Morala generald

cuvantul virtute este intrebuintat in inteles dogmatic, i anume: ca

perfectiune sau desavarire dumnezeiasca ori ca putere omeneasca.
in inteles moral, despre ea se vorbete in nenumarate locuri, fund
insa numita cu termeni sinonimi. Datorita diferitelor aspecte sub
care este privita, ea e numita: intelepciune spirituals, viatS in duh,
nu dupS trup, sfintenie, dreptate, indreptare, fericire dumnezeiasca,
cucemicie, ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, nSzuintS spre fapte
bune etc. Dar in toate cazurile nu poate fi vorba de virtute decat
acolo unde cretinul manifests o atitudine constanta in legSturS cu
implinirea legii morale i unde nazuinta de a implini legea se
impreuneazS cu fapta.
Spre deosebire de conceptia anticS, izvorul virtutii creatine
nu stS numai in puterile omene$ti, de aceea singurS straduinta
crestinului nu poate da nastere la virtute, cSci izvorul ei sta in harul
divin, precum spune Sfantul Apostol Pavel: caci Dumnezeu este
Cel ce ntru voi le lucreaza si pe a vrea si pe a lucra ,
pentru bunavoirea Sa (Flp 2, 13). La harul divin se adauga
straduinta credinciosului, caci numai astfel se poate vorbi despre
virtute: Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri si
urmareste dreptatea, evlavia, credinta, iubirea, rabdarea,
blandetea (1 Tim 6, 11). A$adar, virtutea cre$tina izvorate
deopotriva din harul divin $i din puterile noastre, in timp ce virtutea
antica era o inspire sau putere de natura pur omeneasca. Sfantul
Apostol Pavel nu uita niciodata sa recunoasca in fata celor care-i
cunosc activitatea i straduintele lui intru vestirea Evangheliei, ca
tot ceea ce a facut, toate realizarile, toate meritele pe care le are se
datoresc harului lui Dumnezeu pe care 1-a primit, dar in acela?i
timp si propriilor sale osteneli si nevointe: Darprin harul lui
Dumnezeu sunt ceea ce sunt, si harul Sau care este in mine n a fast
in zadar; dimpotriva, m 'am ostenit mai mult decat ei toti - dar nu,
nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine (1 Co 15, 10).
Esenta virtutii nu sta nici in intelect, nici in sentiment, nici in
vointa; virtutea cre$tina insumeaza sufletul nostra in intregime,
cuprinzand in acelaji timp $i intelectul, $i afectivitatea, dar $i
vointa noastra. De aceea, numai tinand seama de aceasta, ii putem
da defmtia: Virtutea crestina este activitatea continud si statornica,
izvorata din harul divin siputerile credinciosului, prin care acesta

104

Morala generald

impline$te totdeauna voia lui Dumnezeu.

Inteleasa astfel, virtutea cre$tina nu e nici cunoaterea
binelui, nici o dispozitie sau o intense spre bine, nici placerea ce o
simtim pentru bine, dar nici numai desprinderea, dexteritatea ori
u$urinta de a-1 savargi, dupa cum nu e nici actul bun savar$it (fapta
buna). Din punct de vedere subiectiv, virtutea este o atitudine
constantd fata de bine, o nazuinta activa, putemica $i statomica de a
ne conforma viata i faptele noastre legii morale, iar din punct de
vedere obiectiv, ea este lucrarea ce rezulta din aceasta atitudine
interioara. Virtutea consta deci intro unitate inseparabila intre
cunoa$tere, simtire, i actiune: in cunoa$terea binelui i simtirea
nevoii acestuia, dar in acela$i timp $i in deprinderea de a-1 face
sau, i mai exact: in siguranta si promptitudinea voinfei spre fapte
bune. In felul acesta, virtutea cre$tina se infati$eaza ca o adevarata
forta spirituals ce ne indeamna a savari binele cu placere.
Virtutea creating nu se sfar$e?te niciodata in aceasta viata,
adica nu se poate spune niciodata ca sa dobandit in mod deplin; iar
odata dobandita, nu e un bun care nu sar mai putea pierde. Pana in
pragul mortii cretinul trebuie sa se straduiasca sa fie $i sa ramana
virtuos, pentru ca pana acolo virtutea sa poate slabi, se poate
micora i chiar se poate pierde. De aceea, Sfantul Apostol Pavel
spune: Prin urmare, cel caruia i se pare ca sta n picioare sa ia
seama sa nu cada " (1 Co 10, 12), iar in alt loc, referindu-se la
statornicia pe calea virtutii, zice: ...Nu ca am si dob&ndit-o sau ca
de pe-acum am ajuns la desavdrsire; dar o urmaresc ca doar o voi
dobandi, de vreme ce si eu dobandit am fast de Hristos Iisus.
Fratilor, eu incd nu socotesc so ft dobandit, dar una fac: uitand cele
ce sunt in urma mea si tinzand la cele dinainte, alerg la tint a catre
rdsplata chemarii... Asadar, cati suntem desav&rsiti, pe aceasta s 'o
g&ndim; si daca ganditi ceva in alt fel, Dumnezeu v o va descoperi
si pe aceasta (Flp 3, 12-15).
E adevarat ca initial virtutea presupune o lupta intre
tendintele potrivnice din noi, dar urmarea acesteia e biruinta binelui
asupra raului. Iar odata depasita aceasta faza, viata interioara a
cre$tinului, in care traiete aievea, nu mai este un teren de lupta
intre diferitele lui tendinte i impulsuri, ci este o adevarata armonie
interioara, in care virtutea face o unitate cu intreaga fiinta
105

Virtutea

crestinului. Aceasta se poate vedea indeosebi in vietile unor sfinti

care au reuit sa-$i armonizeze in aa fel viafa lor interioara, incat
pacea si linitea sufleteasca sala$luindu-se in sufletele lor, virtutea
izvoraste cu adevarat din adancul fiintei acestora.
Cel mai desavarit model al virtutii creatine este OmulDumnezeu, Iisus Hristos. Sfintii Apostoli, unii martiri $i mucenici,
ca si alti sfinti sau straduit sa realizeze in viata lor proprie modelul
virtutii lui Iisus Hristos, dar, fund numai oameni, nau putut ajunge
la plinatatea desavar^irii. Noi insa trebuie sa-i luam ca pilda vie,
pilda ce ne arata pana unde poate ajunge straduinta credinciosului,
ajutata de harul divin, pe calea desavar$irii prin virtute. Dar pentru
aceasta, precum spune Sfantul loan Gura de Aur, este nevoie de o
invatatura i practica statornica i continua a virtutii, caci ea se
catiga in mod progresiv, incepand cu ceea ce este mai u?or, pana la
scara ce ne duce la cer.

INTREBARI SI TEME

1. Virtutea este identicd cu caracterul moral sau e o insufire

a acestuia?
2. Ardtati cum a evoluat In decursul timpului sensul nofiunii
de virtute.
3. Ardtafi de ce virtutea nu poate fi identicd cu stiinta
binelui. .
4. Explicati de ce dictonul Vdd pe cele bune si le aprob,
totusi urmezpe cele rele se impotrive$te conceptiei
intelectualiste despre virtute.
5. Ardtafi care este legdtura dintre virtute si constiinfa
morald si In ce fel se influenteazd una pe cealaltd.

irtutea e tnsasi Iegea vietii omului, destinatia care i s'a dat de la inceput,
si de aceea a trai virtuos Tnseamna a trai dupa Iegea propriei tale naturi,
cum zice Spinoza.
Daca virtutea e vietuirea dupa propria lege a firii, ar urma ca ea sa fie
usoara, asa cum e usor sa respiri Tn aer curat si greu Tntr'o atmosfera
Tncarcata. Cu toate acestea nu e asa, fiindca a trai dupa firea noastra, nu e a trai
dupa firea fizica, ci dupa menirea pusa de Dumnezeu sufletului nostru. In om a

106

Morala generald
intrat elementul de dezechilibru, care poarta numele de pacat, asa ca virtutea
care trebuia sa se Tmplineasca ca ceva spontan, acum c cu greu tndeplinita. Din
pricina aceasta, notiunea de tarie, care se adauga la definitia virtutii, e foarte de
trebuinta, fiindca a trai virtuos e un act de tarie si de energie.
Nivelul moral al unei societati Tngreuneaza practica unei virtuti
superioare acelui nivel. Si apoi cel ce practica virtutea atama Tntrucatva de
starea morala a societatii Tn care traieste. O virtute e cu atat mai de pretuit cu
cat mai grele erau conditiile de a fi tmplinita. Intr'un mediu unde totul merge
bine, nu e mare meritul individului care merge si el dupa datoria lui, fiindca e
dus de curent. Cine traieste cu totul cinstit intr'o asemenea stare poate sa merite
mai putina pretuire decat acel care ici si colo are si cate o scadere, dar care
lupta din greu pentru a se mentine tntr'un mediu foarte vitreg.
De aici se constata ca, avand Tn vedere numai raportul dintre om, fapta
si Dumnezeu, se trece sub tacere un element de pret (and e vorba de judecarea
virtutii. De aceea trebuie pusa virtutea Tn deplina circulate a vietii sociale si
numai atunci Ti pricepi valoarea si-i poti da nota cuvenita...
Virtutea a fost tinta pe care au indicat-o toti moralistii. Ea e un capitol
care se gaseste Tn toate sistemele de morala, numai ca mijloacele de a ajunge
la ea au fost diferite. Pentru Socrate, calea cea mai sigura era sfiinta, adica
cunoasterea lucrurilor. Cine stie binele Tl face - cale evident falsa care nu duce
deloc la virtute, daca nu mai este altceva care s-o ajute. Pentru Platon, binele
era adevaratul chip al frumusetii. El are Tn sine Tnsusi putere de atractie. E de
ajuns ca cineva s3-l vada, pentru ca sa-1 si practice - alta cale nu duce la
rezultat. Pentru Kant, calea virtutii e ideea de datorie. In felul acesta, toji
moralistii cauta sa sape Tn adancul sufletului omenesc, doar vor gasi toarta de
care sa agate lantul care sa traga spre virtute.
(Din Cursul de Teologie morala, ed. a ll-a,

Bucuresti, 1921, p. 250 s.u.)

107