CAPITOLUL 2

ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE

ALE ÎNTREPRINDERII

Obiectivul situaţiilor financiare, conform Standardelor Internaţionale de

Contabilitate, este fumizarea de informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi
modificările poziţiei financiare ale întreprinderii, care sunt utile unei largi sfere de
utilizatori (investitori actuali şi potenţiali, creditori, angajaţi, furnizori, clienţi, statul şi
publicul) în luarea deciziilor economice.
Accepţiunile financiare cele mai frecvente ale performanţei la nivel de
întreprindere sunt de: creştere, rentabilitate (economică, financiară), profitabilitate,
productivitate, competitivitate.
Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special profitabilitatea
acesteia, sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor
economice pe care întreprinderea le va putea control a în viitor. În acest sens
informaţiile despre variabilitatea performanţelor sunt importante. Informaţiile despre
performanţe sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri
de numerar cu ajutorul resurselor existente. Ele sunt utile şi pentru formularea
raţionamentelor despre eficienţă cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.
Datele necesare analizei performanţelor întreprinderii sunt fumizate de: contul
de profit şi pierdere, notele explicative la bilanţ şi de alte surse complementare.
În analiza performanţelor întreprinderii se vor avea în vedere indicatorii
activităţii, rentabilitatea sub forma profitului şi a ratelor de rentabilitate şi indicatorii
de creare de valoare.

2.1. Analiza activităţii de producţie şi comercializare

Principalii indicatori de măsurare a activităţii unei întreprinderi sunt cifra de
afaceri, valoarea adăugată, producţia exerciţiului, producţia fizică şi marja
comercială.

2.1.1. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reflectă performanţa comercială a întreprinderii respectiv
veniturile totale obţinute din operaţiuni comerciale curente.
Cifra de afaceri netă reprezintă conform reglementărilor de armonizare cu
directivele europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (OMFP
94/2001) un indicator al contului de profit şi pierdere, care cuprinde veniturile din
vânzarea de bunuri, lucrări şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale
întreprinderii, inclusiv subvenţiile pentru exploatare aferente vânzărilor, după
scăderea reducerilor comerciale.
Cifra de afaceri poate fi analizată din punctul de vedere al dinamicii,
structurii şi factorial şi al implicaţiilor asupra indicatorilor economico-financiari ai
firmei.

10
 2.1.1.1. Analiza dinamicii cifrei de afaceri
Dinamica cifrei de afaceri trebuie analizată pe total întreprindere şi pe
sortimente (produse).
Procedeele de analiză recomandate pentru analiza dinamicii cifrei de afaceri
sunt:
a) modificările absolute: CA N − CA 0
CA N
b) indicii: cu bază fixă: ⋅100
CA 0
CA N
cu baza în lanţ: ⋅100
CA N−1
 CA N 
medii:  n −1  ⋅100
 CA 0 
 

În cazul existenţei inflaţiei, pentru o corectă apreciere a evoluţiei în timp a

vânzărilor, se impune operarea cu cifra de afaceri în unităţi monetare comparabile.
Comparabilitatea se poate asigura prin inflatare şi prin deflatare.
Relaţiile de calcul sunt:
- în cazul inflatării (exprimarea în unitatea monetară a ultimului an)
( CA N −m ) ⋅ I pN N −m

- în cazul deflatării (exprimarea în unitatea monetară a unui an precedent)

CA N
⋅100
I pN 0

2.1.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri

Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse
criterii de grupare a vânzărilor, cum sunt: pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze
ale ciclului de viaţă a produselor etc.
Pentru a caracteriza evoluţia structurii vânzărilor firmei se pot utiliza
următoarele procedee de analiză:
a) ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi):
CAi
gi = ⋅100
CA
în care:
CA reprezintă cifra de afaceri totală;
CAi - vânzările aferente elementului, component „i”.
Informaţiile furnizate de acest procedeu de analiză se referă la: care sunt
principalele elemente componente ale cifrei de afaceri; cât de stabile sunt în timp etc.

b) coeficientul de concentrare (Gini-Struck):

G=
n ∑gi 2
−1
; n ≥ 2, G ∈[ 0,1)
n −1
în care:
n reprezintă numărul de termeni ai seriei luate în studiu.
Apropierea de zero a coeficientului de concentrare semnifică o distribuire
relativ echilibrată a vânzărilor pe elementele structurale luate în calcul. Coeficientul

11
este egal cu zero, atunci când elementele componente au aceeaşi pondere în cifra de
afaceri totală, concentrarea vânzărilor fiind nulă.
În cazul în care coeficientul se apropie de 1, atunci se înregistrează un număr
redus de elemente care contribuie în cea mai mare măsură la obţinerea cifrei de
afaceri a întreprinderii.

c) Coeficientul HERFINDHAL (H):

H= ∑gi 2
; Hχ[1 / n ,1]

Pot fi evidenţiate următoarele situaţii:

• H = 1, atunci când cifra de afaceri este formată dintr-un singur
element;
• H = 1/n, atunci când elementele componente contribuie în aceeaşi
măsură la formarea cifrei de afaceri;
• când H se apropie de 1, aceasta reflectă un grad ridicat de concentrare a
vânzărilor, iar apropierea de 1/n reflectă o distribuţie relativ echilibrată
a acestora.

d) Metoda ABC (diagrama PARETTO)

Metoda ABC se recomandă a fi aplicată îndeosebi în cazul structurării cifrei de
afaceri pe clienţi şi pe produse.
Aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele eterogene a condus la
următoarea distribuţie optimală.
• zona A: 10% din clienţi contribuie cu 60% din CA;
• zona B: 40% din clienţi contribuie cu 30% din CA;
• zona C: 50% din clienţi contribuie cu 10% din CA.
Studierea acestei distribuţii teoretice permite stabilirea unor concluzii utile în
fundamentarea deciziilor privind volumul activităţii pentru securitatea şi rentabilitatea
firmei. Astfel:
- zona A contribuie în cea mai mare măsură la rentabilitatea firmei, dar are şi
cel mai ridicat grad de risc (incapacitate a de plată a unui client important se reflectă
într-o măsură însemnată asupra situaţiei financiare a firmei analizate);
- zona B asigură cel mai mare grad de stabilitate din punct de vedere al
vânzărilor şi rentabilităţii şi constituie un risc moderat pentru întreprindere;
- zona C se caracterizează printr-o rentabilitate scăzută (indicele cheltuielilor
de exploatare devansează indicele cifrei de afaceri) şi printr-un risc redus.
În cazul analizei CA pe produse distribuţia teoretică este:
− zona A = 10-15% din tipurile de produse contribuie cu 60-
70% din CA;
− zona B = 25-30% din tipurile de produse contribuie cu 25-
30% din CA;
− zona C = 65-70% din tipurile de produse contribuie cu 10-
15% din CA.
Aprecierea situaţiei unei întreprinderi se face în funcţie de fazele ciclului de
viaţă în care se află produsele corespunzătoare celor trei zone (lansare, creştere,
maturitate sau declin).

2.1.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

12
 Cifra de afaceri evoluează sub influenţa unor factori direcţi şi indirecţi
specifici domeniului de activitate al firmei.
Analiza factorială a cifrei de afaceri în întreprinderile industriale sau de
prestări de servicii se poate realiza pe baza mai multor modele, şi anume:
n
I. CA = ∑qv p
i =1
i i

Qf CA
II. CA = Ns ⋅ ⋅
Ns Qf
Mf Mf ′ CA
III. CA = Ns ⋅ ⋅ ⋅
Ns Mf Mf ′
unde:
qvi – reprezintă cantitatea vândută pe tipuri de produse;
Pi = preţul mediu de vânzare pe produse (exclusiv T. V .A.);
Ns = numărul mediu de personal;
Qf = producţia marfă fabricată;
Mf = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
Mf’ = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe direct productive.

Analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul firmelor din comerţ se poate face
pe baza unor modele specifice formei de vânzare practicate, şi anume:
I. În cazul vânzărilor în regim de autoservire:
CA =Sc ⋅ d

d=
∑gs i ⋅ di
100
unde:
Sc = suprafaţa comercială;
2
d = vânzarea pe m ;
gsi = structura vânzărilor pe grupe de mărfuri;
d i = vânzările medii pe m2 pe grupe de mărfuri.

II. În cazul formei clasice de vânzare (cu plată la vânzător):

CA = Nl ⋅ Ks ⋅ Nz ⋅ Wz
unde:
Nl = numărul punctelor de vânzare;
Ks = coeficientul mediu al schimburilor;
Nz = numărul mediu de zile lucrate de un angajat;
Wz = vânzarea medie zilnică pe un lucrător operativ.

2.1.1.4. Analiza reflectării modificării cifrei de afaceri

în principalii indicatori economico-financiari
ai întreprinderii
Modificarea cifrei de afaceri influenţează principalii indicatori sintetici
economico-financiari ai întreprinderii, cum sunt: profitul, ratele de rentabilitate, viteza
de rotaţie a activelor circulante, eficienţa utilizării activelor şi resurselor umane etc.
Relaţiile folosite pentru cuantificarea modificării cifrei de afaceri asupra
indicatorilor economico-financiari ai firmei sunt:
a) asupra profitului brut aferent vânzărilor:
( CA 1 − CA 0 ) pr 0

13
unde:
pr 0 = profitul mediu la 1 leu vânzări;

pr =1 −
∑qv 0c0

∑qv 0p0

b) asupra ratei rentabilităţii economice:

( CA 1 − CA 0 ) pr 0
⋅100
At 1
unde: At = activul total;
c) asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante:
AC 0 AC 0
T− T
CA 1 CA 0
unde:
AC = soldul mediu al activelor circulante;
T = perioada analizată (zile);
d) asupra eliberării sau imobilizării de capital circulant ca urmare a modificării
vitezei de rotaţie:
 AC 0 AC 0  CA1
 T− T
 CA1 CA 0  T
e) asupra eficientei utilizării mijloacelor fixe:
CA 1 CA 0
1000 − 1000
MF1 MF1
f) asupra eficienţei utilizării activelor de exploatare:
CA 1 CA 0
1000 − 1000
Ae1 Ae 0
unde: Ae = active de exploatare;
g) asupra eficientei utilizării potenţialului uman caracterizată prin profitul
mediu pe salariat:
( CA 1 − CA 0 ) pr 0
Ns1

2.1.2. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată reflectă plusul de valoare (bogăţie) obţinut prin activitatea
productivă şi comercială a unei întreprinderi.
Valoarea adăugată reflectă contribuţia unei întreprinderi la produsul intern brut
(P.I.B.), reprezentând o expresie a performanţei economice a firmei.
Valoarea adăugată este unul din cei mai importanţi indicatori de reflectare a
performanţelor economico-financiare ale unei firme. Pe baza valorii adăugate
considerăm că poate fi apreciată adevărata dimensiune a activităţii unei firme. Spre
deosebire de cifra de afaceri, care include şi valoarea cumpărărilor de materii prime,
materiale şi servicii care se regăsesc în cifra de afaceri a firmelor furnizare, valoarea
adăugată cuprinde numai echivalentul activităţii întreprinderii în cauză.
Valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode:
a) Metoda sintetică, conform căreia din volumul total de activitate de
producţie şi comercială se scad consumurile intermediare de la terţi.
În cazul în care firma desfăşoară numai activitate de producţie valoarea
adăugată se determină astfel:

14
 Qa = Qe - M
unde: M reprezintă consumurile intermediare de la terţi aferente activităţii de
producţie.
În situaţia în care întreprinderea desfăşoară pe lângă activitatea de producţie şi
activitate de comerţ atunci valoarea adăugată se stabileşte astfel: Qa = (Qe + Mc) - M'
unde:
Mc = marja comercială;
M' = consumurile intermediare de la terţi (pentru producţie şi comerţ).
Marja comercială reprezintă diferenţa dintre valoarea mărfurilor vândute
(ct. 707) şi costul lor (ct. 607).
b) Metoda de repartiţie (aditivă), conform căreia valoarea adăugată este
rezultatul însumării următoarelor elemente: salarii, contribuţii pentru asigurări şi
protecţie socială, amortizare, provizioane, cheltuieli cu impozite şi taxe (fără
impozitul pe profit), cheltuielile şi rezultatul exploatării recalculat.
Potrivit abordării valorii adăugate după această metodă, rezultă că ea este
formată din remunerarea următorilor subiecţi (parteneri sociali): salariaţi, acţionari,
stat, instituţiile care acordă credite firmei şi întreprinderea.
Ratele de remunerare ale valorii adăugate permit comparaţii sectoriale şi
interexerciţii.

2.1.2.1. Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate

Procedeele de analiză folosite în acest caz sunt:
• modificările absolute pe total şi pe elemente;
• indicii pe total şi pe elemente;
• ponderile elementelor componente (ratele de remunerare ale valorii
adăugate).
Pentru analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate informaţiile se impun a fi
structurate astfel:

Nr. Indicatori Nivel de Nivel Structura (ratele) Modificare Indici

crt. comparaţie efectiv valorii adăugate a absolută (%)
(%)
(0) (1) (0) (1)
0 1 2 3 4 5 6=3 - 2 7 = 3/2x100

Indicatorii ce trebuie selectaţi sunt:

1. cheltuieli cu salarii;
2. CAS;
3. cheltuieli cu protecţia socială;
4. cheltuieli cu personalul (1+2+3);
5. cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele;
6. cheltuieli cu impozite şi taxe;
7. cheltuieli financiare cu dobânzile;
8. rezultatul exploatării exclusiv cheltuielile financiare cu dobânzile şi
rezultatul din alte operaţiuni decât vânzările curente;
9. valoarea adăugată (4+5+6+7+8).
Pe baza valorii adăugate şi a cifrei de afaceri sau producţiei se poate stabili
gradul de integrare pe verticală a activităţii firmei, după relaţiile:
Qa
(pentru firme cu activitate de producţie şi comercializare)
CA

15
 Qa
Qe
(pentru firme cu specific de producţie)
În cazul în care gradul de integrare se apropie de 1, atunci în întreprindere se
realizează un număr mai mare de etape de obţinere a produsului finit. Aprecierea
eficienţei integrării se impune a fi făcută în corelaţie cu rentabilitatea şi riscul de
exploatare (care depinde îndeosebi de mărimea cheltuielilor fixe).

2.1.2.2. Analiza factorială a valorii adăugate

Din punct de vedere factorial valoarea adăugată se poate analiza pe baza
modelelor:
 M
I. Qa = Qe 1 − 
 = Qe ⋅ va
 Qe 
Qe Qa
II. Qa = Ns ⋅ ⋅ = Ns ⋅ wa ⋅ va
Ns Qe
unde:
va = valoarea medie adăugată la 1 leu producţie;
wa = productivitatea medie anuală stabilită pe baza Qe
va =
∑gi ⋅ vai ; vai =1 −
mi
=1 −
∑csj ⋅ pj
100 pi pi
gi = structura producţiei exerciţiului pe produse sau tipuri de activităţi;
vai = valoarea adăugată la 1 leu producţie pe produse sau tipuri de activităţi;
mi = consumurile de la terţi pe unitatea de produs;
pi = preţul de vânzare pe unitatea de produs;
csj = consumul specific din resursa ,,j”;
pj = preţul de aprovizionare al resursei ,,j”.

2.1.3. Analiza producţiei exerciţiului

Producţia exerciţiului reflectă performanţa industrială, respectiv volumul total
de activitate al perioadei (finite şi în curs de execuţie).
Relaţia de calcul este:
Qe = Qv + Qs +Qi
unde: Qv = producţia vândută;
Qs = variaţia producţiei stocate;
Qi = producţia imobilizată.
Qs = Sf- Si
unde:
Sf = stocul final de produse finite şi producţie în curs de execuţie;
Si = stocul iniţial de produse finite şi producţie în curs de execuţie.

Pentru analiza de tip factorial a producţiei exerciţiului se recomandă următorul

model:
Mf Mf ′ Qe
Qe = Ns ⋅ ⋅ ⋅
Ns Mf Mf ′
unde:
Qe
= randamentul valoric al mijloacelor fixe direct productive.
Mf ′
Metodologia de analiza a producţiei exerciţiului este similară cu cea prezentată
la analiza cifrei de afaceri.

16
 2.1.4. Analiza marjei comerciale
Marja comercială (Mc) este un indicator de reflectare a activităţii
întreprinderilor din comerţ.
Relaţia de calcul este:
Mc=CA - Cmf
unde: CA = cifra de afaceri din vânzări de mărfuri;
Cmf = costul de achiziţie al mărfurilor vândute.
Rolul marjei comerciale este de a acoperi cheltuielile de distribuţie şi de a
permite obţinerea de profit de către întreprindere.
În diagnostic prezintă importanţă şi rata marjei comerciale, care poate fi
calculată faţă de cifra de afaceri şi faţă de costul mărfurilor vândute.
Analiza factorială a marjei comerciale poate fi făcută pe baza modelului:
CA ⋅ Rmc
Mc =
100
unde:
Rmc = rata marjei comerciale faţă de cifra de afaceri pe total întreprindere
Rmc =
∑gi ⋅ rmci
100
unde: gi = structura vânzărilor pe grupe de mărfuri;
rmci = rata marjei comerciale pe grupe de mărfuri.

Din modelul prezentat rezultă că marja comercială este influenţată de vânzări,

structura vânzărilor şi rata marjei comerciale pe grupe de mărfuri.

2.2. Analiza rentabilităţii

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a
obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de
provenienţa acestora.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori:
profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de
profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit
este reflectat de rata rentabilităţii (indicator al mărimii relative a rentabilităţii).
Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat
de IASC, prevede la paragraful 69 ca „Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a
performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea
investiţiei sau rezultatul pe acţiune”.

2.2.1. Analiza profitului

Profitul, sub diversele sale forme, poate fi analizat din punct de vedere
structural şi factorial, pe total întreprindere şi pe produse.

2.2.1.1. Analiza structurală a profitului

Analiza structurală a profitului urmăreşte stabilirea contribuţiei diferitelor
tipuri de rezultate la modificarea totală, precum şi punerea în evidenţă a schimbărilor
intervenite pe elemente componente.

17
 Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau pierdere),
se poate efectua pe baza grupării cheltuielilor după natura sau după funcţia
(destinaţia) lor în cadrul întreprinderii (cf. IAS 1 - paragraful 77).

2.2.1.1.1. Analiza structurală a profitului după natura veniturilor şi cheltuielilor

Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului în funcţie de gruparea
veniturilor şi cheltuielilor după natura lor se poate efectua pe baza soldurilor
intermediare ale gestiunii (S.I.G.).
Prin solduri intermediare ale gestiunii înţelegem principalii indicatori
economico-financiari stabiliţi pe baza datelor din Contul de profit şi Pierdere, cu
ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare şi
umane ale firmei.
Un sold intermediar al gestiunii este diferenţa dintre două valori. Prin scăderi
succesive se obţin indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei (unii se
regăsesc ca atare în Contul de Profit şi Pierdere, iar alţii se determină în situaţia
S.I.G.).
Tabloul soldurilor intermediare ale gestiunii, sub forma de listă se prezintă
astfel:
Tabelul nr. 1
Nr. Indicatori Exerciţiul financiar
crt. precedent curent
1. Vânzări de mărfuri (ct. 707)
2. Costul mărfurilor vândute (ct. 607)
3. Marja comercială (1-2)
4. Producţia vândută (ct. 701 la 708)
5. Variaţia producţiei stocate (ct. 711)
6. Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721, 722)
7. Producţia exerciţiului (4+5+6)
8. Consumurile exerciţiului provenind de la terţi (gr. 60, gr.
61, gr. 62 mai puţin ct. 607 şi 621)
9. Valoarea adăugată (3+7-8)
10. Subvenţii de exploatare
11. Cheltuieli cu impozite, taxe şi vârsăminte asimilate (gr. 63)
12. Cheltuieli cu personalul (gr. 64 + ct. 621)
13. Excedentul (deficitul) brut al exploatării (9+10-11-12)
14. Alte venituri din exploatare (ct. 758)
15. Alte cheltuieli de exploatare (ct. 658)
16. Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
17. Ajustarea valorii activelor circulante
18. Ajustarea privind provizioanele penmtru riscuri şi cheltuieli
19. Rezultatul exploatării (13+14-15-16-17-18)
20. Venituri financiare
21. Cheltuieli financiare
22. Rezultatul curent al exerciţiului (19+20-21)
23. Venituri extraordinare
24. Cheltuieli extraordinare
25. Rezultatul extraordinar al exerciţiului (23-24)
26. Rezultatul brut al exerciţiului (22+25)
27. Impozit pe profit
28. Rezultatul exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-27)

18
 Principalele rate financiare care pot fi stabilite pe baza soldurilor intermediare
ale gestiunii sunt:
Marja comercial ă
a) rata marjei comerciale = ⋅100
Vanzari de marfuri
Valoarea adaugata
b) rata valorii adaugate = Pr oductia exercitiul ui + Marja comerciala ⋅100

Cheltuielil e cu personalul
c) rata contributie i factorului uman = ⋅100
Valoarea adaugata
d)
Pr ofit net + Amortizare + Pr ovizioane
rata remunerarii intreprinde rii = ⋅100
Valoarea adaugata
EBE
e) rata EBE = ⋅100
Pr oductia ex ercitiului
EBE
f) rata marjei brute a exp loatarii = ⋅100
CA

1.2.1.1.2 Analiza structurală a profitului după delimitarea cheltuielilor pe

funcţii ale întreprinderii
Cea de-a doua metodă de analiză structurală a rezultatului brut al exerciţiului
este cunoscută ca metoda clasificării după destinaţia cheltuielilor sau a „costului
vânzărilor” şi grupează cheltuielile după funcţia lor ca parte a costului vânzărilor,
distribuţiei sau activităţilor administrative (IAS1 - paragraful 82).
Informaţiile necesare analizei se impun a fi grupate astfel:

Tabelul 2
N-1 N
Suma %CA Suma %CA
1. Cifra de afaceri netă
2. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor
prestate
3. Rezultatul brut aferent CA nete (1-2)
4. Alte venituri din exploatare
5. Costuri de desfacere
6. Cheltuieli generale de administraţie
7. Alte cheltuieli de exploatare
8. Rezultatul exploatării (3+4-5-6-7)
9. Venituri financiare x x
10. Cheltuieli financiare
11. Rezultatul financiar (9-10) x x
12. Venituri extraordinare x x
13. Cheltuieli extraordinare x x
14. Rezultatul extraordinar (12-13) x x
15. Rezultatul brut al exerciţiului (8+11+14) x x

Această prezentare oferă uneori informaţii mai relevante pentru utilizatori

decât clasificarea după natură.
Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzărilor şi metoda naturii
cheltuielilor depinde atât de factorii istorici şi de cei aferenţi sectorului economic
respectiv, cât şi de natura întreprinderii. Deoarece fiecare metodă de prezentare are
avantaje pentru diferite tipuri de întreprinderi, Standardul IAS1 (paragraful 84)

19
solicită o opţiune între clasificări în funcţie de cea care prezintă cel mai fidel
elementele de performanţă ale întreprinderii. Totuşi, deoarece informaţiile asupra
naturii cheltuielilor sunt utile la estimarea fluxurilor viitoare de numerar, se cere o
prezentare suplimentară atunci când este utilizată metoda costului vânzărilor.

2.2.1.2. Analiza factorială a profitului

Analiza profitului se impune a fi efectuată şi în funcţie de de factorii direcţi şi
indirecţi care acţionează la nivelul întreprinderii. Luând în considerare diversitatea de
forme sub care se prezintă profitul la nivel de întreprindere, analiza factorială a
acestuia poate fi aprofundată având în vedere rezultatul aferent cifrei de afaceri.
Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activităţii de baza a
întreprinderii şi caracterizează în mărime absolută rentabilitatea ciclului de exploatare.
El se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare (Ve) şi cheltuielile aferente
acestora (Ce), astfel:
Re = Ve - Ce
Având în vedere caracterul eterogen al veniturilor şi cheltuielilor de
exploatare, conform reglementarilor de armonizare cu directivele europene şi
Standardele Internaţionale de Contabilitate, rezultatul exploatării se impune a fi
analizat după următorul model:
Re = Pr(CA) + Re'
Pr(CA) = CA - ch(CA)
Re' = Ave - Ache
Ch(CA) = Ce -[ΔQs + Qi + ct.658 + (ct.6812 -ct. 7812)]
unde:
Pr(CA) = profitul aferent cifrei de afaceri nete;
Re' = rezultatul exploatării din alte operaţiuni decât vânzările curente;
CA = cifra de afaceri netă;
ch(CA) = cheltuieli aferente cifrei de afaceri nete;
Ave = alte venituri din exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi
subvenţii primite; din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital; din subvenţii
pentru investiţii etc.);
Ache (ct.658) = alte cheltuieli de exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi;
donaţii şi subvenţii acordate; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de
capital etc.);
ΔQs = variaţia producţiei stocate;
Qi = producţia imobilizată;
(ct. 6812 -ct. 7812) = ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli
(rd. 27 din ct. de profit şi pierdere).
În cazul firmelor cu activitate de producţie pentru analiza factorială a
profitului aferent cifrei de afaceri, se recomandă următoarele modele de bază:
a) Pr = Σqvp-Σqvc

b) Pr = ∑q v p1 −
∑ q vc 
 = CA pr
 ∑ q vp 

Aprofundarea analizei profitului total al întreprinderii presupune studierea
profitului principalelor produse şi stabilirea influentelor factorilor direcţi şi indirecţi
care acţionează asupra acestora.
Analiza profitului pe produs (Prp) se poate realiza pe baza modelului:

20
 Pr p = q v ( p −c )
c = cm +csd +ci
cm = ∑cs jp j

csd = t ⋅ sh
Ci
ci =
q
în care:
cm - reprezintă cheltuielile cu materiile prime şi materialele directe pe
unitatea de produs;
csd - cheltuielile cu manopera directă pe unitatea de produs;
ci - cheltuielile indirecte pe unitatea de produs;
csj - consumul specific din resursa materială ,j”;
pj - preţul de aprovizionare al resursei ,,j”;
t - timpul de muncă pe unitatea de produs;
sh - salariul mediu orar (inclusiv contribuţiile pentru asigurări şi protecţie
socială);
Ci - suma cheltuielilor indirecte;
q - volumul fizic al producţiei obţinute.
Modelul de analiză prezentat mai sus poate fi folosit şi în cazul analizei unui
segment de activitate conform IAS14 - paragraful 9 „un segment de activitate este o
componentă distinctă a unei întreprinderi ce este angajată în furnizarea unui produs
individual sau a unui serviciu sau a unui grup de produse sau servicii conexe, şi care
este subiectul riscurilor şi beneficiilor ce sunt diferite de aceleaşi din alte segmente de
activitate...” .

2.2.2. Analiza ratelor de rentabilitate

Rata de rentabilitate este un raport între o forma de exprimare a profitului şi
active sau capitaluri (proprii, permanente) sau un flux de activitate (cifra de afaceri,
resurse consumate etc.).
Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori
informaţionale variate şi oglindesc multiplele laturi ale activităţii economico-
financiare a firmei.
Principalele rate operaţionale în analiza financiară a întreprinderii sunt: rata
rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii resurselor consumate, rata rentabilităţii
economice şi rata rentabilităţii financiare.

2.2.2.1. Analiza ratei rentabilităţii comerciale (Rc)

Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent
vânzărilor şi cifra de afaceri, dând expresie politicii comerciale a întreprinderii.
Modelele utilizate în analiza factorială a acestei rate sunt următoarele:
c
a) R =
Pr
⋅100 =
∑q vp − ∑q vc

⋅100 , sau R c = 1 −
∑q c 100
v

∑ qvp ∑q vp

 ∑q p 
v

b) R c =
∑g r i i
c

, sau ric = 
ci 

100 1 − p 
 i 
în care:
gi - reprezintă structura producţiei vândute pe produse;
ric - rata rentabilităţii comerciale pe produse.

21
 2.2.2.2. Analiza rentabilităţii resurselor consumate (Rrc)
Rata rentabilităţii resurselor consumate reflectă corelaţia dintre rezultatul
aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor.
Modelul de calcul şi analiza este următorul:
R rc =
Pr
⋅100 =
∑q vp − ∑q vc
⋅100
∑ q vc ∑q vc

Factorii direcţi care influenţează asupra ratei rentabilităţii resurselor

consumate sunt: structura producţiei vândute pe produse (g), costurile unitare (c) şi
preţurile medii de vânzare unitare, exclusiv T. V .A. (p).
Trebuie remarcat faptul că asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate
costul exercită o dublă acţiune, influenţând în sensuri diferite prin numărătorul şi
numitorul raportului (ex. în cazul depăşirii costurilor unitare pe produs, numărătorul
(profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile totale) creşte, ceea ce face ca influenţa
negativă a acestui factor asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate să fie mult
mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate).

2.2.2.3. Analiza ratei rentabilităţii economice (Re)

Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi
mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei
rentabilităţii economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării (profitul
aferent cifrei de afaceri) sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele
economice totale (activul total) sau o parte a acestora.
Rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară (gradul
de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de elementele
excepţionale.
Rata rentabilităţii economice, se poate stabili astfel:
Pr E.B.E.
⋅100 sau ⋅100
Ki Ki
unde:
Ki = capital investit;
Ki = Ai +NFR
Ai = active imobilizate nete;
NFR = necesarul de fond de rulment.
Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice, se poate realiza pe baza
următorului model de analiza:
CA Pr
Re = ⋅ ⋅100
Ki CA
în care:
 C Pr 
Rc - reprezintă rata rentabilităţii comerciale  R = ⋅100  ;
 CA 
CA
- viteza de rotaţie a capitalului investit (număr de rotaţii).
Ki

2.2.2.4. Analiza ratei rentabilităţii financiare (Rf)

22
 Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri în calitatea
lor de surse de finanţare a activităţii întreprinderii.
Analiza ratei rentabilităţii financiare (capitalurilor proprii) măsoară, în mărime
relativă, remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat
la dispoziţia firmei pentru autofinanţare. Rata în cauză, reflectă corelaţia dintre
profitul net (Pn), ca venit al acţionarilor şi capitalurile proprii ale întreprinderii (Kp).
Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii (Rf), se determină pe baza
relaţiei:
Pn
Rf = ⋅100
Kp
Analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii, poate fi
aprofundată utilizând următorul model:
Vt At Pn
Rf = ⋅ ⋅ ⋅100
At Kp Vt
în care:
Vt
- reprezintă viteza de rotaţie a activului total, exprimată prin număr de
At
rotaţii;
At
Kp
- factorul de multiplicare a capitalului propriu;
Pn
- rentabilitatea netă a veniturilor totale Vt
Vt
Factorul de multiplicare a capitalului propriu reflectă gradul de îndatorare a
firmei, fapt demonstrat cu ajutorul relaţiei:
At Pt Kp + D D
= = =1 +
Kp Kp Kp Kp
în care:
Pt - reprezintă pasivul total;
D - datoriile totale;
D
Kp
- gradul de îndatorare, sau braţul pârghiei financiare.

Utilizând acest model de analiză, considerată ca fiind necesar a sublinia

următoarele aspecte:
- accelerarea vitezei de rotaţie a activului total reprezintă o condiţie esenţială
pentru sporirea ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii;
- factorul de multiplicare a capitalului propriu, cu cât este mai mare, cu atât
creşte rentabilitatea financiară. În practica economică însă, există o limită de
îndatorare acceptată de bănci. Unele bănci apreciază că limita maximă de îndatorare
70% din sursele totale ale firmei, depăşirea acestei limite de îndatorare atrage pentru
firma în cauză dobânzi mai mari şi garanţii suplimentare solicitaţi de bănci, deoarece
70
riscul financiar este mai mare (factorul de multiplicare fiind în acest caz 1 + );
33
- sporirea rentabilităţii nete a veniturilor totale reprezintă principala cale de
creştere a profitului net şi este determinată, în principal de eficienţa activităţii de
exploatare a firmei.

2.2.2.5. Analiza efectului de pârghie financiară

23
 Capitalul investit, luat în calculul ratei rentabilităţii economice, este finanţat pe
seama capitalurilor proprii şi a datoriilor financiare. Din acest motiv se impune
corelarea pe de o parte a cheltuielilor cu dobânzile cu datoriile financiare pentru a
măsura costul îndatorării, iar pe de altă parte a rezultatului net curent cu capitalurile
proprii pentru a măsura rentabilitatea capitalului investit de către acţionari.
Relaţia dintre rata rentabilităţii economice, costul datoriilor financiare şi rata
rentabilităţii financiare poate fi exprimată astfel:

(
Rf = R e + R e − Rd )
D 
Kp 
(1 − Cip )
 
Chd
Rd = ⋅100
D
Ki =Kp + D
unde: Rd = rata dobânzii (costul datoriilor financiare);
Chd = cheltuieli cu dobânzile;
D = datorii financiare;
Kp = capital propriu;
Cip = cota de impozit pe profit.
Această relaţie de calcul pune în evidenţă variabilele rentabilităţii financiare, şi
anume: rentabilitatea economică care constituie suportul, diferenţa dintre
rentabilitatea economică şi costul datoriilor financiare, pârghia financiară (raportul
datorii financiare, capital propriu) şi rata de impozitare a profitului.
Analizând efectul de pârghie financiară se constată trei situaţii posibile:
a) Re > Rd - situaţie în care rata rentabilităţii financiare este mai mare decât
rata rentabilităţii economice după impozitare [Re (1 -Cip)]. Efectul de levier financiar
este favorabil şi cu atât mai important cu cât raportul D/Kp este mai mare.
b)Re = Rd
Efectul de levier financiar este neutru, rata rentabilităţii financiare fiind egală
cu rata rentabilităţii economice după impozitare.
c)Re < Rd
Efectul de levier financiar este defavorabil şi cu atât mai intens cu cât raportul
D/Kp este mai mare. În acest caz rata rentabilităţii financiare este mai mică decât rata
rentabilităţii economice după impozitare (avem de-a face cu un aşa numit „efect de
măciucă”).

2.3. Analiza performanţelor pe baza indicatorilor de creare

de valoare pentru acţionari
Crearea de valoare pentru acţionari devine un criteriu standard de
performanţă la nivelul marilor companii din lume.
Ca principali indicatori de creare de valoare se pot avea în vedere: valoarea
economică adăugată (EVA - economic value added) şi valoarea adăugată de piaţă
(MVA - market value added), lansaţi de cabinetul de consultanţă STERN şi
STEWART.

2.3.1. Valoarea economică adăugată EVA

EVA este plusul de valoare creat de firmă pentru acţionari peste costul
capitalurilor proprii fiind o modalitate de a măsura performanţa internă a
întreprinderii.
EVA este diferenţa dintre rezultatul operaţional (exploatării) după impozitare
şi suma remunerării capitalurilor angajate în exploatare.

24
 Relaţiile de calcul sunt:
 Re′− CMPC 
EVA = RE′ − Cc = Ki  
 100 
Pr (1 − Cip )
Re ′ = ⋅100
Ki
Kp D
CMPC = Ccp ⋅ + Rd (1 − Cip )
Kp + D Kp + d
unde:
RE' = rezultatul exploatării după impozitare;
Cc = costul capitalurilor totale folosite (propriu + împrumutat);
Ki = capitalul investit;
Re' = rata rentabilităţii economice nete (după impozitare);
Pr = rezultatul exploatării (operaţional);
CMPC = costul mediu ponderat al capitalurilor;
Ccp = costul capitalului propriu;
Rd = rata dobânzii;
Cip = cota de impozit pe profit.
Analiza EVA se poate realiza avându-se în vedere următorul sistem de factori:

Ai
Ci
NFR
CA/AI
EVA CA/Ci
Re' CA/NFR
Pr'/CA

gK
CMPC
Cci

unde: Ai = active imobilizate;

NFR = necesarul de fond de rulment;
Pr' = rezultatul exploatării după impozitare;
CA/ Ai = randamentul activelor imobilizate;
CA/NFR = viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment;
Pr' /CA = marja netă de profit la 1 leu vânzări;
gK = structura capitalurilor întreprinderii;
Cci = costul pe categorii de capital.
Din schema prezentată mai sus rezultă principalele modalităţi de acţiune
pentru mărirea valorii economice adăugate.
EVA este foarte importantă pentru acţionari deoarece în cazul unei valori
pozitive întreprinderea creează o valoare mai mare decât costul capitalului propriu, iar
în caz contrar se distruge valoare pentru acţionari.
Costul capitalului propriu este rata de rentabilitate financiară aşteptată de
acţionari în schimbul plasării capitalului în întreprinderea respectivă.
Potrivit modelului de evaluare a activelor financiare, în cazul firmelor cotate,
costul capitalului propriu (Ccp) se poate determina astfel:
Ccp = RF + (RM -RF) β
unde: RF = rata dobânzii rata risc (la titlurile de stat);

25
 RM = rata rentabilităţii financiare la nivelul pieţei bursiere;
β = coeficient de evaluare a riscului sistematic (evoluţia cursului acţiunilor
firmei comparativ cu evoluţia de ansamblu a pieţei bursiere).
Costul datoriilor financiare este rata dobânzii după corectarea cu impozitul pe
profit (întreprinderea beneficiază de economie de impozit pe profit, cheltuielile cu
dobânzile fiind deductibile fiscal).

2.3.2. Valoarea adăugată de plată (MVA)

MVA reflectă crearea de valoare bursieră pentru acţionari.
MVA = CB-Kp
CB = Na x cba
unde: CB = capitalizarea bursieră a întreprinderii;
Na = numărul de acţiuni emise;
Cba = cursul bursier al unei acţiuni;
Kp = valoarea contabilă a capitalurilor proprii.
MVA reflectă valoarea actuală a fluxurilor viitoare de EVA actualizate cu o
rata egală cu costul mediu ponderat al capitalurilor.
n
EVA t
MVA = ∑
t =1 (1 + a )
t

unde: EVAt = valoarea economică adăugată în anul „t”;

a = rata de actualizare (CMPC).

26