Extrem

Este momentul! Sunt legat in o gramada de bretele ce imi asigura o

cadere fara pericol...in fata mea vad intreaga lume: ocean, munti, campii,
oras. Aerul este parca imbacsit de o ceata ce cu greu o strapunzi cu privirea.
Toate trec pe dedesubtul meu cu o viteza imensa. Ma trezeste insa la
realitate zgomotul facut de avionul ce zboara cu repeziciune spre locatie.
Pulsul incepe sa bata mai usor. Respiratia cu greu o fac asa cum este necesar
si normal. Sangele in vene curge mai incet, facand ca mainile sa-mi fie
transpirate si reci. O palma ca semn de incurajare o simt pe spate
clatinandu-ma si simtindu-ma atat de slab.. "Nu sunt in stare sa fac asta!",
imi spun in gand analizand starea in care ma aflu acum. Gandindu-ma din
nou la lumea de sub mine, la bretelele ce-mi sunt legate strans in jurul
corpului, inima incepe sa bata cu repeziciune. Asistentii medicali imi
analizeaza pulsul si fiecare mimica a fetei. Le-am spus sa ma lase in pace.
"Nu pot face asta!", din nou imi rasuna in cap. Pilotul a ridicat 5 degete.
Insemnand ca trebuie sa ma asez pe pozitia de salt. M-am ridicat incet si
greu din cauza echipamentului si m-am proptit direct la usa avionului ce era
deschisa. Ma tineam strans de doua bare de metal ce se aflau langa mine.
Echipa de filmare se pregateste si ea. "Gata! Nu mai pot da inapoi nimic!",
un gand incurajator incepe sa apara. Mai sunt cateva minute, poate secunde,
pana voi face pasul decisiv.
"Hei! Lasa bretelele!.. Azi folosim parasutele!", spune un coleg ce face
saltul asta pentru a saptea oara. "Fara bretele?", nu mi se pare sigur. Daca se
intampla ceva cu parasuta ? Daca nu se deschide cand eu trag siguranta ?
Ce se intampla ? Nu stiu. Mi-am desfacut bretelele, bineinteles incurcanduma printre ele si mi-am pus echipamentul cu parasuta. Deja am trecut de
locul in care ar fi trebuit sa sar.. l-am depasit cu vreun kilometru. Fara sa mai
apuc sa-mi mai analizez starea, primesc o branca si ma trezesc cazand in gol
si simtind aerul intrandu-mi pana in varful degetelor de la picioare.
CU DOUA SAPTAMANI INAINTE..
- Antrenamentele de azi au fost epuizante. Nu stiu cat mai pot
suporta.
De fapt, puteam sa suport mult mai mult. Insa nu vroiam sa realizez
asta. Frica din interiorul meu nu imi dadea pace nicicum.
- Tu ai intrat singur in asta. Nu poti renunta acum cand mai sunt doar
cateva zile.
De fapt puteam. Si inca cum. Mi-ar fi fost atat de usor sa spun
<<Gata! Nu mai pot.>>, insa tot ceva din interiorul meu, si nu frica,
ceva ca..mandrie, orgoliu, nu ma lasa s-o fac.
- Nu fa prostia! Va trece repede.
Sofia este foarte optimista de felul ei. In general pentru ea nimic nu
poate sa mearga prost. Chiar si cand lucrurile iau o serioasa si urata

intorsatura, pentru ea, totul merge ca pe roate. Insa un lucru nu vrea

sa si-l mai aminteasca: saritura din 2000 de pe Estate Building, cand
au cedat bretelele, chiar aproape de mijlocul distantei parcurse. A fost
un moment dificil pentru ea. Insa a trecut cu brio. Nimeni nu mai
vorbeste cu ea despre acel an, sau in general despre sariturile esuate
ale fiecaruia.
Noi suntem in grup vreo 12; zece baieti si doua fete. De multe ori se
fac glume pe seama fetelor, insa ele se dovedesc a fi la fel de
puternice ca si noi.
Nu e usor sa faci ce facem noi. Nu e usor deloc. Fac asta inca de la 17
ani cand am plecat de acasa. Mama mi-a spus ca nu vrea sa ma mai
vada vreodata daca aleg aceasta cale in viata. Dar m-a mai vazut. Mai
trec o data pe luna pe acasa sa-mi vad fratele mai mic. Pentru el sunt
un fel de idol. Imi spune mereu ca vrea si el sa faca ce fac eu, iar eu ii
spun ca trebuie sa gaseasca in el taria si puterea necesare.
Ultima oara cand am fost acasa, mi-am dat seama ca mama nu mai
este cum era odata. Probabil plecarea mea de acasa si moartea tatului
au afectat-o atat de tare incat a luat-o pe cai gresite. Mi se pare ca se
drogheaza. Nu sunt sigur.
Insa au trecut ani de cand am plecat si de cand am invatat sa-mi
croiesc singur drumul prin viata. E la fel cum te cuprinde adrenalina
cand sari de pe o stanca, sau cand plonjezi in apa de pe trambulina. E
la fel, dar totusi diferit.
Imi dau seama ca antrenamentele din ultimele saptamani mi-au ocupat
cam tot timpul, si am sarit peste vizita mea de acasa. Nu mai stiu
nimic de fratele meu. Dupa ce trec de aceasta incercare o sa ma duc la
el.
Sa traiesc acum alaturi de Sofia e simplu. E ceea ce imi place. O
iubesc. Se aseamana atat de mult cu mine. Are aceeasi personalitate
puternica. Trece peste obstacolele vietii cu usurinta, poate mai cu
usurinta decat mine. Ea are ceea ce cautam eu la orice fata: simplitate
si naturalete.
Cand o vad sarind de pe stanca, atunci cand impinge pamantul pentru
a face saltul, ochii mei vad cum trupul ei se unduieste dupa valurile
vantului. Este divin acel moment. Si au fost atatea.
Sariturile de pe stanca sunt favoritele ei. Fiecare are o favorita. Numai
eu nu.
Nu stiu ce caut. Nu am un ideal. Vreau doar sa traiesc. Sa simt vibratia.
- Sof, crezi ca voi reusi?
Asta intrebare imi toceste creierii. Niciodata pana acum nu am mai
sarit dintr-un avion.

- Sigur ca vei reusi.

De fiecare data cand auzi vocea curata si puternica a Sofiei, te
gandesti ca nu are cum sa fie altfel decat cum spune ea. Dar nu mereu
se adevereste. Cand un baiat din grupul nostru, Stu, facea la fel,
antrenamente intensive pentru o saritura din catapulta, si se temea,
Sofia l-a asigurat ca nimic rau nu are sa se intample. Si s-a intamplat.
Curelele de siguranta ale lui Stu s-au rupt si in timpul aterizarii, in loc
sa cada in picioare cum era normal, a cazut pe burta, rupandu-si o
mana si luxandu-si gatul. Deci nu sunt atat de sigur de cuvintele ei.
- Vom vedea.
Intotdeauna discutiile noastre sunt scurte si directe. Nu ne ascundem
nimic unul fata de celalalt si nu o luam niciodata pe ocolite. Spunem ce
avem in minte si atat.
Asta in viata noastra de cuplu. Caci in ceea ce priveste viata de grup..
e alta poveste. Traim ca niste nebuni. Nu exista noapte in care sa nu
bem. Si nu bem pana la betie, insa bem. Nu ne pasa de ce zice lumea
din exteriorul lumii noastre. Ne simtim atat de bine asa. Asa cum
suntem acum. Noi.
Imi aduc aminte de momentul in care am cunoscut acesti oameni. Erau
doar sapte dintre ei, printre care si Sofia. Aveam doar 16 ani. Eram un
pusti fugit de acasa. Fara bani, fara minte, fara nimic. Eram eu. Rupt de
lumea fantastica in care traiesc altii de varsta mea. Muscasem din plin
din realitate si stiam ce fel este viata. Pentru mine nu a fost niciodata
acoperita de perdeaua sub care traiesc multi altii. Cand a murit tata de
supradoza, am luat hotararea de a parasi acea lume infecta in care
traiam. Eram dornic de a cunoaste alte emotii ale vietii. Intensitate e
tot ce cautam.
Am stat multa vreme pe o plaja, unde munceam ziua ca lustruitor de
placi de surf. Castigam ceva bani pentru varsta mea. Nici nu stiam ce
sa fac cu ei.
Imi placeau toti oamenii aceia care veneau la ceruit de placi. Ceva se
intampla cu ei. Pareau mai tineri decat toti. Veseli.
Printre toti acei necunoscuti, am dat de cei 7. Mi-aduc aminte ca era o
zi noroasa cu vant de doua noduri. Nimeni nu mai venise la lustruit de
placi in afara de ei. Cum au plecat de la mine, in fuga direct pe ocean,
mancau valurile imense. Ii adoram. Erau atat de intensi. Erau ce eu
vroiam.
Dupa cateva luni de observare asupra lor, m-au vazut. In ochii lor eram
un alt candidat la jocul de-a viata si moartea. Cu timpul si-au dat
seama ce fel sunt. Ca ei.
De 9 ani ma lupt cu acest grup de oameni ce s-a marit. Traim
experiente unice impreuna, cum n-am mai trait pana acum.
Daca v-as povesti istorisirile fiecaruia ar trebui sa-mi ia mult timp. Asa

ca n-am s-o fac. N-am timp de vorba. Sunt in plin antrenament pentru
marea saritura a carierei mele. Ca si asta e o cariera. De meserie sunt
lustruitor de placi de surf. Dar in sufletul meu zace o mare dorinta de
adrenalina si pericol.
Eu nu ma antrenez ca orice sportiv. Fotbalistul se antreneaza pe
terenul de fotbal, tennismanul se antreneaza pe terenul de tennis,
inotatorul se antreneaza in piscina; dar eu trebuie sa ma antrenez cu
natura si cu mediul inconjurator.
Nu exista profesor mai bun pentru ce fac eu, decat stapanirea fricii si
autocontrolul. Daca te pierzi in timp ce esti in aer, esti ca si mort.
Trebuie sa realizezi ca atata vreme cat esti printre nori, sau pe creasta
unui val, sau pe o stanca colturoasa, trebuie sa stii ca nu tu esti
stapanul, ci natura. Tu trebuie doar sa te supui circumstantelor si sa te
controlezi. Asta e cel mai important. Controlul.
-

Nu mai este mult si va veni ziua. Josh a spus ca a vorbit cu un

reporter azi-noapte in timp ce-si bea berea.
Josh. Ce nu spune Josh. El este cel mai vechi din grup. Poti spune ca el
ne-a unit de fapt pe toti. A fost primul dintre noi. Deja are o varsta
inaintata pentru ce facem noi. Are 38. E greu sa vezi cum se scurge
viata din fiecare din noi si puterea si taria la fel.
- Stiu Sofia. Mai e foarte putin. Poate prea putin.
Inca frica imi stapaneste mintea si trupul. O retinere lautrinca nu-mi
da pace. Insa nimeni nu stie. Asta e singurul lucru ce l-am ascuns
vreodata de ea. Si mi se pare ca-si cam da seama de asta.
- Stii ca orice s-ar intampla eu iti sunt aproape. N-ai de ce sa te temi.
Toti iti suntem aproape.
- Multumesc Sof.
De asta o iubesc. Ca pe langa faptul ca se dovedeste a fi puternica, ea
este de fapt o femeie; si gingasia si tandretea nu i-au disparut. E
perfecta.
Realitatea insa nu tine cu mine. Mai sunt doar doua zile. Doua zile de
antrenament profund si tensiune. Cu cat se apropie momentul, cu atat
mi se agraveaza starea din interior. Este o amestecatura de nici eu nu
stiu ce se intampla cu mine.
Imi doresc atat de tare sa ma simt plutind la peste 3000 de metri
altitudine, sa simt curentul intrandu-mi la piele, vibrand in bratele
vantului.. ahh! Dar mi-e frica. Recunosc pentru mine ca imi este frica !
Pot pune capat. Mai sunt doua zile. Pot spune acum ca nu mai vreau.
Dar ce vor zice toti ? Ce va crede Sofia despre mine ? Va zice ca sunt
un las. Ca nu sunt vrednic sa-i fiu partener de viata. Nu. Nu se va
intampla asta. Voi merge pana la capat. Dar totusi.. daca se intampla
ceva rau?

- Meditezi ?
Ma cunoaste atat de bine.
- Doar programul pentru urmatoarele doua zile.
Nu trebuie sa stie ce e in mintea mea. Nu.
- Ia-o mai usor! Nu trebuie sa te extenuezi. Patreaza-ti si ceva forta
pentru marea saritura.
Am destula forta pentru doua astfel de sarituri. Dar nu pot.
- Incerc.
- Maine te iau cu mine pe plaja sa ne antrenam impreuna. O sa ne
mai si distram. Vine si Josh.
Josh. Din nou el.
- O sa vin.
Sofia este foarte dificila intr-o relatie. Cel putin in relatia cu mine. Ea
este o fire libertina; ca si mine de altfel. Doar ca uneori ma deranjeaza
anumite lucruri pe care le face. Ea se comporta cu toti baietii din grup
la fel cum se comporta cu mine, desi spune ca ma iubeste cum o fata
iubeste un baiat, numai pe mine. E ciudat. Cred ca sunt gelos. Eu nu
ma port cu alte fete asa. Celelalte pentru mine sunt doar niste simple
amice. Oricum, nu-i pot spune asta. Nu.
Am vaga senzatie ca Josh o place. Nu stiu. Poate doar gresesc.
Nu-mi place soarele. Prefer sa fac meseria mea pe o vreme noroasa,
poate chiar ploioasa, pe furtuna; ar intensifica starea emotionala. Insa
Sofia se simte bine pe plaja. Ea aici a trait toata viata.
O privesc cum se urca pe placa de surf, etalandu-si picioarele
musculoase, totusi feminine, peste creasta oceanului si raman cu acest
privit mult timp. M-am indragostit de ea pana peste cap. Chiar as vrea
ca odata sa ne casatorim. Nu stiu ce crede ea. Inca n-am vorbit despre
asta.
Ma gandesc ca poate se comporta cu toti din grup asa pentru ca se
cunosc de mai mult timp. Ma gandesc ca poate daca nu i-am spus
pana acum <<te iubesc>>, ea crede ca suntem inca prieteni.
Dar locuim impreuna. De ce nu locuieste cu Josh ?
- Baiatule, mai bine ti-ai pregati placa. Vine un val mare..
Mereu tresar la apelativul <<baiatule>>. Numai Josh ma striga asa;
inca de cand m-a cunoscut acum 9 ani.
- Il prindem ?
- Sus pe el !!
Se entuziasmeaza atat de tare. Exact ca la inceput. Desi pentru el
viata e mai scurta de acum, are aceeasi pofta de a trai. Este de
admiratin privinta asta.
Cand esti pe buza unui val de 8 metri, nu te mai gandesti la realitate.
De fapt, nu te mai gandesti la nimic in afara de viata si moarte.

Controlul e al tau.
Iti simti sub picioare placa, curgand odata cu apa si parca fiind o
prelungire a ta. Autocontrol.
O aplecare gresita si valul te inghite. Nu se stie, poate mai iesi sau
poate nu la suprafata. Dar un singur lucru e sigur: nu tu ai avut
controlul. Apa te-a controlat pe tine.
Primul meu val a fost la 18 ani.
Am luat multa apa atunci. Era unul de 6 metri jumatate. Frica imi
stapanea interiorul. Nimeni nu stia. Numai eu. Eram pe creasta lui,
calarindu-l. Imi placea senzatia. Vuietul apei imi rasuna pana in creier.
Ma miscam odata cu valul. Traiam acelasi moment. Aceeasi stare.
Adrenalina curgea in loc de sange. Pulsul era ridicat. Reusisem.
M-am aplecat spre a vedea coada valului. Gresit. Intr-o clipa m-a luat.
Un altfel de vuiet auzeam acum; infundat.
M-am trezit la mal. Grupul era in jurul meu si-mi pregatise berea. Am
baut.
Nu pot face asta.
In ultima zi de antrenament m-a lovit. Nu mai pot suporta. Mi-e frica si
trebuie sa spun. 3000 de metri. Nu e joaca. E pericol. Simteam cum
timpul a trecut atat de repede. Deja era prea tarziu sa pot spune :
Stop!.

Hei, trebuie sa iti fac un anunt !

Ce s-a mai intamplat acum? Si-asa am eu destule probleme pe cap.
S-au terminat toate planurile noastre..
Cum adica ? Ce vrei sa spui ?
Tocmai vin de la Josh