Sunteți pe pagina 1din 11

Amintire risipita....

(fragment 1)
pentru S....,
"As vrea sa nu mai plec niciodata!....Sa raman asa mereu,sa uit ca
mai exista dimineata, soare, succese efemere.As vrea ca cineva sa-mi
ia acum mintea,si eu,in nebunia aceea, sa ma droghez cu tine...pt
totdeauna!"..."Atunci, sa fie cum zici tu...pt totdeauna,iubire..."Erau
doua umbre in noapte,doua suflete seci de raspunsuri,pt care erau de
prisos intrebarile.O luase in brate, o sarutase, o mangaiase...Doamne,
ar fi vrut sa o ridice la cer in momentul acela, daca ar fi putut; sa le-o
daruiasca ingerilor sa i-o poarte pe aripi...Era acolo doar pt el, dupa
nopti intregi de iluzii, de amagire...N-aveau curajul niciunul sa-si
marturiseasca iubirea, dar o marturiseau ochii lor, imbratisarea atat
de calda...si o va marturisi, cu siguranta el,timpul,martorul mut si
surd al pasiunii lor!
...
Iarba deasa patrundea usor prin portiera deschisa.Odata cu ea, un
aer proaspat de primavara invaluia atmosfera.Probabil ar fi invaluito si pe ea, daca nu ar fi fost atat de pierduta, de visatoare.De mult nu
mai visase.Nici de asta nu mai era timp.Era prea puternica, prea
frumoasa, ca sa-si iroseasca momentele cu tot felul de iluzii.Uitase si
sa planga.ii era teama ca nu care cumva vreo lacrima razleata,
neoprita la timp, sa-i strice machiajul, perfect realizat pe chipul ei
tanar.Avea o finete si o gratie deosebita.Parca timpul se intorcea pt
ea, nu inainta.Ii atacase putin sufletul-o facuse mai rece...Mai rece,
dar mai frumoasa.Parca nici lanul necopt de grau nu indraznea sa-i
stea in cale.Parea ca nici n-o ating spicele de grau.Si ea,...ea cum
putea sa fie atat de nepasatoare la tot ce se intampla in jurul ei?Cum
putea sa ignore faptul ca natura o proclamase regina!
Privea de o jumatate de ora cerul.Era senin.Din cand in cand,
Dumnezeu isi mai anunta existenta aruncand o pasare
razleata.Atunci, la auzul vreunui tipat de randunea, mai
tresarea...dar zambea.Doar zambetul o facea mai calda.Stia ca

zambetul ei este vrajit-era uimitor, dar zambind cerului, i se iertau


toate pacatele...
Intoarse capul deodata...In sfarsit.Isi incepusera niste pasari lupta.Isi
aminti ca o fascina cand era copil, tipatul acesta disperat al pasarilor.
Ah..acum a vazut,s-au speriat de copiii aceia doi care alearga.Ce
frumosi sunt, Doamne.cata fericire si pofta de viata gasise in ei.Isi
indrepta grabit pasii inspre locul lor de joaca.Isi aminti ca odata, tot
intr-o zi calda, ca aceasta, un copil venise la ea in parc cu un buchet
de flori(le culesese bietul, fara sa stie, din parc-si fusese pedepsit pt
asta mai apoi de catre nenea politist)...Dar el le culesese, ca sa i le dea
ei, si sa aiba motiv sa-i spuna ca e frumoasa.Poate ii va mai spune si
acum unul dintre cei doi la fel.Zambea...Mmmmmm...de cand nu i se
mai facuse oare un asemenea compliment...Radea superb in sineai.Cat de naiv putea sa gandeasca...
Erau speriati copii acestia.Nu indrazneau sa se apropie de ea.Se uitau
ca la o actrita de film...I-a chemat ea si abia atunci eu s-au
apropiat.De mult timp asteptasera momentul acesta.Indraznira sa o
ia si de mana(cat curaj;daca ar fi adolescenti poate ar fi si sarutato...,dar nici ea nu mai era adolescenta...Inainta vertiginos spre 23 de
ani....)...o invitasera cu ei sa se joace,dar ea refuza.Hotarara atunci sa
se plimbe.Copii ii promisesera ca o vor conduce spre un loc vrajit;un
loc unde i se vor indeplini toate dorintele."Ai citit povestea aceea cu
raul acela fermecat in care, daca faci baie,uiti de tristete si vei trai
intr-o fericire eterna?"...De unde puteau ei sti ce inseamna tristetea,
Doamne?Erau niste bieti copii care abia invatasera sa sara
coarda,...fetele,..si baietii- sotronul,sau, mai mult, care abia
invatasera sa rada.dar ea...ea oare stia ce inseamna tristetea?I se ivi
din nou un zambet pe fata.Nu, nu era trista.Dar in momentul
respectiv simtea ca-i lipseste ceva;avea o dorinta nebuna sa revada pe
cineva sau ceva:locul adolescentei ei.ca sa-si aminteasca probabil ca
odata avusese si inima,si atunci era cea mai puternica din lume, pt ca
nu-i furase nimeni dragostea....si nici zambetul de pe buze parca nu-i
disparea asa de repede si usor ca acum!
"Ai citit?"...copiii continuau sa o intrebe plini de curiozitate, dar ea si
uitase de ei, uitase sa-i iubeasca, pana si pe copii;poate nu stia nici
raspunsul...insa ei n-o uitasera pe ea.Era prea frumoasa, prea buna
ca sa o uite.O priveau si o admirau cu toata fiinta lor sincera ,cu ochii
lor mari...Ei erau cei mai frumosi, nu ea.Ei care ii promisesera ca o
vor duce intr-un loc vrajit, unde-si va putea pune o dorinta care cu
siguranta i se va indeplini..."Si cum arata locul acesta, copii",
continua ea cu un zambet naiv."O sa vezi tu;ajungem acum!"Ii puse
deodata unul dintre ei mainile la ochi.Probabil ca sa sporeasca
misterul.O amuzau teribil copiii acestia.Cat de naivi puteau

fi,Doamne!incepuse sa rada,fara sa-si dea seama,lasandu-se condusa


de cei doi."Gata,priveste!"Era o biserica.Pictura plina de lumina
divina care stralucea la iconostas fu prima care o facu sa recunoasca
acest lucru.Lacrima-de data asta nu se mai putu opri.Ce mult avea
nevoie sa se roage.Dar cum ghicisera copiii acestia gandurile ei.Si ce
biserica era aceasta.O inconjura cu privirea."Era biserica
lui,Doamne!"Biserica lor."Ingenuncheaza aici,cere-i ceva Ingerasului
de acolo, de sus...il vezi?Cel care e pictat pe perete.El iti va indeplini
dorinta"."Pai ingerasii stau pe pereti, copii?,spuse ea printre
lacrimi.Zambi putin si se lumina toata biserica;iesi soarele din
nori.Era afara o vreme din aceea "nehotarata",soarele incerca sa se
joace cu oamenii,era distrat in ziua aceasta..."Nu,pai tu nu stii ca
ingerii stau in cer langa Dumnezeu?!Asta este doar o poza,ca sa-i
cunoastem si noi.";parea foarte serios cel care ii raspunse.Celalalt se
asezase de mult in genunchi.Asa ar fi trebuit sa faca si ea.Dar oare
mai stia sa se roage asa frumos cum o face odata?! Emotiile o
napadeau.Ii simtea prezenta lui peste tot."E pacat sa te duci la
biserica pt o persoana, dar ea era acum acolo pt persoana pe care o
iubea".ii venira acum in minte cuvintele astea.I le spusese si
lui.Ingenunche si se ruga asa cum isi mai amintea;se ruga pt el si pt
ea,pt ei,...ca sa se revada,macar o clipa.Doamne,cat de bine se
simtea.Plangea atat de frumos,atat de gingas>"Gata,ti-ai pus
dorinta?",o opri unul dintre ei.Nu plange,iti promit eu ca ti se va
indeplini!"Pareau atat de sinceri ochii lor mari, care o priveau
necontenit.Isi stearsa lacrimile,ii saruta pe obraji,ii mangaie cu
mainile ei subtiri, parca gata sa se franga...si le promise ca le va
spune ceva in schimbul surprizei pe care ei i-o facusera, cea mai
frumoasa poveste!
I-Sunt o persoana dependenta de iubire.Ma indragostesc de
soare,cer,oameni, natura...De exemplu, cand eram mica, iubeam
vacantele la bunici;era o nebunie:plangeam cand plecam de acolo si
ca sa merg acolo,in satul acela.Era ca un drog,care si-a mentinut
efectul pana mai tarziu...Si satul bunicilor m-a rasplatit pt iubirea
asta,si cand am crescut mi-a facut cadou iubirea pentru un baiat...din
sanul lui...
"Am pasit in biserica aceea ca si acum
;numai ca pe atunci nu stiam sa ingenunchez in fata Altarului,nici sa
sarut...icoanele...Stiam insa sa ma rog,mult mai cald si mai dulce
decat acum.Era o muzica divina" si eu ridicam ochii spre cer(atat cat
se vedea el prin vitralii),sau poate admiram sfintii de pe pereti(pozele
cu ingerasi)...sau poate incepeam sa ma indragostesc de ei toti...de
vocile acelea calde si frumoase, care se jucau cu notele, se jucau cu

splendoarea vocii lor,se jucau cu noi;jocul de-a seductia...pt ca ei


stiau,sau invatasera sa fie seducatori.Ii priveam o clipa,alte 24 de
clipe imi luam privirea de la ei.Ingenuncheam...incercam sa ma
concentrez la slujba, la rugaciune!...dar ma obseda privirea
lui...Doamne, cat imi placea sa-l privesc.Si eu,tot timpul am iubit
copiii.imi placea ca erau curati;imi placea sa-mi spal pacatele, sa ma
spovedesc sub puritatea sufletelor lor...Pe adolescenti nu-i puteam
iubi.De la ei nu am invatat decat ironie, respingere,Poate nici nu leam acordat vreodata rabdarea necesara ca sa-i inteleg, dar pur si
simplu nu-i puteam iubi.ma facusera sa plang de prea multe ori.Si
mai ales...imi jurasem cu ceva timp in urma ca nu-mi voi mai darui
niciodata sufletul unui adolescent;trebuia sa accept odata pt
totdeauna ca eu traiam intr-o lume diferita de a lor(...)"Nu,nu poate
sa-mi placa de vreunul dintre ei.Mai bine sa inchid ochii, sa impreun
mainile,...poate asa voi reusi sa ma concentrez mai bine la cele
sfinte!"imi repetam intruna lucrurile astea.Voiam sa fiu autoritara
cu sufletul meu.De-abia am reusit sa "scap" de urmele unei iubiri
care nu merita nimic...Doar ce am reusit sa-l uit pe el.Nu pot mai
mult!Nu vreau...M-am ridicat.Simteam nevoia sa fug.sa uit de
toate."De ce, Doamne?"De ce tocmai in sfantul Tau lacas trebuie sa
reinvat sa iubesc?Cand Te-am rugat atat sa uit totul?"

Amintire risipita
(fragment 2)
...caci suntem cu totii prizonieri efemeritatii timpului. Vantul bate
mereu- mai repede, mai incet- si aduce ratacire, dezgolire sufleteasca.
Cu fiecare zi simti ca te afunzi si mai mult spre necunoscut; fiecare
umbra de lumina, fiecare strop de roua ce iti uda ochii inseamna un
pas in plus, un pas nou catre marea frontiera a Universului, un pas
pe care, odata facut, nu-l mai poti sterge. Asa cum zarurile, odata
aruncate, nu mai pot fi intoarse. Trebuie sa accepti titlul de invins
sau de invingator pe care ti-l ofera soarta!
***1***
Pe cararile serpuitoare ale drumului de tara, timpul aluneca cu
repeziciune. Trecutul, cu marturiile lui, niste imagini sterse care-i
mai tulburau uneori, cu incapatanare, sufletul, amintirile, cu figura

ei angelica, de adolescenta, nu-i dadeau pace. Isi simtea trupul


vibrand, coplesit de emotii. Cu cat se apropia mai mult de vechile
locuri, de satul lor cu atatea amintiri, nerabdarea il macina. Oare ce
se intamplase cu toti si cu toate? Avusese timpul rabdare cu ei? Pe ce
coclauri nestiute ii purtase vantul? Il macinau intrebarile acestea
fara raspuns.
Pentru ca da, ii era dor. II era dor de acele timpuri, de acele locuri,
de acei oameni pe care ii parasise odata. Ii era dor de toti si de toate,
dar mai ales de ea. II era dor de privirea ei, de ochii ei in care isi
oglindise de atatea ori sufletul, de trupul ei. Ii era dor si numai de
momentele cand isi pierdea timpul contempland-o. Ar fi privit-o ore
in sir fara sa se plictiseasca, fara sa regrete ca omoara clipele. "Cat
era de frumoasa, Doamne!"Isi amintea cum ii zambea si ii placea sa i
se zambeasca.Cum o alerga printre spicele coapte ale graului, o lua
de mana, o privea...Doamne, cate amintiri..Si cum ii batea inima!
Acum, cand pasii i se razleteau prin praful vechiului drum din sat,
atat de cunoscut de el, simtea cum retraieste fiecare moment.
Intamplarile de odinioara ii reveneau in suflet cu fiecare pas parcurs.
Si peste toate, imaginea ei se oglindea vie, lucioasa si calda. Ar fi vrut
sa pacaleasca timpul. Sa faca ceva si sa mai intoarca inca o data
clepsidra. Sa o intalneasca; sa o... priveasca doar. Atat ar fi vrut.
Ridica ochii spre cer.Spera ca acolo sa gaseasca un semn; sa
primeasca un ajutor gratuit de la cineva.
***2***
Timpul virtual, plin de amintiri, se scursese si acesta parca prea
repede din sufletul lui. Desirase toate amintirile in cateva minute. Isi
schitase in minte anii adolescentei petrecuti alaturi de ea; resimtise
gustul faptelor de atunci, mirosul dulceag al verilor, totul...Aceste
putine clipe de visare il facusera sa se simta atat de bine. Asa incat,
cand in fata i se ivira, mari si albe, portile locuintei ei adolescentine
nu stia prea bine daca vis era sau ralitate. Le privi stupefiat si pentru
o clipa i se paru ca timpul nu trecuse deloc. Parca acei cinci ani nu sar fi scurs nicicand.
Intinse mainile incercand parca sa simta gustul salbatic al
aerului de altadata. Isi deschise narile ca sa-i patrunda vantul prin
ele si deodata...un puternic miros de liliac inflorit ii umezi privirea.
Da, acum isi amintea. Il innebunea mirosul florilor de liliac ce se
risipea in urma ei. Isi aminti ca atunci cand o privea pe ascuns, din
spatele gardului, se pitea sub liliacul de la poarta ei. Era mereu
inflorit. In fiecare vara, odata cu venirea ei la tara, inflorea si liliacul.
"Doua flori-una mai frumoasa ca alta!", isi spuse tanarul zambind cu

amarciune. Era inca tanar, desi timpul trecuse. Avea parca aceiasi 18
ani pe care ii avusese si atunci, cand o cunoscuse...
Plangea. Nu se credea in stare sa verse lacrimi. Nu credea ca va
deveni atat de melancolic, ca sufletul sau de barbat se va sensibiliza
atat la amintirea naiva a adolescentei...Acum, cand se afla in fata
portilor ei, nu-i venea sa creada cat de nerabdator era sa o vada. Ar fi
vrut sa-i spuna cineva: "Deschide ochii!" si el, trezit ca din vis, sa-i
reintalneasca privirea (...)
Cand se trezi din visare, isi simti degetele batandu-i aiurea la
poarta. Astepta un raspuns. Ar fi impins de porti, ar fi incercat sa le
deschida, dar se simtea slab, lipsit de putere. Si cand o voce slaba ii
suiera la ureche, intrebandu-l: "Ce este?", aproape ca lesina. Un
tremur ii invalui trupul si sufletul. Nu indraznea parca nici sa-si
largeasca ochii din visare. Ii era frica sa nu spulbere ceva, sa nu
darame vreun vis. Incerca sa ghiceasca vocea, ca pe o umbra care,
desi e tainuita in negura, ai vrea zadarnic sa o cunosti. Isi deschise
urechile bine, si, dintr-o data zambi. Zambi ca in vremurile bune,
cand ii placea sa faca asta in fata ei. Astepta sa i se raspunda la fel:
printr-un zambet...Dar nu-vocea se auzea acum grea, calita, se pare,
de desertaciunea timpului...Nu o recunostea si il macina acest lucru,
la fel cum si cuvintele, prea aspre parca, il macinau: "Pe cine cauti?"
Nu, deci nu era ea. Indrazni sa isi spuna asta, cand, deschizand
ochii, o putu zari pe femeia din fata sa. Avea o privire ascutita, prea
matura, prea umpluta de pacatele trecerii timpului. Chiar atat de
mult sa se fi schimbat ea?! Nu, nu era posibil. Ar fi recunoscut-o si lar fi recunoscut. O tresarire, o emotie- trebuia sa fi ramas macar un
astfel de semn ca urma a afectiunii ce existase candva intre ei...
"Aici locuieste domnisoara cu parfum mde liliac?", isi
dezamorti buzele. Nu stia cum de indraznise sa o numeasca asa.
Poate femeia din fata lui il credea nebun. Radea in sinea lui. Incerca
sa isi ascunda zambetul prea infantil, dar, in acelasi timp, o si privea
pe femeia din fata lui. Voia sa-i surprinda si ei reactia...Si nu
regreta...Observa surprins, cum femeia radea si ea. Un zambet
frumos, venit din inima, reusise sa-i descreteasca privirea prea grava.
"...vreau sa spun, o caut pe ea, pe domnisoara...", continua
tanarul, stapanindu-si superbul zambet ce-i aureola privirea. Inima ii
batea, trupul ii vibra...Raspunsul, desi rapid venit, i se paru
tanarului lenes, incet, lanced...
"Ah, domnisoara este departe. Destinul a indepartat-o de la
noi. Am corespondat un timp si..." Ii era dor de ea. Lacrimile calzi
care ii acoperisera obrajii dovedeau cum nu se poate mai bine asta.
Sughiturile si oftatul abia o mai lasau sa continue. Un tremur usor ii
invalui mainile batrane si trupul bland. "...uite, poza ei o port la

piept...;o sarut mereu si ma rog lui Dumnezeu sa ii fie bine...Uite, am


aici si ultima scrisoare..."
Un miros de vechi i se prelinse pe suflet tanarului. Isi daduse
seama ca, de fapt, totul, trecutul, prezentul, viitorul, erau ascunse
acolo, invelite cu grija intre doua foi galbene de hartie.
***3***
"...stiti, cateodata ma gandesc cat de repede a trecut timpul.
Vantul a batut parca prea repede in acesti ani; mi-a racit trupul si
sufletul si m-a desfrunzit si pe mine. Si m-am simtit, deodata, asa,
aruncata pe alei, la fel ca florile de liliac...Apropo, va mai amintiti de
florile de liliac? Eu una nu le voi uita nicicand. Le mai aveti? Va mai
inunda inca gradina la fel cum si mie mi-au inundat odata inima...?
Ah, cat as vrea sa le revad. De-abia astept momentul. Sa ma asteptati.
Sa va ganditi la mine mereu si, odata, pe negandite, intr-o frumoasa
zi de vara, ma voi reintoarce. Ma veti rcunoaste dupa parfumul de
liliac, pentru ca atunci cand va inflori liliacul, imi va inflori si mie
sufletul. Pentru ca voi veni acolo..., va voi revedea. Doar atat imi
doresc: sa-mi revad si adolescenta odata cu voi..."
Citea pe indelete, in timp ce pasii i se razleteau imbatati parca
de fericirea amintirilor. Nu se mai putea opri. II sorbea cuvintele,
scaldate si ele, parca, in parfumul florilor mov. Ii simtea catifelarea
mainilor, care cine stie pe ce birou isi gasisera odihna in timp ce
scrisesera aceste randuri. Si-o amintea. O vedea aievea, parca. Nu
stia incotro se indrepta. Femeii ii spusese ca se va reintoarce curand.
II ceruse scrisoare si plecase. Avea nevoie de putina intimitate. Se
voia singur: el si scrisoarea, el si ea. Si acum, acum nu se mai putea
dezlipi de ea. Buzele ii erau prinse acolo, parca, pe foaia sifonata de
hartie; ochii-impaienjeniti pe culoarea literelor, a cuvintelor, a
frazelor, care-i aminteau atat de bine de ea. Nu mai descifra nimic.
delira. Vedea doar florile de liliac si in mijlocul lor o vedea pe ea.
Totul se scalda in apa lina a movului liliac. Chair si cerneala era la
fel: mov. Trecerea timpului o intunecase (...)
Un parfum necunoscut, venit parca din apropiere il trezi.
Deschise ochii si privi larg. era ca si cum ar fi vrut sa inchida dintr-o
privire nuanta noua a peisajului ce i se asternea dinaintea-i. Privi in
juru-i si se simti, deoadata, ca facand parte dintr-o lume divina; o
lumea veche, frumoasa, insa...necunoscuta. O lume aflata, parca, la
rascrucea dinte adolescenta si tinerete, dintre trecut si prezent. Totul
inspira viata, placere, pofta de frumusete.

Ochii ii erau orbiti si inima ii batea cald. calde erau si flacarile


albe ale trecutului care inca ii mai misunau in suflet. Imprejuru-i
lumea i se intindea la picioare. Si tanarul o recunoscu ca fiind aceeasi
a adolescentei lui: curata si murdara, alba si neagra, divina si laica.
Da, acum stia. Locul acesta era acelasi de altadata: caminul
adolescentei lor. dar oare cum ajunsese el aici? Oare ce gand razletii
purtase pana aici sufletul ostenit, mintea ostenita, trupul
ostenit...Oare cine il purtase pe el pana aici. Locul in care a cunoscuto, in care a contemplat-o. Arfi vrut sa-i multumeasca cuiva pentru
asta: cerului, lui Dumnezeu, ingerilor, pentru ca i-o purtasera de
atatea ori pe aripi. Ar fi vrut sa-i multumeasca iubirii, inimii sale.
Incerca sa se roage si se simti incapabil. Degetele si buzele si le simtea
amortite, inclestae. Facu aiurea cativa pasi. Era pe cat de fericit, pe
atat de inspaimantat. Cat ar fi vrut ca si ea sa fie acum aici, alaturi
de el. Campul inverzit care se intindea alaturi, biserica mareata care
se inalta, albastrul cerului- toate ii purtau sufletul ei, parca.
Pentru o clipa paru ca o vede. Un puternic parfum de liliac ii
patrunse cu tarie in narile deschise. Il imbata. Privi in juru-i si vazu
un buchet de flori de liliac aruncat pe pamant. Era risipit in parful
aerului de vara, imbibat in tarana nemuritoare a satului. Se ridica,
fara sa vrea, si il saruta. Si avu, pe data, acea teribila idee de a
ntoarce timpul. Avu acea teribila dorinta de a-si darui totul, chiar si
sufletul, in schimbul trairii orelor de pe atunci. Se simti gol pe
dinauntru, plin de desertaciune.
Timpul continua sa curga continuu in inima lui. El fusese acela
care-i furase totul: iubirea, sentimentele, adolescenta, pe ea. Dar
acum era prea tarziu. Cimitirul alb, ingrijit, care i se intindea
inaintea-i iidemonstra ca ceva, odata ingropat, nu mai poate fi scos la
suprafata. Si iubirea lui era ingopata acolo, in pamantul negru,
acoperit cu un buchet vestejit de flori de liliac.
***4***
Umbrele inserarii il gasira alergand. Alerga cu incredere, cu
curaj, fara sa vrea pentru o clipa sa mai priveasca in urma. Florile de
liliac le pierduse undeva. Praful orb al verii le murdarise, probabil, si
pe ele ca si mintea, sufletul, trupul sau. Totul era murdar. Tarana
invelise totul in praf. Dar ce conta asta? El alerga.
Pentru o clipa crezuse ca nu mai avea nimic. Nici macar
amintiri. erau si ele facute parca vraiste in sufletul sau. Si ce-i pasa
lui asta? Ce rost aveau aluziile astea cand el era acum atat defericit.

Da, o vazuse. Umbrele noptii i-o adusesera vie, frumoasa si


plapanda. Ca o floare. Asa cum fusese odinioara. Acum chiar o va
atinge, o va lua in brate. Nimeni nu i-o va mai fura; nici timpul, nici
distantarea.
Ah, ce nerabdator era. Cu cat alerga mai repede inspre ea, cu
atat era mai emotionat. Cat de dor ii era, Doamne! Sa o ia de mana,
sa o sarute, sa-i simta catifelarea pielii, sa o priveasca. Stia el ca are
sa se intoarca, stia ca va veni o vreme cand nimic si nimeni nu-i va
mai putea desparti. Se opri pentru o vreme din alergat. Ridica ochii
spre cer si ii multumi Domnului. Imaginea ei parea ca este si
acolosus, deasupra sa, pretutindeni. Ce fericit era! Nu-i ceru nimic
cerului decat atat, sa nu adoarma prea devreme pentru ca pleoapele
inchise sa nu-i acopere si imaginea ei. Si-ar fi vrut ochii deschisi pe
vesnicie pentru a o putea privi pe veci. Si sufletul deschis vesnic
pentru a-i putea auzi glasul mereu; glasul acela risipit in culoarea
mov a randurilor din scrisoare si udat cu mirosul dulceag al florilor
de liliac.
"Ah, cat de imprevizibil este totul. Cata desertaciune poarta
timpul acesta navalnic. Cate surprize iti ofera destinul. Atatia ani,
Doamne! Atatia ani in care simti gustul noptilor albe, al amintirilor.
Atatia ani in care esti obisnuit sa crezi in vise. Ce inselator e timpul:
nici macar nu te lasa sa te incalzesti prea bine, ca si incepe sa ploua.
Simti dintr-o data cum un strop de apa iti uda buzele..., ochii,
trupul...si iti ia totul. Si te lasa gol, gol pe dinauntru-plin de
desertaciune. Ce ciudat, nu?! Mereu trebuie sa ai valiza pregatita ca
deh...nu se stie cand se aude trenul. Nu se stie cand trebuie sa pleci
asa, fara sa zici nimic...
Singurul lucru pe care il mai putem face este sa incercam sa
ne jucam uneori cu timpul. Sa-l obligam din cand in cand sa mai aiba
putina rabdae. Sa intoarcem fiele arse ale jurnalului si sa privim in
urma. Doar astfel putem construi o fericire eterna...; pentru ca
singurul mijloc de a reveda trecutul este sa plecam in cautara
timpului pierdut!"
Amintire risipita
(fragment 3)
"_S....,S....,".Cuvintele aluneacau cu disperare,cu fericire,in aerul
cald de vara.Era din nou vara si ea era din nou in vacanta la tara.Era
din nou vara si el era cu ea.Tocmai il vazuse.De data asta nu se mai
putea insela.

Cobori in graba treptele bisericii.Lacrimi calzi ii curgeau din ochi.Nu


stia daca se rugase bine.Uitase sa faca asta.Facultatea,licenta, stresul
cotidian,noptile nedormite,cafelele acelea ingrozitoare,furnicarul
Timisoarei...o facusera sa se indeparteze de Dumnezeu.Abia isi mai
facea zile sa treaca cinci minute pe la Catedrala, sa-si odihneasca
sufletul, sa se roage...Doamne, cate pierduse!Uitase si de el si de
toti.Uitase de iubirea ei...
Jurase candva ca il va iubi o viata intreaga.II promisese Lui
asta.Atunci, in acea zi de august, la manastire, la Curtea de
Arges.Atunci promisese ingerilor, Divinitatii, cerului, ca se va ruga
pentru el mereu, ca il va ocroti.O impresionase atat, in acea zi, vocea
maicutelor.Parca ar fi fost coborata din Rai. Tot timpul ii placusera
cantarile religioase.Poate o linisteau, poate il regasea pe el acolo.Isi
dorise si ea odata sa se calugareasca.Credea ca asa va putea fugi de
toata nelinistea lumii;va putea sa se ascunda de toate rautatile
oamenilor, de toata suferinta.Si-ar fi dorit un loc numai al ei.O curte
ca cea din Paradis in care sa se plimbe, printre flori, printre pasari,
sa le dea de mancare, sa le boteze...Si-ar fi dorit sa fie undeva, unde
negrul straielor ei sa lumineze sufletele celorlalti(...)
Idila din prezent...Doamne, ea nu era nimic pe langa iubirea ei
adolescentina.Tot timpul va tresari, tot timpul il va iubi...
"_S....,S....",continua sa-l strige, desi privirea ei parca il pierduse.Ar
fi dorit sa nu se fi inselat.L-ar fi vrut aproape de ea.Ca atunci, in acea
noapte divina, cand ea a fost acolo, la biserica lui;cand Sfanta lumina
a Invierii a luat-o de la el.Ca atunci, in acea noapte(h:02.00), in care
el(ei toti) le-au privit, au cantat pentru ele, tare, tot mai tare, de a
rasunat intreaga biserica.Era apogeul Liturghiei, dar parca toata
biserica se oprise din rugaciune si le privea doar pe ele.A fost atat de
frumos, Doamne..."nimeni si nimic nu-l va inlocui,nimeni si nimic nu
va inlocui acele clipe,nimeni si nimic nu-i va lua amintirile ei;inca nu
s-a inventat hotul acela atat de inteligent care sa-i fure sufletul"Ar fi
dat orice sa reintoarca timpul.Citise undeva ca ar trebui sa nu fie
singura in rugaciunea ei.Ca daca va mai exista cel putin o persoana
care in acelasi moment sa-si doreasca acelasi lucru ca si ea, atunci cu
certitudine dorinta i se va indeplini.Zambea. Era o carte de
fictiune.Nimeni nu ar fi crezut-o.Ah, ba da, copilasii aceia doi.Dar
plecasera.Nu mai era nimeni care sa-i redea optimismul...
Si-ar vinde si sufletul ca sa-l regaseasca.Isi amintise celebrele fraze
din Faust.Ii placuse la nebunie ideea. Sa-ti vinzi sufletul demonului si
apoi sa cersesti pe la portile cerului ca sa ti-l recuperezi...Zambea;
toata viata se inchinase literaturii, toata viata ii placuse sa scrie, sa se
descarce. Cand nu gasea liniste in sufletul oamenilor, o gasea in
varful penitei. Scria pentru ea, exclusiv. Nu publicase pana acum

decat cateva articole razlete, la ziar, dar filele de roman le pastrase


pentru ea. Era viata ei in ele, o viata pe care, din frica nu o impartea
si cu ceilalti. Din frica, nu din egoism(...)
-S..., S...! Doamne, cum sa faca pentru a putea ajunge la el. Coborase
de mult treptele albe ale bisericii, si acum se indrepta cu repeziciune,
incotro paruse ca se indreapta si el. Il pierduse din ochi, dar nu putea
renunta. N-avusese cum sa se indeparteze prea mult. Si, de altfel,
unde s-ar putea duce daca era doar un singur drum ce ducea intr-o
singura directie? Spre casa ei...
-S...., il vazuse...N-o sa-l mai piarda. Incepu sa planga: va fi al ei in
cateva momente, iarasi. Il atinse pe umar din graba mersului. Nu era
o fantoma; era chiar el..."Dragostea mea..."...Ii sari in brate. O
cuprinse si el, era mai mult uimit, decat fascinat. Il saruta, o saruta si
el; era acelasi sarut cald si naiv din acea seara. Timpul se intorsese si
acum statea in loc doar pentru ei. "Dragostea mea...", nu mai inceta
sa-l priveasca; el nu spunea nimic; ea plangea, il strangea in brate, ii
acoperea fata cu saruturi.
"Hai, vino cu mine, Sorin!" Il lua de mana si se intoarsera spre
biserica. Niciodata nu fusesera, parca, atat de aproape. Urcara din
nou treptele albe de marmura,pe care altadata le pasisera singuri,
acum impreuna, deschisera usa, intrara...Biserica stralucea de
lumina. Era impodobita toata...Era parca pregatita pentru o nunta.
In mijloc, masa cu vin, cozonac, cununiile, Sfanta Evanghelie...
Ingenuncheara, isi facura semnul crucii, isi stransera mainile, ca
pentru o rugaciune...:
"Azi, acum, iti jur, in fata Domnului, ca te voi iubi o viata,...
neconditionat, fara regrete, fara lacrimi, fara blesteme; te voi
binecuvanta, in toate zilele mele, iti voi purta chipul in suflet; te voi
iubi numai pe tine, mereu, chiar de-ar fi sa platesc pentru iubirea
asta!"
Il privii, il lua de mana, lacrima. De mult isi dorise sa faca asta