Sunteți pe pagina 1din 10

Românii sunt un popor european din familia popoarelor indo-europene, vorbitor al limbii

române, o limbă neo-latină din familia limbilor indo-europene. Poporul român astfel definit
s-a format în urma etnogenezei românești, în spațiul carpato-danubiano-pontic. Este
acceptată ideea că românii s-au format atât la nord cât și la sud de Dunăre. În accepțiune
mai largă, termenul român se referă și la cetățenii români de alte naționalități decât cea
română.

Cuprins

[ascunde]

• 1 Denumirea

• 2 Origini

• 3 Răspândire

• 4 Românii moldoveni de peste hotare

• 5 Vezi și

• 6 Referințe și note

• 7 Legături externe

• 8 Bibliografie

• 8.1 Bibliografie suplimentară

Denumirea[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Etimologia termenilor român și România.

În istorie, până în secolul al XIX-lea românii au deținut endonimul de rumâni (termen


istoric învechit) și exonimul de vlahi, olahi sau valahi (care în limbile popoarelor
înconjurătoare însemna români: în Bulgaria, precum și în unele regiuni din Serbia (Timoc),
Grecia,[39] Macedonia și Cehia,[40] exonimul acesta este utilizat încă astăzi). Refuzul
multor istorici străini de a folosi substantivul « Români » sau adjectivul « române » pentru
a desemna populațiile sau statele românești anterior anului 1859, este din punct de
vedere istoric neîntemeiat, deoarece « Români » este atestat încă din secolul al XVI-
lea[41], și deoarece adjectivele « Germane » sau « Italiene » sunt folosite curent de
aceiași istorici pentru a denumi statele și populațiile din Imperiul Germanic sau
din Italia dinaintea apariției statelor unitare german și italian în 1871.
Denumirea de „români” pentru vorbitorii limbii române, este timpuriu atestată atât
în Transilvania, în Țara Românească, Dobrogea, cât și
în Moldova dintre Carpați, Nistru și Mare, nu numai de cronicari moldoveni precum Miron
Costin[42], Ion Neculce sau Grigore Ureche, ci deasemenea
de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului
Scaun, au călătorit în aceste ținuturi[43].
Origini[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Originile românilor.

La sfârșitul secolului al VI-lea limba română și poporul român erau, în linii mari, formate
astfel că venirea slavilor din Nord-Europa la sud de Dunăre nu a făcut decât să nuanțeze
oarecum caracteristicile limbii române, prin contactul lor cu autohtonii români din spațiul
carpato-dunărean. Ca urmare, limba română este o limbă neolatină. După cucerirea
romană din 106 în Dacia (dar și înainte de această dată în Moesia) a luat naștere o
populație daco-romană (respectiv traco-romană), care a fost mai târziu influențată de
popoarele slave în epoca migrațiilor, dar nu atât de mult încât să adopte limba slavă ca
limbă de circulație.

O parte din slavii, care s-au stabilit după secolul al VI-lea în spațiul lingvistic românesc
(îndeosebi în cazul teritoriilor nord-dunărene, dar nu numai) au fost asimilați de populația
românească carpato-dunăreană, abia ieșită din etnogeneză. Un exemplu edificator:
Toponimul Șchei (de la Brașov) provine tocmai de la denumirea dată de
protoromâni slavilor: șchiau „slav” (din Lat. sclavus „slav”[44]). Însă cea mai mare parte a
acestor slavi a continuat migrația către sud; aceștia au trecut Dunărea și i-au împins pe
protoromânii de acolo spre Sud, în munți. În acest fel, venirea slavilor i-a despărțit pe
aceștia de străbunii vorbitorilor dialectelor românești nordice (daco-romane). Dialectul
daco-român este vorbit astăzi preponderent la nord de Dunăre, dar și în unele areale sud-
dunărene precum Timoc sau Dobrogea. Dialectele sudice sunt aromâna și meglenoromâna,
ambele vorbite în arealul central-sudic al peninsulei Balcanice, iar cel vestic
este istroromâna vorbită în Istria).
Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a
popoarelor și limbilor neolatine, similară formării altor popoare latine, cu diferența că peste
un element autohton (de exemplu galii în Franța, celtiberii în Spania) venirea romanilor a
fost urmată și de un al treilea ingredient care în cazul popoarelor latine occidentale a fost
de origine germanică (francii în Franța, vizigoții în Spania), pe când la poporul român, acest
al treilea element asimilat l-au constituit slavii, dar abia după secolul al VI-lea (d.Hr).

Etnogeneza românilor transilvăneni este (înainte de Regatul lui Burebista) însă substanțial
diferită, în aceste ținuturi atât primele forme de stăpânire cât și primele urme arheologice
care atestă existența unei civilizații cu fundament etnic și cultural sunt de origine celtică,
în acest sens nu putem afirma că elementul etnogenetic primordial a fost cel dacic, deși
este cert ca în momentul venirii celților ținutul Transilvaniei trebuie să fi fost locuit. Un
argument în acest sens este și conflictul ulterior din secolul I î.Hr. dintre dacii carpato-
dunăreni și celții panonici în timpul regelui dac Burebista. Este însă evident că gradul de
asimilare a culturii celtice a fost atât de înalt încât numeroasele elemente arheologice de
pe teritoriul Transilvaniei postceltice sunt complet diferite de cele dacice din regiunile
extracarpatice și întru totul atribuibile culturii La Tène (aparținând celților). Astfel
elementul celtic este cel mai notabil factor primordial în cadrul etnogenezei românilor
transilvăneni.

Succesiv, odată cu cucerirea romană s-a adăugat elementul latin. Notabil este de
asemenea faptul că după retragerea aureliană pe teritoriul Transilvaniei a fost și o capitală
a regatului gepizilor (populație de origine germanică) panonici care au stăpânit o parte
din Transilvania pentru mai bine de 200 de ani și au lăsat multiple dovezi arheologice ale
unei statornice civilizații germanice, mai importante fiind cele două necropole nobile de la
Apahida. Având în vedere acest ultim factor, este evident că în cazul românilor
transilvăneni cel de-al treilea element etnogenetic este vechi-germanic, ca și în cazul
majorității popoarelor neolatine.

Dacii, care probabil atinseseră un anumit grad de romanizare înainte de cucerirea traiană,
au dăinuit sub stăpânirea romană și s-au integrat în viața economică și socială a noii
provincii, alcătuind totodată suportul influenței pe care imperiul a exercitat-o în timp
asupra teritoriilor din afara Daciei romane. Elementele romane cu rol primordial în
romanizarea dacilor au fost, în principal, soldații și coloniștii. Cei mai mulți dintre ei au
rămas să viețuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271), reprezentând baza
continuității procesului de romanizare.

Limbile daco-traco-ilire.

Linia Jirecek: romanizarea s-a produs la nord de aceasta.

Etnogeneza românilor.

Hartă rusă care, până la modificarea din 2014, nu admitea ca loc de etnogeneză a românilor
(vlahilor) decât o zonă restrânsă din centrul Balcanilor.

Istoriografia țărilor slave de sud nu admite ca loc de etnogeneză a românilor (vlahilor) decât o
zonă restrânsă din Ardeal.

Formațiuni politice românești, secolele IX-XIII.

În violet, românii la 1856, hartă de Chopin și Ubicini.


Harta slavilor și non-slavilor în Europa central-estică în anul 1869.

Românii din România conform recensământului din 2002.

Harta etnică a României după recensământul din 2011.

Românii („moldovenii”) din Republica Moldova, conform recensământului din 2004.


Românii din Ucraina conform recensământelor din 1989 și 2002.

Românii din Serbia conform recensământului din 2002.

Arealul românilor din Europa central-sud-estică.

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Răspândirea românilor în România conform recensământului din 2011


Răspândirea limbilor romane orientale în spațiul balcanic

Românii locuiesc în spațiul carpato-danubiano-pontic, în număr de aproximativ 26 de


milioane. Doar 19,4 de milioane locuiesc în România, restul fiind dispersați în țările
învecinate.

În Ucraina trăiesc cca. 409.000 de români (persoane declarate fie drept „români”, fie drept
„moldoveni”), mai ales în regiunile Cernăuți (181.800) și Odessa (123.000). De asemenea
trăiesc numeroși români în regiunea Transcarpatică(32.000 de români maramureșeni), dar
și moldoveni transnistreni în regiunile Nikolajev (16.673) și Kirovograd(10.694).

Alte comunități mai mici de români se găsesc în Serbia (Voivodina și Timoc; în total 74.630
conform ultimului recensământ, însă numărul lor real este estimat la 200.000-400.000),
în Bulgaria și în Ungaria.

Se estimează că peste 1 milion de emigranți români locuiesc în Statele Unite ale Americii.
Cele mai mari comunități se găsesc în Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania și New
York. În Canada locuiesc peste 300.000 de români, iar în Germania 250.000 de români și
500.000 etnici germani (sași și șvabi) născuți în România.

După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, un număr mare de români s-au
stabilit temporar în Italia și Spania. Potrivit cifrelor oficiale, în 2009 câte 1 milion de
cetățeni români locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.

O mare parte din populația evreiască a Israelului e originară din România sau
din Republica Moldova, sau sunt descendenți din emigranți evrei care provin din aceste
țări. Evreii din țările române au susținut legături cu Țara Israeltimp de secole. Evreii
religioși care aveau posibilitatea, plecau la bătrânețe ca să moară și să fie îngropați pe
tărâmurile considerate de ei ca fiind patria lor originară. Comunitățile evreilor din România
îi ajutau economic pe acești evrei, care trăiau într-o mizerabilă sărăcie în cele patru orașe
în care existau comunități evreiești de mii de ani : Ierusalim, Hebron, Tiberias și Țefat.
După Congresul sionist de la Focșani, 1881, a început o emigrație evreiască organizată
spre Israel (1.332 evrei din România numai în anul 1882). Tânărul stat român, inițial încă
vasal al Imperiului Otoman (1859-1878), nu acorda cetățenie evreilor deoarece era definit
ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții, musulmanii și evreii erau nu supuși români, ci
supuși austrieci, germani sau otomani.

După independență (1878), legile au evoluat semnificativ abia după Primul Război Mondial.
Simultan au apărut forme de antisemitism privind nu evreii „romanioți” (greci), „sefarzi”
(otomani, de origine spaniolă) sau „avdetiți” (otomani turciți, adică deveniți musulmani,
numiți „dönme” în turcește), cu toții instalați de secole în țările române și vorbind
perfect limba română[45], ci evreii „așkenazi” („nemți”) veniți foarte numeroși și recent din
Germania, Austria, Galiția, Polonia, care vorbeau yiddish[46]. Dintre aceștia din urmă, la
sfârșitul veacului al XIX-lea, un mare val de emigranți săraci au părăsit România mergând
pe jos în drumul lor spre Apus sau spre Palestina otomană, pentru dânșii „Țara Israel”[47].
Emigrația sionistă a continuat, dar nu în masă, deoarece autoritățile turcești nu permiteau
asta.
În decursul celui de al Doilea Război Mondial, un al doilea val de emigranți s-a produs, sub
auspiciile societății evreiești „Aliyah” (condusă de Șmuel Leibovici și de Eugen Meissner) în
vremea prigoanei antonesciene și imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944.
Evreii care plecau atunci trebuiau să-și lase toate bunurile și toți banii, și călătoreau în
condiții de război, unii pierind în aceste tentative (cazul navei „Struma”, torpilată
de submarinul sovietic ȘC-213 din clasa „Știuca” : toți pasagerii, peste 700, precum și
echipajul, s-au încecat în Marea Neagră, cu excepția unuia singur, David Stoliar)[48]. În
perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei iar după după 23 august
1944 încă aproximativ 120.000, dintre care mulți nu au putut intra în Palestina deoarece
până la 12 septembrie 1944 autoritățile britanice îi socoteau „cetățeni ai unei țări inamice”
și oricum se opuneau imigrării evreiești inclusiv după 12 septembrie: după multe
dificultăți, majoritatea au ajuns, în general, în Statele Uniteși Franța. Evreii basarabeni (în
majoritate evrei ruși) care supraviețuiseră holocaustului (circa 130.000) au devenit
definitiv sovietici în 1944[49].

Teritorii locuite de către vorbitori de limba româna înaintea Primului Război Mondial

Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul
comunist, când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Și aceștia au trebuit
să-și abandoneze bunurile, și au trebuit să plătească (sau să plătească Israelul pentru ei)
taxe proporționale cu nivelul de studii, care era în general ridicat[50]. Dintre cei 756.930
evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordul Transilvaniei, aproximativ
250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei și Bucovinei, și fără Basarabia), în 1956
mai rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei[51] care au continuat să
plece : în 1970 mai erau încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670 iar în 2002 doar 6.179.
Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990
ca pentru ceilalți evrei sovietici[52].
În Israel, sunt și români creștini, unii din ei călugări în mănăstiri, alții sunt muncitori români
care au venit pentru o perioadă de muncă și au rămas în Israel. Printre românii creștini
sunt și rude de evrei sau descendenți ai românilor drepți între popoarecare au primit
cetățenia israeliană.

După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, un număr mare de români s-au
stabilit temporar în Italia și Spania.

Potrivit cifrelor oficiale, în 2009 câte 1 milion de cetățeni români (așa-numiții căpșunari)
locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.
Românii moldoveni de peste hotare[modificare | modificare sursă]
Cu mici excepții în timp, conform constituției, cetățenii Republicii Moldova sunt moldoveni,
iar limba oficială în stat este limba moldovenească. Această situație este o consecință
a confruntării, în acest stat, între doctrinele „românismului” și „moldovenismului”,
confruntare care a iscat câteva neînțelegeri între autoritățile de la București și cele de
la Chișinău. „Moldovenismul” este o concepție apărută în URSS încă înainte de 1940, în
timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești din Ucraina, prin care se
încearcă și în prezent să se demonstreze, că în conștiința națională și în limba localnicilor,
identitatea românească ar fi artificială și marginală, prin reinterpretarea a posteriori a
identității locale medievale și tradiționale a voievodatului Moldovei[53], care, în realitate,
nu a fost niciodată potrivnică identității românești, ci parte a acesteia.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziția
etnicilor români din Moldova, mai ales prin stabilirea limbii române ca limbă oficială[54].
Relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României au fost la început foarte cordiale,
România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova.
Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenței mai degrabă decât cea a unirii
cu România, președintele Mircea Snegur a dezvoltat doctrina numită un popor, două state.
Această doctrină susține că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruși,
ucraineni, găgăuzi, bulgari ș. a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă moldoveni,
fie că aparțin limbii, istoriei și culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.
După alegerile din 1996, identitatea românească a populației majoritare și băștinașe a
început să fie negată din nou, articolele 12 și 13 din noua constituție ulterior adoptată,
susținând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferență dintre limba română și limba
moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat și de comunicare
interetnică [55]. După alegerile din 2001, câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica
Moldova, s-a încercat inițial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar inițiativa
a eșuat datorită opoziției; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de
comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toți
locuitorii Republicii Moldova să cunoască oricare din ele.
De atunci, relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României s-au tensionat, Vladimir
Voronin acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, președintele Voronin și
președintele Traian Băsescu și-au declarat intenția de a îmbunătăți colaborarea bilaterală.

„Moldovenismul” s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a


reveni la denumirile moldovenești inițiale ale mai multor localități rusificate fie în perioada
imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 și 1955-91)[56]. Astfel, de
exemplu, s-a renunțat la Edinița (rămasă Edineț, de la Единець), la Sturzeni (rămasă
Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau
la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул : denumire tătară de fapt, dar, ori de câteori
Imperiul Rusesc a avut de ales între o denumire moldovenească și alta, o alesese
sistematic pe cea de-a doua).
În 2006, Școala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chișinău a fost forțată să își
schimbe numele în Școala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că
modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor școli
ca Școala Ruso-Ucraineană Necui-Levițki li s-au permis să își păstreze denumirea. În semn
de protest, patru elevi de la Școala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta
pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzați de „huliganism
grav în grup"[57].
În Transnistria, situația este și mai rea. După războiul din 1992 dintre separatiști și
Republica Moldova, populația românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la
emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune. Deși în Transnistria
trăiește un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public
aproape niciodată. Școlile românești reprezintă circa 11% din numărul total de școli din
Transnistria, deși conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9%
din populație. Majoritatea acestor școli sunt forțate să folosească alfabetul chirilic rusesc și
manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai șase școli sunt autorizate să predea în limba română și să utilizeze și alfabetul latin.
Sunt însă semne că și asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise. Criza școlară din
2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă din Tiraspol încercând să închidă
cu forța două dintre aceste școli. La orfelinatul din Tighina, copiii români întorși din
vacanță au găsit orfelinatul închis de poliție. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu
forța în clădire și au stat acolo, fără apă și electricitate timp de câteva luni, până când,
datorită intervențiilor Republicii Moldova, a României cât și a OSCE, situația a fost
rezolvată.[58] Mulți părinți români au fost arestați sau concediați din cauza simpatiilor
politice sau determinării lor de a își ține copii în școli cu limba de predare româna.
Cetățenii care au exprimat vederi proromânești sau chiar promoldovenești sunt supuși
unei politici de persecuție și intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilașcu este cel mai
cunoscut și bine documentat dintre aceste cazuri[59].
În decembrie 2003, președintele moldovean Vladimir Voronin a protestat împotriva politicii
României, speculând că aceasta se recomandă ca avocat al Republicii Moldova în relațiile
sale externe și cerând neimplicarea guvernului român în problemele interne și
internaționale ale Moldovei. În același timp, un număr de ziare moldovenești speculează că
in realitate numărul de românofoni declarați la recensământul din 2004 din Republica
Moldova ar întrece cu mult numărul de așa-ziși „vorbitori ai limbii moldovenești”.

Se poate deasemenea aminti crâncena luptă dusă prin tastaturi și ecrane de


„moldoveniști” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune
în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română. Tentativa a eșuat, nu pentru
că administratorii Wikipediei au luat poziție pentru „români” împotriva „moldoveniștilor”, ci
din motive tehnice și practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns,
pentru orice subiect, la existența a două articole diferite în aceiași limbă (din aceleași
motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau
neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau unei versiuni austriece
diferită de cea germană).

Deși în ultimul timp, au apărut semne de progres în problema identitară între Republica
Moldova și România de când Vladimir Voronin nu mai este președinte (2009), practic
situația românilor basarabeni este că, atâta vreme cât nu va fi modificată Constituția
republicii Moldova, ei sunt considerați „minoritate națională” în propria lor patrie dacă se
declară „Români”, singura cale de a evita această clasificare fiind să se declare
„Moldoveni”, în timp ce ucrainenii și rușii se pot declara nestingherit ce sunt, fară ca nicio
lege să-i constrângă să se afirme „diferiți” de semenii lor din Ucraina și Rusia și să se
declare „moldoruteni” sau „moldomuscali”.