Sunteți pe pagina 1din 10

IZVOARELE DREPTULUI

Prin izvor de drept se nelege actul juridic cu valoare normativ n care


sunt cuprinse regulile de drept.
Esena i coninutul dreptului cunosc forme, modaliti specifice de
exprimare. Aceste modaliti sunt cunoscute n tiina dreptului snb denumirea de
izvoare ale dreptului.
Ele au evoluat pe parcursul dezvoltrii istorice a societii, sub influena
schimbrilor social-economice de la o epocla alta i chiar de la o etap la alta
ntelegerea evoluiei dreptului n decursul timpului implic cunoasterea ntre
altele a conturrii i dezvoltrii modalitilor specifice de exprimare a esenei i
coninutului su n diferite etape istorice
In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, modalitatile specifice
de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului
sau surse ale dreptului.
1. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT
Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei
notiuni: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului denumite si izvoare reale sunt
concepute ca adevarate 'dat'-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care
determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din
necesitatile practice (daca este vorba de obicei).
In continutul acestor izvoare (denumite si surse) sunt introduse elemente ce
apartin unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale
dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana,
constiinta juridica.
Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor
materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce
dau continut concret dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si
relevandu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi
sociale).
Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest
moment in mod deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta
in forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma
exterioara, poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a
normei de drept.
In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face
distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica.
In intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest
concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept
1

(izvoare relicve sau vestigii de civilizatie juridica).


Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o
multitudine de aspecte, de modalitati, prin care continutul preceptiv al normei de
drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre
oameni. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice se exprima,
determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen al surselor
(formelor) dreptului.
Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste
izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale,
izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor
nescris, spre deosebire de actul normativ care se prez 222d39c inta totdeauna sub
forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire
de lege sau jurisprudenta, care sunt surse oficiale; in acelasi timp, actul normativ
sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cand obiceiul sau
normele elaborate de organizatii nestatale sunt izvoare mediate (indirecte), ele
trebuind sa fie 'validate' de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.
S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si
cutuma sunt izvoare creatoare intrucat creaza norme noi, pe cand jurisprudenta si
doctrina, necreand norme noi, ci doar interpretand pe cele existente, nu au caracter
novator, ci doar interpretativ.
Preocuparile mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus in
lumina si alte aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. S-a
vorbit astfel despre sursele formale sau legale ale dreptului si sursele istorice sau
materiale ale sale. Aceasta impartire este considerata drept inutila si este criticata
de catre cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor doua domenii material si
formal.
2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI
Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la
concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Necesitatea
unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul si le constituie este
determmata de multitudinea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica.
Toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de izvoare acte
normative ale autoritatilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc.
Sisteme de drept calitativ asemanatoare pot sa se exprime in forme diferite, asa
cum, de altfel, un sistem de drept concret, de-a lungul existentei sale, se poate
reproduce in mai multe forme. Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale
se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, de complexitatea relatiilor sociale
pe care le exprima.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului
sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar,
doctrina, contractul normativ si actul normativ.
2

A. Obiceiul juridic (cutuma)


Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul
precede dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind
expresia unor necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate de
conservarea valorilor comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de obiceiuri
si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice.
Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii
unei practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de
multe ori, unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula
respectiva este utila si necesar a fi urmata in viata de toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul
trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor
dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele
sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l incorporeaza intr-o norma
oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei
instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica.
In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau
obisnuielnic) a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.
Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata incat oamenii socotesc ca
prin ele isi exercita un drept pozitiv. Cutuma implica o indelungata practica
sociala; de aceea se socoteste ca in continutul sau este cuprinsa o bogatie
sociologica.
Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind
evocate ca precedente. Se degaja astfel o notiune generala, alcatuita din ceea ce
este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata
prin cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate
face trimitere la acesta.
In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre
exemplu), legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca
valabilitatea, contestandu-le expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in buna
masura, cutumele anterioare). Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate opri
formarea de noi cutume, uzuri, etc. In afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise
fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli
statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a ridicat problema daca judecatorul
poate lua in considerare o regula stabila de obicei, la care insa nu face trimitere
legea (codul). In dreptul vechi, judecatorul care cunostea un obicei invocat de parte
facea aplicatiunea acestuia. Daca, insa, regula era contestata de cealalta parte,
regula trebuia dovedita. Dovada se facea prin mijloacele de proba obisnuite (proba
cu martori) sau se recurgea la ceea ce se chema 'inquisitio per turbam' (cercetare
prin multime). Se recurgea la parerea unui mare numar de oameni din regiune, cu
experienta, care deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea seama.
In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in
dreptul public (in dreptul constitutional si in dreptul international public), sub
3

forma uzantelor, obiceiul joaca inca un rol important.


In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut
decat in limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de
catre lege). Acest lucru este valabil si in dreptul comercial.
In orice caz este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept
obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor si nici
cutumei care ar abroga o lege in vigoare (consuetudo abrogatoria si desuetudo).
Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si
chiar a legilor.
Exista un domeniu pe care autorii moderni in abordeaza si prin prisma
rolului obiceiului si anume cel al exercitiului dreptului subiectiv. Dreptul subiectiv
nu poate fi exercitat decat in limite rationale, in conformitate cu obiceiurile si
moravurile sociale si potrivit scopului lor natural. Un drept exercitat in contradictie
cu asemenea cerinte inceteaza a mai fi un drept (un uz) si devine un abuz. In acest
fel, obiceiul este o coordonata de apreciere a exercitiului licit al unui drept.
B. Doctrina
Doctrina, ca izvor de drept.
Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica (ale carui rol,
structura si functii au fost prezentate anterior). In general rolul stiintei este teoreticexplicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutand, pe
legiuitor sau pe judecator, in procesul de creare si, respectiv, de aplicare a
dreptului.
In aceasta lumina, chestiunea daca si in ce masura doctrina este izvor de
drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data
intr-o opera stiintifica si solutia propusa de autor ? Este tinut legiuitorul
(parlamentul) sa se investeasca cu dezbaterea unui proiect Iegislativ (sau unor
masuri sau solutii) propuse intr-o lucrare stiintifica (tratat, monografie, curs, studiu,
etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator
legislativ ? In dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Acest lucru nu
impieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil pe care-l are teoria stiintifica in
procesul legislativ si in procesul practicii juridice. Practica legislativa si practica
dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de
judecata) n-ar putea exista si cu atat mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria
juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt totdeauna fondate
pe cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare, le
interpreteaza teoretic si le explica.
Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine, insa, doctrina ca
sursa creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect
(mediat) creator al doctrinei.
Este interesant de remarcat faptul ca in conditiile formarii de noi tipologii
juridice (este cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce intregul
4

sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina izvor de drept.


C. Practica judiciara si precedentul judiciar
Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din
totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele.
Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc
in fata lor si pronunta hotarari (sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de
tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin actiune sau prin
rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face
acest lucru interpretand si aplicand o norma juridica.
Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului
judecatoresc, pe calea contenciosului administrativ.
In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat sisteme de
control parlamentar, (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul
Constitutional in Franta), cat si sisteme de control judecatoresc (tribunale
constitutionale).
Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la
cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari
principii:
A) el se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa
stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa;
B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara
noastra, nu este, in general, legat de hotararea, intr-o cauza similara, pronuntata de
un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarari anterioare).
In aceasta lumina jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu
poate fi izvor de drept.
Totusi, in practica, se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata
ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu
valoare generala. In loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului
devine sursa creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de
cauzele analoage. In masura in care o decizie anterioara interpreteaza dreptul
existent, aceasta interpretare se impune in cauzele suficient de asemanatoare.
O atare situatie este de principiu inacceptabiIa pentru sistemul dreptului
romano-germanic si, deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului
romanesc.
Va trebui sa avem in vedere doua situatii care subliniaza importanta
precedentului si in acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Inaltei Curti de
Casatie si Justitie in cazul recursului in interesul legii, precum si de deciziile Curtii
Constitutionale.
Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala,
de contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cat
si Codul de procedura penala cuprind recursul in interesul legii.
5

Existenta acestei institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea


jurisprudentei si in scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti,
rol important revine, potrivit legii de organizare judecatoreasca si a Inaltei Curti de
Casatie si Justitie, instantei supreme.
Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii o
poate face Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului justitiei.
Aceasta sesizare este facuta atunci cand se constata ca in practica diverselor
instante judecatoresti un anumit text de lege este interpretat si aplicat in mod
diferit.
Procurorul general are dreptul sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa
se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din
partea instantelor judecatoresti.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de Sectiile Unite ale
Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti
de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate in
dosarele luate in discutie nu sunt reformate. Solutiile in aceste cazuri se pronunta
numai in interesul legii. Dezbaterea data problemelor de drept judecate este
obligatorie pentru instante.
Observam faptul ca in aceste cazuri instanta suprema are dreptul legal sa
transeze in mod suveran eventualele conflicte de interpretare si de aplicare a legii
de catre instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita interpretare.
Asemenea solutii interpretative, constante si unitare, sunt invocate uneori ca
precedente judiciare in activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionandu-se
cauzele cu care sunt investite instantele de judecata. Pentru acest motiv se
considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate inscrie in
randul izvoarelor secundare de drept, sau izvoare indirecte al dreptului.
In legatura cu dreptul Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a asigura, pe calea
deciziilor date in recursul in interesul legii, aplicarea unitara a legii de catre
instantele judecatoresti, Curtea Constitutionala a Romaniei a fost sesizata cu o
exceptie de neconstitutionalitate privind esenta acestui drept, pe motiv ca prin
aceasta se incalca Constitutia. Motivarea acestei exceptii de neconstitutonalitate
consta in aceea ca, intrucat numai legea este izvor de drept, interpretarea consta in
aceea ca, intrucat numai legea este izvor de drept, interpretarea data de Inalta Curte
de Casatie si Justitie, in Sectii Unite, ar conduce la o subordonare a vointei
judecatorului acestei instante. Pe de alta parte, se sustine ca in realitate
uniformizarea practicii judecatoresti se realizeaza prin intermediul cailor ordinare
de atac.
Prin decizia nr.528/1997, Curtea Constitutionala a respins exceptia de
neconstitutionalitate ridicata, statuand ca 'principiul supunerii judecatorului numai
fata de lege, potrivit art.123 alin.(2) din Constitutie, nu are si nici nu poate sa aiba
semnificatia aplicarii diferite si chiar contradictorii a uneia si aceleiasi dispozitii
legale, in functie exclusiv de subiectivitatea interpretarii unor judecatori diferiti'.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusa si de principiul
6

constitutional al egalitatii cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice, deci,


inclusiv al autoritatilor judecatoresti.
In ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, se impun cateva precizari
legate de pozitia si semnificatia acestei institutii in statul de drept. Pozitia Curtii
Constitutionale este fixata in sistemul etatic prin Titlul V al Constitutiei Romaniei.
Potrivit Constitutiei, Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:
a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua
Camere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului,
a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si,
din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei;
b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri
internationale, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui
numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;
c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;
d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si
ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial;
exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului;
e) solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre
autoritatile publice, la cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii
celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei
si confirma rezultatele sufragiului;
g) constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea
functiei de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si
Guvernului;
h) da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a
Presedintelui Romaniei;
i) vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea
referendumului si confirma rezultatele acestuia;
j) verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative de
catre cetateni;
k) hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui
partid politic;
l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.
Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru
viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, partea 1.
Curtea este o autoritate autonoma, ea nu face parte din puterea legiuitoare,
executiva sau judecatoreasca si nu se subordoneaza nici unei alte autoritati.
In ordinea de idei care ne intereseaza, deciziile Curtii in cazul exceptiei de
7

neconstitutionalitate prezinta caracteristici ale precedentului judiciar. Exceptia de


neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica in fata unei instante
de judecata, unde partile isi apara sau isi valorifica un interes legitim. In aceste
cazuri, Curtea se pronunta in drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile,
dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei, continuand procesul in fata instantelor
ordinare.
Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte 'erga omnes',
nu numai 'inter partes litigantes'. Fiind obligatorii 'erga omnes', deciziile Curtii
sunt evocate ca precedente, intrucat un text de lege odata declarat neconstitutional,
pe temeiul ridicarii unei exceptii intr-un proces, nu mai poate face obiectul unei
exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie (a se
vedea considerentele cuprinse, in acest sens, in decizia nr.19/1997, publicata in
M.Of. nr.119/1997 si in decizia nr.44/1997, publicata in M.Or. nr.53/1997).
Este recunoscut faptul ca nu numai tribunalele aplica dreptul, ci si organele
administrative. In acest sens, practica administrativa formeaza si ea un corp de
solutii ce se degaja in procesul aplicarii legii. Bogat in continut sociologic, actul
administrativ este si el rezultatul unui proces de interpretare si aplicare la cazuri
concrete a legii.
D. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si
obligatii pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vanzator si cumparator,
pentru locator si pentru locatar etc.). Art. 942 Cod civil defineste contractul ca un
acord intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un
raport juridic. In aceasta acceptiune, contractul nu poate fi izvor de drept.
Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile
unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au in vedere
reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte
normative si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.
In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in
materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se
creaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte (tratate) intre statele care
doresc sa compuna federatia.
In ramura dreptului muncii si securitatii sociale contractul normativ este
izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad
conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si
pe baza carora sunt incheiate apoi contracte individuale de munca.
In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub forma
tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intodeauna expresia
consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de
drepturi si obligatii pentru statele semnatare. In dreptul international contemporan,
tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state,
de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, in sprijinul respectarii
suveranitatii si independentei acestora.
8

E. Actul normativ
Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept).
Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor
dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in sistemul izvoarelor
de drept se explica atat prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile
de continut si de forma ale acestui izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare.
Atunci cand se utilizeaza formula: 'legea ca izvor de drept', trebuie avut in
vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu in sensul
sau restrans (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica,
parlamentul). Intr-adevar, actul normativ cuprinde, in primul rand, legea elaborata
de parlament (inainte de toate, Constitutia), dar nu se reduce la aceasta. Exista un
sistem al actelor normative.
In sensul larg si comun al termenului, legea insemnand orice regula de
drept obligatorie cuprinde orice izvor de drept (in acest sens si obiceiul este o
lege, din moment ce este obligatoriu).
Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum).
Siguranta lor in privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea aplicarii lor
imediate le confera o incontestabila superioritate fata de obicei. Pentru acest motiv,
in progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la
dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice,
investite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative
locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a caror aplicare poate
fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.
Pozitia predominanta a actului normativ, in sistemul izvoarelor dreptului, in
sistemele de drept moderne, este determinata de necesitatea de a se asigura
securitatea si stabilitatea comertului juridic. Societatea resimte nevoia de
siguranta, de claritate si ordine in cadrul raporturilor inter-sociale, raporturi ce se
caracterizeaza printr-un grad sporit de complexitate, printr-o accelerare, fara
precedent, a cursului legaturilor pe linia productiei si schimbului de activitati.
Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai oscilante, mai putin precise
decat actul normativ. Actul normativ previne nesiguranta dreptului, incertitudinile
rezultate din schimbarile rapide ce au loc in societatea industriala moderna.
Principiul legalitatii implica o subordonare neconditionata a subiectului
raporturilor juridice fata de comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceasta
conformare sa poata deveni realitate nemijlocita in practica sociala cotidiana este
necesar ca acestea (subiectele) sa-si cunoasca drepturile si obligatiile in mod clar si
neconditionat. Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de
publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine a actului
normativ, in raport cu alte izvoare de drept.
Totodata, schimbarile rapide, dinamica transformarilor sociale specifice
societatii actuale isi pot gasi reflectarea operativa in actul normativ si nu in obicei,
care este forma conservatoare a dreptului.
9

Mai este de remarcat, de asemenea, si faptul ca actul normativ se preteaza


mult mai usor la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare (metode
informatice, stocarea informatiei, programe juridice etc.).
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari
si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si
hotarari ale organelor administrative locale.
Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc
daca avem in vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de parlament,
organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte
acte normative, elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea
reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe (organele executive), trebuie
sa se subordoneze legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor. Fata de
celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a)
legea are o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ
(celelalte acte ale organelor executive, pot avea atat caracter normativ, cat si
individual); c) legea are competenta de reglementare primara si originara (in
sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod
primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacand
altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in legi).
In cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fundamentale,
legile constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si
functionare a ordinii intr-un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui stat
sta la baza acestuia, in sensul ca in constitutie este concretizata valoarea absoluta
dreptatea si isi gasesc consacrarea majoritatea principiilor fundametale politicojuridice.
Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea cu
temei), de importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala), constitutia
unei natiuni inseamna si o stare de spirit ea este o adevarata cutie de rezonanta a
spiritualitatii nationale.

10