Curs 8 Drept Comercial 28.04.

2014
Contract de finantare de leasing
Contract de distributie de franciza
Contract de finantare de leasing
In sine, operatiunea de leasing presupune ca o persoana pe care o numim generic
finantator pune la dispozitia altei persoane, utilizator, un bun mobil sau imobil pentru a fi
folosit de utilizator in schimbul unor plati periodice si cu posibilitatea acordata de lege
utilizatorului ca la sfarsitul perioadei de leasing sa exercite anumite optiuni in legatura cu bunul
respectiv.
Elementul economic de finantare e faptul ca utilizatorul nu trebuie sa foloseasca dintr-o
data o suma mare de bani din surse proprii sau atrase pentru a achizitiona un bun de care are
nevoie. El il primeste de la finantatorul respectiv, il foloseste cat timp are nevoie si, practic,
plateste treptat costul investitiei in acest bun, pana la o anumita limita sau in totalitate.
Leasing-ul este aceasta optiune ca la sfarsitul perioadei de leasing, utilizatorul poate sa isi
exprime in mod discretionar o anumita selectie / decizie in legatura cu bunul respectiv. La
locatiune, la sfarsitul perioadei, bunul revine sub controlul deplin al proprietarului locator, iar
locatarul nu mai are nicio pretentie. Aici, utilizatorul mai poate sa faca ceva.
Ca si izvor de drept, reglementarea care guverneaza leasing-ul este OG 51/1997. A suferit
mai multe modificari, cele mai importante fiind in 2006. Aceasta OG trebuie citita si in legatura
cu legislatia fiscala.
Operatiunea de leasing presupune ca bunul respectiv sa fie achizitionat de finantator,
conform instructiunilor pe care i le da utilizatorul, pentru ca bunul, in functionalitatea lui, trebuie
sa il satisfaca pe utilizator; finantatorul este o societate care, la momentul la care utilizatorul o
abordeaza, de regula, nu are bunul respectiv in patrimoniu, dar pe baza intelegerii cu utilizatorul,
va cumpara bunul si il va pune la dispozitia acestuia. Deci operatiunea de leasing presupune si
achizitionarea bunului in vederea darii spre folosinta catre utilizator.
Contractul de leasing reglementeaza insa relatia dintre finantator si utilizator. Anumite
clauze ale sale reflecta si aceste relatii colaterale, cum ar fi cea intre finantator si vanzatorul
bunului. El are o natura profesional-comerciala, prin care finantatorul acorda altei persoane
(subiect de drept comercial sau civil, nu are importanta utilizator sau locatar) dreptul de a
folosi temporar un bun mobil sau imobil, in schimbul unei plati periodice, urmand ca la expirarea
duratei contractului utilizatorul / locatorul sa exercite una din cele 3 optiuni:
Sa inceteze definitiv contractul si sa returneze bunul
Sa prelungeasca contractul de leasing
Sa cumpere bunul respectiv
Sunt 2 mari variante de leasing:
Contractul de leasing operational se apropie cel mai mult de locatiune (CLO)
Contractul de leasing financiar care are trasaturile unei finantari (CLF)
Din punct de vedere operational-economic, exista mai multe forme ale acestei operatiuni,
care pot fi guvernate de OG 51. Avem varinata clasica, si anume aceea in care finantatorul
cumpara bunul de la un tert si il pune mai departe la dispozitia utilizatorului si a doua varianta, in
care societatea de leasing (locatorul, finantatorul) este si cea care produce bunul respectiv si il
pune la dispozitie utilizatorului, dar si situatia in care utilizatorul vinde bunul locatorului, iar
acesta, imediat, il pune la dispozitia utilizatorului locatar, cel care l-a produs si l-a vandut initial.
In aceasta ultima varianta, caracterul de finantare este cel mai pregnant.
Din punct de vedere civil, contractul de leasing se aseamana cel mai mult cu locatiunea.
Ceea ce difera este acest drept discretionar de optiune pe care utilizatorul il are la sfarsitul
perioadei. Putem spune ca dreptul comun pentru contractul de leasing il reprezinta contractul de
locatiune.
Care e diferenta intre contractul de leasing operational si contractul de leasing
financiar?
Avand in vedere inrudirea cu locatiunile, CLO este dreptul comun in materie de contracte
de leasing. Codul fiscal sustine aceasta solutie, pentru ca practic defineste LO ca orice altceva
decat LF. Pentru a stabili ce este LF, art 7(1) pct 7 din codul fiscal defineste oarecum ce este LF.
Astfel ca, daca un CL are una dintre aceste caracteristici, mai putin prima, atunci suntem in
prezenta unui LF.
Prima caracteristica e comuna ambelor forme, prin urmare nu e relevanta ca element de
diferentiere. Ea spune ca riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului dat in
leasing sunt transferate utilizatorului la data la care contractul incepe sa produca efecte. La
locatiune, proprietatea cu riscuri si beneficii ramane la locator, la proprietar, insa la leasing este
invers => deci juridic, pana la momentul exercitarii optiunii, finantatorul este proprietar, din
punctul de vedere al riscurilor, utilizatorul este cel care suporta in totalitate administrarea
bunului.
In contract de prevede expres transferul dreptului de proprietate catre utilizator la sfarsitul
perioadei de leasing. Este vorba de o exercitare anticipata a optiunii utilizatorului, chiar de la
momentul incheierii contractului, situatie in care ne apropiem pentru acest criteriu mai mult de
contractul de vanzare cu plata in rate si retinerea proprietatii. Vanzatorul care nu primeste
integral pretul la momentul vanzarii isi pastreaza calitatea de proprietar pana la momentul
achitarii.
1755 C. civ. riscul bunului, nu si beneficiul, este transferat cumparatorului de la
momentul predarii bunului. La LF, cu exercitarea optiunii la momentul incheierii contractului, nu
dobandeste proprietatea, insa dobandeste toate riscurile aferente bunului, dar si beneficiile. La
vanzare, vanzatorul pastreaza beneficiile, ori la leasing ele trec de la inceput la utilizator.
Atunci cand se exercita optiunea de cumparare a bunului, valoarea reziduala este mai
mica sau egala cu diferenta dintre durata normala de functionare a contractului raportata la durata
normala de functionare maxima. Valoarea reziduala (definita prin OG 51) = valoarea la care se
va cumpara bunul, daca se exercita optiunea achizitionarii, valoare stabilita prin contract. Practic,
acest criteriu ne spune ca daca valoarea reziduala este suficient de mica prin raportare cu
valoarea data de utilizarea bunului pe perioada contractului de leasing, atunci suntem in prezenta
unui LF; cu alte cuvinte, pe perioada contractului de LF, ai platit aproape integral bunul, iar ce
mai ramane ca sa dobandesti prprietatea bunului este, practic, nesemnificativ.
Al treilea criteriu de diferentiere: perioada de leasing, inclusiv orice prelungire a lui,
depaseste cu mai mult de 80% perioada normala de functionare maxima. Ex: valoarea normala
maxima = 5 ani, deci contractul va fi pe 4 ani, finantatorul recuparandu-si investitia, indiferent
daca utilizatorul cumpara la final bunul sau nu. El obtine o returnare periodica, lunara a sumei
investite + un profit (dobanda, castig). Cu cat recupereaza mai mult, cu atat mai mult va fi definit
ca CLF.
Ultimul criteriu este acela cand valoarea totala a ratelor de leasing (principal + castig)
este mai mare sau egala cu valoarea de intrare a bunului din contabilitatea lui pretul pe care el
l-a platit ca sa dobandeasca bunul respectiv.
CLO codul fiscal. Def.
Din punctul de vedere al caracteristicilor contractului, acesta este un contract
sinalagmatic, comutativ, consensual, cu titlu oneros, forma scrisa ad probationem. Este un
contract intuitu personae, cel putin din perspectiva persoanei utilizatorului, ca un contract de
creditare. Chiar daca tu ai proprietatea asupra bunului, nu te intereseaza sa ramai cu bunul, ci ca
utilizatorul sa se tina de contract pana la capat, deci conteaza calitatea utilizatorului din acest
punct de vedere. Are elemente si face referiri si la alte contracte, referiri la contracte de V-C, la
mandat etc.
Mai are particularitatea ca una din parti (finantatorul / locatorul) este calificat. Legea
romana cere ca aceasta sa fie o societate de leasing 2 categorii: cele care fac LF si cele care fac
LO, dar toate au ca numitor comun o cerinta minima de capital social, si anume cel putin
echivalentul a 200.000 de euro. LF este supus monitorizarii si reglementarii, in sensul ca
asemenea operatiuni pot fi incheiate numai de societati financiare nebancare, reglementate de
L.93/2009. Daca o societate cu capital de cel putin 200.000 euro, face astfel de operatiuni, acea
operatiune nu va fi reglementata de OG 51, dar nu va fi nici ilegala; contractul nu va beneficia de
facilitatile OG 51. Pe de alta parte, daca o astfel de societate face cu titlu periodic / constant
operatiuni de LF, fara autorizatie, atunci ea savarseste o infractiune, iar veniturile sunt supuse
confiscarii.
La LF vorbim de finantator utilizator, la LO vorbim de locator locatar
O particularitate este ca legea romana cere ca societatea de leasing sa fie proprietara
bunului pe care il da in folosinta. Exista o derogare in art 1(1)1, anume cand utilizatorul /
locatarul la randul lui da in leasing bunul unei alte persoane. In acest caz e posibil sa ai un
contract de leasing subsecvent, conditia fiind ca si locatarul sa fie societate de leasing, dar in
acest caz nu se mai cere conditia proprietatii bunului respectiv sublocatiune / subleasing: va
trebui insa sa obtina acordul locatorului / finantatorului initial.
Cu privire la bunurile care pot face obiectul acestui contract, legea spune ca pot fi bunuri
mobile sau imobile; anumite bunuri mobile incorporale nu pot face obiectul operatiunii: acestea
sunt drepturi de autor, de propriretate intelectuala, insa programele de calculator pot face
obiectul operatiunii. Ceea ce legea nu spune expressis verbis, dar se deduce, este ca indiferent ca
e mobil sau imobil, bunul nu trebuie sa fie consumptibil; cu alte cuvinte, el trebuie sa poata fi
restituit in natura cu identitatea lui initiala (*deci nu grane, titei, bunuri care se consuma).
Efectele: drepturi si obligatii:
Legea impune cu titlu imperativ in art. 6 un numar minim de clauze, fara sa le detalieze
ca si continut. Contractul poate sa aiba si alte clauze, cel putin acestea. Daca una dintre ele
lipseste, putem vorbi despre o nulitate relativa.
O clauza care sa imi defineasca leasing-ul ca fiind LF sau LO aceasta prevedere nu a
fost de la inceput, existand mari probleme din punct de vedere fiscal contabil. Trebuie sa
identifici partile, bunul, sa arati valoarea ratelor lunare si data, scadenta acestora, perioada de
utilizare, valoarea totala a contractului. La LF sunt si alte elemente valoarea de intrare a
bunului, valoarea avansului + alte 2 elemente de natura financiara.
Aceste clauze trebuie sa reflecte cel putin drepturi si obligatii prevazute de lege in sarcina
partilor. Art. 9 se ocupa de drepturile si obligatiile locatorului si art. 10 de cele ale utilizatorului /
locatarului.
LOCATARUL:
Avand in vedere ca el preia riscul bunului, el are obligatia sa faca predarea bunului deci
bunul acizitionat de finatatoru, dar cel care face receptia este locatarul, el va stabili modalitatea
de livrare. Il poate exploata conform contractului de leasing; are si o obligatie negativa, si anume
sa nu greveze cu nicio sarcina reala bunul fara acordul locatorului, deci nu e o interdictie
absoluta de grevare. Are obligatia de a plati la timp taxele si ratele de leasing, impozitele aferente
bunului respectiv, asigurarea. Este intotdauna in beneficiul locatorului, insa daca nu se prevede
altfel in contract, costul este suportat de locatar astfel, el trebuie sa faca operatiunile de
reparatie de orice fel. Isi asuma raspunderea pentru orice prejudicii, pierderi aduse bunului de
terti aflati sub controlul sau, inclusiv pierderi, distrugeri din cauze fortuite. Utilizatorul are
actiunile posesorii. Nu trebuie sa modifice locatia bunului, bunul in sine, trebuie sa permita
inspectia acestuia de catre finantator etc.
Din perspectiva obligatiilor finantatorului:
Odata ce a acceptat sa incheie contractul de leasing cu utilizatorul, finantatorul e obligat
sa respecte instructiunile sale privind alegerea bunului; deci trebuie sa cumpere bunul pe care il
vrea utilizatorul, cu caracteristicile acestuia. Nici macar sub pretextul bunei-credinte, daca
utilizatorul vrea sa ia bunul de la un anumit producator si finantatorul gaseste un bun identic mai
ieftin la alt producator, nu are voie sa il achizitioneze fara acordul utilizatorului => elementele
unui mandat cu privire la alegerea bunului, desi proprietarul este finantatorul. Are obligatia sa
incheie contracte de achizitie si sa transfere, odata incheiat contractul de achizitie, in baza
contractului de leasing toate drepturile legate de folosirea si exploatarea bunului respectiv.
Singurul drept care ii ramane este dreptul de dispozitie. Trebuie sa respecte dreptul de optiune al
utilizatorului si sa garanteze folosinta netulburata pe perioada contractului.
In situatia in care societatea de leasing instraineaza bunul, dobanditorul e obligat sa
respecte intocmai obligatiile pe care le-a avut cedentul sau in contractul de leasing; deci pentru
utilizator nu se schimba nimic, chiar daca s-a schimbat proprietarul bunului respectiv.
Daca sunt indeplinite aceste conditii, atunci se aplica intregului contract OG 51, respectiv
cu beneficiile pe care ea le da in special finantatorului, locatorului. Asta este pana la urma miza
aplicarii acestei ordonante, pentru ca acorda un plus de protectie proprietarului finantatorul /
locatorul.
Contractul de leasing si orice garantii create asupra bunului in favoarea finantatorului
sunt titluri executorii. In general, titlurile executorii sunt create prin incheierea in forma autentica
a actului respectiv sau obtinerea unei hotarari definitive pentru incalcarea unui contract. Daca
utilizatorul nu a platit 2 rate consecutive de leasing, nu mai mergi la instanta, mergi direct la
executor, dupa care, cu forta statului, se trece la executarea mandatului, executie pe conturi,
pentru ca finalitatea sa fie recuperarea banilor datorati.
Este derogatoriu acest contract de la dispozitiile legislatiei insolventei, de exemplu pentru
situatia in care utilizatorul este insolvent si nu plateste. Pe legea 85, trebuia sa mergi la
administrator sau lichidator si sa ii ceri acestuia sa isi exercite optiunea. Aici nu mai este nevoie,
deci daca nu a platit 2 rate consecutiv, societatea de leasing poate sa il rezilieze. Invers, daca
societatea e in insolventa si utilizatorul ii plateste ratele, bunul nu ii poate fi luat. Contractul
trebuie executat pana la sfarsitul perioadei sale.
Daca nu se platesc 2 luni / rate consecutive, atunci fiantatorul are dreptul de a rezilia (nu
e obligat), sa ceara restituirea bunului si sa i se plateasca toate sumele datorate pana la momentul
rezilierii. In acea situatie cand partea care beneficiaza de finantare (utilizatorul) nu isi plateste la
timp mai multe obligatii => clauze de accelerare a platii un fel de penalitate, astfel ca
utilizatorul e obligat sa plateasca si ratele care sunt viitoare momentului rezilierii. Ratiunea
economica e ca normala executare a platilor a fost intrerupta intempestiv de utilizator si se
creeaza un prejudiciu pentru finantator, pentru ca acesta din urma se baza pe un anumit flux
economic, deci pierde niste bani. Atunci, se poate considera un fel de clauza penala. Va fi, totusi,
supusa cenzurii instantei, daca suma e exagerata.
Cu privire la durata:
In versiunea initiala a legii minim 1 an. Dupa modificarea din 2006, aceasta perioada a
fost abrogata. Totusi, art 1(1) spune ca locatorul poate opta pentru cumpararea bunului si inainte
de sfarsitul perioadei contractuale, dar nu mai putin de 12 luni. E greu de conceput un contract
de leasing care sa fie incheiat pe o perioada mai mica de 1 an de zile.
Art 24 si 25 leasing-ul imobiliar
Aceste dispozitii nu schimba natura juridica sau elementele definitionale.
Contractul de franciza:
E un contract de distributie, iar sistemul pe care se deruleaza franciza este, practic, in
conformitate cu dreptul american.
Cu ce difera franciza fata de un contract de distributie efectiv?
Nu exista un contract de distributie reglementat ca atare. Interesul producatorului este ca
bunul sa ajunga la utilizatorul sau final. Pentru asta el poate sa faca eforturi proprii de vanzare
(cauta clienti), insa cu cat creste mai mult si cu cat bunul este mai complex, cu atat devine mai
costisitor sa investeasca si in dezvoltarea unui sistem de vanzari => apar profesionisti specializati
in intermediere oameni care iau bunul de la producator si il duc la utilizator: distribuitori.
Producatorul poate sa foloseasca in paralel ambele sisteme, deci sa aiba si o retea proprie de
vanzari.
Juridic, distribuitorul nu este un mandatar, acesta din urma fiind parte din reteaua proprie.
Distribuitorul este un cumparator ia bunul, plateste pretul, suporta riscurile bunului si vanzarii.
Franciza este un pas superior in distributie, in sensul ca la distributia clasica, odata ce
producatorul a transferat proprietatea catre distribuitor nu il mai intereseaza decat sa primeasca
pretul; la franciza exista o cooperare intre acest distribuitor (beneficiar) si producator; in acelasi
timp, beneficiarul se bazeaza pe sprijinul producatorului (francizor).
Fata de leasing, operatiunea de franciza e mai putin complexa. In principiu, este intre cele
2 parti francizor si beneficiar. Francizorul lucreaza cu cat mai multi beneficiari, deci exista un
fel de relationare intre toti beneficiarii prin intermediul francizorului, relationare care are loc in
ceea ce se numeste reteaua de franciza.
Se realizeaza un echilibru intre vanzarea propriu-zisa si distributia, in sensul ca la
vanzarea propriu-zisa producatorul controleaza pretul si conditiile de vanzare; la distributie, acest
lucru este interzis, cu alte cuvinte, distribuitorul poate sa il vanda cum vrea, inclusiv in pierdere,
odata ce si-a asumat riscutrile. Prin intermediul retelei de franciza, se implementeaza conditii
uniforme de vanzare de catre beneficiari, astfel incat clientul final, indiferent de la ce beneficiar
cumpara, are impresia ca a cumparat de la aceeasi persoana. Preturile pot sa difere, insa
experienta de vanzare e aceeasi. E o uniformizare din perspectiva clientului. Franciza permite o
recomandare a nivelurilor de preturi, dar ele nu sunt obligatorii, in sensul ca un beneficiar nu este
tinut de ele.
O particularitate e legata de clientela ea depinde de produsul sau serviciul oferit. Deci,
la sarsitul contractului, cine poate sa ridice pretentii asupra clientelei? Exista produse cu marci
foarte bine stabilitae in cunostinta clientilor, deci disparitia francizorului are un efect expres, insa
putem avea si produse care nu sunt foarte puternice => lanturile de restaurante cu marci mai
putin cunoscute, unde conteaza mai putin eforturile francizorului pentru atragerea clientelei. Cat
timp nu exista acte de concurenta neloiala, nicio parte nu poate sa ceara celeilalte despagubiri
pentru ca la sfarsitul contractului clientii s-au orietnat spre una sau cealalta parte.
Importanta cunostintelor si sprijinului e data de momentul negocierii si incheierii
contractului (faza precontractuala) pentru ca aici cel care are toate informatiile este francizorul
=> decalaj de informatii intre francizor si beneficiar. De aceea, legea il obliga pe francizor sa dea
beneficiarului toate informatiile, se aseamana cu relatia dintre comerciant si consumator. In faza
de executare a contractului, obligatiile de cooperare din partea francizorului se manifesta pe alte
planuri, insa exista in continuare, deci el trebuie sa fie activ fata de beneficiar. Din punct de
vedere juridic, niciodata nu se creeaza o relatie de dependenta intre beneficiar si francizor;
economic, financiar se creeaza insa o dependenta.