ai speciei homo sapiens sapiens i a primelor structuri ale mediului
sociocultural, astfel nct, ulterior, s nu mai fi avut loc dect un simplu proces de reiterare i
transmitere a ei de la o genera[ie la alta. Dimpotriv, constituirea ei are un caracter evolutiv-istoric,
multistadial. Forma ini[ial a acestei organizri este embrionar, ea fiind mai apropiat de cea a
cimpanzeului dect de cea a omului adult din epoca modern. Spre deosebire de seria animal, unde
pattern-ul de baz al organizrii psihocomportamentale rmne relativ acelai de la o genera[ie la
alta n cadrul aceleiai specii, n seria evolutiv uman acesta va suferi modificri semnificative de la
o etap istoric la alta. Sursa principal a unei atare variabilit[i o constituie nsi dinamica mediului
sociocultural. Ritmul i amplitudinea schimburilor n configura[ia mediului sociocultural au sporit
aproape n progresie geometric, impunnd restructurri tot mai profunde n sfera vie[ii psihice a
noilor genera[ii. n epoca actual, aceste schimbri au devenit att de rapide (volumul informa[iei se
dubleaz la fiecare 10 ani), nct chiar una i aceeai genera[ie este obligat s-i restructureze de
mai multe ori n timpul vie[ii sistemele de cunotin[e, de atitudini i mentalit[i elaborate n cursul
anilor de coal i al adolescen[ei.
Putem, aadar, afirma c prima caracteristic definitorie a psihicului uman o constituie
pregnantul su dinamism evolutiv.
Dac, n plan biologic, evolu[ia omului se consider demult ncheiat, nemaifiind nregistrate
modificri semnificative nici n constitu[ia fizic, nici n anatomia creierului de cnd a aprut homo
sapiens sapiens, n plan psihic, evolu[ia a rmas permanent deschis, amplificndu-i tot mai mult
spa[iul de variabilitate intergenera[ii i interindividual.
O a doua caracteristic a psihicului uman, care-l deosebete fundamental de psihicul animal o
constituie extraordinara lui complexitate. Este unanim admis teza c psihicul uman reprezint cel
mai complex sistem dintre toate sistemele reale cunoscute nou pn la ora actual.
Aceast complexitate se realizeaz att n plan structural-arhitectonic, ct i n plan func[ional.
Din punct de vedere structural, sistemul psihic uman (SPU) posed cea mai mare eterogenitate
modal i cea mai ntins plaj de variabilitate valoric a componentelor de baz n plan
interindividual.
Pe lng componentele primare, care sunt, ntr-o form sau alta, prezente i la animale, psihicul
uman are n alctuirea sa, n cea mai mare parte, componente proprii numai lui, de genul proceselor
secundare superioare: gndirea logic, bazat pe principiul generalizrii, abstractizrii i formalizrii,
imagina[ia creatoare, memoria istoric, limbajul articulat, func[ia decizional, voin[a deliberativ,
motiva[ia sociocultural, func[ia de valorizare (axiologic), emo[iile i sentimentele superioare de
ordin estetic i sociomoral, trsturi caracteriale, complexe structuri aptitudinale de execu[ie i
crea[ie. Acestea vor genera i vor sus[ine din interior o gam aproape infinit de comportamente i
activit[i, dup care se obiectiveaz n ultim instan[ superioritatea omului n raport cu animalul.
Complexitatea structural a sistemului psihic uman iese i mai pregnant n relief dac prezentm
schema logic de organizare intern a lui. Aceasta se dispune att pe vertical (ierarhic), ct i pe
orizontal (fig. 7). Dimensiunea vertical ne dezvluie caracterul plurinivelar al organizrii interne,
delimitarea principalelor subsisteme dup criteriul inferior-superior, primar-secundar. Sintetiznd
datele i punctele de vedere produse de evolu[ia anterioar a psihologiei, vom identifica trei niveluri
esen[iale ale organizrii sistemului psihic uman: nivelul incontient, nivelul subcontient i nivelul
contient.
Trebuie s subliniem aici c, n forma ei elaborat, ideea organizrii ierarhice multinivelare a
vie[ii psihice a omului apar[ine colii psihanalitice i, n primul rnd, creatorului acestei coli S.
Freud, prin introducerea celor trei instan[e, dispuse pe vertical: Sinele (id-ul), Supra-eul (super ego)
i Eul (Ego).
Astzi, no[iunea de ,organizare multinivelar se aplic nu numai sistemului psihic n ansamblu, ci
i func[iilor i proceselor particulare, ncepnd cu senza[ia i terminnd cu procesele superioare ale
gndirii.
Li2elul incon?tient.
Referiri la existen[a unor fenomene psihice incontiente gsim nc n sec. XV, la Leibniz, care
vorbea despre existen[a ,percep[iilor mici, care se produc sub pragul de contientizare i pot
influen[a mersul percep[iei i gndirii contiente. Mai trziu, Maine de Biran (1766-1824) transform
no[iunea de ,percep[ii mici n cea de ,percep[ii obscure, ntruct despre con[inutul lor subiectul nu
poate s relateze nimic n mod direct. La rndul su, G. Fechner (1801-1887), studiind rela[ia dintre
intensitatea stimulului i intensitatea sau claritatea senza[iei, introduce termenul de ,senza[ii
subliminale, care ca atare nu reuesc s se individualizeze n cmpul contiin[ei, dar influen[eaz
prin poten[are sau diminuare (induc[ia negativ) pe cele contientizabile n momentul dat.
Helmholtz (1897) va merge i mai departe, sus[innd existen[a unor ra[ionamente incontiente i
explicnd cu ajutorul lor fenomenul insight gsirea instantanee a solu[iei la o problem.
n filosofie, ideea existen[ei unei vie[i psihice incontiente sau ira[ionale a fost i mai amplu
sus[inut i dezvoltat n lucrrile unor mari gnditori ai sec. XX, precum Schelling, Schopenhauer,
Nietzsche, Hartman. n interpretarea omului, sec. XX a dus deja la formularea opozi[iei dramatice
ntre ra[ional i ira[ional, ntre omul-uman i omul-bestie. Cele dou entit[i sunt prezente n structura
fiecrei persoane individuale concrete, dar raportul de for[ dintre ele este variabil i, de aceea,
controversabil. n interpretarea acestui raport, din nou vom asista la confruntarea a dou tendin[e
unilateral-absolutizante i, implicit, reciprocexclusive: tendin[a ra[ionalist, care va afirma
predominarea absolut a for[ei ra[ionalului asupra ira[ionalului, a contientului asupra incontientului,
i tendin[a ira[ionalist, care sus[inea predominarea absolut a ira[ionalului, a instinctului, a ,bestiei
asupra ra[ionalului, a contientului, a umanului.
Pe fondul acestei confruntri filosofice, S. Freud se va apleca n mod sistematic, de pe pozi[iile
omului de tiin[, asupra fenomenelor psihice incontiente, realiznd pentru prima dat o analiz,
descriere i interpretare nchegate, coerente ale acestei realit[i. Meritul principal al lui Freud rezid
n aceea c a reuit s sparg tiparele i zidul prejudec[ilor, n interiorul cruia se cantonase
psihologia vremii, demonstrnd necesitatea includerii n psihicul uman a incontientului, ca o
component bazal i esen[ial pentru dinamica personalit[ii i comportamentului cotidian.
n evaluarea i stabilirea rolului incontientului n determinarea comportamentului i activit[ii
personalit[ii umane, Freud a mbr[iat linia filosofic a ira[ionalismului.
Astfel, el va conferi incontientului rolul esen[ial n structura ,aparatului psihic, pe seama
elementelor i for[elor lui fiind pus ntreaga gam a manifestrilor i activit[ilor omului, inclusiv a
celor de crea[ie.
Si dac, pn atunci, psihologia pctuia prin faptul c-i limita domeniul exclusiv la studiul
fenomenelor psihice contiente, concep[ia lui Freud avea s-i dovedeasc vulnerabilitatea i
slbiciunea printr-o limitare invers, afirmnd c adevratul obiect de studiu al psihologiei l
reprezint incontientul.
n contextul dat, pe noi ne intereseaz contribu[ia concret a lui S. Freud la aprofundarea
studiului i analizei structurii i con[inutului incontientului, ca prim nivel al sistemului psihic uman. Si
nu este nici o exagerare dac afirmm c ceea ce se cunoate la ora actual, n aceast problem,
se datorete aportului colii psihanalitice.
Astfel, sintetiznd datele reprezentan[ilor acestei coli, ob[inem un tablou extrem de complex al
incontientului uman. n cadrul acestui tablou, se delimiteaz, din punct de vedere modal, dou
forme: incontientul colectiv i incontientul individual. Pentru Freud, importan[a cea mai mare o are
incontientul individual, cel colectiv constituind o platform mai mult sau mai pu[in neutr; n schimb,
pentru C. Jung, rolul activ i determinant n dinamica personalit[ii l joac incontientul colectiv, la a
crui analiz de structur i con[inut el i-a adus o contribu[ie decisiv.
Incon?tientul colecti2 este alctuit din elemente de ordin afectiv, motiva[ional, cognitiv i
executiv-instrumental (acestea din urm n forma unor scheme interne de rspuns i comportament),
constituite n cursul evolu[iei istorice a speciei umane i conservate n straturile profunde ale
memoriei. n pofida discontinuit[ii marcate de indivizii concre[i n succesiunea genera[iilor (timpului),
umanitatea prezint n sine i o anumit unitate i continuitate, care se vor manifesta legic i irezistibil
n tendin[a indivizilor de a se cuta venic, de a se recunoate i de a realiza o existen[ de grup,
comunitar. La nivelul fiecrui om, se pune n eviden[ o memorie a speciei, nnscut, i o memorie
individual, structurat n timpul ontogenezei.
Dup Jung, elementele vie[ii psihice ancestrale se articuleaz n veritabile matrici sau tipare,
denumite de el arhetipuri, care vor ghida din interior, ntr-un sens imperativ, procesul plmdirii
personalit[ii de suprafa[ a individului. Ca ntregul edificiu al vie[ii psihice, arhetipul este alctuit pe
principiul interac[iunii antagonice ntre for[ele constructive (ale vie[ii) i cele distructive (ale mor[ii),
ntre for[ele binelui i cele ale rului, ntre iubire i ur. n arhetip, ca expresie structurat a
incontientului colectiv, se afl practic ceea ce n mod curent se numete destin.
Incon?tientul indi2idual, aa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din dou
segmente, cu con[inut i rol diferit n dinamica sistemului personalit[ii, i anume: incontientul
primar, nnscut, i incontientul secundar, dobndit.
Primul este legat i exprim natura biologic a omului. El include tendin[ele, pulsiunile, i
instinctele primare, legate de asigurarea supravie[uirii i echilibrului fiziologic al organismului. Este
structurat dup principiul plcerii i al reducerii necondi[ionate a strilor interne de tensiune i
frustra[ie. n centrul tuturor elementelor componente, Freud a aezat instinctul erotico-sexual sau
complexul libidoului. Motivndu-i op[iunea, Freud afirm: ,dac acest instinct nu ar fi cel mai
important, atunci actul procrerii nu ar ncepe cu el. Freud confer no[iunii de libidou un sens mai
larg, de energie vital nobil, care st la baza tuturor proceselor de dezvoltare i organizare a
personalit[ii. Componenta sexual-genital nu are dect un rol particular i, implicit, limitat.
Pe lng elementele structurale de fond, pe care am putea s le numim hardware, n sfera
incontientului primar se mai includ: strile onirice (visele care acompaniaz somnul), lapsusurile,
inversiunile i aglutinrile verbale, actele ratate. Acestea reprezint latura func[ional cotidian a
incontientului, care se manifest n cadrul raportrii subiectului la situa[iile prezente sau anterioare,
i am putea s le numim software. n accep[iunea lui Freud, ele sunt modalit[i simbolice, deghizate,
de exprimare a con[inuturilor interne profunde ale incontientului. Cum acesta nu poate fi observat i
nregistrat n mod direct, nemijlocit, manifestrile simbolice men[ionate mai sus devin principala cale
de acces la el. De aceea, toate sunt considerate ca produsul unui determinism implacabil, avnd, prin
urmare, o semnifica[ie precis, dar ascuns. Studiul i interpretarea lor a constituit esen[a metodei
psihanalitice.
Trsturile specifice esen[iale ale incontientului primar le constituie ncrctura energetic
deosebit i naltul dinamism, care reflect variabilitatea sau periodicitatea strilor de necesitate ale
organismului. n sistemul de personalitate, incontientul primar corespunde instan[ei sinelui.
Incon?tientul secundar este format, cu precdere, din consensurile i experien[ele cu rol de
reglementare sociocultural a comportamentelor generate de motiva[ia bazal i care se integreaz
ca frne interne, cu func[ionare automat. Cu alte cuvinte, incontientul dobndit este ,contiin[a
moral a societ[ii, codificat n forma unui mecanism de autocenzur.
n sistemul personalit[ii, el corespunde instan[ei supraeului. Dup Freud, att incontientul
primar, ct i cel dobndit reprezint structurile cele mai stabile ale personalit[ii, ele neevolund i
nemodificndu-se semnificativ de-a lungul procesului dezvoltrii personalit[ii. Din aceast cauz, i
conflictul dintre sine i supraeu are un caracter permanent, solu[ionarea lui fcnd necesar formarea
i interven[ia celei de a treia instan[e a aparatului psihic instan[a Eului.
Mergnd pe linia desexualizrii concep[iei psihanalitice, A. Adler reduce incontientul la cuplul
,sentimentul inferiorit[ii-reac[ia de compensare, a crui dinamic se transform n principalul motor
al dezvoltrii i devenirii personalit[ii.
Karen Horney, ini[ial discipol i ulterior critic al lui Freud, interpreteaz incontientul prin prisma
sentimentului de securitate i a opusului acestuia anxietatea. Rolul lui este subordonat rela[iei
individului cu mediul social, unde trebuie cutat i originea conflictelor. (La Freud, originea
conflictelor era situat exclusiv n plan intern, n antagonismul dintre sine i supraeu).
La Erich Fromm, incontientul apare ca for[ irepresiv de nrdcinare a eului n lume, acesta
fiind condi[ia esen[ial a echilibrului interior. Modul de rela[ionare a individului cu mediul social
depinde nu numai de dotarea instrumental-aptitudinal a celui dinti i de permisivitatea celui de-al
doilea, ci, n primul rnd, de selectivitatea instinctului sau a sentimentului de nrdcinare.
K. Wilber (1984), prelund ideea lui Freud despre caracterul eterogen, complex al incontientului,
subliniaz necesitatea admiterii i a organizrii lui dup anumite criterii de con[inut sau de func[ie. El
identific nu mai pu[in de cinci tipuri de incontient, i anume: 1( incontientul fundament, alctuit
din con[inuturi care pot deveni oricnd contiente; 2. incontientul arhaic, care cuprinde structuri
simple, primitive, motenite filogenetic; 3. incontientul su"mergent, rezultat al mecanismului
refulrii sau reprimrii; 4. incontientul :pecete, format din con[inuturi nerefulate, dar refulabile; 5.
incontientul emergent, n care se includ structurile profunde, prezente de la natere, dar
neproiectate nc spre suprafa[a incontientului fundament.
O chestiune mult discutat este aceea dac incontientul trebuie considerat substantiv, deci ca
entitate psihic distinct, sau adjectiv, ca atribut al organizrii psihice integrale. Lui Freud i s-a
reproat tocmai c el l-a luat ca substantiv, crend prin aceasta o fractur de netrecut ntre contiin[
i incontient.
Natura i rolul func[ional al incontientului. Dei prea c natura incontientului este exclusiv afectiv-motiva[ional i exprim doar poten[ialul energetic-
vectorial al personalit[ii, cercetrile mai recente au adus o corec[ie important acestei opinii, demonstrnd i existen[a unei componente cognitiv-
ideatice. Astzi, este larg acceptat ideea c fluxul informa[iilor recep[ionat din afar este procesat nu numai la nivel contient, ci i incontient. Se
confirm astfel ipoteza emis n sec. XX de ctre Helmholtz cu privire la existen[a ra[ionamentelor incontiente. ntrebarea care se pune, n acest caz,
este dac procesarea de tip incontient a informa[iilor se concretizeaz numai sub forma imaginilor sau/i a cuvintelor. Dup cum remarca H. Ey (1983),
la aceast ntrebare s-au formulat dou rspunsuri divergente: unul sus[innd prima variant (a imaginilor), cealalt sus[innd cea de a doua variant (a
cuvintelor), incontientul dispunnd de un limbaj propriu prin care comunic. Dar comunicarea pe care o realizeaz incontientul nu are un caracter
direct i deschis ca cea realizat de contient, ci unul indirect, deghizat, simbolic. Esen[a procesrii de tip incontient a informa[iilor rezid, aadar, n a
construi simboluri care s marcheze sau s ascund ceea ce nu trebuie spus. ,Verbalizarea acestor simboluri se ob[ine pe cale ocolit, prin metoda
nara[iunii psihanalitice elaborat de Freud. Rolul incontientului a fost, de asemenea, mult controversat, ini[ial existnd dou pozi[ii opuse, antagonice:
una sus[inut de Freud i coala sa, care absolutiza rolul func[ional al incontientului, considerndu-l factor determinant al conduitei i sursa intern
major a impulsurilor energetice ale dezvoltrii personalit[ii, i cealalt, afirmat de adversarii psihanalizei, ndeosebi de reprezentan[ii
introspec[ionismului, care negau orice rol pozitiv al incontientului, considerndu-l cauza tuturor relelor i manifestrilor agresiv-criminale ale omului.
n prezent, opozi[ia men[ionat s-a estompat, pozi[iile antagonice fiind nlocuite cu una realist-moderat, care atribuie incontientului att un rol pozitiv,
ct i unul negativ, primul precumpnind asupra celui de al doilea. Rolul pozitiv poate fi concretizat i detaliat astfel: a) pstreaz i monitorizeaz
ansamblul trebuin[elor biologice i fiziologice i impune activarea comportamentelor specifice de satisfacere; b) asigur un anumit mod de procesare a
informa[iilor i realizeaz ,combina[ii subliminale, cu rol adaptativ-instrumental, pe care le preia contiin[a n cadrul activit[ilor rezolutive i de crea[ie
(vezi intui[ia, inspira[ia); c) asigur pregtirea i sus[inerea activit[ii gndirii i a spontaneit[ii inteligen[ei; d) prin anumite manifestri ale sale vise,
reverii ndeplinete o func[ie catartic, de detensionare afectiv i de eliberare; e) este principalul generator al experien[elor transpersonale
embrionare i fetale, ancestrale, colective, rasiale; f) asigur continuitatea noastr psihic n timpul somnului, al hipnozei i al transelor, cnd controlul
contiin[ei este abolit. Rolul negativ al incontientului se eviden[iaz n: a) genereaz strile de afect care mping la ac[iuni i comportamente cu caracter
destructiv; b) este sediul instinctului agresivit[ii pe care-l poate exacerba i transforma ntr-o trstur stabil de personalitate; c) se implic adesea n
mod perturbator n fluxul gndirii i al activit[ii, predispunndu-ne la erori.
*u>con?tientul. Pe scurt, subcontientul ar putea fi definit prin con[inutul memoriei de lung
durat, care nu se afl antrenat n momentul dat n fluxul operativ al contiin[ei, dar care poate fi
contientizat n situa[ii adecvate. El cuprinde, aadar, informa[ii, amintiri, automatisme, deprinderi,
ticuri, stri de set (montaj) perceptiv i intelectual, tonusul emo[ional (fondul dispozi[ional), motive. Ca
sfer, subcontientul este incomparabil mai ntins i mai bogat att dect incontientul, ct i dect
contientul. Dar cea mai mare parte a ,elementelor componente ale sale se afl n stare latent,
alctuind rezervorul activit[ii contiente curente. Active i realizabile n comportament n afara
cmpului contiin[ei sunt doar automatismele, deprinderile, obinuin[ele. Dar chiar con[inutul latent al
subcontientului intr n structura strii de pregtire psihic general a subiectului, influen[nd pozitiv
sau negativ desfurarea proceselor psihice contiente, de la percep[ie pn la gndire.
Ar fi incorect ns s reducem con[inutul subcontientului exclusiv la informa[iile, experien[ele i
actele care provin din contiin[; el, n mod firesc, comunic i cu incontientul, ncorpornd, deci, i
o serie de elemente ale acestuia. Argumentul principal n sprijinul acestei afirma[ii l constituie
comportamentele ,finaliste, al cror motiv rmne necontientizat. De asemenea, automatismele se
declaneaz i se sus[in prin ac[iunea pulsiunilor i tendin[elor incontientului.
Principiul activismului i dinamicit[ii se aplic i organizrii subcontientului. Astfel, el nu trebuie
vzut ca o entitate static i pietrificat, lipsit de micare interioar, ci, dimpotriv, ca o organizare
dinamic, n cadrul creia se produc reaezri, rearticulri i reevaluri ale elementelor componente
i chiar programe pentru activit[ile contiente viitoare. O latur concret a dinamismului intern al
subcontientului o constituie fenomenele de reminiscen[, de reproducere selectiv i de reproducere
fabulatorie a unor informa[ii, evenimente sau experien[e anterioare.
n lumina celor de mai sus, trebuie s admitem faptul c subcontientul posed o anumit
autonomie func[ional, el dispunnd de mecanisme proprii de autontre[inere i autoconservare.
Aceste mecanisme sunt stimulate de sus prin fluxurile contiin[ei, n stare de veghe i de activitate
orientat spre scop, i de jos, prin fluxurile incontientului, n stare de somn sau de contiin[
confuz, ce caracterizeaz strile de ebrietate i cele provocate de narcotice.
Visele, dei i au punctul de pornire n incontient, ele se finalizeaz i se ,depoziteaz n sfera
subcontientului, i anume, n etajul superior al acestuia, ceea ce face posibil contientizarea i
relatarea con[inutului lor imediat dup trezire.
mportan[a subcontientului nu o putem nicicum subestima, fiind greu de imaginat existen[a
psihic normal a omului fr prezen[a i func[ionalitatea lui.
n primul rnd, el asigur continuitatea n timp a Eului i permite contiin[ei s realizeze integrarea
sub semnul identit[ii de sine a trecutului, prezentului i viitorului. Stim c n cazurile amneziilor totale
anterograde sau retrograde , identitatea de sine este puternic alterat, rela[ionarea subiectului cu
lumea fiind profund perturbat. n al doilea rnd, subcontientul d sens adaptativ nv[rii, permi[nd
stocarea informa[iei i experien[ei pentru uzul ulterior. n desfurarea oricrui proces contient, chiar
dac el este ,provocat i se raporteaz la un obiect sau la o situa[ie extern concret, subcontientul
se conecteaz n mod necondi[ionat la experien[a anterioar, att n forma opera[iilor (sau
transformrilor), ct i n cea a modelelor informa[ionale-imagistice sau conceptuale. n fine, n al
treilea rnd, subcontientul asigur consisten[a intern a contiin[ei, durabilitatea ei n timp; n afara
aportului su, contiin[a s-ar reduce la o simpl succesiune a clipelor, a con[inuturilor senza[iilor i
percep[iilor imediate, devenind imposibile func[iile ei de planificare i proiectiv. Dei, firete,
men[inerea n stare optim a cadrelor de referin[ ale contiin[ei reclam permanenta comunicare
senzorial (izolarea senzorial pe o durat mai mare de 5-6 zile produce perturbri serioase n
dinamica intern a contiin[ei), subcontientul este indispensabil pentru desfurarea unei activit[i
mintale contiente ,independente, adic n absen[a influen[ei directe a obiectelor sau fenomenelor
externe.
Con?tientul. n capitolul consacrat obiectului psihologiei am trecut n revist controversele purtate
i exagerrile fcute n definirea locului i rolului contiin[ei, exagerri care au mers de la
absolutizarea ei, considerndu-se c atributul psihicului trebuie s-l posede numai strile i faptele de
contiin[ (psihologia introspec[ionist a contiin[ei), pn la negarea i aruncarea peste bord a ei,
considerndu-se c ea este un simplu epifenomen, iluzie, o inven[ie metafizic (n psihologia
behaviorist clasic, varianta watsonian).
Din fericire, psihologia contemporan a reuit s depeasc n plan metodologic aceste opozi[ii
i absolutizri unilateral-exclusiviste i s gseasc modalitatea unei abordri mai mult sau mai pu[in
congruente i unitare a contientului. Firete, aceasta nu nseamn c n toate lucrrile consacrate
problemei contiin[ei i contientului gsim aceleai idei i aceleai aspecte. Complexitatea extrem
a fenomenului impune delimitri i centrri pe o latur sau alta, pe o trstur sau alta. Dar nimeni
nu-i mai nso[ete demersul su de preten[ia c acesta este singurul posibil, singurul adevrat i, n
acelai timp, exhaustiv.
mportant este faptul c, astzi, nimeni nu mai reduce via[a psihic a omului doar la contiin[ i
nimeni nu mai neag realitatea contiin[ei i necesitatea de a fi cercetat i explicat ca atare. Toat
lumea este de acord c ea, contiin[a, reprezint o component, o form sau un nivel al organizrii
psihice generale. De asemenea, toat lumea este de acord c aceasta este componenta cea mai
nou din punct de vedere filogenetic, cea mai complex n ordine structural i func[ional i cel mai
puternic dezvoltat i afirmat la om. n fine, ntlnim un acord cvasiunanim n a considera drept
caracteristici esen[iale ale contiin[ei discriminarea, disocierea, medierea, delimitarea, opozi[ia Eu-
lume, subiectiv-obiectiv, decentrarea (raportarea la sine de pe pozi[iile altuia), evaluarea-
autoevaluarea, orientarea spre scop stabilit anticipat, atribuirea i crearea de semnifica[ii, realizarea
i afirmarea entit[ii i identit[ii Eului prin crearea i men[inerea controlului asupra coordonatelor
orizontului temporar.
Sigur, n abordrile concrete, apar deosebiri de vederi i elemente de controvers. Astfel, n
abordarea determina[iei structurale (arhitectonice), unii definesc contiin[a sumativ (ansamblul
func[iilor i proceselor psihice particulare, cognitive, afective i motiva[ionale), al[ii rezumativ-selectiv,
acordnd ponderea principal, de exemplu, proceselor superioare ale gndirii sau structurilor i
func[iilor axiologice sau structurilor i func[iilor morale (vezi, n acest sens, dictonul frecvent invocat n
epoca revolu[iei tehnico-tiin[ifice: ,tiin[ fr contiin[ nu nseamn nimic sau ,tiin[a fr
contiin[ devine antiuman).
A admite, fr rezerve, prima defini[ie nseamn a condi[iona atributul contientului de prezen[a
ntregii ,sume a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realit[ii, care ne arat
c aceste procese sunt contiente nu numai atunci cnd sunt luate toate mpreun, ci i cnd se
manifest fiecare separat ca senza[ie, ca percep[ie, ca gndire, ca memorie, ca trire emo[ional
etc.
A admite, de asemenea, necritic, cea de a doua defini[ie nseamn a explica ntregul printr-una din
pr[ile sale componente, ceea ce, evident, ar duce nu la rezolvarea problemei, ci la estomparea ei.
n fa[a unei asemenea situa[ii, cea mai bun solu[ie este de a defini structural contiin[a ca un
nivel specific, calitativ superior al organizrii psihice, caracterizat printr-o emergen[ integrativ
ireductibil i atingnd coeficientul de complexitate cel mai nalt la om. Din punct de vedere genetic,
structura contient are un caracter dobndit, evolueaz istoric, pe msura dezvoltrii func[iilor
rezolutiv-integrative ale creierului i a diversificrii, sub aspect cantitativ i calitativ, a mediului
sociocultural, i se elaboreaz, individual, n ontogenez. Este subsistemul cel mai deschis la
schimbare i evolu[ie al psihicului uman. Formarea i integrarea n plan psihologic sunt mijlocite i
sus[inute de principiul verbalizrii, care postuleaz rolul de factor poten[ator, reglator i optimizator al
limbajului articulat n dezvoltarea psihic general a omului. Dezvoltarea structural a
contiin[ei a avut i are un caracter sinuos, inegal i contradictoriu att la nivel de grup, ct i la nivel
individual, diferitele componente lund valori semnificativ diferite att pe coordonata diacronic
(deosebiri ntre genera[ii), ct i pe cea sincronic (deosebiri interindividuale n cadrul aceleai
genera[ii). La omul contemporan apar[innd culturii occidentale, se apreciaz c, n structura
contiin[ei, au devenit precumpnitoare componentele cognitiv-instrumentale, cele de ordin afectiv-
moral rmnnd relativ n urm i ocupnd un loc secundar, subordonat; la omul contemporan
apar[innd culturii orientale, ponderea principal o de[in componentele afectiv-morale i axiologice,
cele cognitiv-instrumentale avnd un rol subordonat (mai ales la reprezentan[ii religiilor
fundamentaliste). Aceasta ne arat c, dei legile psihologice generale care guverneaz procesul
concret de elaborare a structurii interne a contiin[ei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani,
con[inuturile asupra crora ac[ioneaz i efectele (rezultatele) lor difer n limite foarte largi de la un
cadru sociocultural la altul i de la un individ la altul.
Ca nivel specific al organizrii psihice, contientul posed att o eterogenitate i diversitate
structural intern, punnd n eviden[ o ntreag gam de componente modale diferite i ireductibile
unele la altele, ct i o unitate de ansamblu, supraordonat, care face ca fiecare proces particular
concret s apar ca reprezentant al ansamblului i s posede atributul esen[ial de a fi fapt de
contiin[.
Deosebiri de vederi ntlnim i n interpretarea determina[iei func[ionale a contiin[ei, delimitndu-
se o orientare static i una dinamic.
Pentru prima, contiin[a apare preponderent ca un ,cmp sau ,o scen iluminat, cu zone de
claritate diferit de la maxim la minim, obscur. Wundt a fost unul dintre promotorii acestei orientri.
Pentru el, contiin[a reprezint ,locul unde se desfoar procesele psihice ale subiectului normal n
stare de veghe. El delimita un cmp de privire al contiin[ei (Blick-feld) i un punct de maxim
claritate ale ei (Blick-punkt). O impresie intrat n cmpul de privire al contiin[ei era aperceput, pe
cnd una ajuns n punctul de maxim claritate era perceput. La rndul su, K.Bhler considera
contiin[a ca un ,efect de iluminare produs n centrul cmpului ei. Psihologia gestaltist merge i mai
departe, interpretnd-o ca ,efect de echilibru determinat de izomorfismul dintre strile cmpurilor
fizice externe i cele ale cmpurilor biofizice interne (cerebrale), ,buna form i ,insight-ul fiind
puncte culminante finale ale
fenomenului. Chiar n a doua jumtate a sec. XX, subordonarea laturii func[ionale a contiin[ei
no[iunii de cmp a continuat s fie sus[inut ca legitim, din punct de vedere metodologic, i fertil,
din punct de vedere tiin[ific. Astfel, n lucrarea de referin[ a lui Henri Ey, publicat n 1963, putem
citi: ,Pe ct este de greu s se evite cuvntul cmp atunci cnd se vorbete despre contiin[, pe
att e de important s nu se recurg la el (ed. lb. romn, 1983, p. 116). Cea care este static
(invariant n timp) este configura[ia sau schema de organizare a contiin[ei; contientul trit are un
caracter actual i el este schimbtor, dinamic.
3rientarea dinamic% accentueaz procesualitatea, temporalitatea, i ea a fost prefigurat de W.
James, n 1881, n faimosul articol programatic The Stream of Consciousness (Torentul contiin[ei).
n acest articol, W. James arat c trstura definitorie esen[ial a contiin[ei n calitatea sa de fapt
fundamental al vie[ii psihice este curgerea. Aceast trstur se concretizeaz i se dezvluie printr-
o succesiune de patru ipostaze principale, i anume: a. fiecare ,stare tinde s se integreze unei
contiin[e individuale; b. n orice contiin[ individual, strile sunt ntotdeauna n curs de schimbare;
c. orice contiin[ este sensibil continu; d. contiin[a se intereseaz de anumite elemente i
neglijeaz altele, ea nu nceteaz de a le primi pe unele i de a le respinge pe altele, deci, de a opera
selec[ii (James, 1929, p. 197). Torentul contiin[ei este continuu, compact, eterogen i ireversibil sub
aspectul tririi experien[iale.
Noi considerm c dac ireversibilitatea este valabil pentru momentul tririi, ea nu se mai
confirm pentru ncrctura informa[ionalobiectiv a con[inutului contiin[ei, respectiv, a
evenimentelor i situa[iilor percepute i trite de subiect. Una din valen[ele func[ionale ale organizrii
psihice de tip contient o constituie tocmai func[ia recursiv (refacerea pe plan mental a unei serii de
opera[ii sau transformri n ordine invers, de la punctul terminal ctre punctul ini[ial T1 T2 T3
T4 .... Tn Tn .... T4 T3 T2 T1) i analiza retroactiv. Contiin[a, ca organizare
activ, finalist i deliberativ-inten[ional, aduce cu sine n dinamica vie[ii psihice i reversibilitatea;
ea este singura for[ din noi care se opune, n plan opera[ional, legii scurgerii ireversibile a timpului,
impunnd i o ,scurgere napoi a acestuia, fie i n mod relativ. Orizontul temporar propriu contiin[ei
i n interiorul cruia ne micm noi n plan subiectiv, ideal, nu posed doar sensul direct: trecut
prezent viitor, ci i sensul indirect: viitor prezent trecut.
Pe continuumul torentului contiin[ei, W. James a delimitat dou tipuri de stri: substantive i
tranzitive*. Strile substantive exprim ,opririle, iar cele tranzitive zborurile contiin[ei. Specific
pentru contiin[a n[eleas ca ,torent este trecerea nentrerupt de la o stare substantiv la alta tot
substantiv. Strile tranzitive sunt suportul transformrilor ,insesizabile care mping nainte fluxul
spre o nou stare substantiv. Cum ntre starea substantiv actual i cea urmtoare exist o rela[ie
de succesiune logic, curmarea strii tranzitive, intermediare, atrage dup sine alterarea cursivit[ii i
coeren[ei actului psihic dat (percep[ie, reprezentare, gndire).
H. Wallon se numr i el printre partizanii abordrii dinamice. Referindu-se expres la aceast
problem, el afirm: ,O stare de contiin[ nu are o existen[ absolut, definitiv, imuabil; ea rezult
dintr-un concurs situa[ional de factori, unii din ei mai mult sau mai pu[in trectori, al[ii mai durabili,
datorit anumitor condi[ii, chiar dac a ncercat s mai fie actual, ea continu s fie posibil (Wallon,
1924, p. 487) Adept i al principiului evolu[iei (genetic), Wallon vede dinamica contiin[ei i ca
micare ascendent de la haotic la organizat, de la amorf la diferen[iat, individualizat. Acest aspect al
dinamicii n i prin organizare a fost dezvoltat mai ales de L.S. Vgotski. Acest autor consider c
micarea contiin[ei este subordonat fie unui obiectiv evolutiv, atingerea unei trepte superioare de
organizare, fie unuia finalist (instinctual-adaptativ), satisfacerea unei stri de necesitate a subiectului.
Din punct de vedere structural, torentul contiin[ei, spre deosebire de fluxurile subcontientului,
se desfoar printr-un factor mediator, denumit semn, i se concretizeaz n ,construc[ia unor
sisteme de semnifica[ii. La baza construc[iei acestor sisteme stau conexiunile, interac[iunile i
interdependen[ele dintre procesele psihice particulare. Un asemenea punct de vedere l putem
denumi dinamic-constructivist.
Prezentarea de mai sus ne conduce la urmtoarea concluzie: latura structural i cea
func[ional ale contiin[ei sunt indisociabile i interdependente; structura pune n eviden[
coordonatele de defini[ie ale contiin[ei ca organizare real, ontologic ireductibil; latura func[ional
eviden[iaz rolul adaptativ al contiin[ei, esen[a ei ca form suprem a vie[ii de rela[ie. n abordarea
laturii structurale, trebuie s se pun n eviden[, pe de o parte, diversitatea i eterogenitatea modal
a componentelor con[inuturi i procese informa[ional-cognitive i afectiv-motiva[ionale, iar pe de
alt parte, schema logic de articulare i interac[iune a acestor componente. La rndul ei, latura
func[ional trebuie interpretat ca unitate dialectic ntre stare i transformare, ntre statica
func[ional i dinamica func[ional (fig. 8).
P )ce7ti termeni au fost prelua9i 7i utiliza9i de 8. Aalea pentru e"plicarea sistemului personalit%9ii.
Fig. 8. Continuumul activismului cerebral i dinamica vie[ii psihice
Totodat, n definirea i interpretarea de ansamblu a contiin[ei, trebuie s evitm ermetizarea i
izolarea ei de activitate i comportament. Nici descrierea i nici explicarea ei nu sunt complete i cu
att mai pu[in convingtoare, fr invocarea eviden[ei comportamentale. Fr controlul realit[ii
comportamentelor, discu[ia despre contiin[ poate iei foarte uor din domeniul tiin[ei, trecnd n
cel al specula[iilor steril-fanteziste, cum s-a ntmplat de altfel n istoria psihologiei.
Fiind un continuum structural-func[ional att de ntins, trebuie s specificm dac-l descriem prin
minimum, prin medium sau prin maximum. Cu alte cuvinte, vom defini contiin[a pe baza valorilor
inferioare, a valorilor medii sau a valorilor superioare ale descriptorilor? Probabil c rspunsul cel mai
adecvat ar fi: descrierea de tip eantioane corelate. Aceasta nseamn c abordarea psihologic se
deosebete de cea filosofic prin cuplarea ei la realitatea concret. (Modul filosofic devine din acest
motiv total inoperant n analiza individual-concret a contiin[ei). Dac aplicm ns metoda
deductiv, dar circumscris criteriilor de ordin comportamental-performan[ial, atunci putem elabora un
model-etalon ideal a ceea ce trebuie s nsemne contiin[a la limita sa superioar, posibil de atins
teoretic, dar greu sau imposibil de atins practic, la nivelul individului concret, aici i acum. Un
asemenea model va avea o valoare opera[ional real, permi[nd o analiz diagnostic mult mai
relevant i obiectiv a organizrii contiente n plan individual.
Indicatori comportamentali pentru e2aluarea e!isten@ei ?i func@ionalit$@ii con?tientului la
om. Orict de riguroas ar fi o defini[ie, ea nu va putea exprima niciodat ntreaga bog[ie de
aspecte, trsturi i func[ii particulare pe care le presupune nivelul contient al sistemului psihic
uman. De aceea, n practica psihologic, devine indispensabil recursul la indicatorii comportamentali,
la con[inutul i formele principale de activitate care caracterizeaz omul ca subiect, ca personalitate.
Astfel, la ntrebarea cheie ,ce nseamn a fi contient, n ce se concretizeaz acest atribut?, cel mai
adecvat este s identificm, la nivelul comportamentului i activit[ii, un minimum de indicatori i
trsturi obiective i comparabile. Valorile acestora, exprimate cantitativ sau calitativ, ne permit s
facem inferen[e despre gradul de organizare i func[ionare a contientului.
Vom prezenta, cu titlu exemplificator, c[iva asemenea indicatori, lista rmnnd deschis.
a. *tarea de 2eghe 72igilen@a8. Opus strii de somn, starea de veghe este prima condi[ie i, n
acelai timp, primul indicator comportamental al punerii n priz a mecanismelor i structurilor
contiente. Starea de veghe se exteriorizeaz n dou forme: pasiv (subiectul n stare de repaus
static, neefectund nici o activitate extern observabil; de obicei, privirea fie se men[ine fix, fie se
plimb absent peste obiectele din jur) i activ (subiectul pune n eviden[ componente ale reflexului
de orientareinvestigare, explorarea cmpului vizual, desprinderea i fixarea unor obiecte, schimbarea
pozi[iei spa[iale etc.). Din punct de vedere comportamental, forma pasiv poate avea dou
semnifica[ii: absen[a unui flux concret al contiin[ei, realizndu-se doar starea de contien[, sau
prezen[a unui proces mental reflexiv sau a unei stri de medita[ie, fr exteriorizri motorii. Prin
recurgerea la nregistrri bioelectrice, se pot uor diferen[ia cele dou forme ale strii de veghe:
pentru forma pasiv, EEG va releva dominan[a ritmului alfa (d), n timp ce pentru forma activ, va
pune n eviden[ predominarea ritmului beta (). n afara strii de veghe, contientul nu se poate
manifesta; n somn, subiectul trece n stare latent, putnd fi trezit cu stimulri externe i putndu-i
relua activitatea contient; n coma profund, contientul este practic abolit, subiectul neputnd fi
trezit cu stimuli externi, nici mcar cu cei nocivi. Aadar, observnd un om n stare de somn sau de
com, acest indicator comportamental l vom interpreta ca absen[, n momentul respectiv, a
psihicului contient.
>. Prezen@a de sine. Dup cum am vzut, simpla prezen[ a strii de veghe nu poate fi interpretat
ntotdeauna ca argument al existen[ei contientului n ac[iune. Pentru nlturarea acestei ndoieli,
apelm la un alt indicator pe care noi l numim ,prezen[a de sine. Acesta este un indicator complex,
incluznd, din punct de vedere experimental, mai multe ,elemente i ,verigi:
identitatea #ului, concretizat n rspunsuri corecte la urmtoarele ntrebri: ,cum te cheam?; ,ce
vrst ai?; ,ce sex eti?; ,anul, luna i ziua naterii?; ,ce profesie ai?; ,eti cstorit?; ,ai fcut
armata?; ,cnd ai terminat coala, facultatea?;
orientarea n propria persoan%, care se apreciaz dup corectitudinea rspunsurilor la ntrebri i
solicitri de genul: ,ce culoare au ochii ti?; ,ce culoare are prul tu?; ,ce form are fa[a ta?; ,ce
nl[ime ai?; ,care este mna, piciorul, ochiul drept, respectiv, stng?; ,ncrucieaz minile!; ,pune
degetul arttor al minii drepte pe lobul urechii stngi! etc.;
orientarea n timp, pe care o evalum prin ntrebri de genul: ,ce zi a sptmnii este astzi, dar
ieri, dar mine?; ,n ce lun suntem?; ,n ce dat suntem?; ,n ce anotimp?; ,ce vine dup iarn?
etc.
orientarea n spa9iu, testabil prin ntrebri de tipul: ,unde este Apusul?; ,unde este Miaz-
Noapte?; ,unde este Sudul?; ,cum ajungi de acas la serviciu, la coal etc.?; ,ce nseamn la
stnga, la dreapta, napoi, nainte?; ,n ce localitate ai domiciliul? etc.;
pre$nan9a traiectoriei bio$rafice poate fi evaluat dup capacitatea de reamintire a ct mai multor
evenimente din via[.
c. ;rientarea rela@ional$ interpersonal$ este un indicator comportamental esen[ial al prezen[ei i
func[ionrii normale a contientului. l putem determina i evalua dup rspunsurile pe care subiectul
le d la ntrebri de genul: ,cine sunt prin[ii ti?, ,ai fra[i, surori c[i, cte?, ,al ctelea copil eti la
prin[i?, ,ce este pentru tine fratele mamei tale?, ,dar sora tatlui tu?, ,ce eti cu copiii sorei
mamei tale?, ,ce nseamn s fii prieten cu cineva?, ,ce nseamn s doreti binele cuiva?, ,ce
nseamn s fii n rela[ie de dumnie cu cineva?, ,ce prere are persoana X despre tine?, ,crezi c
ai prieteni la coal, la locul de munc?, ,cum te compor[i cu subalternii sau cum te por[i cu eful?
etc.
d. ;rizontul informa@ional este un indicator care definete statutul de model cognitiv intern al
lumii externe. A fi contient nseamn a ti ceva despre altceva. Contiin[a mai poate fi definit, din
acest punct de vedere, ca un sistem nchegat de cunotin[e elaborate i asimilate n cursul dezvoltrii
ontogenetice, prin intermediul limbajului (cuvntului). Astfel, volumul cunotin[elor active despre
obiectele i fenomenele naturii i societ[ii condi[ioneaz gradul de organizare, n plan cognitiv, a
nivelului contient al sistemului psihic uman. (Am artat mai sus c, n psihologie, s-a manifestat
puternic tendin[a de a reduce contiin[a la activitatea de cunoatere).
Prin ntrebri adecvate i metodic nln[uite, de tipul ,ce este acesta, ce sunt acestea?, ,ce tii
despre cutare lucru sau eveniment?, ,ce propriet[i posed obiectul X sau Y ?, ,cum se poate defini
obiectul, evenimentul, fenomenul X?, explorarea orizontului informa[ional trebuie s permit
stabilirea volumului general al cunotin[elor unui subiect despre lumea fizic i societate (latura
cantitativ) i corectitudinea lor, adic determina[ia lor semantic i pragmatic (evocarea selectiv
corect a rspunsurilor la ntrebri de genul celor prezentate mai sus).
e. Capacitatea rezoluti2$ este un indicator esen[ial pentru evaluarea nivelului func[ional al
structurilor cognitive ale contiin[ei. Ea se manifest ntr-o gam foarte ntins de situa[ii, care
reclam stabilirea unor rela[ii logice ntre elemente, ntre datele experien[ei anterioare, precum i
efectuarea unor opera[ii (transformri) asupra informa[iei n vederea ob[inerii unei solu[ii, a unui
rezultat, conform cu anumite criterii i cerin[e date. Ca principale modalit[i de eviden[iere a
capacit[ii rezolutive, men[ionm:
dezvluirea sau stabilirea legturilor cauzale sau de condi[ionare n succesiunea evenimentelor
(formularea unor rspunsuri corecte sau plauzibile la ntrebrile ,de ce?, ,din ce cauz?) (a fi
contient nseamn a reflecta obiectele i fenomenele externe prin prisma principiului i legii
determinismului, a legii cauzalit[ii);
analiza criterial a unor mul[imi de obiecte concrete i extragerea nsuirilor lor comune i esen[iale,
pentru elaborarea unor modele informa[ionale conceptuale supraordonate (clase, categorii) (a fi
contient nseamn a fi capabil s realizezi generalizri i s operezi cu concepte);
dezvluirea i formularea caracteristicilor i legilor generale ale obiectelor i fenomenelor date n
experien[a senzorial;
rezolvarea problemelor, adic gsirea unor rspunsuri adecvate la situa[ii lacunare, ambigui, slab
definite: aceast activitate mental mbrac o form standardizat sau algoritmic i alta euristic,
ambele obligatorii i necesare pentru atestarea unei func[ionri normale a contientului;
realizarea de conexiuni corecte din punct de vedere logicogramatical ntre no[iuni (judecat) i ntre
judec[i (ra[ionament), n vederea ob[inerii unor date sau adevruri noi, pornind de la date i
adevruri cunoscute;
n[elegerea decodificarea corect, din punct de vedere semantic, a noilor informa[ii, cunotin[e
sau evenimente experien[iale, testabil dup gradul de adecvare a raportrii subiectului la realitatea
desemnat (extralingvistic); n sfera structurilor verbale (lingvistice), n[elegerea rezid n stabilirea
de coresponden[e semantice definite ntre cuvinte i propozi[ii (sinonimii) i n elaborarea unor
defini[ii corecte ale no[iunilor prezentate izolat, una cte una;
interpretarea stabilirea, pe baza decodificrii semantice prealabile, a unor legturi adaptative ntre
cunotin[e, no[iuni, mesaje i strile de motiva[ie ale subiectului; aceasta se poate evalua, fie
observnd comportamentul instrumental al subiectului la prezentarea unor mesaje, fie adresndu-i
ntrebri de genul: ,la ce folosete obiectul X?, ,ce se poate face cu obiectul Y?, ,cum se folosete
obiectul Z? etc.;
previziunea elaborarea i formularea unor judec[i privind deznodmntul unor evenimente sau
starea viitoare a unui sistem, pornind de la datele despre starea lor anterioar i actual; o putem
evalua punnd n fa[a subiectului o list de situa[ii i cerndu-i s se pronun[e asupra a ceea ce
crede c se va ntmpla sau va urma;
constructivitatea proiectiv (generativ) crearea de modele i proiecte mintale pentru
transformarea unui obiect real existent sau pentru ob[inerea unui obiect nou, inexistent ca atare n
realitate; aceast latur a capacit[ii rezolutive reflect n modul cel mai pregnant rolul
activtransformator al contiin[ei, datorit cruia omul nu se adapteaz pasiv la o realitate dat, ci
tinde s modifice i s transforme aceast realitate n concordan[ cu nevoile i scopurile sale sau s
creeze o realitate nou.
f. ;rizontul moti2a@ional raportul dintre for[a motivelor primare, care-i au sursa n natura
biologic a omului, i for[a celor secundare, care-i au originea n modul de existen[ sociocultural al
su. n plan com portamental, acest raport va determina dominantele n sfera preocuprilor i
activit[ilor cotidiene i, corespunztor, tipul axiologic de personalitate egoist-mercantil, pentru care
sensul vie[ii va consta n asigurarea confortului material, a bunului trai ca scop n sine, sau altruist-
spiritual, pentru care sensul existen[ei const n punerea propriilor capacit[i n slujba ateptrilor i
nevoilor celorlal[i i n satisfacerea nevoilor spirituale de cunoatere, estetice, etice, religioase etc.
Pe de alt parte, orizontul motiva[ional cuprinde i proiectarea personalit[ii n viitor, prin
intermediul unor structuri psihice specifice, constituite la nivelul contientului, ca, de pild: dorin[ele,
aspira[iile i idealurile.
Din acest punct de vedere, putem spune c organizarea contient va fi cu att mai bine
elaborat i mai eficient, cu ct ea va realiza structuri proiective mai puternice, mai bine
circumscrise i mai direct ntemeiate pe principiul posibilit[ii i realit[ii (stabilirea unei corela[ii
adaptative ntre dorin[e, aspira[ii i idealuri, pe de o parte, i capacit[ile proprii, pe de alt parte).
Pentru explorarea i evaluarea orizontului motiva[ional, pe lng metoda analizei biografice, avem la
dispozi[ie diferite chestionare, scale, probe proiective i teste obiective de personalitate. Toate
celelalte condi[ii fiind egale, n principiu, putem lua ca reper urmtoarea aser[iune: organizarea
contient se situeaz la un nivel cu att mai nalt, cu ct este mai dezvoltat subsistemul motiva[iei
secundare, de sorginte sociocultural, i cu ct acesta subordoneaz mai deplin, din punct de vedere
func[ional, subsistemul motiva[iei primare, de natur biologic.
g. 6utogu2ernarea-autoorganizarea exprim una dintre cele mai importante func[ii ale
contiin[ei, func[ia de comand-control asupra ntregii dinamici a rela[iei omului cu lumea extern i
cu sine nsui (autoraportarea sau autorela[ionarea). Aa cum am artat, nsi apari[ia contiin[ei ca
un nou nivel al organizrii psihice a fost determinat i subordonat realizrii unei echilibrri optime a
individului cu un mediu existen[ial de complexitate crescnd i cu o satura[ie tot mai mare n situa[ii
problematice. Or, n asigurarea unei asemenea echilibrri, un rol esen[ial l joac func[ia de reglare
(comand-control) a contiin[ei, creia i se subordoneaz func[ia informa[ional-cognitiv i cea de
proiec[ie-crea[ie (generativ).
Spre deosebire de autoreglarea de tip incontient, care este eminamente de stabilizare,
homeostatic, i se realizeaz pe baza feedback-ului negativ, autoreglarea de tip contient se
realizeaz prin acumularea schimbrilor sau varia[iilor n sistemul psihocomportamental, pe baza
feed-back-ului pozitiv antientropic, a feed-through-ului (conexiunii reglatoare de mediere) i a feed-
before-ului (conexiunii reglatoare de prospectare, anticipare).
Corespunztor, contiin[a va realiza forme superioare de autoreglare, n care se valorific selectiv
i specific poten[ialit[ile instrumentale ale tuturor componentelor sale particulare cognitive,
afective, motiva[ionale, volitive etc. Astfel, la nivelul ei, se pun n eviden[: autoreglarea dinamic, de
urmrire, care st la baza finalit[ii eficiente a ac[iunilor al cror obiect i modific succesiv i aleator
pozi[iile i direc[iile n spa[iu; autoreglarea de transformare, prin intermediul creia se realizeaz
ac[iunile externe directe, de modificare a formei i volumului obiectelor materiale din jur, n
concordan[ cu anumi[i parametri i etaloane (activitatea de producere a uneltelor, a bunurilor
necesare satisfacerii trebuin[elor), sau ac[iunile mentale interne, efectuate asupra imaginilor,
reprezentrilor, conceptelor, schemelor, proiectelor i planurilor, n vederea ob[inerii unor rezultate
concrete la problemele abordate; autoreglarea proiectiv sau de crea[ie, care rezid n unirea, ntr-o
schem func[ional unitar, a verigii mentale interne de elaborare a proiectului unui obiect i a verigii
senzorio-motorii externe de realizare a schemei (schi[ei) lui i, apoi, de transpunere a acestei scheme
n realitate; (cnd avem de a face cu crea[ia de tip spiritual elaborarea de teorii de sisteme formale,
de opere literare etc. , nematerializabil obiectual, autoreglarea proiectiv const n asigurarea
ordinii i coeren[ei interne, potrivit exigen[elor logico-gramaticale, sintactico-semantice, astfel nct
,produsul ob[inut s posede individualitate emergent i s aib o semnifica[ie); autoreglarea de
optimizare, care st la baza procesului de perfec[ionare-completare, exersare, consolidare a
schemelor i procedeelor de ac[iune dobndite anterior; autoreglarea de dezvoltare, care deriv din
caracterul dinamic-evolutiv al psihicului uman i asigur, prin feed-back-ul pozitiv antientropic,
trecerea succesiv a contiin[ei de la organizri elementare, slabe, la organizri mai complexe i
bune. n mod concret, autoreglarea de dezvoltare presupune realizarea unor procese specifice de
organizare formarea unor comportamente noi, a unor con[inuturi noi, a unor conexiuni func[ionale
noi, care vor determina n timp subiectul s se raporteze la lumea extern de pe pozi[iile unei
organizri interne noi a vie[ii sale psihice contiente; autoreglarea de interac[iune interpersonal, n
cele dou forme principale ale sale cooperarea i competi[ia , asigur controlul i modelarea
comportamentului propriu, n func[ie de natura sarcinii sau situa[iei sociale i de obiectivele activit[ii
n care este angajat subiectul; autoreglarea de anticipare, care const n analiza mental a
rezultatului sau obiectivului ac[iunii nainte de efectuarea practic a acesteia i n intro-ducerea unor
eventuale corec[ii; ea are la baz mecanismul feed-before, adic de alimentare informa[ional
proiectiv de la ce se cere, de la etalon la rezultat (acesta se deosebete de feed-back, care
nseamn alimentare informa[ional napoi, post factum, de la rezultat la etalon, de la ceea ce s-a
ob[inut, la ceea ce trebuie ob[inut).
h. Planificarea ac@iunii ?i sta>ilitatea scopului reprezint un indicator extrem de important pentru
analiza strii i func[ionrii nivelului contient. n primul rnd, aa cum am artat, activitatea n plan
extern constituie premisa obiectiv indispensabil a genezei i dezvoltrii contiin[ei, att n plan
istoric, ct i n plan ontogenetic. n al doilea rnd, pe msura formrii i consolidrii con[inuturilor i
structurilor sale interne, contiin[a devine principalul factor mediator i organizator al activit[ii.
Specificul integrrii la nivel contient a activit[ii const n delimitarea i individualizarea, ca entit[i
psihologicete distincte, a verigilor componente de baz: a. motivul, b. scopul, c. mijlocul. Aceasta
creeaz posibilitatea analizei geneticevolutive a fiecrei verigi, prin raportarea la anumite criterii i
condi[ii (restrictive, permisive, favorizante, axiologice etc.), ceea ce sporete considerabil calitatea
fazei pregtitoare a ac[iunii i a procesului decizional, de alegere a variantei optime din cele posibile
la momentul dat.
Planificarea este una din func[iile adaptativ-instrumentale esen[iale ale contiin[ei, ea constnd n:
a. nregistrarea i analiza strii de necesitate sau a motivului i stabilirea gradului su de importan[
i urgen[; (n func[ie de rezultatul acestei opera[ii, motivul este acceptat i men[inut sau respins
amnat sau pur i simplu reprimat); b. elaborarea i formularea scopului, ce anume trebuie fcut,
ntreprins pentru satisfacerea motivului dobndirea obiectului i efectuarea aa-numitului
comportament de finalizare a satisfacerii motivului dat; c. cutarea, identificarea i adoptarea
mijloacelor (instrumenta[iei) corespunztoare dobndirii i lurii n stpnire a obiectului de
satisfacere a strii de necesitate i atingerii scopului; d. prevederea i evaluarea consecin[elor
posibile ale ac[iunii, att pentru subiect, ct i pentru al[ii (nerealizarea acestei verigi favorizeaz
adesea efectuarea unor ac[iuni cu consecin[e negative ce vor fi ulterior regretate); e. analiza i
evaluarea critic final a rezultatelor i efectelor ac[iunii i desprinderea, pe aceast baz, a ceea ce,
n limbaj cotidian, numim nv[minte sau informa[ie invers corectoare.
Putem spune c func[ia de planificare a contiin[ei este cu att mai dezvoltat, cu ct fiecare din
verigile sau fazele constitutive ale activit[ii se realizeaz la valori mai ridicate. Analizele comparative
au condus la concluzia c, dintre cele cinci verigi (faze) enumerate mai sus, cel mai pu[in elaborate
sunt ultimele dou i, ndeosebi, penultima prevederea i evaluarea consecin[elor posibile ale
ac[iunii. Se pare c aceast dimensiune a contiin[ei a rmas n urma celorlalte, fiind mai pu[in
dezvoltat. Din pcate, o insuficient dezvoltare a predictibilit[ii consecin[elor caracterizeaz
planificarea i adoptarea deciziilor nu numai la nivelul comportamentelor individuale, ci i la nivelul
ac[iunilor sociale i evenimentelor istorice. storia este plin de exemple-decizii i ac[iuni ce au avut
consecin[e nefaste, neprevzute asupra vie[ii comunit[ilor sociale.
Si cu toate c se repet mereu ,s nv[m din lec[iile istoriei, ,s nu mai repetm erorile
trecutului etc., n fiecare nou perioad istoric constatm repetarea acelorai greeli, adoptarea
unor proiecte i decizii, ntreprinderea unor msuri i ac[iuni fr o prevedere i evaluare
corespunztoare a consecin[elor posibile. De aici, nu putem trage dect o singur concluzie: evolu[ia
contiin[ei, ca form superioar a psihicului, nu poate fi considerat ncheiat, ea continund atta
timp ct va exista omul ca fiin[ i categorie istoric. Una din direc[iile n care se impune n mod
evident necesitatea continurii acestei evolu[ii privete func[ia anticipativpredictiv, n raport cu
consecin[ele posibile ale comportamentelor la nivel individual i social, n situa[ii i contexte diferite.
i. #odul de interac@iune ?i coordonare a con?tiin@ei de sine ?i a con?tiin@ei lumii o>iecti2e este
un indicator al organizrii i integrrii generale a contientului individual. O trstur distinctiv a
contiin[ei const n disocierea i opunerea activ a propriului Eu lumii externe i n structurarea
schemei comportamentului pe corelarea modelului informa[ional al propriului Eu (,contiin[a de sine)
cu modelul informa[ional al lumii externe (,contiin[a lumii obiective). Primul include ntr-un sistem
unitar datele, cunotin[ele pe care subiectul le dobndete despre sine despre componenta
bioconstitu[ional i despre cea psihic (ansamblul capacit[ilor, aptitudinilor, vrerilor, aspira[iilor i
idealurilor), precum i autoestimarea (care poate fi realist, exagerat n hiper supraestimare, sau
n hipo subestimare).
Procesul de constituire a modelului informa[ional al propriei realit[i psihofizice are un caracter
etapizat i multinivelar, fiecare etap i fiecare nivel evolutiv superior introducnd determina[ii noi,
specifice, n organizarea de ansamblu a sistemului personalit[ii.
Datele cercetrilor antropologice, etnografice i sociologice comparative demonstreaz n mod
convingtor c forma[iunea pe care o numim contiin[ de sine se delimiteaz i se impune cu
pregnan[ (ca factor mediator activ al raporturilor individului cu lumea) la un stadiu relativ trziu al
evolu[iei istorice a omului. n societatea primitiv, trsturile dominante sunt omogenitatea i
conformismul, formele vie[ii spirituale aprnd ndeobte ca emana[ie colectiv. n comunitatea
primitiv, compresia social este att de mare nct realitatea individului devine nul, strivit de
apsarea exterioar. ndividul este exclusiv pe post de simplu receptacul, el prelundu-i judec[ile
de-a gata, din mediul social, contiin[a lui fiind dominat de sentimentul fuziunii cu tribul, ginta sau
clanul, i de sentimentul participa[iunii. Nu exist nici individualizarea formal prin nume, fiecare
membru purtnd numele clanului sau al totemului comun tuturor. Nu se poate vorbi nici de
individualizarea rspunderii i nici a vinov[iei pentru diferite acte, pedeapsa care eman de la clanul
ntreg putnd fi suportat de oricare dintre membrii grupului i nu neaprat de insul vinovat. Se pot
condamna mor[ii, animalele, copiii sau al[i agen[i care nu pot avea inten[ie, deci responsabilitate
individual. Or, ntr-un stadiu evolutiv n care actul i agentul nu corespund, nu se poate vorbi de o
contiin[ de sine a Eului.
ndividualitatea biologic nu poate dobndi semnifica[ia ireductibilit[ii dect prin intermediul unor
integrri i evaluri psihologice.
Evolu[ia contiin[ei de sine poate cea mai important n seria devenirii personalit[ii umane o
putem aeza pe temelia a dou surse principale: realitatea bioconstitu[ional, cu fluxurile
informa[ionale viscerale, proprioceptive, vestibulare, chinestezice, tactile i vizuale, prin care se
formeaz imaginea integrat a Eului fizic, i cea extern, fluxurile informa[ionale generate de
compararea subiectului cu cei din jur i de aa-numita imita[ie a modelelor (o persoan real sau un
model ideal pe care individul ncearc s-l ajung i s-l asimileze n propria-i structur de
personalitate).
Din punct de vedere genetic, prima etap a structurrii contiin[ei de sine este cenestezia, adic
ansamblul informa[iilor despre mediul intern al organismului (n care includem starea func[ional a
principalelor organe interne, legate de realizarea func[iilor biologice de baz alimentare, circulatorii,
respiratorii, excretorii, de perpetuare a speciei (sexuale)). ntegrarea acestor fluxuri informa[ionale
duce la elaborarea contiin[ei de sine primare, care se traduce ca sim[ire i trire a unit[ii organice,
biologice, func[ie care se realizeaz i la animale, evident, ns, n grade diferite de pregnan[ i
relevan[. La om, integrarea cenestezic reprezint doar etapa incipient, oarecum dat (impus de
procesele biologice specifice omului). Ea ncepe de la natere (dac nu chiar din perioada
embriogenezei) i devine fondul func[ional pe care se ,grefeaz etapele urmtoare, care vor
determina constituirea structurilor secundare, superioare ale contiin[ei de sine.
Etapele urmtoare pot fi denumite etape de interac[iune, care presupun comunicarea individului
cu lumea extern. Ele sunt: individualizarea perceptiv, autoportretizarea, sinteza interioar,
ra[ionalitatea, emergen[a tensional, autocontrolul (sau voin[a reflectat).
Indi2idualizarea percepti2$ este o succesiune ordonat de opera[ii de discriminare, combinare,
identificare (secven[ial i permanent), prin care individul-subiect tinde s se delimiteze de ceilal[i
semeni i de obiectele din jur. Percepnd pe ceilal[i, percepndu-se pe sine i comparndu-se dup
o serie de indicatori sau nsuiri care-l apropie sau l ndeprteaz de al[ii, individul ajunge s-i
formeze imaginea propriei individualit[i.
6utoportretizarea reprezint un stadiu evolutiv mai nalt care se ntemeiaz pe formarea
credin[ei n propriul Eu i const ntr-un proces analitic de detaare din grup sau din mul[ime ca
entitate distinct (ireductibil): Eu sunt Eu, nu sunt nici Tu, nici El, dei, poate, n anumite privin[e, ne
apropiem i ne asemnm, dar oricum: Eu nu pot fi Tu, Tu nu po[i fi Eu, Eu nu pot fi El, El nu poate fi
Tu, El nu poate fi Eu. (Triada Eu-Tu-El devine un cadru general de rela[ionare, care presupune
deschidere, comunicare, transfer, imitare, dar i nchidere, delimitare, individualizare, originalitate. Ca
s-[i men[ii identitatea, trebuie s-[i afirmi o anumit originalitate, ntr-o form sau alta; aceast
motiva[ie, fiind att de profund i consubstan[ial Eului, poate s se concretizeze n manifestri
comportamentale, care, n plan social, par indezirabile i condamnabile, dar, n plan psihologic-
individual, sunt legice i ntemeiate; mai ales, dac privim lucrurile existen[ial, att de sugestiv
exprimate n manier poetic: ,Din codru rupi o rmurea, Ce-i pas codrului de ea, Ce-i pas unei
lumi ntregi de moartea mea?. ntr-adevr, orict ar ncerca individul s se integreze i, ntr-un fel, s
se dizolve n lumea celor din jur, psihologic, el este ,condamnat, n virtutea contiin[ei de sine, s
rmn singur i s poarte integral, pe umeri i n suflet, povara ntregii vie[i, care, de cele mai multe
ori, nu este numai cum i-o dorete i cum tinde s i-o fac el, ci i cum i-o fac mprejurrile i
contextul social dat.
Autoportretizarea, ca structur func[ional activ, dobndete o func[ie proiectiv*, ea genernd
la fiecare tendin[a de a se ,transforma sau identifica, evident n planul reprezentrii i tririi, cu
altcineva, cu un model. Din multitudinea portretelor pe care le realizm n rela[ionarea
cotidian cu semenii notri concre[i (vii) sau cu biografiile lor (inclusiv ale celor demult dispru[i, dar
rmai n contiin[a epocii ca mari personalit[i), alegem unul, n care ne proiectm i ne
transformm atitudinal i comportamental (,Vreau s fiu asemenea cutruia sau ,Eu sunt/voi fi
cutare).
n acest context, proiec[ia nu o lum n accep[iune psihanalitic de mecanism de aprare a Eului, ci n accep[iunea
psihologiei func[ionaldinamice, ca modalitate de autoreglare-autoorganizare evolutiv-antientropic, de atingere deliberat,
voluntar, a unui etalon (statut social). *
Cel mai activ, procesul de autoportretizare se desfoar n perioada adolescen[ei, cnd se
structureaz idealul de via[ i func[ia proiectiv a contiin[ei.
*inteza interioar$ reprezint stadiul de articulare i integrare sistemic, subordonat i
emergent a func[iilor i proceselor psihicecognitive, afective, motiva[ionale i volitive, legate de
propria persoan (autocunoaterea, autotrirea ca iubire de sine, satisfac[ie de sine, motivele Eului),
ntr-o forma[iune psihologic superioar Eul subiect, care se va opune forma[iunii integrative
anterioare relativ inferioare Eul obiect. n sprijinul legitimit[ii delimitrii acestor dou forma[iuni n
,arhitectura contiin[ei de sine putem aduce cazurile de personalit[i alternante descrise n psihiatrie
(Ralea, 1926).
Constituirea "ului-su>iect este secondat de apari[ia sentimentului de identitate. Pentru a putea
avea ideea de Eu propriu, este necesar ca, n pofida varia[iilor impuse de interac[iunea factorilor
externi cu strile interne, autocunoaterea i trirea cotidian s ne releve continuitatea, identitatea
cu noi nine. Func[ie indispensabil, dar nu suficient, pentru asigurarea continuit[ii vie[ii sufleteti,
este memoria (memoria de noi nine).
Orice Eu are o dimensiune istoric (omul este un sistem istoricizat), el fiind expresia experien[elor
trite i acumulate pn la momentul prezent.
A doua func[ie necesar pentru asigurarea i pstrarea identit[ii trebuie considerat ra[ionamentul
ra[ionamentul despre noi nine. De aceea, ra[ionalitatea este desprins ca etap i nivel integrativ
specific al devenirii contiin[ei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferit dect de o judecat de
identitate care s demonstreze c att schimbrile, ct i constantele apar[in aceleai individualit[i.
"mergen@a tensional$ este o etap esen[ial a devenirii contiin[ei de sine, al crei rost este de
a asigura activarea i punerea n priz a con[inuturilor i structurilor psihice specializate pentru a face
individul apt de a trece la executarea i finalizarea ac[iunii ndreptate spre scop. Tensiunea interioar
este for[a care permite subiectului uman s surmonteze diversele obstacole i dificult[i n tendin[a de
a-i furi un destin propriu, de a-i realiza scopurile. Ea transform edificiul contiin[ei de sine n for[
motrice intern, conferind personalit[ii atributul activismului teleonomic: a exista pentru a ac[iona.
Absen[a sau slaba ei dezvoltare se manifest prin depresie, pasivism, abulie.
Stadiul integrrii tensionale se coreleaz cu stadiul integrrii voli[ionale, care rezid n
reorganizarea con[inuturilor contiin[ei de sine dup principiul inten[ionalit[ii deliberative i al
autocontrolului. ,Voin[a de sine, ca dimensiune inalienabil a contiin[ei de sine, este mecanism
specific de gestionare a ntregului poten[ial atitudinal-aptitudinal al personalit[ii, imprimndu-i, n
raporturile cu lumea, caracteristicile for[ei sau slbiciunii, independen[ei sau dependen[ei, eroismului
sau lait[ii.
Aadar, contiin[a de sine ne apare i ea trebuie efectiv considerat ca o complex forma[iune
psihologic, prin intermediul creia, n plan rela[ional-comportamental, ne delimitm de cei din jur i
ne manifestm ca Euri individualizate i personalizate ireductibile.
Con?tiin@a lumii o>iecti2e are n principiu aceeai alctuire ca i contiin[a de sine: o
component cognitiv, ce const din date, informa[ii, cunotin[e, structurate imagistic, figural sau
conceptual-abstract despre nsuirile i rela[iile obiectelor i fenomenelor externe naturale i
socioculturale, aa cum sunt ele, independent de strile interne de motiva[ie ale subiectului i, care,
n plan comportamental se concretizeaz n indicatori cantitativi i calitativi ai capacit[ii de
discriminare, identificare, clasificare-generalizare, n[elegere, explica[ie i interpretare; o component
axiologic, structur operatorie, prin intermediul creia subiectul stabilete i atribuie semnifica[ie i
valoare lucrurilor din afar, prin raportarea la strile sale interne de motiva[ie i la scopurile activit[ii;
o component motiva[ional, care cuprinde ansamblul nevoilor, trebuin[elor i intereselor, a cror
satisfacere depinde de obiecte i surse externe (n plan comportamental, aceast component se
eviden[iaz n reac[ii i ac[iuni de explorare-cutare i identificare-dobndire a obiectului sau sursei
specifice de satisfacere a nevoii sau trebuin[ei specifice); o component afectiv, alctuit din emo[ii,
dispozi[ii i sentimente de sens pozitiv sau negativ, corespunztor semnifica[iei prezen[ei i ac[iunii
obiectelor i fenomenelor externe; o component volitiv, ca mecanism specific de activare,
mobilizare i coordonare a poten[ialit[ilor de rezisten[ i de ac[iune ale subiectului n raport cu
obiectele i situa[iile externe.
Contiin[a lumii obiective are i ea un caracter individualizat i personalizat, apar[ine deci aceluiai
subiect ca i contiin[a de sine, cu care interac[ioneaz n vederea unei integrri optime a omului n
mediul su existen[ial specific.
Modul de corelare a celor dou instan[e contiin[a de sine i contiin[a lumii obiective este fr
ndoial una din cele mai consistente eviden[e comportamentale pentru caracterizarea subsistemului
contient al SPU. Din punct de vedere genetic, dezvoltarea contiin[ei lumii obiective precede i
devanseaz ca ritm i amplitudine apari[ia i dezvoltarea contiin[ei de sine.
Astfel, dac schemele psihologice ale celei dinti ncep s se manifeste i s func[ioneze deja
dup luna a 6-a de via[, la 1 an copilul realiznd o bun diferen[iere i identificare a obiectelor
familiare din ambian[a lui imediat, schemele celor din urm intr n func[iune ctre vrsta de 2-6 ani,
cnd se nchide mecanismul psihologic al autoraportrii, al rela[ionrii cu sine nsui, copilul trecnd
de pe pozi[ia de alter (onel, Georgic, Sndel etc.) pe pozi[ia de ego (Eu); formula ,Georgic vrea,
,Georgic a fcut ... va fi nlocuit cu ,Eu vreau, ,Eu am fcut....
Transformarea este att de important i de radical pe planul organizrii psihice interne, nct ea
va determina o modificare profund a modului anterior de rela[ionare: centrarea pe propriul Eu i
nchiderea fa[ de lumea extern perioada egocentrismului (ntoarcerea spre sine i cu ,spatele la
lume), solipsismului (punerea existen[ei lucrurilor exterioare n dependen[ de propriul Eu, nlocuirea
determinismului obiectiv extern cu determinismul subiectiv intern) i negativismului (,reac[ii pe dos,
n discordan[ cu sensul solicitrilor sau comenzilor adultului). De-abia dup vrsta de trei ani i
jumtate-patru ani, aceast perioad ia sfrit, cednd iari locul afirmrii preponderente a
contiin[ei obiective, fapt concretizat n amplificarea curiozit[ii i interesului pentru ce este i ce se
ntmpl n jur i n apari[ia atitudinii activ-interogative (necontenita suit a ntrebrilor ,ce este acesta
? i ,de ce ?). n jurul vrstei de 7 ani, 7 ani i jumtate, denumit i vrsta micii pubert[i, asistm
la un nou puseu n afirmarea contiin[ei de sine, cu tendin[a de centrare pe propriul Eu i de
nchidere fa[ de lumea extern. Aceasta este, ns, de intensitate mai mic i contiin[a lumii
obiective nu este dect ngrdit, dar nu blocat. Perioada n care, pe de o parte, se ncheie
formarea schemelor operatorii stabile i interiorizate ale celor dou componente ale subsistemului
contient, iar, pe de alt parte, se ncheag i formula personal de interac[iune reglatorie a lor, este
adolescen[a (16-18 ani). Adolescentul ntr n dialog criticevaluativ att cu sine nsui (,ce sunt ?,
,cine sunt ?, ,ce vreau ?, ,ce doresc ? sau ,ce trebuie s devin ?), ct i cu lumea din jur (,de ce
stau lucrurile aa ?, ,ce guverneaz universul ?, ,ce e binele i ce e rul ?, ,ce este adevr i ce
este minciun ?, ,n ce merit i n ce nu merit s crezi ? etc.), definitivndu-i op[iunile i fixndu-
i criteriile i etaloanele de autoapreciere i, corespunztor, de apreciere a ceea ce se afl n afara
sa.
Contiin[a de sine se va aeza astfel pe o autoevaluare realist, pe o supraestimare sau pe o
subestimare. n func[ie de aceasta, individul va aborda lumea extern n trei maniere diferite: a) n
mod realist i adecvat, acordnd, pe de o parte, importan[a cuvenit ,glasului contiin[ei lumii
obiective, iar pe de alt parte, echilibrnd dorin[ele cu posibilit[ile, aspira[iile cu capacit[ile; b) n
mod subestimativ, minimaliznd sau ignornd ,glasul contiin[ei lumii obiective, cernd mai mult
dect i se cuvine sau dect merit i propunndu-i obiective i scopuri pentru a cror realizare nu
dispune de capacit[ile i mijloacele necesare; c) n mod supraestimativ, exagernd i absolutiznd
rolul con[inutului actual al contiin[ei lumii obiective i minimaliznd for[a propriului Eu, a poten[ialului
atitudinal-aptitudinal (comportament defensiv, panicard, de renun[are, de retragere n sine etc.).
Se poate, deci, afirma c optim este acea formul de organizare a contientului, care asigur o
interac[iune de adaptare i corectare reciproc a contiin[ei de sine i contiin[ei lumii obiective.
;rganizarea pe orizontal$ a sistemului psihic uman. Dac organizarea pe vertical ne pune n
eviden[ multinivelaritatea sistemului psihic uman, dup criteriul inferior-superior, primar-secundar,
organizarea pe orizontal ne dezvluie eterogenitatea modal i intramodal a componentelor sale
dup con[inut, rol instrumental-adaptativ i mecanism, completnd astfel tabloul complexit[ii lui. Am
artat deja c fiecare dintre cele trei principale etape (niveluri) ale edificrii vie[ii psihice a omului nu
are un caracter omogen, monobloc, ci, dimpotriv, prezint o pregnant diferen[iere structural, fiind
alctuite din elemente calitativ distincte i ireductibile informa[ional-cognitive, motiva[ional-
energetice, afective, pattern-uri instrumental-executive, unele nnscute, altele integral dobndite.
ntre aceste elemente se stabilesc i se realizeaz n mod necesar conexiuni func[ionale bazate pe
criterii logice i subordonate unei emergen[e func[ionale supraordonate, care confer nivelului
respectiv incontient, subcontient sau contient un rol adaptativ specific i o anumit autonomie
func[ional. Gradul de diversitate a elementelor componente i coeficientul de satura[ie n legturi
interne (ntre elementele componente respective) i externe (ntre nivelul ierarhic dat i mediul su
ambiant) se amplific n sens evolutiv-ascendent, pe msur ce trecem de la nivelul incontient la cel
contient. Tocmai aceast trstur confer nivelului ierarhic superior o capacitate instrumental-
adaptativ mai mare dect cea pe care o posed nivelul inferior. Astfel, nivelul contient se va
caracteriza prin cea mai mare diversitate structural intern, prin cea mai nalt satura[ie n conexiuni
interne i externe i, implicit, prin cea mai mare capacitate adaptativ-rezolutiv i reglatoare.
Interac@iunea con?tient-incon?tient. Modelul sistemic al organizrii pe vertical a psihicului
uman se deosebete esen[ial de modelul psihanalitic freudian (primul, de altfel, care a dat imaginea
ierarhizrii). Deosebirea fundamental este cea care exist n mod normal ntre sistem i agregat. n
accep[iunea freudian, organizarea pe vertical a vie[ii psihice este conceput i interpretat prin
prisma principiului agregatului. Adic, fiecare nivel constituie o entitate finit, de sine stttoare, cu
func[ionalitate i finalitate proprii. Comunicarea, n acest caz, nu presupune intercondi[ionare, co-
adaptare i complementaritate, ci ciocnire, confruntare, respingere i nchidere reciproc. ntre
contient i incontient s-a instituit o barier de netrecut, o opozi[ie ireconciliabil. ntruct o astfel de
rela[ie nu ofer posibilitatea de a se influen[a i modula unul pe cellalt, n vederea explicrii
caracterului adaptativ al comportamentului, s-a sim[it nevoia introducerii unui mecanism-tampon, cu
rol de arbitru ntre cele dou niveluri ostile, denumit Ego (Eu). Neadmi[nd caracterul evolutiv i
reorganizabil al incontientului, Freud considera contiin[a ca rezultat al devierii de la legitatea
natural i de la esen[a biologic a omului i, deci, ca un adaus artificial.
n abordarea sistemic, organizarea psihic pe vertical apare ca rela[ie de comunicare i
interac[iune n ambele sensuri ntre cele trei niveluri, care, n sens ascendent, deriv unul din altul, iar
n sens descendent se modeleaz i se restructureaz evolutiv i optimizant unul pe altul. Potrivit
principiului ierarhizrii, un nivel inferior se integreaz func[ional i se subordoneaz nivelului superior;
pe msura trecerii de la nivelul inferior la cel superior, nivelul inferior i ngusteaz sfera ac[iunii
reglatorii, func[ia de reglare global, supraordonat, care const n rela[ionarea adaptativ eficient a
sistemului ca tot cu mediul extern, fiind preluat de nivelul superior. n cazul nostru, nivelul
incontient, precednd genetic nivelul contient, reprezint premisa i platforma necesare constituirii
lui; la vrsta mic, pn la un an, un an i jumtate, incontientul este mecanismul dominant al
organizrii i reglrii comportamentului; func[ia sa reglatorie are un caracter global i supraordonat,
mediind modul general de rela[ionare a copilului cu lumea. Pe msura elaborrii i dezvoltrii sale,
nivelul contient, ierarhic superior, se va impune ns, constant i tot mai pregnant, ca factor reglator
supraordonat, prelund asupra sa i rela[ionarea individului cu lumea; incontientului i se rezerv un
rol func[ional subordonat i efectuarea unei ,reglri locale, subsistemice (ex.: reglarea ciclicit[ii
activrii-satisfacerii trebuin[elor biologice primare; trebuie spus, ns, c aceasta se realizeaz n
virtutea reorganizrii func[ionrii nivelurilor inferioare de ctre cele superioare, iar ciclicitatea se va
modula sub influen[a mecanismelor reglatorii ale contiin[ei).
ntr-o organizare sistemic, spre deosebire de organizarea agregat, nici unul din nivelurile
ierarhice nu este de prisos, fiecare avndu-i rolul su, ireductibil n asigurarea i men[inerea
emergen[ei i unit[ii structuralfunc[ionale a sistemului. Alterarea unui nivel va duce inevitabil la
alterarea sistemului n ansamblu sub aspectul identit[ii sale.
Dar sistemul nu se poate reduce la simpla juxtapunere a nivelurilor ierarhice integrative care-l
compun; el va dobndi caracteristici calitative noi, de integralitate, pe baza interac[iunii nivelurilor
particulare constitutive.
n plan psihologic subiectiv, existen[a incontientului, cel pu[in pentru individul concret, se
probeaz i se atest prin intermediul contientului, adic prin procesul de contientizare i de
verbalizare. n stare de somn profund sau de com, nefiind contient de sine, subiectul nu-i d
seama nici de existen[a incontientului su. Pentru un observator extern, prezen[a incontientului
poate fi relevat i atestat la subiectul observat i pe baza manifestrilor i reac[iilor
comportamentale incontiente (vise, reac[ii vegetative, deliruri, automatisme motorii etc.).
Dac procesul evolutiv-integrator se desfoar n mod obinuit de la inferior spre superior, n
cazul nostru, de la incontient la contient, procesul involutiv (regresia) are un sens invers: de la
nivelul superior spre cel inferior; n cazul regresiei, transformrile entropic-involutive vor afecta mai
nti structurile i con[inuturile nivelului contient i abia ulterior pe cele ale nivelului incontient.
n structura schemelor integrative ale comportamentelor i ac[iunilor ce stau la baza vie[ii de
rela[ie a omului, vom gsi, selectate i ordonate dup o anumit logic, n mare msur dobndit
prin condi[ionare i nv[are, elemente apar[innd tuturor celor trei niveluri ierarhice ale SPU:
incontientul, subcontientul i contientul.
Ceea ce se impune s subliniem este faptul c locul i ponderea acestor elemente nu sunt fixe,
stabilite o dat pentru totdeauna, ci variaz n func[ie de timp (inclusiv vrsta), de situa[ie
(mprejurri) i frecven[ (ct de rar sau de des este solicitat actul comportamental dat).
O importan[ teoretic deosebit o capt, n contextul dat, ntrebarea: se poate admite (sau
presupune) structurarea unei tipologii comportamentale pe baza raportului contient-incontient,
respectiv, exist posibilitatea unei anumite dominan[e func[ionale a unui nivel asupra celuilalt ?
Rspunsul nu este simplu de dat.
Dac se are n vedere structura integral a comportamentului, probabil c o asemenea tipologie
nu este viabil. Dac ne referim la o component sau alta a acestei structuri, atunci ipoteza unei
atare tipologii devine plauzibil. Dintre toate componentele de ordin psihic, cea comun, generic
vorbind, att contientului ct i incontientului, este componenta motiva[ional. Ambele niveluri se
organizeaz i se structureaz n jurul unei coloane motiva[ionale: incontientul n jurul motiva[iei de
sorginte biologic, primar; contientul n jurul motiva[iei secundare (spirituale, social-culturale). ntre
cele dou tipuri de motiva[ie exist o rela[ie oarecum antagonic, de exclusivitate n planul activrii i
al satisfacerii. Se poate astfel ntmpla ca n organizarea de ansamblu a comportamentului s devin
dominant motiva[ia primar (avnd n acest caz un tip comportamental primar) sau motiva[ia
dobndit, sociocultural (avnd de a face cu un tip comportamental secundar).
De asemenea, se poate vorbi i de posibilitatea unei diferen[ieri tipologice n sfera
comportamentului, dup raporturile: mediat (determina[ie apar[innd contientului) i imediat
(determina[ie apar[innd incontientului); autocontrol (caracteristic a contientului) i impulsivitate
(trstur definitorie a incontientului); reflexivitate (caracteristic a contientului) i afect
(particularitate a dinamicii incontientului). O asemenea diferen[iere tipologic nu este rodul unei
simple specula[ii, ci are o baz comportamental real. Pe plan func[ional, se stabilete o ax
integrativ bipolar, cu un pol plasat la limita superioar a contientului, cellalt fixat la limita
inferioar a incontientului, pe care se vor eviden[ia diferite moduri de interac[iune i articulare ntre
cele dou sfere ale vie[ii psihice: cu ct ne apropiem de unul din poli, cu att, n plan
comportamental, se impune cu mai mult putere dominan[a func[ional a comportamentelor proprii
nivelului corespunztor contient, respectiv, incontient. Datorit caracterului mobil, glisant al
articulrii diferitelor componente n structura unui act comportamental concret, chiar n interiorul
matricei tipologice cu dominanta contientului sau cea a incontientului se pot produce oscila[ii cu
sens opus tipului respectiv (manifestri impulsive la un tip reflexiv, autocontrolat, sau manifestri de
echilibru-autocontrol la un tip impulsiv). Tocmai acest caracter dinamic, adesea contradictoriu i
imprevizibil, face s creasc extraordinar nu numai cota complexit[ii comportamentului uman, dar i
dramatismul su.
Sintetiznd, putem identifica i defini urmtoarele genuri de rela[ii ntre contient i incontient:
a. 4ela@ii circulare, n cadrul crora con[inuturile contientului trec n incontient, ca apoi, printr-un
proces germinativ, s revin, nu neaprat integral, napoi; acelai lucru este valabil i pentru
con[inuturile incontientului, gra[ie mai ales mecanismului reprimrii i celui al amnrii. O activitate
mintal nceput la nivel contient i nefinalizat poate fi transferat i continuat ntr-o form
specific la nivel incontient, unde este posibil gsirea solu[iei, revenind ca terminat n contiin[.
Exemple de acest gen sunt numeroase i ele au fost analizate n literatura psihologic. Aproape
fiecare dintre noi am trit experien[a cnd, nereuind s rezolvm o problem la matematic sau la
fizic, o lsam i treceam la altceva; dup un timp, revenind, am avut surprinderea s constatm c
rezolvarea a mers nur, fr nici o poticnire. Se citeaz cazuri de mari descoperiri n tiin[ ale cror
elemente constitutive s-au zmislit latent n incontient i s-au actualizat n vise.
>. 4ela@ii de su>ordonare, care constau n dominan[a func[ional a unui nivel integrativ asupra
celuilalt, respectiv, a contientului asupra incontientului sau a incontientului asupra contientului.
n mod normal, ntr-un sistem unitar, multinivelar, subordonarea se exercit de jos n sus, nivelurile
inferioare supunndu-se celor superioare. n cazul de fa[, legea de baz este cea a controlului
incontientului de ctre contient, chiar atunci cnd matricea comportamental se structureaz n
jurul unei componente motiva[ionale sau afective de origine incontient. Tocmai n virtutea acestei
legi, noi definim omul ca fiin[ contient, al crei comportament principal (de rela[ionare cu lumea
extern) este contient. De o subordonare n sens invers nu se poate vorbi dect n situa[ii speciale,
episodice i improprii modului de a fi al omului. Atunci cnd se afirm dominan[a absolut a
incontientului, contientul este temporar abolit, aa cum se ntmpl n starea de somn (visele,
comportamentele somnambulice), n starea de ebrietate avansat sau n starea de afect, de explozie
afectiv negativ furie, demen[.
c. 4ela@ii de coordonare sau de echili>ru, n care cele dou niveluri se coreleaz i se balanseaz
reciproc sub aspectul for[ei func[ionale. ntr-o astfel de formul rela[ional, de exemplu,
componentele motiva[ionale apar[innd structurii contientului i cele apar[innd structurii
incontientului posed o semnifica[ie egal sau apropiat, subiectul acordndu-le aceeai
recunoatere i pre[uire. Rezultatul este o formul comportamental echilibrat, ambivert, pentru
care se aplic principiul ,nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strin. Aa cum am subliniat mai
sus, contiin[a este forma[iunea a crei dezvoltare rmne n continuare deschis i putem
presupune c influen[a sa modelator-reglatoare asupra incontientului se va amplifica i intensifica, n
pofida unor descrcri i rbufniri periodice, n comportamentele individuale i sociale, a unor
tendin[e i instincte ancestrale (agresivitate, fanatism, sexualitate).
BoluA #. 9 ,9azele psihologiei generaleFA
p. &4)-71%T
P"4*;L6JI<6<"6
6*P"C<" <";4"<IC" KI #"<;D;J;BIC"
Termenul personalitate cu rdcina n persona , n pofida faptului c are un caracter foarte
abstract, a intrat n circuitul comunicrii din cele mai vechi timpuri. n latina clasic se folosea numai
cuvntul persona, care, ini[ial, nsemna masc, aparen[. Treptat, sensul termenului s-a ntregit,
conferindu-i-se o func[ie designativ nou aceea de a reprezenta i actorul din spatele mtii.
Astfel, persona a ajuns s exprime reunirea trsturilor psihomorale interne i psihofizice externe.
Termenul a fost apoi asociat i cu aspectele diferen[iale, folosindu-se pentru a desemna un om
important (personaj, paroh). De asemenea, biserica l-a introdus n limbajul religios pentru a distinge i
nominaliza cele trei entit[i ale Sfintei Treimi.
Dup aprecierea lui G. Allport, cea mai relevant defini[ie a termenului persona a fost formulat de
Boethius (sec. V): Persona est substantia individua rationalis naturae (persoana este o substan[
individual de natur ra[ional).
n prezent, dificult[ile semantice sunt i mai mari, deoarece suntem n posesia a trei termeni:
individ, persoan, personalitate. n comunicarea comun, ei se folosesc ca sinonimi, dar n cea
tiin[ific se recunoate necesitatea de a opera o distinc[ie. n lucrarea ntroducere n psihologie
(1972), noi am ncercat s gsim anumite criterii i repere pentru o asemenea distinc[ie.
Astfel, termenul de individ desemneaz ,acea totalitate a elementelor i nsuirilor fizice,
biochimice, biologice i psihofiziologice nnscute sau dobndite care se integreaz ntr-un sistem
pe baza mecanismului adaptrii la mediu (M. Golu, Dicu, 1972, p. 239).
Desemnnd unitatea integrativ indivizibil rezultat n virtutea procesului vie[ii i a ac[iunii legilor
evolu[iei biologice, termenul individ se aplic tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologic i o
unitate structural i func[ional indivizibil, omul este, primordial, un individ.
Persoana am legat-o de manifestarea actual a omului ntr-o situa[ie social dat, manifestare
care se subordoneaz unui anumit rol.
Personalitatea am asociat-o cu mecanismul i logica general de organizare i integrare n
sistem generic supraordonat a componentelor bioconstitu[ionale, psihice i socioculturale. Persoana
i personalitatea sunt determina[ii pe care le atribuim exclusiv omului.
Prezen[a capitolului despre Personalitate n structura unui tratat de 9azele psihologiei generale
este impus i justificat de logica demersului epistemic al acestei discipline. Acest demers include
trei secven[e interdependente, i anume: secven[a general-abstract, secven[a analitic-concret i
secven[a sinteticintegrativ.
Aceste secven[e se succed strict n aceast ordine, pentru c: a) nu se pot efectua opera[ii de
cercetare i analiz intensional asupra unui domeniu (obiect), nainte de a-l defini i circumscrie n
plan general, n raport cu alte domenii; b) o cercetare tiin[ific nu se poate limita la descrierea i
relevarea unor caracteristici de ordin general ale temei abordate, nesprijinite pe date experimentale
verificate obiectiv; c) i, de asemenea, nu se poate opri la prezentarea i descrierea elementelor i
pr[ilor componente n sine ale obiectului studiat, fiind imperios necesar o opera[ie de asamblare i
reconstituire a ntregului ini[ial; opera[ia de sintez va reflecta datele semnificative i relevante oferite
de secven[a analiticconcret, n care obiectul va fi privit i interpretat prin prisma tuturor
determina[iilor sale esen[iale i necesare.
n cazul nostru, cele trei secven[e se prezint astfel: secven[a generalabstract s-a referit la
definirea i prezentarea psihicului n general, a contiin[ei n general, din perspectiv pur teoretic,
metodologic, fr a dezvlui structura i organizarea lor intern, fr a avea cunotin[ despre
con[inuturile i caracteristicile diferitelor func[ii i procese psihice particulare; secven[a analitic-
concret a constat n trecerea la dezvluirea structurii interne a vie[ii psihice a omului, la diferen[ierea
i identificarea unor func[ii i procese psihice specifice senza[ii, percep[ii, reprezentri, memorie,
gndire, afectivitate, motiva[ie, voin[ etc. i la investigarea lor n profunzime, ajungnd astfel la
constatarea c psihicul uman este o realitate extrem de complex, cu structur eterogen; secven[a
sinteticintegrativ trebuie s constea n refacerea unit[ii ini[iale a psihicului, prin relevarea
interac[iunilor i conexiunilor dintre pr[ile componente i prin desprinderea unor entit[i integrative
supraordonate fa[ de func[iile i procesele individuale. Aceast din urm secven[ se realizeaz n
sec[iunea despre personalitate.
6ccep@iuni ale termenului de personalitate
n lumina considera[iilor de mai sus, conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de
ordin superior, el coordonnd i corelnd func[ional-dinamic con[inuturile no[iunilor referitoare la
multitudinea componentelor bioconstitu[ionale, a proceselor, strilor i condi[iilor psihice particulare,
pe care le-am prezentat n sec[iunea a -a, analitic, a lucrrii de fa[, i a componentelor
socioculturale. Sinteza conceptual ne oblig astfel s nu hipostaziem percep[ia, memoria, gndirea
etc., transformndu-le n realit[i sui generis, de sine stttoare, ci s le considerm permanent ca
manifestri i dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat personalitatea. Cu toate c acest
aspect este suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat, n comunicarea cotidian, ca
i n domeniul cunoaterii tiin[ifice, termenul ca atare de personalitate se folosete n accep[iuni
foarte diferite, dobndind astfel un caracter nalt polisemic.
Deosebirile semantice se eviden[iaz n cadrul principalelor discipline socioumane care i-l includ
n sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria, pedagogia, psihologia. S lum, de
pild, sociologia i psihologia: prima folosete termenul respectiv n sens diferen[ial-restrictiv,
atribuindu-l indivizilor care, prin contribu[ia adus ntr-un sector sau altul al culturii materiale i
spirituale, se ridic deasupra celorlal[i; cea de a doua, dimpotriv, folosete acest termen n sens
larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al unei comunit[i sociale (personalitatea
exprimnd, n acest caz, modul specific de organizare psihocomportamental a omului n contextul
vie[ii sociale, al culturii i istoriei).
Re[inem, aadar, c psihologia opereaz cu termenul de personalitate n referirea sa la orice om
normal: fiecruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul ,personalitate. Dar, dei exist un consens n
ceea ce privete sfera no[iunii, n cadrul psihologiei i al lucrrilor din acest domeniu ntlnim mari
diferen[e ntre autori n ceea ce privete con[inutul care se introduce n sfera astfel acceptat.
Diferen[ele sunt generate att de perspectiva metodologic din care se abordeaz personalitatea
ca ,obiect de investiga[ie tiin[ific i de explicare/interpretare teoretic generalizatoare, ct i de
natura con[inuturilor dup care, i prin intermediul crora, se definete no[iunea ca atare.
Di2ergen@e metodologice. Fondatorul psihologiei personalit[ii, ca domeniu relativ distinct de
cercetare i cunoatere, trebuie socotit psihologul german W. Stern, prin lucrarea Die menschliche
Persnalichkeit (1923). De atunci, asistm la creterea continu a interesului i preocuprilor pentru
studiul personalit[ii n cadrul unei ramuri speciale a psihologiei psihologia personalit[ii. Dar, ca i
n cazul psihologiei generale, i n psihologia personalit[ii s-au fcut i se fac puternic resim[ite
divergen[ele de ordin metodologic.
; prim$ di2ergen@$ a fost generat de modul de n[elegere i rezolvare a problemei raportului
particular (individual, concret)/general (universal). Astfel, rmnnd sub influen[a principiului ,ori-ori,
,sau-sau, gndirea psihologic a operat prin opunerea particularului generalului, sau invers, i prin
direc[ionarea cercetrilor fie ctre un pol, fie ctre cellalt. Apare, ca urmare, marea divergen[
metodologic dintre orientarea ideografic (ideos propriu, specific), potrivit creia cercetarea
personalit[ii trebuie s se centreze pe eviden[ierea, analiza i explicarea individualului, a ,omului
concret n situa[ii concrete (Politzer, 1947), i orientarea nomotetic (nomos lege, norm,
nomothetikos promulgare de legi), potrivit creia psihologia personalit[ii, dac se dorete a intra n
categoria tiin[elor autentice, trebuie s se ocupe exclusiv de dezvluirea generalului i de formularea
unor legi cu aplicabilitate general.
Dilema tiin[-unicitate (nomotetic-idiografic) a dus la formularea a dou solu[ii diferite.
Solu[ia cea mai tranant este aceea care propune ca generalul s apar[in tiin[ei, iar individualul
artei. Ea vizeaz, de fapt, admiterea unor limite ale tiin[ei i ne apare ca o solu[ie disperat. Normal
este ca psihologia s tind spre stpnirea complet a fenomenelor, att abstracte, ct i concrete.
O alt solu[ie, sus[inut ndeosebi de autori germani (Spranger, 1927; Dilthey, 1928), este aceea
de a admite existen[a a dou psihologii distincte: una nomotetic i alta ideografic. Prima a fost
declarat o tiin[ a ,elementelor, iar cea de a doua o psihologie a ,structurii, prima bazndu-se
pe metoda analizei i explica[iei cauzale, a doua pe metoda ,n[elegerii, a ,comprehensiunii.
Este n afara oricrei ndoieli c individul ntruchipeaz un sistem al unit[ii structurate. De
asemenea, este indiscutabil c tiin[a vizeaz i tinde spre universal i nu spre particular. Dar nu este
mai pu[in evident faptul c personalitatea este o unitate indisociabil a individualului (unicului),
particularului (tipicului) i generalului.
ndividualul luat n sine i absolutizat nu poate fi n[eles i explicat; n[elegerea i explicarea
oricrui lucru presupune raportarea lui la un cadru de referin[, la un etalon. La rndul su, generalul
personalit[ii nu exist dect n forme individuale. Particularul este ceea ce este n virtutea faptului c
reprezint o combina[ie complex de universale.
n consecin[, solu[ia pe care trebuie s-o adopte psihologia personalit[ii, ca de altfel i psihologia
general, este cea a mpletirii demersului individual-concret cu cel general.
Aceast direc[ie s-a conturat i tinde s se impun n prezent sub denumirea de idiotetic (idios
ceea ce este vzut, form, unitate complex).
Admi[nd c to[i oamenii sunt alctui[i din aceleai trsturi sau componente (universale),
combina[ia acestora se realizeaz ntr-o formul unic (sau aproape unic). Lund universalele
(trsturile) n sine, ele nu permit s prevedem n mod absolut comportamentul n plan individual
(structura emergent).
Chiar dac trstura este definit ca ceea ce predispune i condi[ioneaz din interior o persoan
s se comporte ntr-un anume fel, interac[iunea ei cu altele poate s modifice semnificativ
dependen[a ini[ial. Dar nu este mai pu[in important de subliniat c, n virtutea universalit[ii
trsturilor, investignd un numr mare de persoane, reuim s punem n eviden[ anumite apropieri
i asemnri ntre ele i s le grupm n tipuri sau clase. Unicitatea este expresia combinrii unor
componente i trsturi generale.
Referindu-se la aceasta, G. Allport vine cu un exemplu edificator. El ia doar dou dimensiuni
generale inteligen[a i dominan[a, urmrind modul lor de reprezentare i combinare la dou
persoane concrete:
persoane Dimensiunea A
nteligen[a
Dimensiunea B
Dominan[a
X 90% 10%
Y 10% 90%
Observnd tabloul de mai sus. putem spune: persoana X este foarte inteligent, dar obedient, iar
persoana Y este proast, dar dominatoare. Pn aici totul pare a fi n regul. Dar s ne ntrebm: nu
poate dimensiunea A s interac[ioneze cu dimensiunea B, n aa fel nct s se formeze un nou
element (efect)? De pild, nu poate fi X un discipol inteligent, iar Y un agresor stupid? ar specificul
conduitei lor va fi modificat ulterior de alte trsturi (dimensiuni) care le apar[in, n aa fel, nct
structura emergent s nu poat fi predictibil pornind de la universale?
Problema individualit[ii nu va consta atunci n modul n care se compar inteligen[a sau
dominan[a persoanei X cu aceleai trsturi abstracte de la alte persoane, ci n modul n care
inteligen[a lui X este legat de dominan[a sa, de valorile sale, de contiin[a sa i de restul
personalit[ii sale. Acest mod intern de structurare/organizare este cel care rstoarn tiin[a
conven[ional a universalelor (Allport, 1981, p. 21). Stiin[a conven[ional este derutat de faptul c
nu poate vedea modul n care organizarea intern a individului s-ar putea insera n paradigma
nomotetic a legilor generale. Dar, cum, pe bun dreptate, subliniaz G. Allport, o afirma[ie universal
adevrat i, de aceea, cu putere de lege, este aceea c structurile personale ale individualit[ii sunt
unice. Aceast afirma[ie ar trebui admis ca prim lege a psihologiei personalit[ii (Allport, 1981).
Apoi, devine metodologic fertil cutarea printre principiile generale ale biologiei i psihologiei
dinamice a acelor procese care genereaz unicitatea. Genetica, mai ales, ne ofer din plin asemenea
legi generale care genereaz unicitatea.
n fine, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul c organizarea n plan individual a
comportamentului i are propriile sale legi. Nu este nevoie s studiem fiecare caz individual n parte
pentru a ne da seama de existen[a unor regularit[i legice ale vie[ii i comportamentului. Acestea
caracterizeaz fiecare existen[ individual i pot fi surprinse printr-o cunoatere mai mult sau mai
pu[in aprofundat: cu ct suntem mai mult timp alturi de cineva i mai apropia[i, cu att reuim s ne
formm nite expecta[ii mai veridice i s emitem predic[ii mai realiste n legtur cu modul su de
reac[ie i comportare n diferite situa[ii (i, pentru aceasta, nu avem neaprat nevoie de cunoaterea
naturii umane n general).
n acest punct, ne confruntm cu problema raportului dintre regularit[ile statistice i cele legice (n
sensul legii dinamice) ale personalit[ii individuale. Orientarea nomotetic tinde s favorizeze pe cele
dinti i s le neglijeze pe celelalte, deoarece msurtorile sale cu semnifica[ie statistic sunt
raportabile la o popula[ie mare i nu la un caz individual luat separat.
C. Kluckhohn, H.A. Murray i D.M. Schneider (1953) au propus o alt cale pentru ieirea din
dilema general-particular. Ei au pornit de la ntrebarea ,cum cunoatem o persoan?. Rspunsul,
par[ial, cel pu[in, este dat comparnd-o sau raportnd-o la trei serii de norme. Astfel, fiecare om este
sub anumite aspecte:
1. ca to[i ceilal[i oameni (norme generale);
2. ca unii oameni (norme de grup);
3. ca nici un alt om (norme idiosincratice) (Apud Allport, 1981).
Este adevrat c psihologia personalit[ii trebuie s opereze cu toate aceste trei categorii de
norme, dar i formula de mai sus ascunde o capcan metodologic, ntruct etaloanele de referin[
(generale, de grup, idiosincratice) au o semnifica[ie relativ, determinrile (msurtorile) fiind limitate
situa[ional. (De exemplu, norma general se desprinde i se formuleaz pe baza evalurii nu a
tuturor persoanelor individuale, ci doar a unui eantion restrns dintr-o popula[ie actual). n plus,
formula respectiv poate lsa s se n[eleag c cele trei determina[ii generalul, grupalul (tipicul) i
individualul se afl n rela[ie de simpl juxtapunere i c fiecare din ele reprezint ceea ce rmne
dup nlturarea (scderea) celorlalte dou. Or, am artat deja, lucrurile stau cu totul altfel: ntr-o
personalitate concret nu exist trei sisteme distincte (general, tipic, individual), ci unul singur, care
integreaz n manier emergent toate cele trei genuri de determina[ii.
Psihologia personalit[ii trebuie s accepte i existen[a psihologiei diferen[iale n calitate de cadru
de referin[, deoarece diferen[ele interindividuale (respectiv, variabilitatea intragrupal) au un
caracter la fel de obiectiv i legic ca i universalele i ele constituie veriga de legtur dintre unicitate
i generalitate.
; a doua di2ergen@$ important$ de ordin metodologic a fost generat de modul de abordare i
rezolvare a raportului de determinare, condi[ionare n cadrul sistemului personalit[ii dintre factorii
biologici (primari, naturali) i cei sociali i istorici (secundari, culturali). Astfel, n psihologia
personalit[ii, s-au delimitat i s-au confruntat n mod direct orientarea biologist, care atribuie rolul
determinant att n structurarea personalit[ii, ct i n desfurarea activit[ii i comportamentului
factorilor biologici (trebuin[elor biologice primare, instinctelor), i orientarea sociologist-culturologic,
potrivit creia personalitatea trebuie considerat exclusiv produsul ac[iunii sau motenirii condi[iilor i
factorilor socioculturali genera[i istoricete.
3rientarea biolo$ist% este reprezentat cel mai bine de freudism (psihanaliz), prin conceptele i
teoria despre incontient i despre sine, n opozi[ie cu supraEul, i, ulterior, de biopsihologie, care
ncearc s derive n mod direct trsturile de personalitate din gene (aa cum, n plan biologic, att
func[ionrile normale, ct i diferitele maladii au la baz anumite gene, tot astfel, n plan psihologic,
diferitelor capacit[i i trsturi trebuie s le corespund anumite gene specifice. Depistarea acestor
gene ar oferi rspunsul complet la ntreaga problematic a psihologiei personalit[ii) (Williams, 1956,
1960).
3rientarea sociolo$ist+culturolo$ic% i are originea n psihologia mul[imilor (Le Bonne, Durkheim),
care postula existen[a unor pattern-uri psihocomportamentale ancestrale, tipice comunit[ilor umane,
i n studiile de antropologie cultural comparativ (Kardiner, 1945; Linton, 1945; Mead, 1934; Mead,
1970).
Ambele orientri pctuiesc prin absolutizare i exclusivism, ceea ce impune gsirea unei noi
paradigme n care s se considere la fel de necesare i legice att determina[iile biologice, ct i cele
socioculturale i istorice. O asemenea paradigm o ofer metodologia interac[ionist-sistemic.
Aceasta exclude din start hipostazierea i absolutizarea unor componente sau determina[ii n
detrimentul celorlalte, punnd n prim plan rela[ia de interac[iune i condi[ionare reciproc nonlinear.
n acelai timp, sub aspect dinamic evolutiv, paradigma interac[ionist-sistemic reclam admiterea
caracterului stadial i ierarhic al procesului de devenire i integrare a personalit[ii, cu modificarea
periodic a raporturilor de pondere i de dominan[ dintre factorii biologici i cei socioculturali. n
orice moment, ns, personalitatea rmne o unitate bio-psiho-social (cultural). nfluen[a exercitat
de mediul sociocultural se filtreaz i se decanteaz ntotdeauna prin mecanismele i structurile
biologice; la rndul su, influen[a organizrii biologice interne asupra formrii func[iilor
psihocomportamentale de rela[ie, ncepnd cu percep[ia i terminnd cu atitudinile, este mediat i
decantat prin normele, modelele i etaloanele socioculturale interiorizate i integrate pn la
momentul dat sau existente n plan obiectiv extern. Dar, n virtutea principiului subordonrii i
integrrii inferiorului de ctre superior (n plan evolutiv), n evolu[ia istoric i ontogenetic a
personalit[ii trebuie s admitem introducerea treptat a controlului legilor socioculturale asupra
legilor biologice. Aceasta nseamn c, n ultim instan[, explicarea adevratei esen[e a
personalit[ii umane trebuie fcut prin prisma legilor istorico-socioculturale.
6 treia di2ergen@$ important$ n modul principial de abordare a personalit[ii o consemnm ntre
orientarea atomar-descriptivist i cea sintetic structuralist. Prima deriv i se subordoneaz
paradigmei asocia[ioniste, potrivit creia explicarea unei organizri psihice de nivel superior trebuie
s constea n descompunerea ei n elemente i n studiul acestora separat; cea de a doua i are
originea i se subordoneaz paradigmei gestaltiste, potrivit creia orice organizare are un caracter
predeterminat (imanent) i integral, studiul ei trebuind s dezvluie specificul acestei integralit[i i
legile interne de structur. ntruct cele dou orientri s-au delimitat prin separarea i absolutizarea
termenilor raportului ,parte-ntreg, nici una nu poate fi acceptat ca atare. Corect, din punct de
vedere metodologic, nu poate fi dect tot o paradigm interac[ionist-sistemic, n care se recunoate
i se opereaz att cu partea, ct i cu ntregul, fr a reduce partea la ntreg (ceea ce ar nsemna
negarea existen[ei ei) sau ntregul la parte (ceea ce ar nsemna reducerea ntregului la o simpl
sum aritmetic de pr[i n sine independente).
Ca organizare sistemic, personalitatea se subordoneaz defini[iei generale a sistemului: ,un
ansamblu de elemente distincte aflate ntr-o rela[ie nonntmpltoare (legic), din care deriv o
emergen[ de structur ireductibil.
6 patra di2ergen@$ metodologic$ deriv din modul de a concepe i prezenta organizarea intern
a personalit[ii.
S-au constituit astfel dou tendin[e: tendin[a plan i tendin[a ierarhic. Prima concepe
organizarea intern a personalit[ii n mod liniar, echipoten[ial, toate elementele componente fiind la
fel de importante i nirndu-se unele lng altele precum mrgelele pe a[. Accentele
diferen[iatoare le pune cercettorul, n func[ie de ipoteza i obiectivul pe care i-l stabilete. n
principiu, sarcina psihologiei rezid n a identifica i a lua sub lupa analizei ct mai multe asemenea
elemente.
Tendin[a plan i-a gsit concretizarea n elaborarea teoriei i a modelului trsturilor (Allport,
Cattell, Murray). nventarul liniar al trsturilor, fr determinarea ponderilor sau a gradului lor de
intensitate, reprezint imaginea fidel i suficient a organizrii interne a personalit[ii. Tendin[a
ierarhic se bazeaz pe admiterea raportului inferiorsuperior i a principiului subordonrii, pe
vertical. Ca urmare, ea concepe i prezint organizarea intern a personalit[ii printr-un model
multinivelar, supraetajat: niveluri bazale, niveluri intermediare, niveluri terminale sau supraordonate.
ntre niveluri se instituie diferen[ieri de ordin genetic i func[ional.
Astfel, se delimiteaz nivelurile de natur ereditar, nnscut, i nivelurile de natur secundar,
dobndite; apoi, dup importan[ func[ional, se disting niveluri inferioare i niveluri superioare sau
niveluri auxiliare i niveluri principale (determinante).
Observm c, i n acest caz, se procedeaz de o manier dihotomic, lundu-se o singur
dimensiune a organizrii orizontal sau vertical i absolutizndu-se.
n realitate, procesul integrrii sistemice a personalit[ii se realizeaz att pe orizontal (n plan),
ob[inndu-se structurile monomodale, ct i pe vertical (ierarhic), rezultnd structurile plurimodale i
transmodale nglobante (unitatea n diversitate).
n sfrit, trebuie s mai men[ionm i o a cincea divergen[, legat de dimensiunea temporal a
personalit[ii, care a delimitat i opus orientarea static i orientarea dinamic.
3rientarea static% i are rdcinile n concep[ia nativist i frenologic (Franz Gall 1758-1828),
care considera func[iile i capacit[ile psihice ca datum-uri nnscute, predeterminate, care rmn ca
atare invariante de-a lungul timpului. Un punct de vedere similar l gsim i la coala gestaltist, care
considera structura ca fiind o entitate imanent i invariant, lipsit de genez i de evolu[ie.
Preocuparea principal a orientrii statice va fi aceea de a dezvlui constantele organizrii interne a
personalit[ii i de a demonstra c aceasta rmne identic, egal cu sine nsi, de-a lungul ntregii
succesiuni a momentelor temporare.
3rientarea dinamic% se ntemeiaz pe admiterea caracterului devenit i evolutiv al organizrii
interne a personalit[ii i a principiului variabilit[ii temporare intraindividuale. Esen[ial pentru
psihologie este s pun n eviden[ i s caute s descopere legit[ile dinamicii situa[ionale i
temporale a comportamentului.
Spre deosebire de cea static, orientarea dinamic nu este omogen, n cadrul ei delimitndu-se
cel pu[in trei variante: una internalist, una proiectiv-externalist i cea de a treia, impus de teoria
sistemelor, interac[ionist.
6arianta internalist% pornete de la teoria instinctualist a lui W.Mc Dougall (1908) i este amplu
reprezentat de psihanaliz. Caracteristica sa definitorie rezid n localizarea sursei dinamicii
personalit[ii exclusiv n descrcrile energetice spontane, care se produc n interiorul incontientului.
Acestea fac s se actualizeze pulsiuni, tendin[e i trebuin[e diferite, care modific orientarea
comportamentamental actual a sistemului personalit[ii. Nucleul dinamogen cel mai important este,
dup S. Freud, instinctul eroticosexual (complexul libidoului). Dinamica personalit[ii apare totui ca o
determina[ie secundar, de vreme ce ni se spune c, de-a lungul ntregii vie[i, incontientul,
ntruchipat n cele dou instan[e ale personalit[ii sinele i supraeul , rmne neschimbat, nefiind
expus evolu[iei ulterioare.
6arianta proiectiv+e"ternalist% a fost formulat i dezvoltat de ctre K. Lewin, pe baza teoriei
cmpurilor. Dinamica personalit[ii este imprimat din afar de ac[iunea for[elor cmpului extern, n
care individul poate s-i identifice anumite obiecte-scop, asupra crora s-i proiecteze tendin[a
determinant actualizat. n interiorul spa[iului fizic, se delimiteaz i se individualizeaz spa[iul
psihologic, care se msoar n intensitatea tensionrii interioare, care, la rndul ei, este propor[ional
cu dificultatea sau cu numrul sau complexitatea obstacolelor (barierelor) ce trebuie surmontate
pentru atingerea obiectivului. Ca i n cazul variantei internaliste, dinamica personalit[ii este o
manifestare pur fenomenologic, experien[ial, ea neafectnd structura de fond care rmne
constant.
Depirea unilateralit[ii celor dou variante o realizeaz cea de a treia, varianta interac[ionist.
Aceasta pune problema dinamicii personalit[ii n cu totul al[i termeni dect cele dinti. Anume,
dinamica unui sistem, indiferent de natura lui substan[ial-calitativ, este o func[ie de timp [f(t)]. Ea
rezult din dependen[a fundamental, bazal, a oricrui sistem de ac[iune a legii timpului: sistemul i
modific starea sa ini[ial ca simplu rspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului. Din acest
punct de vedere, aa cum am artat n partea introductiv a cursului nostru, toate sistemele reale
sunt dinamice, mul[imea sistemelor statice (independente de timp) fiind vid.
Chestiunea care se pune n acest caz este aceea de a stabili cu ce fel de sistem dinamic avem de
a face. ar n interiorul clasei sistemelor dinamice, se delimiteaz dou subclase: a) subclasa
sistemelor cu organizare dat, neevolutive (ex.: sistemele mainiste, sistemele nensufle[ite) i b)
subclasa sistemelor cu autoorganizare, evolutive (toate organismele vii). Rezult c personalitatea
este un sistem dinamic cu autoorganizare, evolutiv. Ca atare, analiza ei reclam, n primul rnd,
situarea n interiorul unuia din cele trei segmente care compun traiectoria dinamicii generale:
ascendent (evolutiv), sta[ionar (relativ stabilitate n planul organizrii interne i al manifestrii
comportamentale) sau descendent (involutiv).
Dinamica devine astfel o determina[ie bazal absolut, ea implicnd i organizarea sau structura
intern, iar statica o determina[ie relativ. n abordarea personalit[ii trebuie s lum n considera[ie
ambele determina[ii, explica[ia constnd n rela[ionarea adecvat a dinamicii i staticii func[ionale a
sistemului. Aici, ne vine n ajutor metodologia sistemicocibernetic prin procedeele profilului de stare
i portretului fazic, pe care le-am prezentat n partea introductiv.
Cea de a doua cate$orie de dispute 7i diver$en9e [ine de con[inutul care se introduce n sfera
no[iunii de personalitate i de modul de a defini propriu-zis personalitatea. Trebuie s remarcm, de
la nceput, existen[a unui numr foarte mare de defini[ii. nc n 1937, G. Allport indica nu mai pu[in
de 50 de defini[ii diferite ale no[iunii de personalitate, iar n 1951, Mc Cleland inventaria peste 100.
Aceasta arat, o dat n plus, complexitatea extraordinar a ceea ce vrem s definim, adic a
realit[ii pe care o desemnm prin termenul de personalitate.
Din capul locului este clar c o defini[ie prin gen proxim i diferen[ specific este practic
imposibil. De aceea, suntem obliga[i s recurgem la alte procedee de tip enumerativ, descriptiv,
func[ional, valoric (axiologic), cumulativ, corelativ, structuralist, sistemic etc.
Rezultatul va fi, inevitabil, o defini[ie n sine corect, dar fragmentar i cu aplicabilitate limitat,
par[ial.
n lucrarea sa Structura i dezvoltarea personalit[ii (ed. 1961, trad. lb. romn, 1981), G. Allport
ntreprinde un ludabil efort de sistematizare a defini[iilor care se confrunt pe scena tiin[ific. n
esen[, el mparte aceste defini[ii n trei grupe: defini[ii prin efect extern, defini[ii prin structur intern
i defini[ii pozitiviste sau formale.
Defini@iile din prima grup$ se centreaz pe latura fenomenologic a personalit[ii, identificnd i
re[innd acele calit[i i trsturi prin care o persoan concret oarecare determin o anumit
impresie sau un anumit efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur. Corespunztor, personalitatea
este definit ca: suma total a efectului produs de un individ asupra societ[ii; deprinderi sau
ac[iuni care influen[eaz cu succes al[i oameni; rspunsuri date de al[ii la un individ considerat ca
stimul; ce cred al[ii despre tine.
Smburele rela[ional al acestui gen de defini[ii rezid n faptul c numai prin judec[ile altora
despre noi personalitatea noastr este cunoscut ca atare. Dac prin modul nostru de a fi i de a ne
manifesta nu producem nici o influen[ asupra celor din jur, atunci, pe bun dreptate, se ntreab
Allport: cum am putea fi cunoscu[i? Dar, dac influen[m oameni diferi[i n moduri diferite, nseamn
oare c avem mai multe personalit[i? Mai curnd, aceasta nseamn c un observator poate s-i
formeze despre noi o prere corect, iar altul una eronat. Rezult de aici c n interiorul fiin[ei
noastre trebuie s existe ceva care s constituie adevrata noastr ,natur (chiar dac aceasta
poate fi i variabil).
Allport observ c defini[iile prin efect extern confund personalitatea cu reputa[ia i cineva poate
avea mai multe reputa[ii (n contacte rela[ionale diferite).
Defini@iile din cea de a doua grup$ se ntemeiaz pe considera[ia de principiu c personalitatea
trebuie s fie o entitate obiectiv, existent cu adevrat, indiferent de modul n care influen[eaz sau
este perceput de al[ii. Dei este deschis spre lume i sufer influen[ele acesteia, personalitatea are
o consisten[ proprie, o structur intern specific. Ea nu trebuie confundat cu societatea i nici cu
percep[iile pe care al[i oameni le au despre ea.
W. Stern este men[ionat, n lucrarea amintit, ca primul autor care ncearc a defini personalitatea
prin trimitere la structura intern; el afirmnd c personalitatea este ,o unitate multiform dinamic
(W. Stern, p. 4; 20).
Unii adaug acestui tip de defini[ie o not de ,valoare: personalitatea este ceva ce trebuie
apreciat (Goethe, Kant) : personalitatea este singurul lucru din lume care are o ,valoare suprem,
fiind astfel impus necesitatea respectrii integralit[ii i demnit[ii umane.
Psihologii occidentali renun[ ns la scoaterea n prim plan a dimensiunii integralit[ii i
demnit[ii, prefernd defini[ii mai sobre i descriptiviste, de genul: personalitatea este ,suma total a
tuturor dispozi[iilor, impulsurilor, tendin[elor, dorin[elor i instinctelor biologice nnscute ale
individului, precum i a dispozi[iilor i a tendin[elor dobndite prin experien[ (Prince, 1924, p. 532;
apud G.Allport, 1981)
Dup cum se poate observa cu uurin[, defini[ia de mai sus ne prezint personalitatea ca o
realitate obiectiv accesibil studiului, dar ea nu reuete s surprind integrarea n structur a
componentelor specificate.
O defini[ie mai structural este cea propus de H.C. Warren i L. Carmichael (1930) :
,Personalitatea este ntreaga organizare mental a fiin[ei umane n orice stadiu al dezvoltrii sale. Ea
mbr[ieaz fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate i fiecare
atitudine care s-a format n cursul vie[ii cuiva (p. 333).
De aceeai factur poate fi considerat i defini[ia lui R. Linton: ...personalitatea este ansamblul
organizat al proceselor i strilor psihofiziologice apar[innd individului (1945, p. 84).
Men[ionm i defini[ia propus de P. Lecky (1945) care subliniaz rolul factorului cognitiv subiectiv
n organizarea intern: ,Personalitatea este o schem unificat a experien[ei, o organizare de valori
care sunt compatibile ntre ele (p.90).
ncheiem seria defini[iilor prin structura intern cu formularea pe care ne-o propune nsui G.
Allport, la a crui clasificare ne referim n acest paragraf: ,Personalitatea este organizarea dinamic
n cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determin gndirea i comportamentul su
caracteristic (1981, p.40).
Aceast formulare pune n eviden[ urmtoarele aspecte esen[iale care nu pot lipsi dintr-o teorie
generalizat a personalit[ii: a) personalitatea nu este nici un conglomerat, nici o sum static de
elemente n sine independente, ci o organizare dinamic emergent; b) personalitatea nu este nici
pur psihic, nici pur biologic (nervoas), ci o unitate complex psihofizic; c) ca organizare sistemic
supraordonat, personalitatea include sisteme particulare, diferen[iate i la rndul lor integrate
deprinderi, sentimente, concepte, stri de motiva[ie etc.; d) personalitatea se manifest, se dezvluie
n ceea ce gndete, simte i face omul.
Gefini9iile pozitiviste au la baz convingerea autorilor lor c ,structura intern este inaccesibil
tiin[ei. Nu putem cunoate ,unitatea multiform dinamic existent cu adevrat ,acolo. Chiar dac
exist, structura intern pur i simplu nu poate fi studiat direct. Cele ce tim despre personalitate
sunt numai ,opera[iile noastre. Cel mai bun lucru pe care putem s-l facem este s formulm ipoteze
i s conceptualizm rezultatele msurtorilor efectuate. ar conceptualizarea nu trebuie s treac
dincolo de limitele metodelor tiin[ifice pe care le folosim.
Printre reprezentan[ii recunoscu[i ai orientrii pozitiviste se numr D. McClelland, care d
urmtoarea defini[ie: ,Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvat a comportamentului
unei persoane n toate detaliile sale, pe care omul de tiin[ o poate da la o un moment dat
(McClelland, 1951, p. 69).
Personalitatea este redus la un ,costruct, la ceva ce poate fi gndit, dar nu exist ca atare ,acolo
undeva.
Mergnd mai departe pe aceast linie, unii psihologi behavioritii sus[in c nici n-ar trebui s
apelm la termenul de personalitate, fiindc, n cazul n care nu cunoatem destul despre ,stimul i
despre ,rspuns, nu ar trebui s ne mai complicm cu o ,variabil intermediar ca personalitatea.
Pe lng clasificarea lui G. Allport, care are la baz criteriul con[inutului, se impune s lum n
seam i pe aceea realizat dup criteriul sferei. Se delimiteaz astfel nc dou categorii de defini[ii:
reduc[ionistunidimensionale i multidimensional-globale.
Defini[iile reduc[ionist-unidimensionale reduc personalitatea la una din componente, de cele mai
multe ori la componenta dispozi[ional (afectiv-motiva[ional), la temperament sau la caracter (atunci
cnd se face distinc[ie ntre acestea dou). Majoritatea chestionarelor i probelor proiective care se
folosesc pentru investigarea i diagnosticarea personalit[ii sunt axate pe eviden[ierea factorilor
dispozi[ionali sau temperamental-caracteriali.
De pild, n teoria lui H. Eysenck, ntreaga personalitate este redus la interac[iunea i jocul a
dou dimensiuni temperamentale polare: introversie-extraversie i stabilitate-instabilitate.
Defini[iile multidimensional-globale prezint personalitatea ca entitate complex, eterogen, dup
natura substan[ial-calitativ a ,elementelor care o compun. Un exemplu de acest gen este defini[ia
propus de G.Allport i comentat de noi mai sus. Si mai relevante sunt urmtoarele dou defini[ii:
,Personalitatea este unitatea bio-psiho-social constituit n procesul adaptrii individului la mediu i
care determin un mod specific, caracteristic i unic de comportare n diversitatea situa[iilor externe
(Mischel, 1968; Wiggins, 1971) i: , Personalitatea este un system hipercomplex, cu autoorganizare,
teleonomic, determinat biologic i sociocultural, cu o dinamic specific, individualizat(M. Golu,
1972, 1993).
Considerm c, din punct de vedere metodologic, defini[iile de tip global sunt mai adecvate dect
cele reduc[ioniste, ele reflectnd mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de
personalitate, n raport cu celelalte concepte prin care se desemneaz diferitele componente
particulare.
Defini[ia global, apt s ndeplineasc ulterior, pentru abordrile concrete, func[ia de cadru de
referin[ i s oblige la corelarea i integrarea datelor particulare, nu poate fi dect cea care prezerv
realitatea integral a fiin[ei umane, n unitatea i intercondi[ionarea complex, nonliniar a celor trei
determina[ii i ,subansamble esen[iale biologic, psihic i sociocultural (fig. 48).
PERSONALTATEA
nfluente din
mediul natural
Subsistemul
bioconstitutional
(eul fizic)
Subsistemul
psihic
(eul psihic)
Subsistemul
socio-cultural
(eul social) nfluente din
mediul social
Fig. 48. Schema-bloc a sistemului personalit[ii
Acceptnd o asemenea defini[ie de lucru, vom observa imediat c personalitatea este o realitate
complex i eterogen din punct de vedere substan[ial-calitativ, care nu poate fi studiat i epuizat
de o singur tiin[. E mai mult dect evident faptul c ea trebuie s fac obiectul a cel pu[in trei
grupe de tiin[e: biologice, psihologice i socio-culturologice.
Ca urmare, Personologia sau tiin[a personalit[ii nu poate fi dect o construc[ie interdisciplinar
integrat, n care s se articuleze, ntr-o structur teoretico-explicativ unitar, datele celor trei grupe
de discipline.
Opera[ia de corelare i integrare interdisciplinar este cu att mai uoar, cu ct disciplinele
particulare implicate nu-i absolutizeaz propria abordare, pe care trebuie s i-o considere din capul
locului complementar celorlalte.
Din cele de mai sus, rezult c psihologia nu-i poate revendica dreptul de monopol sau de
exclusivitate n studiul personalit[ii. Domeniul su de competen[ l reprezint doar componenta
psihic.
n acest caz, psihologia personalit[ii trebuie s-i focalizeze aten[ia asupra modului n care
procesele, func[iile i strile psihice individuale se integreaz pe cele trei coordonate principale:
dinamico-energetic, rela[ional-social i instrumental performan[ional.
Procesul integrrii pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme func[ionale
interdependente, care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalit[ii, i anume:
temperamentul, caracterul i aptitudinile.
<"#P"46#"L<0J
Defini@ie ?i caracterizare general$
ntegrarea nsuirilor i trsturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice i actelor
motorii, precum intensitatea, pregnan[a, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., d structura
temperamental a personalit[ii. Dac nsuirile dinamico-energetice ca atare sunt nnscute,
determinate genetic, integrarea lor n plan psihocomportamental, adic n dinamica proceselor
psihice i a actelor motorii, se realizeaz n ontogenez. ntruct, ns, aceste nsuiri bioenergetice
se imprim ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaz stadial n cursul vie[ii individului,
structura temperamental i, respectiv, tipul temperamental este nnscut, reprezentnd, astfel,
alturi de predispozi[ii, ,elementul ereditar n organizarea intern a personalit[ii.
Astfel, de pilda, N. Sillamy, n al su Dic[ionar de psihologie (1995, trad. lb. romn, 1996),
definete fr rezerve temperamentul ca ,un ansamblu de elemente biologice, care, mpreun cu
factorii psihologici, constituie personalitatea.
Probabil, cel mai corect este s considerm c temperamentul reprezint modul n care variabilele
bioconstitu[ionale i bioenergetice se psihizeaz (adic, se implic n organizarea i desfurarea
proceselor psihice percep[ie, memorie, gndire, afectivitate) i se reflect n comportament. Astfel
n[eles, temperamentul dobndete obligatoriu un con[inut i o conota[ie psihologic, devenind obiect
de studiu al psihologiei.
Cnd vorbim de temperament n plan psihologic, noi nu ne gndim direct la constitu[ia fizic sau la
procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc n organism, ci la modul cum reac[ioneaz i
se manifest individul, sub aspect dinamico-energetic, n diferite situa[ii externe: rapiditatea
percep[iei, a rspunsurilor verbale la ntrebri, a reac[iilor motorii; intensitatea tririlor emo[ionale i
durata lor; intensitatea sau for[a ac[iunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulrii
rspunsurilor la succesiunea stimulrii externe; gradul de impresionabilitate la semnifica[ia stimulilor;
direc[ia orientrii dominante spre lumea extern (extraversie) sau spre lumea interioar
(introversie); locul controlului (dependen[a de stimularea extern sau dependen[a de activismul intern
propriu); disponibilitatea la comunicare interpersonal; ascenden[a sau obedien[a rela[ional;
capacitatea general de lucru i rezisten[a la solicitri puternice i de lung durat; rezisten[a la
frustra[ii, la stres, la situa[ii afectogene i conflictuale.
Toate aceste trsturi se exprim i se concretizeaz numai la persoana care se manifest, se
comport i ac[ioneaz ntr-o mprejurare de via[ sau alta; ele nu pot fi observate n stare pasiv, n
somn sau n com. De aceea, temperamentul, dei are o condi[ionare biologic direct i ereditar,
dobndete valen[e i sens real numai n plan psihocomportamental. El reprezint, astfel, pecetea i
dimensiunea dinamicoenergetic a oricrei unit[i psihocomportamentale. Temperamentul se
regsete i ncepe s-i dezvluie trsturile sale specifice de ndat ce omul ncepe s deschid
gura, s ridice mna, s gesticuleze. De aceea, spunem c temperamentul se manifest n orice
situa[ie, n orice mprejurare, fiind prima determina[ie a personalit[ii care se impune nemijlocit
observa[iei. Aa se i explic de ce primele descrieri i clasificri ale lui dateaz nc din antichitate
(Hippocrate, Gallenus).
Depinznd direct de structura biologic, temperamentul este propriu nu numai omului, ci i
animalelor. Se tie c .P.Pavlov i-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetri efectuate
pe animale.
Am putea spune c temperamentul [ine de latura formal, de suprafa[, a personalit[ii, iar nu de
cea intern, de con[inut. El nu are o semnifica[ie axiologic, nereclamnd o mpr[ire a oamenilor n
buni sau ri, n superiori sau inferiori. ntrebarea la care ne rspunde temperamental este una de
ordin pur fenomenologic, dinamico-energetic: cum se exteriorizeaz i se manifest o persoan, ntr-
o situa[ie concret sau alta, sub aspectul intensit[ii sau for[ei, al mobilit[ii i echilibrului diferitelor
tendin[e, pulsiuni i procese biologice de semn contrar (for[-slbiciune, labilitate-iner[ie, excita[ie-
inhibi[ie, control-impulsivitate, impresionabilitate etc.).
Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar c o formul temperamental este mai
avantajoas dect alta n ceea ce privete rezisten[a la stresuri i gradul de predispunere la anumite
tulburri de ordin psihiatric-nevrotic sau psihotic. Dar, din punct de vedere educa[ional, nu se poate
eviden[ia un temperament ca fiind absolut favorabil sau superior, iar altul, ca fiind total nefavorabil,
inferior. n principiu, tipurile temperamentale sunt echipoten[iale: pe fondul unor scheme
temperamentale diferite, n ontogenez, se pot edifica profiluri de personalitate asemntoare din
punct de vedere aptitudinal i caracterial, dup cum pe fondul aceleiai formule temperamentale se
elaboreaz profiluri de personalitate diferite.
Din cele de mai sus, decurge concluzia c temperamentul nu este o variabil neutr din punct de
vedere adaptativ. Dimpotriv, aa cum am men[ionat, structura temperamental este o interfa[ ntre
persoan i lume i ndeplinete rol de mediator ntre intensitatea, durata i semnifica[ia influen[elor
externe i efectele n sfera psihocomportamental. O importan[ special dobndesc trsturile
temperamentale n cadrul rela[iilor interpersonale, atrac[iile i respingerile, simpatiile i antipatiile
dintre membrii unui grup fiind condi[ionate de ele.
Clasificarea temperamentelor
n pofida faptului c temperamentul a fost cea dinti component a personalit[ii care s-a impus
aten[iei, observa[iei i evalurii, identificarea i clasificarea tipurilor temperamentale s-au dovedit a fi
o problem complicat i controversat. Disputele au fost generate de n[elegerea diferit, att a
naturii criteriilor de clasificare, ct i a numrului de dimensiuni dup care trebuie fcut descrierea
calitativ, modal, a temperamentelor.
n ceea ce privete criteriile care, n decursul timpului, au stat la baza schemelor de clasificare, ele
pot fi mpr[ite n trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstitu[ionale; b) criterii fiziologice i c)
criterii psihologice. La rndul su, criteriul legat de numrul dimensiunilor dup care se delimiteaz i
se identific tipurile temperamentale permite dou genuri de clasificri: a) multidimensionale, care
opereaz cu un numr mai mare de dou dimensiuni i b) binare sau dihotomice, care se limiteaz la
doar dou dimensiuni, de regul, polare sau antagonice.
6. <ipologiile morfologice sau >ioconstitu@ionale
Criteriile de ordin morfologic, bioconstitu[ional, au fost de mult vreme luate n aten[ie pentru
explicarea lor. Asemenea criterii au fost identificate i utilizate pentru prima dat de ctre Hippocrate.
Acesta a folosit no[iunea de tip corporal, determinat de aspectul constitu[ional exterior, de raportul
dintre [esutul muscular i cel osos, precum i de cel dintre cutia toracic i abdomen. Hippocrate a
delimitat tipul corporal ftizic, caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece,
calculat, tcut, reflexiv; medical, predispus la tuberculoz, i tipul apoplectic, caracterizat prin aspect
musculos-obez, abdomen dezvoltat, statur mijlocie sau mic, temperamental jovial, afectuos,
impulsiv, instabil, emo[ional, necontrolat; medical, predispus la tulburri circulatorii i digestive.
Criteriile de ordin morfocostitu[ional au revenit puternic n actualitate spre finele secolului XX i n
primele trei decenii ale secolului XX, gra[ie dezvoltrii antropologiei fizice i a cercetrilor asupra
raselor. S-a pus n eviden[ faptul c, n interiorul unui tip rasial, exist o variabilitate notabil a
indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina, n ordine secund, morfotipuri. Factorii cei
mai eviden[i i capabili de a genera varia[ie sunt vrsta i sexul. Dar, chiar dup luarea sub control a
lor (respectiv, dup neutralizare), prezint diferen[e individuale considerabile. Tocmai cu
inventarierea i sistematizarea lor se ocup morfotipologia.
Dar lucrurile nu s-au oprit la simpla identificare i clasificare a tipurilor morfologice,
bioconstitu[ionale.
Aa cum a procedat la timpul su Hippocrate, autorii din perioada contemporan au procedat la
stabilirea unei legturi corelative i chiar cauzale ntre aceste morfotipuri i trsturile
(temperamentale) de personalitate, realizndu-se astfel clasificarea temperamentelor dup criterii
bioconstitu[ionale.
Punctul de plecare al unor asemenea tipologii a fost observa[ia sistematic efectuat asupra
subiec[ilor adul[i sntoi, iar uneori i asupra celor care prezentau diferite tulburri patologice. n
acest din urm caz, s-a pornit de la ipoteza c maladia realiza o exagerare, ntr-un anume fel
caricatural, a tipologiei normale i oferea posibilit[i de observa[ie privilegiate. Tipologiile nscute din
observarea persoanelor bolnave, dar ale cror concluzii au fost extinse la domeniul normal pot fi nu
numai morfologice, ci la fel de bine fiziologice sau psihologice.
<ipologia lui ". Sretschmer. Medic psihiatru german, E. Kretschmer (1888-1964), desfurndu-
i activitatea n cadrul clinicii de neurologie a Universit[ii din Tbingen (1913-1926) i studiind
bolnavi psihici, a sesizat o coresponden[ frecvent ntre simptomatologia psihocomportamental i
aspectul bioconstitu[ional extern. Astfel, a ajuns la ideea elaborrii unei tipologii pe criterii
morfologice, idee ce i-a gsit finalizarea n lucrarea Structura corpului i caracterul (1921).
Limitat ini[ial la dou tipuri principale, clasificarea lui Kretschmer va ajunge n final s cuprind
trei tipuri principale i un tip accesoriu, mai pu[in individualizat.
Cele trei tipuri principale sunt: a. picnic-ciclotim; b. leptosom (sau astenic)-schizotim; c. atletic-
vscos.
a. <ipul picnic-ciclotim, din punct de vedere morfologic, se caracterizeaz prin: constitu[ie
orizontal, abdomen voluminos, obezitate, piele ntins, fa[ moale, sistem osos fragil.
>. <ipul leptosom 7astenic8-schizotim se distinge prin: constitu[ie vertical, trunchi cilindric, cutie
toracic plat(turtit), umeri apropia[i i nguti, cap mic i rotund, muchi i oase sub[iri (aspect
scheletic), nas lung i ascu[it, paloarea fe[ei, trsturi feminine la brba[i i masculine la femei.
c. <ipul atletic-23scos se deosebete printr-o constitu[ie fizic propor[ionat, dezvoltare robust a
sistemului osos i muscular, umeri la[i i bazin ngust. Ca accesoriu este men[ionat tipul displastic,
care reunete numeroase variet[i dismorfice i este mai pu[in individualizat n plan caracterial
(temperamental).
Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociaz cu predispozi[ii psihopatologice
diferite: tipul picnic-ciclotim predispune la tulburri maniaco-depresive; tipul leptosom (astenic)-
schizotim predispune la tulburri de natur schizoid (schizofrenic); tipul atletic-vscos i cel
displastic predispun la epilepsie. Pe baza combina[iilor n interiorul tipurilor morfologice picnic i
astenic, Kretschmer a ob[inut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice i 3 schizotimice.
<emperamente ciclotimice/ 1. Hipomaniac, caracterizat prin dispozi[ie euforic, mobilitate,
sociabilitate, comunicativitate exagerat; 2. Sintonic, caracterizat prin spirit realist, pragmatism, sim[ul
umorului, toleran[; 3. Greoi, caracterizat prin lentoare, iner[ie, praguri senzoriale ridicate, timpi de
reac[ie mari.
<emperamente schizotimice/ 1. Hiperestezic, caracterizat prin nervozitate, iritabilitate, idealism,
interiorizare, delicate[e, circumspec[ie; 2. Schizotimic intermediar, rece, calm, energic; 3. Anestezic
rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lene, inaccesibil pasiunilor, indolent.
Kretschmer a ncercat s arate c tipologia sa care se definea ini[ial prin structura morfologic i
predispozi[ia ctre anumite psihoze corespundea, de asemenea, diferen[elor fiziologice (n
metabolism i func[ionarea endocrin) i diferen[elor psihologice n diverse alte sfere dect cea
emo[ional.
Toate verificrile experimentale efectuate au confirmat diferen[ele ntre picnici i leptosomi, dar au
clasat atleticii ntr-o pozi[ie intermediar.
Tipologia kretschmerian continu s fie folosit pe scar larg n medicin, ndeosebi n [rile de
limb german. Constatndu-se ns caracterul su impresionist, diveri autori au ncercat s
stabileasc un indice numeric care s permit clasificarea liniar a subiec[ilor ntr-o manier simpl,
potrivit dimensiunii picnic-leptosom. Cei mai utiliza[i sunt indicele Strmgren i indicele Eysenck i
Rees, care se exprim prin formula:
Talie 100 ,
___________________________, valoarea medie fiind n jur de 100.
Diametrul transversal toracic 6
Iiotipologia italian$. Criteriile i clasificrile morfoconstitu[ionale s-au bucurat de mare aten[ie i n
rndul cercettorilor italieni. ncepnd cu lucrrile lui C. Lombroso (1836-1909), renumit medic i
criminolog, i continund cu cele ale lui G. Viola, coala italian a reuit s impun propria
biotipologie. deea de baz a clasificrii elaborate este c biotipurile reprezint n sine faze ntr-o
singur dimensiune, fiind unimodale, bimodale i trimodale. Distribu[ia frecven[elor lor se supune legii
lui Gauss. Mijlocul suprafe[ei de distribu[ie x 1 cuprinde normosplahnicii (constitu[ie normal,
propor[ionat); la stnga mediei se situeaz, cu 16%, reprezentnd microsplahnicii (constitu[ie
redus submijlocie); la dreapta mediei, se situeaz tot cu 16% reprezentnd macrosplahnicii
(constitu[ie nalt, torace proeminent i picioare sub[iri).
G. Viola nu trece ns mai departe de aspectele biotipologice, pentru a le pune n coresponden[
psihotipuri. Acest lucru l va face elevul su N. Pende.
La criteriul morfologic, Pende adaug i pe cel fiziologic, identificnd patru tipuri biopsihice: 1.
longilin stenic, cu temperament hipertiroidian armonic, cu o func[ie normal sau exagerat a
glandelor genitale, puternic, energic, stpn pe sine; 2. longilin astenic, cu temperament hipertiroidian
i hipogenital, fatigabil; 3. brevilin stenic, cu temperament hipergenital i hipersuprarenal,
hipotiroidian, euforic, expansiv; 4. brevilin astenic, cu temperament hipotiroidian i hipohipofizar, lent,
fatigabil, deprimat.
N. Pende raporteaz temperamentul numai la gradele de activare, pe care le pune pe seama
interac[iunilor din interiorul sistemului endocrin.
Iiotipologia francez$. n Fran[a, cercettori precum L. Rostan i C. Sigaud, au elaborat o
biotipologie n care se introduce importan[a mediului i se iau n considera[ie cele patru sisteme ale
organismului. Dup Sigaud, dezvoltarea organismului depinde de func[iunile pe care le solicit
mediul: digestia, respira[ia, for[a muscular i activitatea creierului.
Corespunztor predominrii unuia sau altuia din cele patru sisteme, Sigaud delimiteaz patru
biotipuri: 1. tipul respirator, caracterizat prin dinamism, mobilitate; 2. tipul digestiv, caracterizat prin
sedentarism, lentoare; 3. tipul muscular, caracterizat prin for[, energie, agresivitate; 4. tipul cerebral,
caracterizat prin activism intelectual, interiorizare.
Biotipologia lui Sigaud nu s-a bucurat de o prea larg recunoatere i aplicare, ea avnd astzi
mai mult o valoare istoric.
Iiotipologia american$. n contextul disputelor dintre sus[intorii biotipologiei lui Kretschmer i
adversarii ei, n S.U.A, W. H. Sheldon (1899-1977), mpreun cu S. S. Stevens, ntreprinde o
cercetare de anvergur, care a permis recoltarea celui mai bogat i relevant material faptic.
Dup sus[inerea a dou doctorate, unul n psihologie i cellalt n medicin, la universitatea din
Chicago, W.Sheldon i-a continuat studiile de specializare cu Kretschmer i Jung, interesndu-se i
de cercetrile de biotipologie ale colii franceze i italiene, ndeosebi de cele efectuate de Viola. De la
acesta din urm va mprumuta interpretarea biotipurilor n contextul curbei lui Gauss. De la
Kretschmer i Jung va lua descrierea calitativ i interpretarea logic.
n vederea stabilirii i descrierii ct mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon procedeaz la
fotografierea a 4.000 de studen[i, pe care i supune apoi studiului pentru identificarea variabilelor
principale. n final, au fost identificate i re[inute 17 variabile, printre care: nl[imea, greutatea,
dezvoltarea toracelui i a capului, distan[a de la mrul lui Adam la ombilic i sex, lungimea minilor i
picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular i osos, fine[ea pielii, suprafa[a pielii etc.
Ca element de baz pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane
embriogenetice (din care deriv organele interne, sistemul muscular i osos, organele de sim[ i
sistemul nervos): endoderma, mezoderma i ectoderma, pe seama crora au fost delimitate cele trei
biotipuri principale: endomorf, mezomorf i ectomorf. Acestea corespund cu tipurile picnic, atletic i
astenic, descrise de Kretschmer, precum i cu tipurile brevilin, normal i longilin, stabilite de Pende.
nterpretarea lor nu se supune ns principiului discontinuit[ii, ci celui al continuit[ii. Ca urmare, cele
trei tipuri reprezint, n sine, faze de dezvoltare n curba de varia[ie, fiind unimodale.
"ndomorful se diferen[iaz prin modul su de a fi metodic i prin constitu[ie dezvoltat pe orizontal,
sferic: dezvoltarea sub medie a muchilor i oaselor i un coeficient redus al suprafe[ei corporale.
#ezomorful este greu i rectangular, cu o dezvoltare superioar a oaselor i a muchilor; dispune de
un echipament adecvat pentru solicitarea efortului fizic. n via[a cotidian, dintre reprezentan[ii acestui
tip se recruteaz atle[ii, aventurierii, solda[ii de profesie.
"ctomorful se distinge prin predominarea liniei verticale de dezvoltare asupra celei orizontale; este,
aadar, nalt, fragil, cu coul pieptului turtit, slab, cu muchii pu[in dezvolta[i; la el ntlnim
predominarea greut[ii asupra suprafe[ei corporale i greutatea cea mai mare a creierului n raport cu
masa corpului; constitu[ia sa general este slab pentru efortul fizic.
Trebuie s precizm, n context, c cele 17 variabile, n termenii crora este realizat
determinarea biotipului, sunt, n primul rnd, coeficien[i structurali, nu mrimi scalare, cu caracter
absolut. Ra[ia cea mai relevant este cea dintre greutate i nl[ime.
nova[ia esen[ial pe care a introdus-o Sheldon este aceea c un biotip se determin prin gradul
ridicat de dezvoltare a trsturilor sale specifice, dar i prin nivelul sczut de exprimare al celorlalte
trsturi, proprii celorlalte biotipuri. nova[ia respectiv se ntemeiaz pe convingerea c biotipul nu
este o entitate pur, ci el include toate cele trei componente, dar n propor[ii diferite. De asemenea,
diferen[ele apar i din modul de combinare, conjugare, organizare a acestor componente. Prin
urmare, biotipul va fi definit prin: a) precumpnirea trsturilor proprii i slaba exprimare a trsturilor
nespecifice; b) modul de articulare-organizare structural a componen[elor; c)gradul de dezvoltare a
trsturilor corelative celor trei componente.
Pentru evaluarea exact i obiectiv a biotipurilor, Sheldon i Stevens au elaborat o scal de
cotare de la 1 la 7 (pe baza notrilor fcute de judectori neutri). Nota 1 semnific dezvoltarea
minim a unei trsturi, iar nota 7 dezvoltarea maxim. Un biotip trebuie s aib trsturile
specifice constitu[iei sale de la nota 4 n sus, iar pe cele proprii celorlalte dou biotipuri de la 4 n
jos.
Diagnosticul final al biotipului este stabilit prin media parametrilor care determin gradul de
dezvoltare a endomorfului, mezomorfului i ectomorfului. Astfel: indicii 172 arat un tip mezomorf
bine individualizat, cu trsturi endo i ectomorfe slab exprimate; 226 atest un tip ectomorf bine
determinat, cu trsturi endo i mezomorfe slabe; 532 indic un tip endomorf suficient de
individualizat, avnd trsturi mezomorfe aproape de medie i ectomorfe slabe.
Nutri[ia i boala, precum i profesiunea pot schimba valorile concrete ale parametrilor biotipului.
Efectund ns estimri pe mai mul[i ani, respectiv 10-20, se va putea constata c raportul dintre
diverii parametri tinde s rmn constant. Aceasta confirm ipoteza formulat de Kretschmer,
potrivit creia biotipul este precumpnitor genotip i mai pu[in fenotip, aa cum considera Sigaud.
Pe lng cele trei biotipuri, integrate n curba de varia[ie, deci unimodale i cu frecven[a maxim
pentru mezomorf, Sheldon a mai identificat i o serie de biotipuri care se abat de la acest continuum
semimodal al curbei de varia[ie. Unul dintre acestea este cel displastic, depistat i de Kretschmer.
Altul este cel masculin-feminin, care exprim ntregirea reciproc a sexelor. Brbatul este
preponderat mezomorf i apoi ectomorf, n vreme ce femeia este cu precdere endomorf sau
ectomorf.
Al treilea biotip este cel hipodezvoltat, numit i tip infantiloid. (Uneori poate fi vorba de o
hipodezvoltare a speciei nsi, deci pe plan filogenetic).
Dup determinarea biotipului, Sheldon a procedat, n continuare, la fel ca Kretschmer i Pende, la
stabilirea psihotipului corespunztor. n acest scop, el a apelat la datele psihologiei tiin[ifice, ob[inute
pe cale experimental obiectiv i prin msurtori riguros controlate. Au fost identificate i re[inute
650 de trsturi pe care le coreleaz cu fiecare biotip. Au fost luate n seam numai acele trsturi
care coreleaz pozitiv, la un coeficient de 0,60, cu unul sau altul din cele trei biotipuri i cele care
coreleaz negativ, la un coeficient de 0,30, cu trsturile celorlalte dou biotipuri.
n final, s-a ajuns la ob[inerea a trei constela[ii psihice, care coreleaz cu cele biotipologice;
fiecare constela[ie cuprinde 22 de trsturi din lista ini[ial.
Prima constela@ie cuprinde: dorin[a de odihn i relaxare, preferin[a pentru confort, plcerea
digestiei, dependen[a de aprobarea social, somnul profund, nevoia de consolare la necaz, nevoia de
afec[iune i suport social. Asemenea trsturi coreleaz cu endomorful (visceroton).
6 doua constela@ie include: atitudinea asertiv, siguran[a n afirmare, energia n vorb i fapt,
nevoia de exerci[iu, maniera deschis, direct, fr re[ineri de a se purta n contextul rela[iilor
interpersonale, nevoia de ac[iune imediat la necaz, nevoia de a prea mai n vrst, vocea sigur,
neinhibat. Aceste trsturi coreleaz cu mezomorful (somatoton).
6 treia constela@ie cuprinde: re[inerea n atitudini, mod nervos de a reac[iona, sociofobia, inhibi[ie
rela[ional, re[inere vocal, persisten[a n maniere i deprinderi, somn nervos, nevoia de singurtate,
proiec[ii i reverii tinereti de compensa[ie. Trsturile respective coreleaz cu ectomorful
(cerebroton)
Cercetnd corela[ia dintre biotip i psihotip pe un eantion de 200 subiec[i, Sheldon ob[ine
urmtorii coeficien[i:
1) ntre endomorfie i viscerotonie + 0,79;
2) ntre endomorfie i somatotonie 0,29;
3) ntre endomorfie i cerebrotonie 0,32;
4) ntre mezomorfie i viscerotonie 0,23;
5) ntre mezomorfie i somatotonie + 0,82;
6) ntre mezomorfie i cerebrotonie 0,58;
7) ntre ectomorfie i viscerotonie 0,40;
8) ntre ectomorfie i somatotonie 0,53;
9) ntre ectomorfie i cerebrotonie + 0,83.
n plan medical, biotipurile au dat corela[ii relevante cu anumite tipuri de maladii psihice:
endomorfia d o corela[ie de + 0,54, cu boli afective, de 0,04, cu tulburri paranoide, i de 0,32, cu
tulburri heboide; mezomorfia d o corela[ie de + 0,41, cu tulburri afective, de + 0,57, cu tulburri
paranoide, i de 0,68, cu tulburri heboide; ectomorfia d o corela[ie de 0,59, cu tulburri afective,
de 0,34, cu tulburri paranoide, i de + 0,64, cu tulburri heboide.
Noutatea care apare aici n raport cu datele lui Kretschmer i Pende o constituie corela[ia pozitiv
a mezomorfului cu schizofrenia paranoid i paranoia.
Displasticul predispune la complexul de inferioritate i reac[ii isterice n cazuri uoare, i la
schizofrenie, n cazuri grave.
nversiunea masculinit[ii i feminit[ii sau gynandromorfia inversat d predispozi[ie la
homosexualitate.
ncercnd acum s facem o apreciere global asupra biotipologiei, putem formula urmtoarele idei
principale:
1. Legtura dintre som (respectiv, constitu[ia fizic) i structura psihocomportamental nu poate fi
pus la ndoial. Aceast legtur nu este ns de natur cauzal sau genetic, ci de natur
corelativ: cele dou variabile constitu[ia fizic i structura psihic covariaz mpreun, varia[iile
uneia putnd fi puse n coresponden[ direct (pozitiv) sau indirect (negativ) cu varia[iile
celeilalte. Aceste covaria[ii au o cauz comun, profund, pe care nu o cunoatem nc.
Corela[ia cea mai semnificativ este ntre biotip i firea vesel i deschis versus trist i
introvertit, pe de o parte, i gradele de activareaccelerare versus domolire-ncetinire, pe de alt
parte. Aceast legtur este precumpnitor genotipic.
2. n ceea ce privete temperamentul, trebuie s ne limitm numai la corela[iile i trsturile
genotipice, cele fenotipice (care presupun influen[a factorilor externi, inclusiv a celor educa[ionali)
[innd de structura caracterului.
3. ncadrarea biotipului pe o curb de varia[ie unimodal reprezint o simplificare, ce las n umbr
multe aspecte esen[iale ale integrrii componentelor dinamico-energetice ale personalit[ii. n
realitate, biotipul nu este o mrime scalar, ci o configura[ie complex, plurimodal, a crei varia[ie
se petrece ntr-un spa[iu n-dimensional. Aceasta face ca ntinderea combina[iilor ntre parametrii
individuali ai biotipului s ia valori mult mai mari dect cele oferite de varia[ia unimodal.
4. Determinarea i interpretarea matematic a biotipurilor nu ne ofer nici o informa[ie despre
semnifica[ia i direc[ia de evolu[ie, n plan individual, a diverilor parametri. Ca urmare, psihologia
personalit[ii, care trebuie s se intereseze i de individualul concret, este obligat s apeleze i la
analiza logic func[ional (calitativ);
5. Legtura dintre biotip i psihotip fiind condi[ionat i mediat att genetic, ct i onto- i
sociogenetic, devine necesar introducerea unor criterii suplimentare pentru identificarea i evaluarea
trsturilor temperamentale.
I. <ipologiile fiziologice ?i psihofiziologice
Limitele biotipologiilor au determinat orientarea ctre criterii mai relevante i mai credibile pentru
descrierea i clasificarea temperamentelor ca entit[i psihologice. Asemenea criterii au fost stabilite n
plan fiziologic i psihofiziologic.
Cea mai cunoscut tipologie fundamentat fiziologic se leag de numele lui . P. Pavlov. n
elaborarea schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la principiul nervismului, potrivit cruia rolul
principal n reglarea raporturilor organismului cu mediul extern i a func[ionrii organelor interne,
inclusiv a sistemului endocrin, l joac creierul, precum i de la teza de baz a neuropsihologiei i
psihologiei tiin[ifice, potrivit creia psihicul, n toate componentele i laturile sale, inclusiv cea
temperamental, dinamico-energetic, este func[ie a creierului.
n lumina acestor considera[ii, devine logic s se presupun c func[ionarea creierului, respectiv,
propriet[ile naturale nnscute ale celor dou procese nervoase fundamentale excita[ia i inhibi[ia
reprezint principalii factori care condi[ioneaz tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, ob[inute prin metoda reflexelor condi[ionate, Pavlov a
reuit s desprind i s evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei propriet[i naturale, care mpreun
alctuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoas
superioar (tip a.n.s.). Acestea sunt: for[a, mobilitatea i echilibrul.
For[a este considerat proprietatea primordial i determinant, ea reflectnd ncrctura
energetic a neuronului. Aceasta este determinat genetic i definete att excita[ia, ct i inhibi[ia.
La diferi[i indivizi ia valori diferite, ceea ce face ca ea s varieze pe un continuum foarte ntins.
ndicatorii comportamentali dup care putem evalua for[a sistemului nervos sunt: capacitatea
general de lucru, exprimat ca func[ie de durat i de gradul de dificultate i complexitate a
sarcinilor; rezisten[a la ac[iunea factorilor stresan[i i afectogeni; rezisten[a obiectiv la experien[ele
dure i dramatice ale vie[ii; nivel ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate sczut); rezisten[ la
ac[iunea alcoolului i substan[elor farmacodinamice. n func[ie de valorile pe care le iau aceti
indicatori, se delimiteaz dou tipuri generale de sistem nervos: tipul puternic i tipul slab.
8obilitatea definete dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza i durata
instalrii lor, rapiditatea trecerii de la unul la cellalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima n unit[i
de timp i va fi evaluat pe baza unor indicatori, precum: rapiditatea formrii noilor legturi temporare;
rapiditatea formrii frnelor condi[ionate; rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea
restructurrii vechilor sisteme de legturi temporare i stereotipii; rapiditatea i uurin[a adaptrii la
schimbare.
Dup valorile acestor indicatori, au fost delimitate dou tipuri de sistem nervos: mobil i inert.
#chilibrul este proprietatea care rezult din raportul de for[ dintre excita[ie i inhibi[ie i se
obiectiveaz n trei tendin[e: tendin[a spre impulsivitate (predominarea for[ei excita[iei asupra for[ei
inhibi[iei), tendin[a spre inhibare (predominarea for[ei inhibi[iei asupra for[ei excita[iei) i tendin[a spre
echilibru (for[a excita[iei aproximativ egal cu cea a excita[iei, i invers). Tipul de probe prin care se
testeaz echilibrul este urmtorul: stimularea la rspuns sau ripost ntr-o situa[ie n care consemnul
sau regula este ,ab[inerea de la orice rspuns; crearea unei situa[ii antagonice, dilematice, n care
subiectul trebuie s ia o decizie n timp dat; expunerea la situa[ii frustrante i nregistrarea raportului
dintre calm i irascibilitate.
Dup cum a remarcat . P. Pavlov, echilibrul este cea dinti nsuire care ni se impune observa[iei
n plan comportamental, impulsivitatea sau calmul punndu-i amprenta pe orice rspuns motor,
verbomotor sau emo[ional. Pe baza acestei nsuiri, au fost delimitate dou tipuri de sistem nervos:
echilibrat i neechilibrat; n cadrul celui neechilibrat, exist dou subtipuri: neechilibrat excitabil i
neechilibrat inhibabil. (Pavlov considera c, n condi[ii normale, o existen[ real, la om, o posed
numai subtipul neechilibrat excitabil).
Cele trei nsuiri naturale men[ionate mai sus interac[ioneaz i se combin ntre ele, formnd
patru tipuri generale de activitate nervoas superioar:
. tipul puternic-echilibrat-mobil, caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor trei nsuiri;
. tipul puternic-echilibrat-inert, caracterizat prin valori ridicate ale for[ei i echilibrului i prin valori
sczute ale mobilit[ii,
. tipul puternic-neechilibrat-excitabil, caracterizat prin valori ridicate ale for[ei i prin valori sczute
ale echilibrului, cu predominarea excita[iei asupra inhibi[iei;
V. tipul slab, caracterizat prin valori sczute ale for[ei i insuficienta individualizare a mobilit[ii i
echilibrului: sensibilitate emo[ional crescut, emotivitate, tensiune prelungit (iner[ie tensional),
pruden[, rezisten[ sczut la stres i fustra[ie etc.
Pavlov a pus n coresponden[ tipurile generale de sistem nervos, comune omului i animalelor,
cu cele patru temperamente stabilite n antichitate. Astfel:
a) tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic: vioi, comunicativ,
sociabil, adaptabil, controlat;
b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm, tcut, nesociabil,
lent, greu adaptabil la situa[ii noi, pu[in impresionabil, rezistent la stres i frustra[ii;
c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric: rezistent, vioi,
hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, triri emo[ionale explozive, instabilitate comportamental,
tendin[ de dominare n rela[iile interpersonale, satura[ie i plictiseal rapid la monotonie.
d) tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Pavlov a demonstrat c cele patru tipuri considerate ,pure se combin ntre ele, dnd 16 tipuri
mixte, singurele care se ntlnesc n realitate, ,tipul pur fiind o entitate mai mult teoretic.
Rmnnd tot pe terenul neurofiziologiei, . P. Pavlov a elaborat o tipologie valabil numai pentru
om. Drept criteriu n acest scop a ales raportul dintre cele dou sisteme de semnalizare:
predominarea func[ional a primului sistem (legturi temporare bazate pe stimulii fizici, obiectuali) s-a
asociat cu diferen[ierea i afirmarea tipului special artistic (impresionabil, imagistic, intuitiv, afectiv),
iar predominarea func[ional a celui de al doilea sistem de semnalizare (sistemul legturilor
temporare formate pe baza cuvntului) s-a asociat cu diferen[ierea i afirmarea tipului special
gnditor (abstract, critic, obiectiv, calculat, neimplicat afectiv). ntre ele a introdus tipul intermediar,
caracterizat printr-un echilibru func[ional al ambelor.
Cercetrile postpavloviene (Merlin, Teplov, Nebli[in .a.) au dus la mbog[irea tabloului posibil al
criteriilor i dimensiunilor de ordin neuro i psihofiziologic de descriere i clasificare. Printre altele,
merit a fi men[ionate: introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de sistem nervos, anume:
dinamismul, care se distinge de mobilitate, el definind viteza cu care celulele nervoase genereaz
procesele de excita[ie sau inhibi[ie; tipul par[ial de sistem nervos, care stabilete tabloul
neurodinamicii corticale n cadrul unor subsisteme func[ionale individuale, ca de pild, auditiv, vizual,
chinestezic; reactivitatea, distinct de for[, este exprimat de nivelul pragurilor senzoriale i se afl
n raport invers propor[ional cu for[a: for[ mare reactivitate sczut; for[ redus reactivitate
crescut.
Pornind de la aceleai rela[ii, J. Strelau (1984) a elaborat o tipologie temperamental bazat pe
cuplul reactivitate/activitate.
n concep[ia acestui autor, reactivitatea reprezint o dimensiune corelativ a sensibilit[ii i
responsivit[ii neurosenzoriale i se estimeaz prin pragul senzorial i prin capacitatea de rezisten[
a subiectului la stimuli puternici sau de lung durat. La persoanele cu reactivitatea mare, valorile
pragului senzorial absolut i ale rezisten[ei la stimuli puternici sau de lung durat sunt, propor[ional,
mai sczute, i viceversa. De asemenea, reactivitatea se pune n rela[ie i cu nivelul sau ,indicele de
procesare a stimulilor: persoanele cu reactivitate crescut au i un indice de procesare mai ridicat, iar
cele cu reactivitate sczut au un indice de procesare mai redus.
)ctivitatea este definit prin volumul i ntinderea ac[iunilor (opera[iilor) ntreprinse n raport cu un
stimul dat. Se face distinc[ia ntre ac[iuni de baz, care duc nemijlocit i pe o cale scurt la atingerea
obiectivului, i ac[iuni auxiliare, care completeaz schema ac[iunii de baz i sus[in desfurarea
general a activit[ii, n func[ie de specificul situa[iei. Ponderea ac[iunilor auxiliare n tabloul de
ansamblu al activit[ii crete propor[ional cu nivelul reactivit[ii: este mare la persoanele cu
reactivitate crescut i mic la persoanele cu reactivitate sczut.
Clasificarea potri2it grupelor sanguine. Pornind de la lucrrile compatriotului su Lone
Bourdel (1960, 1961), medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o nou tipologie fiziologic
a temperamentelor, bazat pe grupele sanguine. Clasificarea pune n coresponden[ fiecare grup
sanguin cu un tip temperamental distinct, dup cum urmeaz: 1. grupei sanguine A i corespunde
temperamentul armonic; 2. grupei sanguine 0 i corespunde temperamentul melodic; 3. grupei
sanguine B i corespunde temperamentul ritmic; 4. grupei sanguine AB i corespunde temperamentul
complex.
Subiec[ii apar[innd temperamentului armonic se caracterizeaz prin cutarea permanent a
armoniei cu anturajul lor, neputndu-se dezvolta i realiza dect n aceast condi[ie.
Subiec[ii apar[innd temperamentului melodic se afl ntotdeauna n ,consonan[ cu mediul
extern, adaptndu-se fr dificultate la situa[ii.
Subiec[ii apar[innd temperamentului ritmic sunt slab sensibili la mediu, trind i exprimndu-se n
ritmul lor propriu, rmnnd relativ independen[i la varia[iile ambian[ei.
Subiec[ii apar[innd temperamentului complex reunesc trsturile contradictorii ale celorlalte trei
temperamente, avnd, n consecin[, dificult[i n gsirea unui echilibru satisfctor.
Clasificarea >azat$ pe asimetria func@ional$ a emisferelor cere>rale. Pornind de la cercetrile
lui Mac Lean (1949) i W. Sperry (1974), Ned Hermann (1976) a pus la punct o clasificare a
temperamentelor lund drept criteriu gradul de folosire n rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a
celor dou emisfere cerebrale.
Au fost astfel delimitate i identificate patru tipuri cerebrale func[ionale, crora le corespund
tablouri temperamentale distincte: 1. tipul cortical stng (C. S.), organizat, logic, determinat, stabil,
conservator; 2. tipul cortical drept (C.D.), ingenios, intuitiv, emo[ional, creativ, instabil, deschis; 3. tipul
limbic stng (L.S.), sigur pe sine, rezistent la frustra[ii, activ; 4. tipul limbic drept (L.D.), serviabil,
amabil, comunicativ, afectuos.
Aceast schem se bucur deja de o larg recunoatere n rndul specialitilor i n prezent se
ncearc introducerea ei n practica psihodiagnosticului.
C. <ipologiile psihologice
Cu toate c tipologiile fiziologice ofer mai multe elemente i deschid posibilit[i mai largi pentru
analiza psihologic a temperamentului dect cele morfoconstitu[ionale, nici ele nu satisfac toate
exigen[ele. Obiec[ia principal care se invoc este de ordin metodologic: descrierea i clasificarea
unui fenomen de o anumit natur calitativ psihologic pe baza unor dimensiuni i criterii
deduse dintr-un fenomen de o alt natur neurofiziologic. Astfel, sub motivul c un fenomen
trebuie identificat i analizat pe baza unor dimensiuni de aceeai natur calitativ, s-a trecut la
elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.
Vom prezenta n continuare pe cele mai importante, care s-au bucurat sau se bucur de o
recunoatere mai larg.
<ipologia olandez$ Heymans i Wiersma. Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, cei doi autori
olandezi pornind, n elaborarea ei, de la o ipotez neurofiziologic, formulat de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross, orice fenomen psihic (de exemplu, o emo[ie) declaneaz o activitate a celulelor
nervoase care persist i dup terminarea lui, influen[eaz incontient activit[ile ulterioare ale
spiritului. Ele apar ca i cum ar fi opuse func[iei cerebrale primare i func[iei cerebrale secundare.
Gross opunea astfel subiec[ii cu activitate mental superficial, la care func[ia primar este rapid,
corespunznd unei activit[i psihice de tip reactiv fa[ de stimul, subiec[ilor cu func[ionare mental
profund, la care func[ia secundar este mult prelungit, de unde dificultatea de integrare a
fenomenelor psihice.
G. Heymans i E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, i-au propus s descrie personalitatea,
sub raport temperamental, pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat cu ajutorul unor scri
de evaluare. Cele trei dimensiuni (trsturi) sunt: emotivitatea sau instabilitatea emo[ional,
activitatea sau for[a pulsional general i primaritatesecundaritate, determinat dup predominarea
uneia din cele dou func[ii identificate de Gross. Decupnd fiecare distribu[ie de trsturi n dou
pr[i, autorii de mai sus au stabilit opt tipuri psihologice, corespunznd combina[iilor posibile ale celor
trei trsturi.
Acestea se prezint ca n tabelul de mai jos:
Emotivitate Activitate Primaritate-
Secundaritate
Tipul
- - P Amorf
- - S Apatic
+ - P Nervos
+ - S Sentimental
- + P Sangvin
- + S Flegmatic
+ + P Coleric
+ + S Pasional
n tabelul de mai sus, semnul ,+semnific faptul c subiec[ii se situeaz deasupra mediei pentru
dimensiunea considerat; semnul , arat c subiec[ii se situeaz sub media pentru dimensiunea
considerat, literele P i S indic predominarea func[iei primare, respectiv secundare.
<ipologia francez$/ 4. Je *enneA B. Ierger. n Fran[a, Ren Le Senne (1945) a fcut cunoscute
lucrrile lui Heymans i Wiersma i coala creat de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat
tipologia olandez. n formularea sa definitiv, clasificarea propus se bazeaz pe analiza i
evaluarea unui set de nou trsturi, incluznd, pe lng cele trei utilizate de Heymans i Wiersma,
lrgimea sau ntinderea cmpului contiin[ei, polaritatea, aviditatea, interesele senzoriale, tandre[ea
i pasiunea intelectual.
Acest ansamblu constituie un sistem de referin[ de la care pornind devine posibil descrierea
unui mare numr de tipuri particulare.
Studiile ulterioare (Gauchet i Lambert, 1959) au artat c aceste dimensiuni cele trei ale lui
Heymans i Wiersma sau cele nou utilizate de Berger pot fi reduse, prin analiz factorial, la doi
factori independen[i emotivitate i primaritate-secundaritate.
<ipologiile psihanalitice. Adept al determinismului intrapsihic, S. Freud a deschis calea unei
abordri n ,cerc nchis a fenomenelor psihice particulare i a organizrii sistemului personalit[ii n
ansamblu. n lumina acestei paradigme, orice compara[ie i orice explica[ie cauzal trebuie s
vehiculeze numai entit[i psihice nu fiziologice i nici morfoconstitu[ionale. Ca urmare, tipologiile
elaborate din aceast perspectiv au fost denumite ,pur psihologice (Delay, Pichot, 1990).
Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evolu[iei sexualit[ii. Astfel, el a stabilit
urmtoarele tipuri de baz: oral, anal, uretral, falic i genital.
<ipul oral este caracterizat prin ,nevoia de a depinde excesiv de al[ii pentru a-i putea men[ine
respectul de sine.
Aceast atitudine fundamental pasiv-dependent este acompaniat de trsturi care pot fi opuse,
dar care se raporteaz la aspectul ,a da-a primi (generozitate-avari[ie, volubilitate-tcere obstinat).
<ipul anal se distinge prin trei trsturi principale: parcimonie, iritabilitate i pedanterie (ordine). Tipul
uretral are ca trsturi esen[iale ambi[ia i dorin[a de competi[ie, care se afl n raport invers cu
ruinea.
<ipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguran[, ceea ce
reprezint n mare msur realizarea dorin[ei n raport cu angoasa de castrare.
<ipul genital corespunde ,normalit[ii ideale a personalit[ii. El este ntruchipat numai de subiec[ii
care parcurg fr probleme i stri remanente toate stadiile evolu[iei libidinale.
Pe lng aceast tipologie ,ortodox, n cadrul psihanalizei culturaliste consemnm numeroase
alte ncercri, ntreprinse de Karen Horney i E.Fromm.
Karen Horney ia ca premise direc[iile principale pe care le poate lua copilul n rela[iile sale cu
anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de a se ndeprta. De aici, sunt deduse trei
tipuri de temperamente: complezent, agresiv i detaat.
Pentru E.Fromm, ntr-o perspectiv apropiat, interac[iunea cu prin[ii determin tipul de orientare
social, de unde deriv cinci tipuri de orientri principale: orientare receptiv, n care subiectul
ateapt tot ceea ce dorete de la o surs extern; orientare de exploatare, n care individul ncearc
s ia totul de la al[ii prin for[; orientare acumulativ, n care subiectul i fondeaz securitatea sa pe
economisirea i conservarea a ceea ce posed; orientare comercial, n care subiectul i consider
propria persoan ca o marf care poate fi cumprat i vndut; n fine, orientare productiv, care
face ca individul s-i foloseasc aptitudinile sale i s-i realizeze poten[ialit[ile care-i sunt proprii.
Dac tipologiile analitice culturaliste iau ca baz de pornire rela[iile cu celelalte persoane, altele
apeleaz la orientarea spre lume. Astfel au procedat, de pild, C.G.Jung i H.Rorschach (sub
influen[a celui dinti).
<ipologia lui Nung se refer$ direct la cea a lui Bross. Aspectul ei principal privete tendin[a pe
care o posed libidoul, respectiv energiile instinctuale ale individului (care pentru Jung nu sunt de
natur exclusiv sexual), de a se orienta preponderent fie spre lumea extern, spre obiecte
(extraversiune), fie spre lumea interioar, spre sine (introversiune).
Dup Jung, extravertitul corespunde tipului superficial al lui Gross, iar introvertitul tipului profund,
pentru c ,introversiunea se caracterizeaz printr-o func[ie primar intens i, n consecin[, printr-o
func[ie secundar prelungit.
"!tra2ertitul acord valoare lumii externe (bog[iei, prestigiului), el caut aprobarea social, tinde
s fie conformist, este sociabil, iubete activitatea exterioar, schimbarea, varia[ia. Emo[iile sale sunt
uor de activat, dar sunt superficiale, de moment. Are inhibi[ii pu[ine.
Intro2ertitul se caracterizeaz prin trsturi opuse, interesul su esen[ial situndu-se n sfera
ideilor.
Trebuie spus c tipologia lui Jung, cu toate c nu opereaz dect cu o singur trstur de
personalitate, a fost acceptat pe scar larg. Ea ofer numeroase coresponden[e cu tipologia lui
Kretschmer, cu care este confundat adesea prin asimilarea ciclotimului cu extravertitul i a
schizotimului cu introvertitul.
Tipologia lui Rorschach prezint un interes particular, ntruct servete ca baz pentru cel mai
utilizat test proiectiv de personalitate. Ea se ntemeiaz pe opozi[ia ntre extratensiv (corespunztor n
mare parte extravertitului) i introtensiv (corespunztor introvertitului).
La cele dou tipuri, Rorschach a adugat un al treilea coartat, care corespunde slbiciunii
energiilor instinctuale, n absen[a unei orientri, fie spre obiecte, fie spre via[a interioar. (Astzi, n
medicin, coartat se ia n sens de retractat).
O direc[ie interesant de analiz tipologic a personalit[ii n plan temperamental este cea care ia
ca punct de pornire specificul percep[iei. Efortul cel mai intens n vederea elaborrii unei tipologii
perceptive l datorm lui E.R.Jaensch i W.Jaensch. Din pcate, aplica[iile ideologice, de-a dreptul
delirante, deduse de aici, au fcut ca lucrrile elaborate de cei doi autori s fie sever repudiate.
Tipologia lui Jaensch are la baz trei trsturi: integrarea variabil fundamental, care oscileaz
ntre integrarea absolut i dezintegrare (care se aseamn cu no[iunea de disocia[ie a lui
Kretschmer), diferen[ierea (care corespunde sensibil introversiunii-extraversiunii lui Jung) i
polaritatea sentimente-gndire.
Combina[iile ntre cele trei trsturi au permis stabilirea a apte tipuri de personalitate: patru tipuri
zise integrate (B exagerat integrat, J1 normal integrat, J2 par[ial i ocazional integrat, acestea
orientate spre lumea exterioar, i J3 normal integrat, dar orientat spre lumea interioar, un tip
S/vital, ocup o pozi[ie intermediar ntre integrate i neintegrate. dou tipuri ,dezintegrate i
considerate ca ,degenerate: (S1 dezintegrat pur i S2 la care exist o compensa[ie, inteligen[a
hipertrofiat ocupnd locul primordial n raport cu afectivitatea). Aceast tipologie, prezentat ntr-un
limbaj adesea obscur, se ntemeiaz pe o serie de experien[e interesante asupra ,memoriei eidetice
a percep[iilor vizuale. Unii subiec[i sunt capabili de a evoca dup voie reprezentri vizuale i de a le
face s dispar, de asemenea, la comand.
Acest tip ar avea, dup Jaensch, raporturi cu hiperfunc[ionarea tiroidian (tip basedowian). La
cellalt pol, se situeaz subiec[ii domina[i de aceste reprezentri vizuale, pe care ei nu le pot evoca
voluntar. Acest tip are legtur cu insuficien[a paratiroidian (tipul tetanic).
D. <ipologiile clinice
Observa[ia clinic asupra devia[iilor personalit[ii permite s se izoleze n manier concret un
anumit numr de tipuri empirice, care au fost descrise ini[ial ca anomalii ale personalit[ii. Prin
extensiune, devine posibil s aplicm aceast tipologie la personalitatea normal.
Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de Kurt Schneider i care are avantajul de a include
principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor.
Sunt delimitate zece tipuri:
<ipul hipertimic, sau hipomaniac, caracterizat printr-o stare permanent deviat spre euforie i
hiperactivitate maniac. Dei este vorba de o stare permanent, cu hipomanie la limita inferioar,
aceasta nu este o psihoz.
<ipul depresi2A caracterizat printr-o dispozi[ie permanent deviat spre depresie i durere moral. Ca
i n cazul precedent, este vorba de o stare permanent, prezentnd la minimum trsturile
melancoliei.
<ipul nelini?tit. Cuprinde dou subtipuri subtipul senzitiv descris de Kretschmer, caracterizat printr-
o sensibilitate crescut pentru toate experien[ele trite, fiind incapabil de descrcare, i subtipul
anancastic, adesea denumit obsesional sau compulsiv, sinonim dac nu chiar identic cu tipul anal
descris de psihanaliti.
<ipul fanatic, adesea denumit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu),
paralogism (ra[ionament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, n limbaj comun).
<ipul isteroid, histrionic sau mitomaniac, caracterizat prin egocentrism, superficialitatea
sentimentelor contrastnd cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendin[ spre fabula[ie i mitomanie.
<ipul insta>il, caracterizat prin oscila[ie emo[ional, antrennd de obicei o instabilitate n plan social
i ducnd frecvent la delincven[ minor. n forma sa patologic, tipul instabil corespunde sensibil
dezechilibrului mintal, aa cum a fost descris el n literatura psihiatric francez. Oscila[iile dispozi[iei
instabilului sunt net distincte de cele ale ciclotimului lui Kretschmer.
<ipul e!plozi2, caracterizat prin reac[ii emo[ionale violente, agresive numite ,de scurt-circuit
(Kretschmer).
<ipul apatic, care are drept trstur fundamental insensibilitatea i rceala afectiv. El
corespunde unor trsturi ale tipului schizoid al lui Kretschmer. n expresia sa patologic, el ar
corespunde unor variet[i ale ,nebuniei morale i ,perversiunii constitu[ionale.
<ipul a>ulic, definit prin trstura influen[abilit[ii i prin ,maleabilitatea voin[ei (uor manevrabil de
cei din jur).
<ipul astenic, caracterizat prin fragilitate neuropsihic la influen[a situa[iilor tensionate, afectogene,
i prin fatigabilitate.
Concluzii asupra tipologiilor temperamentale. Numrul tipologiilor, diversitatea termenilor
folosi[i, multiplicitatea abordrilor pot da impresia de confuzie. La o analiz atent, vom constata,
totui, c exist numeroase coresponden[e n schemele de clasificare. Fr ndoial, majoritatea
tipologiilor existente au tendin[a de a lua n seam doar aspecte par[iale ale temperamentului. n
acest caz, o tipologie veritabil ar trebui s ia n considerare, simultan, componentele morfologice,
fiziologice i psihologice. Complexitatea extrem a unui asemenea travaliu de sintez explic
aspectul particular i adesea contradictoriu al datelor existente. Unificarea tipologiilor par[iale,
secven[iale, ntr-o tipologie integratoare, multidimensional, rmne o sarcin a viitorului. Oricum,
ns, chiar i n forma lor actual, tipologiile temperamentale i dovedesc valoarea lor teoretic i
mai ales practic.
C646C<"40J
Defini@ie ?i descriere general$
ni[ial, n greaca veche, termenul ,caracter se asocia cu un semn (de exemplu, un b[) care se
folosea pentru a separa dou terenuri (mejdin). Ulterior, semnifica[ia lui s-a extins, fiind utilizat
pentru a exprima ceea ce distinge un lucru de altul, un organism de altul. Astfel, el va nsemna
pecete, marc. n biologie, termenul este folosit n sens de nsuire sau trstur diferen[iatoare sau
asemntoare (comun), ereditar sau dobndit, care permite descrierea i clasificarea indivizilor.
Culoarea pielii, culoarea ochilor, talia, conforma[ia fizic etc. sunt considerate caractere.
n psihologie, se ntlnesc dou curente: unul care include n sfera no[iunii de caracter att
nsuirile genotipice determinate biologic, ct i pe cele fenotipice, dobndite sub influen[a mediului
natural i social; cnd importan[a acestuia din urm este recunoscut se terge orice deosebire
calitativ dintre caracter i temperament (reprezentan[ii orientrilor biologizante i fiziologizante) i un
altul care raporteaz no[iunea de caracter numai la personalitatea uman, n care se includ nsuirile
fenotipice de esen[ sociocultural, etico-axiologic, subliniind astfel existen[a unei deosebiri
calitative ntre caracter i temperament (reprezentan[ii orientrii socio-antropo-culturologice).
Noi considerm mai adecvat, din punct de vedere metodologic i tiin[ific, acest al doilea curent i
vom aborda caracterul ca entitate distinct a sistemului personalit[ii, ireductibil la temperament.
ntr-o prim aproximare, caracterul reprezint o dimensiune (structur) esen[ial care, pe de o
parte, definete orice personalitate individual n contextul rela[iilor sociale, iar pe de alt parte,
diferen[iaz mai mult sau mai pu[in semnificativ personalit[ile individuale ntre ele.
n definirea caracterului, se impune operarea cu o accep[iune lrgit i cu una restrns, prima
fiind cadru general de referin[, iar cea de-a doua, instrument de abordare i cercetare concret. n
accep[iune extins, caracterul exprim schema logic de organizare a profilului psihosocial al
personalit[ii, considerat din perspectiva unor norme i criterii valorice. n acest caz, el include: a)
concep[ia general despre lume i via[ a subiectului; b) sfera convingerilor i sentimentelor
sociomorale; c) con[inutul i scopurile activit[ilor; d) con[inutul aspira[iilor i idealurilor. Toate aceste
,elemente sunt corelate i integrate ntr-o structur func[ional unitar, prin intermediul unui
mecanism de selec[ie, apreciere i valorizare.
Luat n sens restrns, no[iunea de caracter desemneaz un ansamblu nchegat de atitudini,
care determin un mod relativ stabil de orientare i raportare a omului la ceilal[i semeni, la societate
n ansamblu i la sine nsui.
Spre deosebire de temperament, care se implic i se manifest n orice situa[ie natural sau
social , caracterul se implic i se manifest numai n situa[iile sociale. Astfel, putem spune, c el
se structureaz numai n interac[iunea individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de
rela[ionare i adaptare la particularit[ile i exigen[ele acestui mediu. Aici se impune a face distinc[ie
ntre planul psihologic de abordare i cel etic.
Psihologia trebuie s se ocupe, n mod deosebit, de studiul caracterului sub aspectul
mecanismelor, structurii i rolului adaptativ pentru individ; etica trebuie s aib n prim-planul
preocuprilor sale evaluarea caracterului din punctul de vedere al concordan[ei sau discordan[ei lui
cu normele, principiile i modelele morale proprii mediului sociocultural n care triete individul.
Fcnd aceast distinc[ie, nlturm i confuzia pe care o produce experien[a cotidian a bunului
sim[ ntre caracter ca structur psihic real i valoarea social a caracterului; astfel, se afirm c
cineva are sau nu are caracter, n func[ie de criteriul de valoare care se aplic. n fond, una este
caracterul ca entitate psihologic i alta msura n care el corespunde sau nu ateptrilor noastre,
respectiv codului moral al societ[ii.
Dup ce a dezvluit i explicat natura, determina[iile i mecanismele caracterului n sine,
psihologia poate merge mai departe n ntmpinarea eticii, artnd ce anse de integrare ntr-un
anume mediu sociocultural au indivizii cu un profil caracterial sau altul. Nu trebuie, deci, s pierdem
din vedere faptul c psihologia este o tiin[ explicativ (i trebuie s rmn astfel), iar nu una
normativ (cum este, de pild, etica). n latura sa aplicativ, de interven[ie optimizatoare, psihologia
trebuie s se raporteze la normativitatea sociocultural (n cazul dat, normativitatea etic) i s [in
seama de ea. Dar, repetm, aceasta numai dup ce i-a ndeplinit func[ia sa explicativ.
Din punct de vedere psihologic, orice individ ct de ct normal, nscut i crescut ntr-un mediu
social, n comunicare i interac[iune cu al[i semeni, cu membrii familiei, cu colegii de coal, cu
dasclii, cu cercul de prieteni etc. , i structureaz pe baza unor complexe transfor-mri n plan
cognitiv, afectiv, motiva[ional, un anumit mod de raportare i reac[ie la situa[iile sociale, adic un
anumit profil caracterial. Este cu totul altceva, acum, dac acest profil va fi etichetat ca ,bun sau
,ru, ca ,pozitiv sau ,negativ.
Societatea este perfect ndrept[it s pretind i s atepte de la membrii ei s-i accepte normele
i exigen[ele, n lumina acestora, admi[nd caracterele ,pozitive i respingnd pe cele ,negative;
dar, la rndul su, i individul este ndrept[it s aib i s manifeste anumite exigen[e i ateptri de
la societate, formulate din perspectiva concep[iei sale despre lume i via[, a criteriilor i etaloanelor
sale valorice.
Dac [inem s eviden[iem latura axiologic a caracterului, atunci trebuie s lum n considera[ie
interac[iunea dintre cele dou mul[imi de ,solicitri: ,mul[imea solicitrilor interne, pe care individul le
are fa[ de societate, i ,mul[imea solicitrilor externe, pe care societatea le formuleaz fa[ de
individ.
Caracterul apare ca mod individual specific de rela[ionare i integrare a celor dou mul[imi de
solicitri. El poate pune individul n urmtoarele trei ipostaze: a) de concordan[ deplin cu societatea
(toate solicitrile sociale sunt acceptate i integrate ca norme proprii de conduit i toate solicitrile
proprii se ncadreaz n limitele normelor i etaloanelor societ[ii); o asemenea situa[ie nu se
ntlnete n realitate, ea desemnnd o limit ideal, teoretic, spre care se poate tinde; b) de
respingere reciproc total (cele dou mul[imi de solicitri nu concord n nici un punct); i aceast
situa[ie trebuie considerat ca avnd doar o semnifica[ie teoretic, nentlnindu-se ca atare n
realitate; c) concordan[ par[ial-discordan[ par[ial (cele dou mul[imi de solicitri intersectndu-se
pe o plaj mai ngust sau mai ntins); aceasta este situa[ia real, care reflect natura contradictorie
a raportului individ-societate. Atunci cnd plaja de intersec[ie se ngusteaz pn la un anumit prag,
societatea declar individul ca lipsit de caracter, iar individul declar criteriile i etaloanele impuse de
societate ca inacceptabile, trebuind s fie revizuite (reformate); cnd plaja de intersec[ie se lrgete
tinznd spre limita superioar de concordan[, societatea declar individul ca avnd caracter, iar
individul consider criteriile i etaloanele societ[ii ca fiind i ale lui.
Caracterul se structureaz prin integrarea n plan cognitiv, afectiv, motiva[ional i volitiv a ceea ce
este semnificativ pentru individ n situa[iile, evenimentele i experien[ele sociale. Ca urmare, el se
manifest numai n asemenea mprejurri. De aceea, dezvluirea trsturilor de caracter este
incomparabil mai dificil dect a celor temperamentale.
Nu este suficient s punem subiectul ntr-o situa[ie oarecare, ca n cazul temperamentului, ci
neaprat ntr-o situa[ie social semnificativ. Semnificativul se poate mpr[i n individual i general.
Cnd caracterul se structureaz pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca mrunt,
mercantil; cnd se structureaz pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat
ca mare, nobil. n primul caz, individul i va demonstra ntreaga for[ a caracterului su n ac[iunile
ndreptate spre atingerea scopurilor personale; n cazul al doilea, for[a caracterului se va dezvlui cu
adevrat numai n ac[iunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare social mare.
Rezult, aadar, c modalitatea cea mai eficient de cunoatere i evaluare a caracterului o
reprezint analiza actelor de conduit n situa[ii sociale nalt semnificative pentru individ.
Acest lucru fiind foarte greu de realizat n mod curent, suntem nevoi[i s ne mul[umim cu analiza i
evaluarea comportamentelor interpersonale: ,X se poart cu ,Y aa, nseamn c are un caracter
bun ; ,X se poart cu ,Y altfel, nseamn c are un caracter ru. Se ajunge, astfel, ca una i
aceeai persoan s fie evaluat caracterial nu numai diferit, dar i diametral opus de diferi[i
,parteneri sau ,judectori. Oare, de aici trebuie tras concluzia c cineva poate avea mai multe
caractere, respectiv, attea c[i evaluatori? Evident, nu. Ceea ce difer este efectul pe care unul i
acelai caracter l produce asupra mai multor ,destinatari (evaluatori).
*tructura psihologic$ a caracterului
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui ir de integrri a func[iilor i proceselor psihice
particulare din perspectiva rela[ionrii omului cu semenii i a adaptrii sale la mediul sociocultural n
care triete. n diferitele perioade ale evolu[iei ontogenetice, integrrile respective angajeaz n
msur diferit afectivitatea, motiva[ia, cogni[ia i voin[a. La vrstele mici, integrarea caracterial se
realizeaz preponderent pe dimensiunile afectiv i motiva[ional (formarea supra-Eului n concep[ia
freudist se ntemeiaz pe acceptarea de ctre copil a consemnelor morale ale autorit[ii paternale,
pentru a evita sanc[iunile i a ob[ine satisfacerea trebuin[elor sale); la vrstele mai mari, ncepnd
mai ales cu adolescen[a, integrarea caracterial se realizeaz cu precdere pe dimensiunile cognitiv
(analiza i evaluarea critic a normelor i modelelor socioculturale) i volitiv (autodeterminarea,
angajarea pe o direc[ie sau alta a orientrii i modului de conduit).
Putem afirma, aadar, c n structura caracterului se regsesc ,elemente de ordin afectiv (emo[ii,
sentimente), motiva[ional (interese, trebuin[e, idealuri), cognitiv (reprezentri, concepte, judec[i) i
volitiv (nsuiri, trsturi), care [in de existen[a social a individului i mediaz raporturile lui cu ceilal[i
semeni i cu societatea n ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente n structura caracterului este diferit la diferi[i indivizi,
ea putnd constitui criteriu de clasificare tipologic. (De exemplu, o structur caracterial n care
predomin motiva[ia personal va avea trstura ,egoist mai puternic dect trstura ,altruist; o
structur n care prevaleaz componentele afective pozitive va fi predispus mai mult la acte de
caritate dect una n care predomin judecata obiectiv, ,rece; o structur caracterial ,reflexiv va
fi mai ,ezitant n luarea unei hotrri dect una ,voluntar etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelai la to[i oamenii. K. Lewin a demonstrat
gradualitatea structurilor personalit[ii de la niveluri ini[ial difuze, cu componente i articula[ii
nediferen[iate, se trece prin niveluri intermediare (diferen[ieri de la slab la mediu a componentelor i
articula[iilor) i se ajunge la niveluri mature (diferen[ieri de la mediu la superior a componentelor i
articula[iilor). Aceast ,schem se aplic i structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul din
cele trei niveluri de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (nalt diferen[iere i
integrare a tuturor componentelor).
Prin defini[ie, structura presupune o anumit stabilitate, existen[a anumitor invarian[i. Ca structur,
caracterul trebuie s satisfac i el aceast condi[ie. Si, ntr-adevr, n msura n care reuim s-l
cunoatem, putem s prevedem modul n care se va comporta o persoan n diferite situa[ii sociale.
Totui, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelai ordin ca cea a structurii
temperamentale. Mediind i reglnd raporturile persoanei cu cei din jur i cu situa[iile sociale, puternic
variabile, structura caracterial trebuie s posede i un anumit coeficient de flexibilitate, care s-i
permit ,perfec[ionarea, ,corec[ia, ,reorganizarea. n principiu, caracterul este modelabil pe toat
durata vie[ii individului, dintr-unul ini[ial negativ, putnd deveni unul pozitiv (dac situa[iile i
experien[ele sunt suficient de semnificative).
n plan social, se apreciaz att stabilitatea/constan[a caracterului, ct i flexibilitatea,
maleabilitatea lui n func[ie de criteriile i etaloanele valorice, care se aplic unei situa[ii sau alteia,
unui context rela[ional sau altuia. De pild, ntr-o situa[ie, se apreciaz la cea mai nalt cot valoric
nerenun[area la un crez, la o convingere, mergndu-se pn la acceptarea sacrificiului de sine (cazul
martirilor: C.Brncoveanu i familia sa au ,preferat s moar dect s renun[e la credin[); n alt
situa[ie, se apreciaz pozitiv renun[area la o convingere anterioar (de exemplu, o convingere
tiin[ific) sau modificarea unei trsturi negative (de pild, invidia) ntr-o trstur pozitiv (de pild,
solicitudinea sau mrinimia).
Din cele de mai sus se poate constata c, spre deosebire de temperament, caracterul reflect i
ne trimite ntotdeauna la latura de con[inut, de esen[ a personalit[ii ca subiect social i ne impune
valorizarea etic a comportamentului.
Din punct de vedere func[ional, structura caracterial include dou ,blocuri: a) blocul de comand
sau direc[ional, n care intr scopurile mari ale activit[ii, drumul de via[ ales, valorile alese i
recunoscute de individ, i b) blocul de execu[ie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregtire,
conectare i reglare a conduitei n situa[ia concret dat (Levitov, 1962; Radu, 1991; M.Golu, 1993;
Zlate, 1999).
n cadrul blocului de comand, trebuie s admitem existen[a urmtoarelor elemente esen[iale: a) o
structur cognitiv de receptare, filtrare, identificare i evaluare a situa[iilor sociale; b) o structur
motiva[ional de testare, prin care se stabilete concordan[a sau discordan[a dintre valen[ele situa[iei
i starea de necesitate actual sau de perspectiv a subiectului; c) o structur afectiv, care
genereaz trirea pozitiv sau negativ a modelului ,cognitiv i ,motiva[ional al situa[iei i, potrivit
acesteia, ,starea de set fa[ de situa[ie.
Toate aceste elemente, strns interdependente, sistemic articulate, formeaz latura intern,
invizibil a caracterului. Ea este absolut necesar, dar insuficient pentru realizarea caracterului n
act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret n diferite situa[ii sociale.
n mod obiectiv, activitatea blocului de comand se impune a fi corelat cu activitatea blocului de
execu[ie. Din punct de vedere psihologic, acest bloc include: a) operatorii de conectare, care primesc
i proiecteaz ,starea de set pe ,repertoriul comportamental; b) operatorii de activare, care
realizeaz stabilirea atitudinii fa[ de situa[ie; c) operatorii de declanare, care actualizeaz i pun n
func[iune aparatele de rspuns (verbale i motorii); d) operatorii conexiunii inverse, care extrag i
retransmit blocului de comand informa[ia despre efectele comportamentului sau ac[iunii. Observm
c interfa[a ntre structura intern, profund a caracterului i conduita manifest o constituie
subsistemul atitudinal.
)titudinea este pozi9ia intern% adoptat de o persoan fa[ de situa[ia social n care este pus.
Ea se constituie prin organizarea selectiv, relativ durabil, a unor componente psihice diferite
cognitive, motiva[ionale afective i determin modul n care va rspunde i ac[iona o persoan ntr-
o situa[ie sau alta.
Dup T.M.Newcomb, de pild, atitudinea reflect fidel forma n care experien[a anterioar este
acumulat, conservat i organizat la individ, cnd acesta abordeaz o situa[ie nou.
Atitudinea ne apare ca verig de legtur ntre starea psihologic intern dominant a persoanei
i mul[imea situa[iilor la care se raporteaz n contextul vie[ii sale sociale. De aici, putem deduce i
caracteristicile principale ale atitudinii: a) direc[ia sau orientarea, dat de semnul pozitiv (favorabil)
sau negativ (nefavorbil) al tririi afective fa[ de obiect (situa[ie): atitudinea pozitiv imprim
persoanei tendin[a de a se apropia de obiect, n vreme ce atitudinea negativ creeaz o tendin[
opus, de ndeprtare; b) gradul de intensitate, care exprim grada[iile celor dou segmente ale tririi
pozitiv i negativ , trecnd prin punctul neutru 0 (zero); valorile gradului de intensitate care depind
de ,mrimea semnifica[iei obiectului (situa[iei) i care determin intensitatea tririi.
Un obiect cu semnifica[ie negativ mic induce o atitudine de respingere de intensitate slab, n
vreme ce altul cu semnifica[ie negativ mare determin o atitudine de respingere puternic; la fel stau
lucrurile i n cazul semnifica[iei pozitive i, respectiv, a atitudinii pozitive. Absen[a semnifica[iei
corespunde unei atitudini neutre, de indiferen[.
Dinamica atitudinii este condi[ionat de caracteristicile obiectului de referin[, care, dup
T.M.Newcomb, sunt: a) dimensionalitatea, constnd n numrul i varietatea elementelor care-l
compun, mergnd de la stimuli unidimensionali pn la cei mai compleci, cum sunt cei socioumani;
b) suprafa[a sau ntinderea comprehensibil a obiectului, constnd n numrul de nsuiri accesibile
observa[iei i n[elegerii, fa[ de care subiectul a reuit s-i formeze o atitudine definit i
generalizat; c) centralitatea psihologic a obiectului pentru subiect, care nseamn c unele obiecte
se situeaz aproape permanent n prim-planul contiin[ei, n timp ce altele rmn, psihologic,
ndeprtate de subiect, principala surs a diferen[ei de centralitate aflndu-se n sfera motiva[ional;
d) socialitatea, care rezid n aceea c ,obiectele sociale (ndeosebi celelalte persoane) reprezint
principala surs de formare a atitudinilor.
ntegrarea la nivel cognitiv, afectiv, motiva[ional i vali[ional a semnifica[iilor pozitive i negative
ale obiectelor i situa[iilor socioumane se realizeaz n mod individual specific, ducnd astfel la
elaborarea unei game foarte ntinse de structuri caracteriale; n cadrul lor se realizeaz cele mai
variate configura[ii atitudinale, n func[ie de con[inut i de raportul dintre polul pozitiv i cel negativ.
Expresia extern a atitudinii o reprezint opinia i ac[iunea. Opinia este forma verbal-
propozi[ional de exteriorizare a atitudinii, constnd din judec[i de valoare i de acceptare (acord)
sau de respingere (dezacord) n legtur cu diferitele situa[ii, evenimente i sisteme de valori. Opinia
este o modalitate constatativ-pasiv de raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare n
situa[ie. Cnd atitudinile individuale converg ntr-o msur semnificativ, vom avea, n plan extern,
opinia public, ce poate fi interpretat ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E.Fromm.
)c9iunea reprezint intrarea subiectului n rela[ie direct (senzorial i motorie) cu situa[ia i
efectuarea unor demersuri (transformri) de integrare n situa[ie, de modificare a ei sau de
ndeprtare. Gradul de angajare psihologic n cadrul ac[iunii este cu mult mai ridicat dect n cadrul
opiniei i, ca atare, ac[iunea devine mai relevant pentru dezvluirea esen[ei caracterului unei
persoane dect opinia: faptele atrn mai greu n aprecierea personalit[ii unui om dect vorbele.
ntre atitudine i manifestarea ei extern, n forma opiniei sau ac[iunii, nu exist o concordan[
perfect i necondi[ionat. Gra[ie func[iei reglatorii a contiin[ei, n structura caracterial se
elaboreaz un mecanism special de comutare, care face posibil disocierea temporar i periodic
ntre planul intern al convingerilor i atitudinilor i planul extern al opiniilor i ac[iunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumat fie conformismului (dei atitudinea este de semn opus
ateptrii sociale, opinia sau ac[iunea subiectului se dau n concordan[ cu ablonul), fie
negativismului (dei semnul atitudinii concord cu etalonul social, opinia i ac[iunea vor fi de semn
contrar din plcerea de a contrazice sau de a nu fi la fel cu ceilal[i).
n limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativ de necontestat, ea realiznd acel
compromis convenabil ntre individ i societate. Dar atunci cnd se impune ca trstur dominant,
se transform ntr-o frn n calea unei interac[iuni optime ntre individ i cei din jur. Astfel, atunci
cnd ea se subordoneaz conformismului poate fi benefic din punct de vedere social, dar
defavorabil pentru individ, iar cnd se subordoneaz negativismului poate fi favorabil individului,
dar repudiat social.
Dup obiectul de referin[, atitudinile se mpart n dou categorii: a) atitudinile fa[ de sine i b)
atitudinile fa[ de societate.
)titudinile fa9% de sine reflect caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercep[iei i
autoevalurii, pe de o parte, i a percep[iei i evalurii celor din jur, pe de alt parte. Ele se
diferen[iaz i se structureaz la dou niveluri: unul segmentar i altul global. n primul caz, vom avea
atitudinea fa[ de Eul fizic, atitudinea fa[ de Eul psihic (nivelul diferitelor func[ii i capacit[i
intelectuale, afective, motiva[ionale) i atitudinea fa[ de Eul social (efectele conduitelor i reuitelor
n cadrul rela[iilor noastre cotidiene n cadrul profesional, familial, civic). n cazul al doilea, este vorba
de pozi[ia global pe care o adoptm fa[ de propria personalitate n unitatea componentelor sale
bio-psiho-sociale.
n mod normal, atitudinea global fa[ de sine este (i trebuie s fie) de semn pozitiv, aceasta fiind
o premis necesar, obligatorie a unei adaptri satisfctoare la via[a social. Dar, la diferi[i indivizi,
ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realist asigur cele
mai bune premise psihologice de rela[ionare; autoevaluare n hiper (supraestimare) induce trsturi
etichetate de cei din jur ca negative arogan[, dispre[, complex de superioritate i creeaz
serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare n hipo (subestimare) favorizeaz trsturi
caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerat, nencredere n sine, complexe de
inferioritate.
)titudinile fa9% de societate se diferen[iaz i se individualizeaz potrivit diversit[ii ,obiectelor i
,situa[iilor generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea fa[ de munc (n sens larg, ca
ansamblu de sarcini i solicitri impuse social); atitudinea fa[ de normele, principiile i etaloanele
morale; atitudinea fa[ de diferitele institu[ii (familie, coal, biseric, armat etc.); atitudinea fa[ de
structura i forma organizrii politice; atitudinea fa[ de ceilal[i semeni etc.
Semnul i intensitatea acestor atitudini determin valoarea caracterului i, corespunztor,
poten[ialul adaptativ al personalit[ii n sfera vie[ii sociale
<r$s$turile caracteriale
Descrierea i evaluarea structurii caracterului se bazeaz preponderent pe procedeul trsturilor,
alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai pu[in operante, datorit complexit[ii
deosebite a cmpului de interac[iune a variabilelor psihologice implicate.
Trstura caracterial poate fi definit ca structur psihic intern, care confer constan[a modului
de comportare a unui individ n situa[ii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trstura
temperamental care determin parametrii dinamico-energetici ai comportamentului n orice fel de
situa[ii).
dentificabile n desfurarea comportamentelor sociale, trsturile caracteriale se evalueaz
numai printr-o opera[ie de compara[ie a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu exist un
standard absolut pentru nici o variabil (categorie) calitativ. Pentru a formula aser[iunea ,X este
onest, de pild, trebuie s-l raportm la alte persoane sau la un etalon pentru onestitate, stabilit
pentru indivizi apar[innd contextului sociocultural dat. Astfel, determinarea i atribuirea trsturilor se
realizeaz ntotdeauna cu referire la descrierile interindividuale. Totodat, nsuirile pe care le evoc
atribuirea unei trsturi sunt suficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie,
aadar, s ne asigurm c nsuirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acelei persoane i c
ele au fost observate n mai multe situa[ii. Pentru a caracteriza pe cineva ca ,onest, este necesar ca
elementele onestit[ii s se fi manifestat ntr-o serie semnificativ de comportamente i ntr-o
diversitate de situa[ii concrete (variind comportamentele i situa[iile, trstura trebuie s rmn
constant).
Trsturile caracteriale, ca i cele temperamentale, au o dinamic polar, ele formnd, de regul,
perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-lene,
curajos-la etc.). Este important de subliniat faptul c la fiecare persoan se ntlnete ntreaga gam
de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecrei trsturi. Astfel, n evolu[ia sa, profilul
caracterial va integra trsturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel
negativ, lund aspectul unei balan[e cu dou talere: cnd trsturile polare se echilibreaz reciproc,
avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; cnd valoarea trsturilor de la polul pozitiv
atrn mai greu dect cea a trsturilor de la polul negativ, avem un caracter socialmente pozitiv;
cnd valoarea trsturilor de la polul negativ atrn mai greu dect cea a trsturilor de la polul
pozitiv, avem de a face cu un caracter socialmente negativ.
Modelul balan[ei prezint, dup M.Zlate (1999), o ntreit importan[: a) ,arat i explic
mecanismul psihologic al formrii caracterului, for[a motrice a dezvoltrii acestuia, care const n
principal n opozi[ia dintre contrarii, n ciocnirea i lupta lor; b) ,sugereaz interpretarea caracterului
nu doar ca formndu-se (din afar), nu doar ca rezultat automat i exclusiv al determinrilor sociale,
ci i ca autoformndu-se (din interior), cu participarea activ a individului; c) ,conduce spre stabilirea
unei tipologii caracteriale (p. 40).
G.W.Allport (1981) mparte trsturile de personalitate n: comune (cele care i apropie pe oameni
i dup care pot fi gsite compara[ii intermediare) i individuale (care diferen[iaz o persoan de
alta). Trsturile individuale sunt, la rndul lor, cardinale (dominante, cu semnifica[ie major pentru
individ, punndu-i amprenta pe fiecare act de conduit); centrale (numeric mai multe, care
controleaz o gam ntins de situa[ii obinuite, cotidiene); secundare (periferice, mai pu[in active,
exprimnd aspecte mai pu[in esen[iale ale activit[ii i conduitei individului).
Clasificarea trsturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat
concentric. Cercul interior subsumeaz trsturile cardinale, cel mediu include trsturile centrale, iar
cel exterior cuprinde trsturile secundare (Zlate, 1999).
Un asemenea model pune n eviden[ dinamica evolutiv a caracterului, posibilitatea de
consolidare i generalizare a unei trsturi (deziderabile) i de slbire i restrngere a razei de
influen[ a altei trsturi (indezirabile).
n fine, se poate avansa i un model de tip multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida
no[iunilor, propus de L.S.Vgotski, i cu piramida motiva[ional, propus de A.S.Maslow. Acest
model surprinde rela[iile i interac[iunile dintre trsturi din care deriv, n ultim instan[, efectul de
emergen[ al structurii caracteriale, care deosebete o persoan de alta pe fondul comunalit[ii
trsturilor constitutive.
Cum pe bun dreptate subliniaz M.Zlate (1999), n modelul piramidal se pun n eviden[ gradul
de valorizare i dominan[a de semnifica[ie a unor trsturi n raport cu altele, eficien[a reglator-
adaptativ a caracterului ca sistem integral.
Trsturile ca atare se formeaz i se individualizeaz pe fondul interac[iunii con[inuturilor proprii
diferitelor procese psihice cognitive, afective, motiva[ionale i volitive valorizate de subiect i
implicate n determinarea atitudinii lui fa[ de ,obiectele sociale.
Vom delimita, astfel, trsturile globale, care definesc sistemul caracterial n ansamblu, i
trsturile particulare, care definesc semnifica[ia rela[ional social a componentelor psihice, din a
cror interac[iune rezult structura caracterului.
Din categoria trsturilor globale, men[ionm: a) unitatea caracterului, care face ca, n ciuda
varia[iilor situa[ionale accidentale, linia de conduit a unei persoane s-i pstreze o anumit
constan[ i identitate; b) pregnan[a, care indic, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnifica[iilor
i atitudinilor n cadrul profilului caracterial general, iar pe de alt parte, gradul de intensitate i
consolidare a componentelor dominante; c) originalitatea, care exprim specificitatea i
individualitatea integrrii caracterului, gradul de deosebire a unui profil caracterial de altul; d)
plasticitatea, care definete ,disponibilitatea structurilor caracteriale de a se schimba, de a se adecva
la dinamica realit[ii sociale (distingndu-se, cores-punztor, caractere conservatoare rigide,
caractere mobile care mbin adec-vat stabilitatea i schimbarea i caractere labile, n care
predomin varia[ia, oscila[ia, instabilitatea); e) stabilitatea scopului reflect gradul de ierarhizare i
integrare a motivelor care imprim orientarea general a subiectului n via[, finalitatea lui major,
supraordonat; f) integritatea, trstur-corolar al celor anterioare, exprim rezisten[a caracterului la
influen[ele i presiunile perturbatoare (negative) din afar, rezisten[a la diferitele genuri de tenta[ii.
Trsturile particulare poart n ele amprenta componentei psihice, pe baza creia se diferen[iaz
i se manifest fiecare om, ele putnd fi grupate n: trsturi de natur cognitiv (reflexivitatea,
obiectivitatea, spiritul critic i opusul lor); trsturi de natur afectiv (sentimentalismul, timiditatea);
trsturi de natur motiva[ional (lcomia, rapacitatea, avari[ia, mercantilismul i opusele lor);
trsturi de natur intersubiectiv (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de ntrajutorare,
altruismul i opusele lor); trsturi de natur moral (buntatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea,
modestia i opusele lor); trsturi de natur voli[ional (curajul, independen[a, perseveren[a,
fermitatea, hotrrea, consecven[a, autocontrolul i opusele lor).
Lista trsturilor particulare este n realitate mult mai lung, apreciindu-se c numrul lor
depete cu mult zece mii.
Aceasta, firete, creeaz mari dificult[i n tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al
caracterului i de a oferi un instrument unitar i eficient de diagnosticare-evaluare.
Trebuie subliniat c repertoriul probelor i tehnicilor de determinare a caracterului este nc srac
i pu[in elaborat, astfel nct sursa cea mai bogat de informa[ii rmne observarea i analiza
comportamentelor reale n situa[ii mai mult sau mai pu[in semnificative pentru subiect.
6P<I<0DILIJ"
Defini@ie ?i descriere general$
Aptitudinea ne d msura gradului de organizare a sistemului personalit[ii sub aspect adaptativ-
instrumental concret. Ea ne rspunde la ntrebarea: ,ce poate i ce face efectiv un anumit individ n
cadrul activit[ii pe care o desfoar ? i se leag ntotdeauna de performan[ i eficien[, n dublul
su n[eles: cantitativ i calitativ. n evaluarea laturii cantitative a performan[ei, apelm la indicatori
precum: volumul total al sarcinilor rezolvate i, corespunztor, volumul ,produselor finite ob[inute,
timpul necesar rezolvrii unei sarcini individuale, timpul necesar ob[inerii unui ,produs finit,
intensitatea efortului depus. Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori, precum: gradul
de dificultate i complexitate a ,sarcinii rezolvate, noutatea i originalitatea ,produsului final,
valoarea n sine a ,produsului final n domeniul dat, procedeul folosit n rezolvarea sarcinii,
diversitatea modal a sarcinilor accesibile rezolvrii.
Cu ct cele dou laturi ale performan[ei iau valori mai ridicate, cu att aptitudinea este mai bine
structurat, i invers. De aici rezult c orice aptitudine pune n eviden[ un aspect absolut i unul
relativ. Primul rezid n ceea ce un subiect luat separat reuete s fac ntr-o sarcin sau situa[ie
dat (de exemplu, la un test de matematic sau de literatur): dac rezultatul este nul, se conchide
absen[a aptitudinii pentru categoria respectiv de sarcini; dac rezultatul este pozitiv, se conchide
prezen[a aptitudinii considerate. Aspectul relativ ne indic faptul ct de mult i ct de bine realizeaz
un subiect ntr-o activitate (sau sarcin particular) n raport cu al[ii i ce pozi[ie ocup el ntr-o
clasificare valoric.
Pe de alt parte, termenul de aptitudine l putem folosi ntr-o accep[iune lrgit i ntr-una
restrns.
n sens larg, el exprim poten[ialul adaptativ general al individului uman, pe baza cruia el
reuete s fac fa[ mai mult sau mai pu[in bine multitudinii situa[iilor i solicitrilor externe i s-i
satisfac strile de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma c aptitudinea este o
component inalienabil a oricrei structuri normale de personalitate. De altfel, aceasta [ine de logica
intern a dezvoltrii oricrui organism animal, care reclam un minimum de diferen[ieri i specializri
func[ionale, pentru asigurarea supravie[uirii n condi[iile variabile ale mediului i atingerea finalit[ii
proprii i a celei de specie.
n sens restrns, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului i el desemneaz un
asemenea poten[ial instrumental-adaptativ care permite celui ce-l posed realizarea, ntr-unul sau n
mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performan[e superioare mediei comune.
Cazul obiectiv n care se valideaz o aptitudine l constituie formele fundamentale de activitate ale
omului: jocul, nv[area i munca, n cele dou variante ale sale fizic i intelectual, n unitatea
celor dou verigi executiv i creatoare. Aceasta nseamn c i pentru evaluarea veridic a
aptitudinilor, metoda cea mai eficient este analiza produselor activit[ii. Testele zise de aptitudini nu
ne ofer dect ,fragmente mai mult sau mai pu[in relevante i reprezentative din complexa structur
a aptitudinii reale.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibil la un proces psihic particular,
oricare ar fi acesta percep[ie, memorie, gndire, imagina[ie, aa cum se afirm n unele lucrri
(,Orice nsuire sau proces psihic privit sub unghiul eficien[ei devine aptitudine, de exemplu:
memoria, spiritul de observa[ie etc.) (Radu .a., 1991, p. 332).
n sprijinul punctului nostru de vedere aducem cazul subiectului cu memorie fenomenal, descris
de A.R. Luria (1953), care, n pofida extraordinarei performan[e n memorarea i reproducerea
oricrui gen de material, n-a reuit s-i aproprie i s-i integreze structura nici uneia din profesiile
(activit[ile) la care a aspirat limbi strine, muzic, matematic, medicin , fiind nevoit, pn la
urm, s rmn un simplu actor de circ.
O interpretare necorelat cu o activitate specific a termenului de aptitudine o gsim i n
Dictionaire de psychologie al lui H. Piron (1973), unde aptitudinea este ,substratul constitu[ional al
unei capacit[i, preexistent acesteia (...). Singur, capacitatea poate face obiectul evalurii,
aptitudinea fiind o virtualitate (p. 32).
Aptitudinea, fie c este vorba de cea luat n accep[iunea lrgit, fie de cea luat n accep[iunea
restrns, se diferen[iaz i se individualizeaz n concordan[ cu structura obiectiv a sarcinilor
(solicitrilor) i scopurilor care compun o activitate integral. De aceea, ea reprezint o matrice
intern care se ,muleaz pe o form de activitate i care, la rndul ei, genereaz o activitate (cum
este cazul aptitudinilor de crea[ie). ar cum activitatea solicit personalitatea ca tot sub raport
instrumental, performan[ial i aptitudinea, care st la baza desfurrii i finalizrii ei, trebuie s
includ toate acele componente care concur direct sau indirect la ob[inerea performan[elor
specifice.
Astfel, noi legm termenul de aptitudine de o structur complex, multidimensional, n care se
articuleaz i se integreaz diverse entit[i psihice, motorii i fizico-constitu[ionale, dup o schem i
formul n acelai timp comun mai multor indivizi i diferit de la un individ la altul: categorial, o
aceeai aptitudine este proprie mai multor indivizi (ex., aptitudinea pentru tehnic), dar ea prezint
diferen[e mai mult sau mai pu[in semnificative de la o persoan la alta, n ceea ce privete, pe de o
parte, nivelul de dezvoltare al componentelor de baz, iar pe de alt parte, modul de interac[iune i
articulare a lor.
Schema structural a unei aptitudini cuprinde, n principiu, urmtoarele verigi: a) veriga
informa[ional, n[eleas ca ansamblu organizat de reprezentri, cunotin[e, idei, n[elegeri i
interpretri despre domeniul obiectiv al activit[ii; b) veriga procesual-operatorie, ca sistem nchegat
de operatori i condi[ii logice care se aplic elementelor informa[ionale pentru realizarea modelului
intern (mental) al produsului ce se propune a fi ob[inut; c) veriga executiv, care include ac[iuni i
procedee mentale i motorii de punere n aplicare i de finalizare a ,proiectului (modelului); d) veriga
dinamogen i de autontrire, reprezentat de motiva[ie i afectivitate; e) veriga de reglare, n care
delimitm dou secven[e: una de selectare i orientare valoric, n cadrul creia rolul principal revine
sistemului atitudinal, i alta de coordonare, optimizare i perfec[ionare, reprezentat de func[ia
evaluativ-critic a contiin[ei i de voin[, care d msura capacit[ii de mobilizare i perpetuare a
efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificult[ilor i eecurilor (,Geniul este 90% transpira[ie i
numai 10% inspira[ie, spunea Edison).
Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei n cadrul aceleai
activit[i i la acelai individ s capete un caracter nalt variabil, att n func[ie de natura sarcinilor i
situa[iilor, ct i de vrst, produsele realizate nesitundu-se toate la acelai nivel valoric i neavnd
aceeai frecven[ pe toat coordonata timpului.
Dac lum via[a omului n ansamblul ei, putem constata c aptitudinea are o istorie, pune n
eviden[ o traiectorie evolutiv, pe care o putem rezuma n trei stadii: de structurare i maturizare, de
optimum func[ional i de regresie.
Luate n accep[iunea restrns, aptitudinile au, n general, o apari[ie precoce. Viteza lor de
dezvoltare nu este identic la to[i indivizii. Accelerat la unii, ea se poate opri brusc la un nivel
inferior, n vreme ce la al[ii, evolu[ia, lent la nceput, continu timp mai ndelungat, atingnd un nivel
superior. Evolu[ia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exist vrste critice, cnd apari[ia unor noi
nevoi, a unor tendin[e, se acompaniaz cu trecerea n stare latent sau cu regresia temporar a
aptitudinilor manifestate anterior. Ritmul dezvoltrii depinde de condi[ii multiple: biologice, geografice,
sociale. Copiii din mediul urban au un ritm mai rapid al dezvoltrii psihice generale dect cei din
mediul rural; copiii din zona meridional sunt ceva mai precoce dect cei din zona nordic. Pe durata
maturit[ii, aptitudinea rmne la un nivel relativ constant, dac nu intervin anumite condi[ii patologice
care pot s duc la o devia[ie brusc i la o modificare profund a personalit[ii, aa cum se ntmpl
n demen[a precoce, de pild. ncepnd, ns, cu o anumit vrst (dup 70 de ani), i face apari[ia
diminuarea acuit[ii senzoriale, slbirea memoriei, cu reducerea capacit[ii de achizi[ie, slbirea
capacit[ii de concentrare, scderea mobilit[ii i flexibilit[ii structurilor intelectuale, tocirea curiozit[ii
i a interesului pentru ceea ce se ntmpl n jur etc.
Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor vrstei, ea fiind influen[at n mod esen[ial
i de mprejurrile externe, de mediu. La mul[i indivizi aptitudinile se pot pierde, dac nu beneficiaz
de condi[iile favorabile necesare structurrii i manifestrii lor.
Mari psihologi, precum Cattell i Terman, au insistat, n mod special, n lucrrile lor asupra
necesit[ii de protejare a talentelor. Astfel, ei au gsit o corela[ie pozitiv nalt semnificativ ntre
caracterul favorabil al condi[iilor de mediu (educa[ie, stimulare, pre[uire, valorificare) i procentajul
cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior.
4aportul 1nn$scut-do>3ndit 1n structura aptitudinilor
Problema privind natura i determinismul aptitudinilor a fost i continu nc s fie puternic
controversat.
n psihologia clasic, abordarea ei s-a fcut de pe pozi[ii unilateralabsolutizante, delimitndu-se
dou orientri diametral opuse ineist i genetist. Ambele i au originea n filosofie: prima n
filosofia idealistra[ionalist, care afirma caracterul nnscut i imanent al ideilor i principiilor (Platon,
Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, n filosofia empirist-pozitivist (senzualismul lui J. Locke,
materialismul francez al sec. XV, cu faimosul principiu tabula rasa).
n plan tiin[ific, orientarea ineist se sprijin pe teoria eredit[ii elaborat, n secolul XX, de
Morgan i Mendell, iar cea genetist, pe teoria evolu[ionist a lui Darwin.
Astfel, n materie de aptitudini, inneismul absolutizeaz rolul eredit[ii, mediului fiindu-i recunoscut
cel mult doar rolul de factor activator-declanator. ntr-o form rspicat, aceast idee este afirmat i
sus[inut de savantul englez Fr. Galton, n celebra sa lucrare Hereditary Genius (1914). Galton
afirm c individul se nate cu un poten[ial aptitudinal mai srac sau mai bogat, mai prolific sau mai
steril, care rmne n structura i esen[a sa neschimbat, mediul neadugnd nimic semnificativ la el.
Astfel, o aptitudine ori exist ca dat ereditar, i atunci ea se manifest, se afirm orict de
nefavorabile i vitrege ar fi condi[iile externe, ori nu exist i atunci nu are de unde i cum s se
manifeste, orict de prielnice ar fi condi[iile externe. Geniul este integral nnscut i nicicum fcut.
n sus[inerea ideilor sale, Galton se sprijin pe datele oferite de analiza comparativ a arborilor
genealogici din care au provenit unele mari personalit[i creatoare n domeniile matematicii, tehnicii,
literaturii, muzicii. Dei, n sine, veridice, faptele invocate au totui un caracter fragmentar, ele
referindu-se doar la cazurile reuite, cele nereuite nefiind luate n calcul. De aceea, cel pu[in sub
aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate att de general.
Oricum, trebuie s spunem c ineismul i-a gsit numeroi partizani, n cadrul aa-numitei
psihologii a facult[ilor, iar n prezent, n cadrul psihobiologiei, unde se ncearc s se demonstreze
determinarea direct a aptitudinilor de ctre gene specifice.
Genetismul, fidel principiului tabula rasa, procedeaz la absolutizarea rolului mediului extern,
reducnd la zero valoarea fondului ereditar. Se admite ideea c de la natur to[i oamenii sunt egali
sau la fel, diferen[ierile ntre ei n structura vie[ii psihice fiind introduse de factorii mediului extern,
ndeosebi de cei ai mediului sociocultural i economic. Aptitudinea este considerat un produs
exclusiv al mediului, care determin i controleaz integral procesul nv[rii i dezvoltrii.
Printr-un program educa[ional adecvat, pe baza unui exerci[iu sistematic i ndelungat, la orice
individ se poate forma orice aptitudine. Ca i ineismul, genetismul a fost mbr[iat pe scar larg n
psihologia secolului XX, mai cu seam n asocia[ionismul de factur behaviorist i n psihologia de
sorginte materialist-dialectic, maximal ideologizat i politizat.
Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientri sunt la fel de eronate, nici una nici
cealalt neputnd oferi o explica[ie satisfctoare a aptitudinilor.
O asemenea explica[ie nu poate fi gsit dect de pe pozi[iile principiului interac[iunii, care reclam
admiterea determinismului complex al aptitudinilor ereditate mediu.
n lumina acestui principiu, aptitudinea, aa cum am definit-o noi, nu poate fi nicicum nnscut,
dar nici ,introdus ca atare din afar de ctre mediu. Ea se constituie n ontogenez pe baza
interac[iunii complexe, contradictorii dintre ,fondul ereditar i mediu (acesta din urm considerat n
cele dou forme generice intrauterin i extrauterin).
,Fondul ereditar este constituit dintr-un ansamblu eterogen diferit de la un individ la altul de
predispozi[ii, tendin[e evolutive, nsuiri i stri de natur bioconstitu[ional, fiziologic, senzorial i
cerebral. Nivelul de exprimare i de articulare a acestora determin un anumit ,profil intern de
stare, care-i va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare i integrare a tuturor influen[elor
mediului extern. Prin natura lor substan[ialcalitativ i prin semnifica[ia pe care o dobndesc,
influen[ele mediului introduc, la rndul lor, modificri i transformri n valorile i n raporturile dintre
elementele ,profilului intern de stare i creeaz noi ,entit[i (modele informa[ionale ale obiectelor i
fenomenelor externe, triri emo[ionale, motive, conexiuni instrumentale ntre stimuli i rspunsuri
etc.). Ca urmare, ,profilul ini[ial de stare se transform succesiv, ducnd la diferen[ierea,
individualizarea i consolidarea structurilor aptitudinale.
Raportul ereditate/mediu nu are un caracter liniar i invariant, ci prezint un tablou dinamic
complex, n care, n diferite momente de timp, se modific ponderile i greutatea specific a efectelor
celor doi factori; ntr-un anumit moment i ntr-o anumit situa[ie, preponderent se poate dovedi rolul
eredit[ii, iar n alt moment i n alt situa[ie, dominant poate deveni rolul mediului.
Esen[ial este raportul de compensare reciproc dintre cei doi factori. Pot fi identificate urmtoarele
variante rela[ionale:
a. Fond ereditar superior i mediu nalt favorabil (cazul ideal, asigur nivelul cel mai nalt de
dezvoltare a aptitudinilor);
b. Fond ereditar superior i mediu neprielnic, nefavorabil (ereditatea poate compensa ,deficitul de
mediu; doar n mod excep[ional se poate atinge un nivel nalt de dezvoltare a aptitudinilor);
c. Fond ereditar mediocru i mediu nalt favorabil (compensare pozitiv din partea mediului;
aptitudinea poate atinge un nivel de dezvoltare superior mediei);
d. Fond ereditar mediocru i mediu neprielnic (compensare pozitiv din partea eredit[ii; dezvoltarea
aptitudinii rmne sub nivelul mediu);
e. Fond ereditar slab i mediu nalt favorabil (compensare pozitiv din partea mediului; dezvoltarea
aptitudinii deasupra nivelului fondului ereditar);
f. Fond ereditar slab i mediu neprielnic (conjugarea efectului negativ al ambilor factori nivelul cel
mai sczut de dezvoltare a aptitudinilor).
n structura general a unei aptitudini, putem delimita din punct de vedere genetic, trei tipuri de
componente: a) componente care [in preponderent de ereditate; b) componente care [in
preponderent de mediu i c) componente care [in preponderent de interac[iunea ereditate i mediu.
(Preponderent nu nseamn nici absolut, nici pur, astfel c mpr[irea nnscut-dobndit este
relativ).
n studiul raportului ereditate/mediu apelm la metoda analizei comparative, cu neutralizarea
(relativ) cnd a unei variabile, cnd a celeilalte. Astfel, pentru eviden[ierea prezen[ei i influen[ei
factorului ereditar, trebuie s studiem subiec[i cu structur ereditar diferit, pui n aceleai condi[ii
de mediu. Apari[ia unor diferen[e semnificative n profilul aptitudinal i n nivelul de dezvoltare al
aceleiai aptitudini atest rolul important al eredit[ii. Pentru eviden[ierea prezen[ei i influen[ei
mediului, trebuie s studiem subiec[i cu structur ereditar asemntoare sau identic (fra[i, surori,
prin[i-copii, gemeni heterozigo[i, gemeni monozigo[i), pui n condi[ii de mediu semnificativ diferite.
Apari[ia unor diferen[e relevante n profilul aptitudinal i n nivelul de dezvoltare al aceleiai aptitudini
atest interven[ia activ a mediului n determinismul poten[ialului aptitudinal.
Rolul mediului se demonstreaz i prin referirea la cazurile unor copii pierdu[i n jungl i
descoperi[i la vrst trzie, dup 14-16 ani (Cf. A. Anastasi, Differential Psychology, 1937). Dei
gsi[i anatomicete normali, acetia nu dispuneau de nici o aptitudine specific uman, repertoriul lor
comportamental fiind legat exclusiv de satisfacerea trebuin[elor biologice n situa[iile naturale date.
Pe baza cercetrilor efectuate pn la ora actual, se poate formula ipoteza c, n cea mai mare
parte, structura unei aptitudini integrale se datorete deopotriv eredit[ii i mediului i numai o mic
parte ac[iunii ,separate a unuia sau a altuia din cei doi factori. Aceast ipotez este valabil pentru
toate coordonatele de defini[ie ale sistemului personalit[ii.
Clasificarea aptitudinilor
Subsistemul aptitudinal al personalit[ii pune n eviden[ o organizare intern complex, el
incluznd entit[i de modalit[i psihofiziologice i psihologice diferite, cu multiple conexiuni de
ordonare, coordonare, integrare i subordonare ntre ele.
De aici, apare necesar o diferen[iere i o clasificare n interiorul subsistemului aptitudinal.
Criteriul cel mai larg acceptat n acest scop este sfera de solicitare i implicare n cadrul activit[ii. Pe
baza lui, au fost delimitate: a) aptitudinile generale i b) aptitudinile speciale.
a. 6ptitudinea general$ este socotit acea aptitudine care este solicitat i intervine n orice fel de
activitate a omului sau n rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alctuiesc
repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricrui individ, care asigur o rela[ionare i o adaptare ct
de ct satisfctoare n condi[iile variabile ale mediului. Ele pot fi mpr[ite n sensorio-motorii i
intelectuale.
Aptitudinile sensorio-motorii se leag de toate situa[iile concrete care reclam discriminarea i
identificarea obiectelor i efectuarea unor ac[iuni directe cu ele sau asupra lor, n vederea satisfacerii
unor nevoi curente. n schema lor de organizare i func[ionare se includ caracteristicile
rezolutivintegrative ale analizatorilor (pragurile sensibilit[ii, dinamica general a sensibilit[ii,
acuitatea senzorial, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informa[ional, capacitatea
de fixare-pstrare etc.) i caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (vitez/rapiditate,
for[, fine[ea i melodicitatea micrilor, tempou, ritm, precizie, complexitatea ac[iunilor etc.).
Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe func[iuni psihice, care, pe
de o parte, sunt implicate n toate formele de activitate, iar pe de alt parte, sunt proprii tuturor
oamenilor. Acestea sunt memoria, imagina[ia i inteligen[a propriu-zis.
n mod curent, n calitate de aptitudine general se ia doar inteligen[a, ei subsumndu-i-se att
memoria, ct i imagina[ia, fapt ce i-a gsit concretizarea practic n elaborarea i validarea scrilor
de inteligen[ (Binet-Simon, Terman Wechsler-Bellvue, Alexander).
Dup cum se tie, n cadrul acestor scri exist subteste distincte pentru toate principalele
func[iuni psihice mentale memorie, imagina[ie, aten[ie, ra[ionament, rezolutivitate numeric i
logico-verbal.
Scorul final, considerat indicator al nivelului de dezvoltare a inteligen[ei generale, se compune din
scorurile par[iale ob[inute la fiecare subtest.
Prin aceasta ns, no[iunea de inteligen[ devine mai greu de definit, diferi[i autori conferindu-i
con[inuturi diferite. Etimologic, termenul provine din latinescul interlegere, care nseamn n acelai
timp a discrimina (disocia) i a lega. De aici, o prim defini[ie: inteligen[a este capacitatea de a stabili
rela[ii ntre obiecte, fenomene i evenimente ct mai diverse. Cunoaterea comun ne prezint
inteligen[a drept capacitate general de adaptare la mediu, de gsire a solu[iilor optime n situa[ii noi,
inedite.
Psihologia o leag de activitatea de cunoatere sub dublul su aspect: extensional (diversitatea
modal a situa[iilor problematice abordabile i rezolvabile) i intensional (profunzimea ptrunderii i a
n[elegerii aspectelor relevante, semnificative i esen[iale ale unui obiect sau situa[ii).
ntlnim i o defini[ie relativizant, de genul: inteligen[a este ceea ce msoar testele de
inteligen[ sau ceea ce ne indic testele de inteligen[.
Multitudinea accep[iunilor i defini[iilor trebuie luat ca un indicator al complexit[ii excep[ionale a
fenomenului. Si, ntr-adevr, inteligen[a prezint un tablou eterogen, multicomponen[ial, cu
organizare heteronom strict individualizat. Astfel, chiar n cazul unor scoruri globale egale,
configura[ia difer semnificativ de la un individ la altul, ntruct scorul global se poate ob[ine prin
combinri foarte diferite ale scorurilor par[iale (pe componente). Modul diferit de combinare i
articulare a componentelor de baz determin forme diferite de manifestare a inteligen[ei.
nc n 1920, E.L.Thorndike delimita cel pu[in trei tipuri de inteligen[: inteligen[a conceptual sau
abstract, definit ca aptitudinea de a opera uor i adecvat cu materialul verbal i simbolic;
inteligen[a practic, definit ca aptitudinea de a opera cu material intuitiv, obiectual i de a ob[ine
performan[e ridicate la sarcini cu caracter situa[ional-concret; inteligen[a social, care rezid n
capacitatea individului de a se descurca n situa[iile sociale, de a se rela[iona i n[elege cu ceilal[i
semeni.
La rndul su, D. Hebb i, B. Cattell au delimitat dou forme de inteligen[ cristalizat
(inteligen[ de tip B), caracterizat prin desfurare ordonat, coerent, logic, prin consisten[ i
rigoare n argumentare) i fluid (inteligen[ de tip A), caracterizat prin desfurare liber,
imprevizibil, prin schimbare rapid a unghiului de abordare a uneia i a aceleiai probleme). Prima
permite ob[inerea unui randament bun n situa[ii structurate, bine definite; cea de a doua, dimpotriv,
se dovedete mai eficient n situa[ii problematice slab definite.
Teoria factorial, n varianta elaborat de L. Thurstone, sus[ine, de asemenea, caracterul
complex, multidimensional al inteligen[ei. Astfel, pe baza comparrii i corelrii rezultatelor la diferite
teste, s-au identificat trei categorii de factori: un factor general (G), descoperit pentru prima dat de
C.Spearman, care intervine n rezolvarea oricrui gen de sarcini (probe); mai mul[i factori de grup (6-
7), care intervin n rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe), ca, de pild, un factor numeric
(N), implicat n sarcinile de calcul, un factor verbal (V), implicat n rezolvarea sarcinilor verbale
(ordonarea cuvintelor, n[elegerea propozi[iilor etc.), un factor imaginativ (), solicitat n rezolvarea
sarcinilor de transformare i combinare, un factor mecanic (W), implicat n dezvluirea i n[elegerea
raporturilor func[ionale dintre elementele unui ,agregat (construc[ii etc.), i un numr i mai mare de
factori specifici (S), care intervin n rezolvarea unor sarcini individuale din cadrul unei clase. Aceti
din urm factori coreleaz mai puternic cu diferitele aptitudini speciale i, ca atare, ei, de obicei, se
exclud din structura inteligen[ei n[eleas ca aptitudine general.
Din teoria factorial re[inem, aadar, existen[a a dou forme de inteligen[: o inteligen[ general,
care se eviden[iaz cu ajutorul probelor puternic saturate n factorul G i o inteligen[ particular (n
mai multe modus-uri de fiin[are), care se dezvluie cu ajutorul probelor saturate ntr-unul din factorii
de grup.
n practic, s-a impus determinarea inteligen[ei generale. n acest scop, se recurge la trei unit[i
de msur: quotientul intelectual (Q..), centila i scara n abateri-etalon (ultimele dou fiind aplicabile
i n evaluarea altor aptitudini, respectiv, a celor speciale). Q.. este un indicator ce se ob[ine prin
raportarea scorurilor ob[inute la testul de inteligen[ care dau aa-numita vrst mintal (Vm), la
vrsta cronologic (Vc): V.I.CVm / Vc ! 1(( , ambele vrste fiind exprimate n luni.
Prin defini[ie, subiectul normal mediu are un Q. = 100, vrsta lui mintal fiind egal cu vrsta
cronologic. Un Q.. > 100 indic o inteligen[ superioar mediei, ajungnd pn la categoria ,super
(,super inteligent); un Q. < 100 indic o inteligen[ inferioar mediei, putndu-se ajunge pn la
categoria ,debilitate mintal (Q. < 40).
Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect n func[ie de scorul ob[inut la testul de
inteligen[, prin raportare la un eantion de 100 subiec[i reprezentnd popula[ia de referin[.
Subiectul cu scorul cel mai mare primete centila 99, cel cu scorul mediu centila 50, iar cel cu
scorul cel mai slab centila1.
Scara n abatere-etalon tinde s fie generalizat n prezent. Pornind de la scorurile eantionului,
se calculeaz media aritmetic i abaterea standard (etalon).
Se indic locul subiectului prin distan[a sa n abaterea standard fa[ de media aritmetic. Pentru a
evita valorile negative i numerele zecimale, se convine s se atribuie mediei i abaterii-etalon o
valoare arbitrar. De pild, n Scara de inteligen[ Wechsler-Bellvue, media aritmetic este 100, iar
abaterea standard 15. Dac un subiect ob[ine nota 115, aceasta nseamn c el se situeaz pe
curba de distribu[ie la o abatere standard deasupra mediei rezultatelor.
H. Gardner (1983) a introdus no[iunea de inteligen[ multipl, identificnd nu mai pu[in de apte
forme (tipuri): inteligen[a lingvistic, inteligen[a muzical; inteligen[a logico-matematic; inteligen[a
spa[ial; inteligen[a kinestezic a corpului; inteligen[a interpersonal; inteligen[a intrapersonal. Se
poate observa c aceast clasificare depete limitele inteligen[ei ca aptitudine general, incluznd
componente care [in mai de grab de domeniul aptitudinilor speciale.
n fine, R.Sternberg (1985) dezvolt teoria triarhic a inteligen[ei. Autorul respectiv sus[ine c
exist trei aspecte distincte ale inteligen[ei i c fiecare se combin cu celelalte dou pentru a
produce ceea ce numim comportament inteligent. Fiecrui aspect i corespunde o subteorie.
Prima este subteoria contextual, legat de contextul cultural n care se manifest
comportamentul inteligent. O decizie sau o ac[iune pot fi considerate inteligente ntr-o cultur, dar nu
i n alta. Spre deosebire de situa[ia de test, n via[a real exist ntotdeauna o motiva[ie a
comportamentului inteligent, iar ce nseamn o motiva[ie bun i ce nseamn una rea difer de la o
cultur la alta.
A doua subteorie este cea componen[ial, care exprim modul n care experien[ele noastre
anterioare afecteaz felul n care ne comportm (rolul deprinderilor, al schemelor automatizate de
procesoare a informa[iilor i de rezolvare a problemelor: asimilarea noului prin structurile elaborate
anterior). Sternberg pledeaz la acest punct pentru o abordare cognitivist a inteligen[ei, obiect
nemijlocit al analizei urmnd s fie componentele procesului de tratare a informa[iilor, care ar trebui
s fie aceleai pretutindeni. Pe lng componente, autorul citat desprinde metacomponentele, care
controleaz nivelul elementelor, determinnd alegerea, planificarea, combinarea i articularea
componentelor simple.
Cea de a treia subteorie vizeaz cele dou fa[ete ale inteligen[ei, cea legat de noutate i cea
legat de prelucrarea automatizat a informa[iei. n definirea inteligen[ei, noutatea trebuie considerat
mai important dect automatismul sau rutina. Pentru eviden[ierea nout[ii, este ns necesar o
mpr[ire neambigu a sarcinilor n familiare i nonfamiliare, care nu poate fi realizat dect printr-o
bun cunoatere a contextului cultural. Trebuie subliniat c, n pofida preten[iei de a surprinde
inteligen[a n contextul su real de manifestare, teoria triarhic este nc insuficient elaborat i
ntemeiat n plan experiemental i logic. De altminteri, nsui autorul ei recunoate c tentativa de
sintez se afl nc ntr-o faz incipient, urmnd ca cercetrile ulterioare s duc la ob[inerea unei
forme mai nchegate.
Controversat este i problema definirii inteligen[ei, ct i cea care privete natura i
determinismul ei. Astfel, n vreme ce unii autori consider c este integral nnscut, [innd doar de
ereditate, al[ii o consider dobndit sub ac[iunea direct a mediului. Rezolvarea corect nu poate fi
dect aceea care se ntemeiaz, aa cum am subliniat deja, pe principiul interac[iunii ereditate i
mediu, cu acordarea unei ponderi mai mari eredit[ii.
Discu[ii aprinse s-au purtat i n legtur cu vrsta la care structurarea inteligen[ei poate fi
considerat ncheiat. ni[ial, s-a considerat c aceasta ar fi vrsta de 14 ani (i testele de inteligen[
se concepeau pn la vrsta limitat la 14 ani). Ulterior, sub presiunea faptelor, vrsta-limit s-a
mutat mult mai ncolo 21 sau chiar 25 de ani.
Dac valoarea exact a acestei limite mai poate fi nc discutat, cert rmne constatarea c
dezvoltarea inteligen[ei are o traiectorie semnificativ mai scurt dect alte capacit[i, ndeosebi dect
unele aptitudini speciale. naintarea n vrst antreneaz cu sine n mod implacabil un proces de
deteriorare a eficien[ei structurilor inteligen[ei i o scdere a Q.. Dar nu toate componentele vor fi
afectate n aceeai msur i n acelai ritm. Cel mai devreme i n msura cea mai mare vor fi
afectate scorurile la probele perceptive, de memorie, de aten[ie i de imagina[ie, iar cel mai trziu, i
n msura cea mai mic, scorurile la testele verbale i de ra[ionament.
Dei reprezint o condi[ie esen[ial a unei adaptri i rela[ionri optime cu mediul, inteligen[a
general nu determin prin sine nsi nici nivelul reuitei colare, i nici pe cel al reuitei
profesionale. Cercetrile experimentale au stabilit c ob[inerea unor performan[e colare i
profesionale ridicate nu reclam obligatoriu existen[a unei inteligen[e superioare, fiind suficient i o
inteligen[ de nivel mediu. Aceasta nseamn c performan[a ntr-o activitate complex specific este
condi[ionat i de al[i factori: nivelul unor aptitudini speciale, motiva[ia, atitudinea, voin[a.
>. 6ptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalit[ii, care asigur ob[inerea unor
performan[e deasupra mediei n anumite sfere particulare de activitate profesional. Termenul trebuie
luat n sens relativ: o aptitudine este special n raport cu o alta mai general, al crei caz particular
este i poate fi general n raport cu alta cu sfer i mai ngust de ac[iune. Aptitudinea matematic,
de pild, este special n raport cu inteligen[a, dar general n raport cu diferite moduri ale gndirii
matematice.
Aptitudinile speciale se structureaz i se dezvolt selectiv n interac[iunea sistematic a
subiectului cu con[inuturile obiective i condi[iile diferitelor forme ale activit[ii profesionale. Ele sunt
sus[inute din interior de predispozi[ii ereditare pregnant diferen[iate i de mare intensitate, care
,dicteaz direc[ia de evolu[ie a personalit[ii, sensibilizarea n raport cu multitudinea influen[elor
mediului extern, preferen[ialitatea n procesarea i integrarea lor pentru ,uzul ulterior.
Potrivit modelului multifactorial, aptitudinile speciale se bazeaz pe ac[iunea factorilor specifici,
care se eviden[iaz n cadrul unor subsisteme strict individualizate ale personalit[ii: subsistemul
auditiv (auzul absolut, memoria structurilor muzicale), subsistemul vizual (sensibilitatea cromatic,
vivacitatea reprezentrilor, memoria formelor), subsitemul cognitiv (rezolutivitatea figural sau
simbolic, memoria verbal i numeric, combinativitatea imagerial etc.).
Clasificarea aptitudinilor speciale o facem de regul dup genul activit[ii n cadrul creia se
manifest, delimitndu-se, printre altele: aptitudini artistice (pentru literatur, pentru muzic, pentru
pictur, pentru sculptur, pentru actorie etc.); aptitudini tiin[ifice (pentru matematic, pentru fizic,
pentru astronomie, pentru biologie etc.), aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea
i ntre[inerea a tot ceea ce nseamn main); aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism,
aptitudinea pentru gimnastic, aptitudinea pentru jocul cu mingea etc.); aptitudini manageriale
(aptitudinea pentru organizare, aptitudinea pentru administra[ie, aptitudinea pentru conducere-
comand). n interiorul fiecrei clase, se eviden[iaz aptitudini cu un grad de individualizare i de
specializare i mai ridicat.
Dei aptitudinea special se leag de realizarea unor performan[e superioare mediei, ea prezint
tabloul unui continuum valoric destul de ntins, fcnd ca persoanele care o posed s se
diferen[ieze semnificativ ntre ele. Aa, de exemplu, persoanele cu aptitudini muzicale se nir pe o
scar valoric ntins ntre punctul liminal inferior, care marcheaz trecerea n ,comun, pn la
punctul valoric cel mai nalt care marcheaz geniul.
O atare distribu[ie se poate constata n toate profesiile n care sunt implicate aptitudinile speciale.
Aspectul diferen[ial trebuie considerat ntr-un dublu sens: a) ceea ce deosebete i distan[eaz,
pe curba performan[ei, un subiect care posed o aptitudine special de altul care nu posed o
asemenea aptitudine subiectul comun, i b) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date, care
face ca subiec[ii cu acelai tip de aptitudine s se deosebeasc i s se distan[eze ntre ei.
Nivelul cel mai nalt la care se poate realiza dezvoltarea i integrarea aptitudinilor speciale i a
celor generale este cel al talentului i geniului. Att talentul, ct i geniul se distan[eaz semnificativ
prin performan[ele lor de restul reprezentan[ilor domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele dou
structuri se deosebesc i ntre ele, nefiind echivalente. Astfel, n vreme ce performan[ele talentului se
ncadreaz n coordonatele valorice ale ,epocii, mbog[ind ntr-o anumit continuitate logic
tezaurul existent, performan[ele geniului creeaz o epoc nou ntr-un domeniu sau n mai multe
domenii, punnd bazele unui nou curent, unui nou stil, unui nou mod de gndire etc.
Aadar, organizarea i integrarea subsistemului aptitudinal n plan individual ia aspectul unei
piramide, la baza creia se situeaz procentul relativ ridicat al persoanelor cu poten[ial aptitudinal
special deasupra mediei comune; la un etaj mai sus, se situeaz procentul semnificativ mai sczut al
persoanelor care ating nivelul talentului; la vrful piramidei, se situeaz procentul foarte mic al
persoanelor de geniu.
Imaginea de sineT rolul ei reglator 1n sistemul personalit$@ii
Omul percepe i-i formeaz un model informa[ional-cognitiv nu numai despre obiectele i
fenomenele lumii externe; el se percepe i pe sine nsui, se autoanalizeaz i se autointerpreteaz
n primul rnd ca realitate fizic, ca nf[iare exterioar, formndu-i o imagine mai mult sau mai
pu[in obiectiv i complet despre Eul fizic, asociat cu judec[ile de valoare corespunztoare
(frumos-urt, agreabil-dezagreabil, puternic-slab etc.), iar n al doilea rnd, se percepe, se
autoanalizeaz i se autointerpreteaz ca realitate psihosocial, sub aspectul posibilit[ilor,
capacit[ilor, aptitudinilor i trsturilor caracteriale, formndu-i, de asemenea, o imagine mai mult
sau mai pu[in fidel i obiectiv despre Eul su psihic, spiritual, despre statusul social, asociat i
aceasta cu judec[i de valoare (capabil-incapabil, nzestrat-nenzestrat, tolerant-intolerant, bun-ru
etc.). Astfel, imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaboreaz treptat n
cursul evolu[iei ontogenetice a individului, n paralel i n strns interac[iune cu elaborarea
contiin[ei lumii obiective, printr-un lung ir de procese i opera[ii de compara[ie, clasificare-
ierarhizare, generalizare-integrare. Cele dou componente de baz ale ei (imaginea Eului fizic i
imaginea Eului spiritual, psihic i psihosocial) nu numai c se ntregesc reciproc, dar interac[ioneaz
i se intercondi[ioneaz n mod dialectic; ele se pot afla n rela[ii de consonan[ sau de disonan[, de
coordonare, avnd acelai rang valoric n complexul vie[ii i activit[ii individului, sau de subordonare,
uneia atribuindu-i-se o valoare (un pre[ de cost) mai mare dect celeilalte.
Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfoar cumva pe lng
dinamica evolutiv a organizrii interne a personalit[ii, nici un lux complicativ inutil; dimpotriv, ea se
ntreptrunde organic i constituie o direc[ie esen[ial a deveniri personalit[ii nsi i, sub aspect
pragmatic-instrumental reprezint o cerin[ legic necesar a unei rela[ionri i coechilibrri adecvate
cu lumea extern.
n virtutea simplului fapt c omul este o fiin[ intrinsec activ, imaginea de sine se include nc
de la nceput ca factor mediator principal ntre strile interne de necesitate (motiva[ie) i situa[iile i
solicitrile externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate i
adecvare a op[iunilor, hotrrilor i ac[iunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine
(completitudine, fidelitate, obiectivitate).
Ori, comparnd indivizii ntre ei, se constat existen[a unor mari deosebiri n ceea ce privete
caracteristicile structural-func[ionale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz,
vag, este structurat mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv dect pe criterii de ordin cognitiv-
obiectiv, este rigid i refractar la influen[e externe care reclam schimbare; la cellalt pol se
situeaz persoanele la care aceast imagine este elaborat la un grad nalt de completitudine i
obiectivitate, este permanent deschis spre lume, implic operatorii compara[iei, ai revizuirii critice i
ai acceptrii eventualelor influen[e de schimbare.
ntre cele dou extreme se interpune o gam ntins de varia[ii i nuan[e, are sus[in registrul
deosebirilor interindividuale n plan comportamental.
n planul cunoaterii, formarea imaginii despre sine devine posibil datorit capacit[ii de
autoscindare pe care o posed contiin[a uman, aceea de a face propriul su suport i mecanism
obiect al investiga[iei i analizei.
Prin intermediul acestei capacit[i, individul este n acelai timp i su>iect (cel care realizeaz
procesele de prelucrare-integrare a informa[iei, i o>iect (cel ce furnizeaz informa[ii, cel ce este
supus investiga[iei cognitive).
Omul ajunge la o anumit imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii i
autocontemplrii izolate, ci i prin rela[ionare interpersonal, prin compararea succesiv cu imaginile
pe care el i le formeaz despre al[ii i cu imaginile pe care al[ii i le formeaz despre el. Tocmai prin
intermediul opiniilor i aprecierilor celorlal[i, el ncepe s se raporteze la sine ct de ct obiectiv i s
ntreprind o ac[iune sistematic de autocunoatere. ndiferent c ne convin sau nu, imaginile
celorlal[i despre noi intr necondi[ionat, chiar i prin intermediul incontientului, n componen[a
imaginii despre sine.
Din punct de vedere direc[ional sau vectorial, imaginea despre sine prezint trei fa[ete
interconectate: fa[eta ,aa cum se percepe i se apreciaz subiectul la momentul dat", fa[eta ,aa
cum ar dori subiectul s fie i s par" i fa[eta ,aa cum crede subiectul c este perceput i apreciat
de al[ii". Fiecare din aceste fa[ete ndeplinete o func[ie reglatoare specific n organizarea i
desfurarea comportamentului, introducnd medierile sale n raportul dintre solicitrile interne i cele
externe.
Prima fa[et (,aa cum se percepe i se consider individul la momentul dat") se include ca
verig mediatoare n organizarea i desfurarea comportamentului situa[ional curent, participnd
nemijlocit la formularea scopurilor i alegerea mijloacelor. Celelalte dou stau la baza proceselor
interne de automodelare i autoperfec[ionare i a reglrii rela[ionrii interpersonale.
Pe plan mai general, func[ia imaginii despre sine, n unitatea celor trei fa[ete men[ionate, rezid n
ob[inerea i men[inerea identit$@ii, creia i revine un rol esen[ial n delimitarea solicitrilor interne de
cele externe, n stabilirea att a punctelor de concordan[, ct i a celor de incompatibilitate i
opozi[ie dintre ele. De ndat ce imaginea i contiin[a de sine prind contur, individul ncepe s-i
afirme propria sa identitate n raporturile cu lumea, opunndu-se din interior oricrei uniformizri i
dizolvri n ceilal[i.
Si orict de ample i intense ar fi schimburile i transferurile reciproce de experien[ ntre indivizii
unui grup, grani[ele identit[ii lor individuale nu se anuleaz, ci, dimpotriv, se accentueaz.
A avea o identitate nseamn, n mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumit pozi[ie n contextul
social, a juca un anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are, presupunem,
un substrat biologic. Astfel, animalele de aceeai specie se constituie n diverse forma[ii (cast,
turm), n cadrul crora ,membrii" se accept pentru c se recunosc reciproc. ntruii sunt respini,
chiar dac apar[in aceleiai specii.
Referindu-se la acest aspect, K. Lorentz spune: ,n comportamentul lor fa[ de membrii propriei
comunit[i, animalele pe care le vom descrie constituie adevrate modele n ceea ce privete virtu[ile
lor sociale. Dar ele se preschimb n autentice fiare de ndat ce au de-a face cu membri ai unei
comunit[i diferite de cea proprie" (Lorentz, 1935).
Formele de via[ social ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor i prietenilor, grupul
socio-profesional de la locul de munc, grupul celor care exercit aceeai profesie, organiza[ia
profesional sau politic, clasa social, na[iunea etc. Ele reprezint tot attea forme de realizare a
schimburilor dintre individ i colectivitate i de confruntare a solicitrilor interne i a celor externe.
Se poate vorbi de existen[a a dou categorii mari de semne de identitate: transmise (nnscute)
i do>3ndite.
*emnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primete prin nsui faptul c s-a
nscut: numele, data i locul naterii, trsturile bioconstitu[ionale i fizionomice, structura
temperamental. Numele constituie una dintre cele mai importante ,surse" ale identit[ii n raporturile
cu lumea i factorul integrativ central al imaginii despre sine. El este alctuit de regul din dou
secven[e semantice distincte, una semnificnd apartenen[a la o familie prin care n imaginea despre
sine se introduc i caracteristici definitorii ale arborelui genealogic, ale antecesorilor (prin[i, bunici,
strbunici, unchi, mtui, veri etc.), servind la fundamentarea rela[iilor cu oamenii din afara familiei de
apartenen[, cealalt, numele propriu, fiind destinat, n primul rnd, diferen[ierii indivizilor n cadrul
familial. n multe limbi, numeroase nume de familie au caracter patronimic, ntruct prin nsi
structura lor denot c purttorul este ,fiul lui O" (Ceauu, 1983).
nc de la natere, copilul este investit cu identitatea de familie, care, ulterior, se dezvolt n
imaginea despre sine, prin care se preia la nivel individual ntreaga ncrctur de statut social
(ridicat sau sczut) a spi[ei.
Desigur, nu exist nici un temei pentru a presupune c odat cu numele de familie individul
primete efectiv i calit[ile sau defectele prin care antecesorii si i-au creat n timp statutul lor
profesional i social. Se tie, ns, c, n orice societate, faptele meritorii din trecut constituite n
tradi[ie, exercit un gen de presiune asupra individului, care l determin s mearg pe un fga
asemntor, s ac[ioneze dac nu la fel, cel pu[in ntr-o manier care s nvedereze aceleai virtu[i.
Unele persoane se identific att de mult cu imaginea trecutului familial, mai ales dac acesta este
prestigios, nct consider c n mod necondi[ionat i automat acest prestigiu trebuie s treac i
asupra lor, indiferent de realizrile i meritele personale. Pentru aceasta, unele premise sunt create
chiar de mecanismele sociale de evaluare i selec[ie. n anumite elemente ale lor, acestea sunt
dominate de subiectivism, arbitrariu i prejudec[i, acordndu-se o aten[ie exagerat originii familiale
i sociale a individului. Astfel, nainte de a fi fcut dovada unor competen[e i a unor merite
personale, prin simpla apartenen[ la o anumit familie, unii indivizi sunt prefera[i favorizndu-li-se
mai mult dect altora micarea pe orbita rela[iilor i ierarhiei sociale.
Data i locul naterii particularizeaz, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la
identificarea lui, respectiv, la amplasarea ntr-un anumit loc al contextului social. Data indic, evident,
vrsta, ceea ce explic de la nceput o serie de particularit[i de conduit. Locul naterii evoc
particularit[ile de mentalitate, de conduit ale popula[iei din regiunea respectiv. (Acestea capt
semnifica[ie deosebit n constituirea imaginii despre sine a individului n cazul n care popula[ia este
stabil n locul respectiv i individul i petrece n cadrul ei copilria, adolescen[a i tinere[ea
principalele perioade n care se plmdete i se consolideaz structura personalit[ii). Semnele
enumerate mai sus func[ioneaz permanent, ele nefiind condi[ionate de prezen[a fizic a individului.
Exist ns altele particularit[ile bioconstitu[ionale de ras, talie, conforma[ie, culoarea prului,
ochilor, aa numitele semne particulare etc. care ac[ioneaz numai prin prezen[a purttorului lor,
individul. Ele se fixeaz de asemenea n imaginea despre sine i influen[eaz modul de rela[ionare i
comportare a individului n diferite situa[ii i contexte. n acelai timp, ele servesc la diferen[ierea
indivizilor ntre ei la prima vedere, nainte ca acetia s se fi manifestat comportamental furniznd
att observatorilor externi, ct i individului nsui, informa[ia despre unicitate.
Aa cum am subliniat mai nainte, pe lng contiin[a comunit[ii, a asemnrii cu al[ii, fiecare
persoan posed contiin[a unicit[ii sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care
se deosebete de to[i ceilal[i. Trebuie men[ionat c semnele acestea exterioare pot deveni principale
n evaluare i autoevaluare, genernd rela[ionri i preferin[e mult prea subiective i superficiale,
pentru a asigura o eficien[ optim a activit[ilor. Aici, dimensiunea motiva[ional-afectiv are o
pondere precumpnitoare, devenind o frn n calea implicrii mai directe a proceselor cognitive de
care [ine realizarea cerin[elor fidelit[ii i obiectivit[ii n evaluare.
*emnele do>3ndite ale identit[ii furnizeaz informa[ie despre con[inutul nsui al personalit[ii,
aa cum se dezvluie el n comportament i n performan[e. Ele ncep a se releva i impune nc din
primii ani de via[ ai copilului, prin abilit[ile manifestate n dezvoltarea mersului, a limbajului, a
deprinderilor sensori-motorii, a memoriei, aten[iei i inteligen[ei. Ulterior, acestora li se adaug
performan[ele colare, rezultatele n diferite competi[ii sportive, artistice, tiin[ifice. Momentul ns cel
mai important sub aspectul dobndirii unei identit[i autentice i al verificrii obiective a imaginii
despre sine l reprezint debutul integrrii active n via[a social prin profesie. Dinamica ulterioar a
comportamentului va depinde, pe de o parte, de performan[ele efective ob[inute la locul de munc i
de aprecierea lor social, iar pe de alt parte, de ,fa[eta proiectiv" a imaginii despre sine (,cum ar
dori s fie"). Dup acest din urm aspect, oamenii pot fi mpr[i[i n dou categorii: cei care, atingnd
un anumit plafon, caut s se men[in la acel nivel, mul[umindu-se cu ce au realizat sau realizeaz
(Self-sufficiency), i cei la care rmne activ o lung perioad de timp tendin[a autodepirii,
mutnd de fiecare dat mai sus tacheta aspira[iei i expecta[iei. Forma superioar de manifestare a
identit[ii dobndite este, fr ndoial, crea[ia sus[inut de metamotiva[ie. O imagine despre sine n
care domin metamotiva[ia creeaz cele mai bune condi[ii pentru concordan[a dintre solicitrile
interne i cele externe i, totodat, baza cea mai larg de inser[ie i integrare social a individului.
Concluzionnd, putem spune c imaginea despre sine reprezint un gen de filtru prin care trec i
se compar att solicitrile interne proprii ale individului (motivele i scopurile activit[ii lui), ct i
solicitrile externe, condi[ionnd modul concret de a proceda al persoanei la fiecare mprejurare i
situa[ie particular. Ea se eviden[iaz i n modul de ierarhizare i integrare a preten[iilor, drepturilor,
pe de o parte, i a rspunderilor i obliga[iilor, pe de alt parte. Corespunztor, ea devine un factor
optimizator i protector al echilibrului i snt[ii psihice sau, dimpotriv, un factor predispozant la
dereglare i tulburare patologic.
n jurul imaginii despre sine se elaboreaz i mecanismele de aprare a Eului. Aprarea const
n modalit[i speciale de efort pentru a face fa[ stresului psihic care rezult din conflictul dintre
solicitri (interne i externe). Recurgnd la un mecanism de aprare, persoana se angajeaz n *elf-
deception n ceea ce privete natura acestor solicitri conflictuale i n felul acesta pare s se
rezolve conflictul i s se reduc stresul pricinuit de el. Autodecep[ia sau aprarea este comun
tuturor i ea capaciteaz pe majoritatea oamenilor s triasc rezonabil, fr a mai continua s
nfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele ntr-un mod mai bun. De
exemplu, o modalitate de a ne men[ine echilibrul n fa[a inevitabilit[ii mor[ii este de a nceta s ne
mai gndim sau s mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). ntlnim
persoane care, n pofida faptului c sufer de un cancer incurabil, refuz s admit c sfritul lor
este inevitabil i apropiat, fcnd proiecte i planificnd activit[i viitoare, ca i cnd ar mai avea de
trit nc o via[.
Pentru prima dat, o analiz sistematic a fenomenului de aprare mpotriva tensiunilor
psihologice nocive, bulversante a fcut-o Freud. Ulterior, problema a fost abordat i de al[i autori,
fiecare din ei ncercnd s identifice i mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendin[a de
aprare s poat fi realizat efectiv. n acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.
4eprimarea era considerat ini[ial de ctre Freud ca forma fundamental a aprrii, toate
celelalte fiind doar varia[ii ale ei. n esen[, reprimarea este procesul prin intermediul cruia
evenimentele amenin[toare generatoare de tensiune i anxietate ca i ideile i tririle asociate cu ele
sunt mpinse n afara contiin[ei subiectului, astfel nct acesta s nu-i mai dea seama de existen[a
lor. Printr-o atare autodecep[ie, persoana se protejeaz mpotriva unui pericol i a unei anxiet[i
subiective intolerabile care ar fi putut apare dac i s-ar fi permis impulsului s se manifeste. n acest
gen de aprare, persoana poate s distorsioneze mai departe realitatea amenin[toare, dezvoltnd
impulsul sau tririle i ideile legate de ea.
Astfel, o persoan poate nega c este suprat, n ciuda eviden[ei comportamentale a strii de
suprare.
Strns legat de reprimare i negare este starea reacti2$ (reaction formation). n cazul acestui
mecanism de aprare, persoana face un pas mai departe n negarea impulsului, afirmnd vehement
unul opus. Astfel, nu numai c neag sentimentul de ur fa[ de cineva, dar i declar cu putere
dragostea pentru persoana respectiv. ncidental, una din ipotezele curente n medicina
psihosomatic privind etiologia ulcerelor este legat de o asemenea forma[iune reactiv: victima
ulcerului este adesea o persoan puternic controlat, puternic ambi[ioas i perseverent, care
manifest actualmente opusul puternicelor i cronicelor impulsuri de dependen[. Atitudinile
dezvoltate n forma[iunea reactiv sunt considerate continui pentru a edifica o calitate convingtoare
i stabil a personalit[ii, n timp ce negarea este o manevr direc[ional specific asupra unui singur
eveniment.
O alt categorie de mecanisme de aprare include intelectualizarea, izolarea i anularea. n
intelectualizare, subiectul se decupleaz de con[inutul emo[ional al unei experien[e sau al unei
situa[ii i l examineaz integral din punct de vedere obiectiv, ra[ional. Aceasta este o aprare
destinat a face fa[ amenin[rilor care i au originea n mediul extern. Un exemplu edificator al unui
astfel de mecanism n func[ionare normal l gsim n experien[a studentului n medicin. Prima lui
analiz i disec[ie par[ial a unul cadavru uman este o experien[ poten[ial terifiant i o reac[ie
emo[ional la aceasta ar putea s-l descalifice n strdania ulterioar de a deveni un medic, care
nva[ s abordeze [esuturile umane, suferin[a uman i chiar moartea ntr-o manier destul de
detaat, pentru a se proteja mpotriva supra-implicrii afective ce l-ar face ineficient n exercitarea
atribu[iilor i rspunderilor medicale. Astfel, studentul trebuie s se detaeze intelectual atunci cnd
efectueaz o disec[ie sau examineaz un organism bolnav i s se comporte n plan afectiv ca i
cnd ar vedea asemenea lucruri n cr[i sau atlase.
n mecanismul defensiv al izol$rii, persoana poate separa dou activit[i mentale incompatibile
dup modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strns legat de intelectualizare,
deoarece n intelectualizare subiectul izoleaz sau separ experien[a sa emo[ional de activitatea
intelectual. n izolare, subiectul poate re[ine ambele valori incompatibile, men[inndu-le separat una
de alta, fr distress. n raporturile sale cu familia, o persoan poate fi amabil i afectuoas, n timp
ce n raporturile cu al[ii se manifest rutcios i intolerant. Cele dou pattern-uri experien[iale rmn
izolate unul de cellalt, ntocmai cum n intelectualizare percep[ia i gndirea se men[in separat de
sentimente.
ntim legat de intelectualizare i izolare este mecanismul anul$rii, n care o persoan ncearc,
prin repetarea continu a unui impuls, a unor triri sau ac[iuni, s le slbeasc i s le ia sub control.
n loc s dea uitrii experien[a perturbatoare anterioar individul poate visa la ea n mod repetat,
poate discuta despre ea sau o poate reexamina recurent. Numai reactualiznd-o i revznd-o iari
i iari i manipulnd-o ntr-un anumit mod, ntr-un efort de a o n[elege i stpni, individul simte c
se elibereaz de stresul pe care experien[a respectiv i l-a provocat.
Dac mecanismele de aprare sunt bune sau rele, aceasta este o chestiune de valori i, cum am
mai men[ionat mai sus, implic aceeai problem a judec[ii de valoare, ca orice gen de aranjament.
Dar folosirea extensiv a acestor mecanisme poate avea pentru individ consecin[e nefaste n sfera
snt[ii psihice (mintale). n virtutea acestui fapt, mul[i cercettori consider comportamentele
defensive ca patologice i orice gen de aprare a Eului dus la extrem pare s se asocieze cu un
anumit pattern de simptome psihopatologice
"0J
Nivelul blocurilor sau subsistemelor structural-func[ionale de care ne-am ocupat n cadrul acestui
capitol, dei constituie un pas esen[ial n realizarea unit[ii i integralit[ii sistemului personalit[ii, nu
reprezint punctul integrativ terminal.
Procesul de integrare pe vertical continu la un nivel i mai nalt, supraordonat, unde se produce
cu adevrat efectul de emergen[ psihologic global, care face ca toate componentele i
subsistemele particulare s se articuleze i s se subordoneze finalit[ii de ansamblu a sistemului.
Vom numi acest nivel, nivelul Eului. Termenul are un sens diferit de cel n care este utilizat n
psihanaliz. Astfel, dac n psihanaliz el semnific o instan[ particular a personalit[ii, n contextul
de fa[ el desemneaz chintesen[a ntregului proces de devenire i integrare a personalit[ii.
Eul este ceea ce diferen[iaz, individualizeaz, d consisten[ ontologic i delimitare, prin
autodeterminare i autonchidere, personalit[ii n raport cu mediul. Trsturile sale definitorii sunt
reflexivitatea (,Eu sunt Eu, nu sunt tu, nici el sau ei), adresabilitatea (,Eu m raportez la cei din jur, la
lume, ca Eu), transpozabilitatea (,Eu m compar cu al[ii i m transpun n situa[ia lor), teleonomia
(orientarea finalist, spre scopuri).
Structurarea personalit[ii la nivelul Eului se realizeaz printr-o corelare dinamic i complex,
dialectic-contradictorie, a contiin[ei despre lumea extern i a contiin[ei de sine, n tot cursul
ontogenezei. Ca nivel func[ional specific, Eul ncepe s se manifeste de-abia n jurul vrstei de trei
ani, cnd, n plan psihologic intern, se produce acea restructurare calitativ care face posibil
autoraportarea (reflexivitatea).
Pn la aceast vrst, copilul se raporteaz la sine ca la o alt persoan, vorbete despre sine la
persoana a treia: ac[iunea sau starea nu sunt ale Eului, ci ale lui Georgel sau onel (cum l cheam
pe el).
Prima manifestare a Eului va consta n trecerea copilului din ipostaza pasiv de obiect n cea
activ de subiect. Verbalizarea acestui salt prin cuvntul autorefen[ial Eu va imprima un curs cu totul
nou dezvoltrii ulterioare a personalit[ii. Aceasta se va desfura sub semnul accenturii i afirmrii
propriei identit[i, a atingerii anumitor obiective i standarde existen[iale.
Din punct de vedere structural, Eul include trei componente intercorelate i reciproc integrate: Eul
corporal (imaginea valorizant a mediului intern al organismului cenestezia, imaginea valorizat a
constitu[iei fizice morfotipului, tririle afective legate de acestea, ansamblul trebuin[elor
biofiziologice etc.), Eul psihologic (imaginea despre propria organizare psihic intern, tririle afective
legate de aceasta, motiva[ia nevoia de autorealizare, de autoperfec[ionare, voin[a de ac[iune etc.)
i Eul social (imaginea despre locul i rolul propriu n societate, sistemul valorilor sociale interiorizate
i integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, voin[a de interac[iune i
integrare social).
Gradul de elaborare a celor trei componente, ca i modul de articulare i integrare a lor, difer de
la un individ la altul, rezultnd astfel profile variate ale Eului. Astfel, s-ar putea delimita patru profile de
baz: 1) somatic (dominan[a n cadrul Eului a componentei bioconstitu[ionale, narcisismul fiind o
form particular a acestei rela[ii); 2) spiritual (dominan[a n cadrul Eului a componentei psihice, a
centrrii pe cunoatere, pe nevoia de n[elegere, pe crea[ie); 3) social (dominan[a n cadrul Eului a
componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, de prestigiu sau pe motiva[ia supraordonat a
binelui general); 4) mixt (relativ echilibrata integrare a celor trei componente ,primare).
M. Zlate (1999) a elaborat o schem de diferen[iere pentru personalitate (personalitatea real,
personalitatea autoevaluat, personalitatea ideal, personalitatea perceput, personalitatea
proiectat i personalitatea manifestat). Credem c ea se poate aplica i Eului, considerat n plan
dinamic. Astfel, putem distinge: Eul real (ansamblul atributelor structuralfunc[ionale aa cum se
prezint ele la un moment dat, neraportate la un evaluator); Eul autoevaluat (imaginea retroproiectat
a subiectului despre ,atributele Eului su); Eul ideal (tabloul atributelor Eului pe care subiectul i-ar
dori s le aib); Eul perceput (ansamblul reprezentrilor ideilor i aprecierilor pe care subiectul i le
formeaz despre Eul celorlal[i); Eul proiectat (ansamblul reprezentrilor, prerilor i aprecierilor pe
care subiectul crede c al[ii le au despre Eul su); Eul obiectivat (trsturile i particularit[ile
exprimate n comportament).
Aceste laturi interac[ioneaz i se condi[ioneaz reciproc, ceea ce face ca Eul s nu rmn o
entitate static, ci s fie o realitate nalt dinamic, individul fiind permanent preocupat de Eul su.