Ramas in literatura romana mai ales prin valoarea ciclului de poezii al Noptilor si prin lirica

din volumul Rondeluri, Alexandru Macedonski debuteaza ca poet printr-un volum intitulat
sugestiv Prima verba, in 1872.
In 1890 scrie poemul in proza Meka si Meka, valorificand o legenda orientala care va sta la
baza poemului Noapte de decemvrie.
Legenda aceasta este punctul de plecare al poemului Noapte de decemvrie, simbolizand
conditia omului superior, care nu poate admite nici un compromis in calea sa spre atingerea
idealului absolut. Poezia apare in volumul Flori sacre din 1912, care-l defineste pe
Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la simbolism, de la curentele
traditionale, la cele moderne. Poemul reuneste, intr-o maniera originala, romantismul cu
simbolismul, in care exista insa si elemente de factura clasicista, vizibile mai ales in structura
armonioasa, simetria poeziei si stilul elevat. Simetria poemului este definita de doua secvente
lirice care descriu spatiul poetic, universul inspiratiei, al creatiei, ce apar la inceputul si in finalul
poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului.

Poemul Noapte de decemvrie incepe prin descrierea spatiului poetic de creatie, sugerand
lipsa de inspiratie a poetului, prin utilizarea simbolurilor pustie si alba e camera moarta,
palatele sale sunt albe fantasme, in care poetul trasnit sta de soarta, absenta muzei fiind
sugestiv exprimata prin nici o scanteie in ochiu-adormit.
De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, se trece la imaginea exterioara, a campiei
pustie si alba si ea ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece
si luna-l priveste cu ochi otelit. Culoarea alb domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror
contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata
prin elemente auditive: lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla, sub viscolualbastru ea geme cumplit.
Apare inspiratia simbolizata de flacara vie care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este
de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct: Avut
si puternic emir voi sa fii, facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei.
Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va
trebui sa-si paraseasca rozul Bagdad, viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest rai dearipi de vise si rai de gradini. Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu
fericirea pamanteasca, este motivat de Macedonski printr-o serie de calitati ce ilustreaza geniul:
Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e traznet, e zeu, dar si de idealul superior
catre care aspira: Spre Meka se duce cu gandul mereu. Aspiratia emirului de a ajunge la
Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare. Intre viata dulce din rozul
Bagdad si Meka este, insa, o pustie imensa, e-o mare aprinsa de soare, pe care emirul
trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca prada pustiei cati oameni nu
cad?.

Emirul porneste la drum pe-o alba camila, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati,
negri-armasari, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste o clipa pe
verdele pisc, pentru a-si privi ultima oara orasul in roza idila. In acelasi timp cu el pleaca
spre Meka un drumet, cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit prin antiteza cu cel al
emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare: searbad
la fata, // Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube de drum prafuit/ Viclean
la privire si searbad la fata.
Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca cei doi calatori. Cersetorul pleaca pe-un drum
ce coteste, simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata: O tanara umbra,
de soare-l fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult tot mai mult. Emirul porneste sa parcurga
desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau
subterfugii (Si el nainteaza si calea e dreapta -/ E dreapta tot dreapta dar zilele curg,/
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el nainteaza dar zilele curg), in timp ce drumetul
pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii,
intrucat pe drumul ocolit o tanara umbra de soare-l fereste. Emirul indura toate vicisitudinile
unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, nici urma de ierburi, nici pomi,
nici izvoare/ Si el nainteaza sub flacari de soare. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub
semnul focului (si foc e in aer) si sub semnul sangelui (in ochi o naluca de sange).
Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a
atinge idealul, devenit naluca sublima, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia,
printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (Un chin fara margini de setearzatoare) de care este stapanit omul superior: Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu sarata naluca sublima// Si tot nu s-arata cetatea de vise// Cetatea de vise departe e inca.
Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce
sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea
superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare:
se-ntinde, nainteaza, s-aprinde, alearga, luceste, vibreaza,
curg etc.
Servitorii mor pe rand, dragi tineri, cai ageri, si mandre camile, proviziile se sfarsesc si ele,
si tot nu s-arata cetatea de vise, printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub
aeru-n flacari, sub cerul de-otel. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind
pretutindeni un rosu de sange, rosii movile, imaginea fiind apocaliptica: Oribil palpita
aceeasi culoare// Tot rosu de sange zaresc peste tot. Chinurile emirului, care sufera de foame
si de sete, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate
comunica si chiar speranta este in sufletu-i moarta.
Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care doreste sa-l atinga prin
intrarea in cetatea sfanta, chiar portile albe le poate vedea, alearga spre cetate, dar aceasta se
departeaza pe masura ce dorinta lui creste: Spre albele ziduri, alearga-alearga,// Dar Meka
incepe si dansa sa mearga. Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce
depaseste aspiratia umana, pentru ca visu-i nu este un vis omenesc, de aceea atingerea
absolutului este imposibila alba cetate ramane naluca.

Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior, care-si inchina intreaga existenta
implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacrificii si care este de
neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil
de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit
intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcende in Meka cereasca: Sunt Meka
cereasca, sunt Meka cea mare.
Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior, supus suferintei pricinuite de
incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: Murit-a emirul sub
jarul pustiei.
Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si cu cele clasice.