Clerul creştin şi funcţiile sale liturgice

în Biserica primară

1. Consideraţii generale despre sluijtorii cultului

În toate religiile există persoane anume orînduite pentru îndeplinirea obligaţiilor rituale, adică
slujitori ai cultului. De altfel, funcţia primordială şi principală a clerului sau a preotilor tuturor reli-
giilor, orice nume ar fi purtat ei (arhierei, preoţi şi leviţi in iudaism, magi la vechii persani şi
chaldeeni, lama la tibetanii budişti, ctişti şi polişti la vechii geto-daci, druizi la celto-gali ş.a.m.d.), era
aceea care îi lega de altarele de jertfă. Preoţia a fost instituită, adică, la inceput tocmai pentru
indeplinirea actelor şi a ceremoniilor cultului public, preotul fiind considerat in general ca un
mijlocitor între om şi divinitate, prin ceremoniile sacrificiilor religioase. «Orice arhiereu, fiind luat
dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc spre Dumnezeu, ca să aduc daruri şi jertfe
pentru păcate..., spune Sfintul Apostol Pavel (Evr. V, 1), definind astfel misiunea religioasă de
căpetenie a preoţie;
Chiar dacă preoţii anumitor religii şi popoare îndeplineau şi alte rosturi, cu caracter social, politic sau
cultural (ca la vechii egipteni, evrei şi celti), menirea lor esenţială era cea sacramentală, adică aceea de
a face legătura între om şi divinitate, indiferent de modul cum a lost concepută aceasta.

2. Originea clerului creştin.

Preoţia Mântuitorului şi a Sfintilor Apostoli
Religia creştină nu putea fare exceptie în aceasta privinţă. Şi ea şi-a avut de la inceput slujitorii
cultului ei, adică clerul sau ierarhia bisericească. Dar spre deosebire de religiile naturale sau
nerevelate, in care calitatea de slujitor al cultului era dobîndită fie prin alegerea comunităţii religioase
(ca le vechii mexicani, la romani sau la taoiştii chinezi), fie prin moştenire din tată in flu (ca la vechii
evrei), Preoţia creştină este de instituire divină şi nelegată de nici un neam, de un anumit trib, ori de o
anumită clasă socială. Ea este adică întemeiatia de Mîntuitorul însuşi, Care, după cuvîntul
Psalmistului, este «preot în viata, dupe rinduiala lui Melchisedec» (Ps. CX, 4).
a) Mântuitorul este, într-adevăr, mare preot sau arhiereu veşnic, antitipul desăvirşit al preotiei
Vechiului Testament, aşa cum ni-1 infătişează, de ex., Sfintul Apostol Pavel (Evrei IV, 14-15 ; V, 6,
10 ; VII, 11 ; X, 21 ş.a.). Născut ca om din tribul lui Iuda, El nu are nici o legă tură cu preoţia lui
Aaron, rezervată exclusiv semintiei lui Levi ; uns ca preot (arhiereu), incă din clipa zămislirii, El
continuă preoţia lui Melchisedec, care era «rege al păcii şi al dreptăttii» (Ps. CX, 4 ; Evr. V, 6, 10, 20 ;
VI, 20-VII, 4). El şi-a indeplinit oficiul de mare preot sau arhiereu mai ales prin jertfa de pe cruce, care
constituie centrul şi punctul culminant al activitătii Sale răscumpărătoarc. Sacrificiul Sau este unic şi
nerepetabil, dar preotia Lui e veşnic lucrătoare; sus in ,ceruri ea se exercită în «cortul cel nefăcut de
mâna», unde mijloceşte veşnic pentru oameni (Evr. VII, 24--25), iar pe pămant sacerdoţiul Său
continuă in Biserică.
Acest «arhiercu sfint fără prihană şi mai mult decit cerurile», cum il numeste Sfîntul Apostol Pavel
(Evr. VII, 26), este preotul suprem, prin care se aduce lui Dumnezeu intreg cultul Bisericii şi fără de
care nu se face nimic în lucrarea celor sfinte. Precum vom vedea, El este liturgul prin eecelenţă al
cultului Bisericii, adică săvirşiitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoţii care slujesc în
numele Lui şi al Bisericii.
b) In calitatea Sa de mare preot sau arhiereu suprem şi veşnic, Mintuitorul nu numai că a
intemeiat cultul Legii celei Noi, ci a orînduit şi persoanele care să-1 săvîrşească după inălţarea Sa la
ceruri, investindu-le cu dreptul şi puterea harică necesară pcntru aceasta. Intr-adevăr, la Cina cea de
Taină, cind intemieiaza Sfânta Euharistie, Mîntuitorul a dat totodată Sf Săi Apostoli şi mandatul de a o
sâvîrşi neincetat, spre pomenirea Lui :«Aceasta (să) faceţi spre pomcnirea Mea - (Luca ;"Xll, i'.) şi i
Cor. XI, 24-25). Prin aceastcă poruncă, El orînduieŞte pe Sf Săi Ucenici ca preoţi ai religiei cclei noi,
înfiintată de El. Imputernicindu-i să săvirşească jertfa euharistică, le dă apoi puterea şi harul iertării
păcatelor (Ioan XX, 23), dreptul de a învăţa şi a boteza (Matei 28, 19-20; Marcu XVI, 15 ; Luca
XXIV, 47) et..
Primii preoti sau slujitori ai cultului creştin au fost deci Sfintii Apostoli, precum spun ei înşişi
prin Siîntul Pavel: “Aşa să ne socotească pe noi orişice om, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi
iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui Dumnezeuu (1 Cor. IV, 1). Hirotonia» sau investirea lor
definitivă cu puterea harică a slujirii celor sfinte a avut luc în ziua Cincizecimii, cînd Sfintul Duh se
coboară asupra lor sub chipul văzut al lirnbilor de foc şi cînd putem socoti inceputul slujirii pteotesti în
Biserica crestină.
In prima comunitate creştină din Ierusalim, ca şi in comunitatile din diaspora, înfiintate şi
păstorite temporar de catre ei, Sfinţii Apostoli sărvirsesc toate tainele şi ceremoniile care alcătuiau
cultul Bisericii primare: ei oficiază, de exemplu, Sfinta Euharistie şi prezidează agapele unite cu ea
(Fapte 20, 7, 11), botează şi îşi pun miinile peste cei botezaţi, pentru transmiterea Harului, săvirşind
deci confirmarea sau mirungerea de azi (Fapte II, 41 ; VIII, 14-17 ; X, 44-48 ; XVI, 33), hirotonisesc
diaconi, preoţi şi episcopi (Fapte VI, 6; 2 Tim. I, 6), se roagă împreună cu fratii, prezidind, desigur,
adunările de rugăciune (Fapte XX, 36 ; XXI, 5 ş.a.), acordă, prin punerea mîinilor, diferite daruri
duhovniceşti sau harisme (Fapte XIX, 5-6), primesc marturisirea păcatelor (Fapte 19, 18) ş.a.m.d.
Ceva mai mult, ei reglementează cele privitoare la cultul tinerei Biserici, dind dispozitii şi reguli în
legatură cu săvirşirea Sfintei Euharistii şi a agapelor (1 Cqr. XI, 20), a sfintului maslu (Iacov V, 14
ş.u.), a adunarilor de rugăciune în general (1 Cor. XI ; l. Tim. lI, 1 ş.u.) ş.a.
La rîndul 1or, în virtutea Harului primit direct de la Mintuitorul insuşi (loan XX, 21-23) şi apoi
de la Sfintui Duh, Sfinţii Apostoli transmit drepturile şi puterile lor harice, prin hirotonie sau punerea
mîinilor, altor persoane vrednice, alese in primul rind dintre cei 70 de ucenici ai Mîntuitorului (Luca
X, 1-20), care erau colaboratorii lor cei mai apropiati (Fapte VI, 6 ; 1 Tim. IV şi V, 22 ; 2 Tim. I, 6).
Aceştia sunt episcopii (arhiereii), preotii şi diaconii, adică cele trei trepte (grade) ale clerului sau ale
ierarhiei bisericeşti, care alcătuiesc ceea ce numim, cu un termen gencral, preotia creştină, sau tagma
preotească .

3. Vechimea clerului creşţin.

Cele trei trepte ale clerului slujitor in Biserica veche (epoca apostolică si cea post-apostolică)
a) La inceput, tuturor color aleşi de Sfinţii Apostoli pentru sarcina, grea şi de mare răspundere, a
păstoririi primelor comunităti creştine, li se dădea denumirea generală de presbiteri ( ), pentru că
aceştia erau aleşi, de preferinţă, dintre persoanele mai în virstă presbiteros = mai bâtrîn, de la presvis =
bătrîn); era vorba, deci, de persoane care prezentau garanţia maturităţii, a întelepciunii şi a expericnţei
necesare pentru conducerea comunităţilor. Aceşti presbiteri nu sint însă nişte simpli bătrini (cum e
tradus în general termenul de presbiter in Bibliile protestante), care ar fi indeplinit nişte simple functii
onorifice, de natură administrativă, gospodărească sau economică, cum cred unii. Din Faptele
Apostolilor (XIV, 23) se vede clar că presbiterii erau instituiti de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi
rugăciuni, după o vreme de post; ei nu mai erau deci nişte simpli bătrini, ci persoane alese şi
consacrate, consfiniţite printr-o ceremonie liturgică (ceea ce nu era cazul cu bătrinii evreilor); aceştia
erau înzestrati cu un har special, in vederea indeplinirii misiunii lor de păstori ai primelor comunităti
creştine. El forrnail ierarhia Bisericii primare.
Caracterul sacru al presbiteratului Bisericii primare reiese deci, clar, atit din modul sacramental
al instituirii lui, cit şi din functia principllă pe care membrii lui o îndeplineau şi care era săvîrşirea
lurrărilor sfinte ale cultului. Presbiterii aceştia erau deci de fapt preoţi şi cea dintîi dintre funcţiile lor
era cea liturgică, pentru că în epoca apostolică şi încă multă vreme după aceea întreaga viaţă religioasă
a comunităţilor creştine se concentra in cult şi se dezvolta in strânsă legătură cu el. Împreună cu
Apostoli, ei alcătuiau ceea ce Sfintul Apostol Pavel numeşte presviterion (vezi 1 Tim. IV, 14), adică
un fel de colegiu sacerdotal, ceată preoţească, intre ale carei datorii şi drepturi era şi aceea de a
conliturghisi cu apostolii la săvîrşirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor bisericesti. Functia
liturgică a acestor presbitcri (preoţi) se vede mai ales din epistola Sfîntului Iacov (V, 14 ş.u.), unde el
2
ii indeamna pe credincioşi să cheme pe presbiierii lor spre a se ruga pentru bolnavi şi a-i unge cu
untdelemn, adică spre a săvîrşi taina pe care astăzi o numim sfîntul maslu.
b) Alături de denumirea unică şi generală de presbiter, care se dădea la inceput tuturor
membrilor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, indiferent de gradul sau de funcţiile pe care le
îndepiineau ei in sânul comunităţii, apar foarte curînd, chiar in cărţile Noului Testantent. si celelalte
două denumiri ale clerului bisericesc de azi: cea de episcop si cea de diacon.
Termenul de episcop este de origine grecească (episcopos) şi înseamnă la origine
supraveghetor (de la = a merge să inspecteze;, a cerceta, a vizita). În cărţile Noului Testament
termenul de episcop se întîlneşte de cinci ori (Fapte XX, 28 ; Filipeni I, 1; 1 Tim. III, 1--2 ; Tit, I,7 şi 1
Petru II, 25), fiind întrebuinţat la început numai în comunitătile crestine din diaspora, dar nu numai cu
însemnarea restrînsă de azi, căci uneori se aplica şi la presbiteri, ca în Fapte XX, 17, 28 ; Tit I, 5-7 sau
1 Petru V, 1-2, unde sinonimia dintre episcopos şi presbyteros e şi mai evidentă: presbiterii sint
îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu supraveghind-o ca episcopi.
Aşadar, în scrierile creştine de la sfîrşitul secolului I şi începutul secolului II, membrii clerului
bisericesc din cele mai vechi comunităti creştine sînt numiti cînd episcopi, cind presbiteri (preoti).
Amestecul de numire al acestor trepte, remarcat şi de vechii exegeţi biblici , se datoreste pe de o parte
faptului că, în acel timp, atit episcopii cît şi preoţii se recrutau, de preferinţă, dintre bătrîni (presbiteri,
în sensul etimologic al cuvintului), iar pe de alta, faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor
fiind ajutati, după modul iudaic, de colegiul “bătrînilor» sau presbiterilor; Sf. Iacob, episcopul
Ierusalimului, era înconjurat de un astfel de colegiu (vezi Fapte XXI, 18).
Totuşi, deosebirea de grad si de funcţie dintre aceste două trepte incepe să devină clară foarte
de timpuriu, şi anume chiar din epoca apostolică. Astfel, putem observa că, atîta vreme cît termenii
presviteros si episcopos = erau echivalenti, cel dintîi se aplică mai ales pentru rolul sfintitor al
preotului în mediul evreiesc, iar cel de al doilea, pentru rolul dc pastor sau conducător administrativ si
spiritual al conunitătilor din mediul păgîn, in care apare la început acest termen. Distincţia reiese mai
întîi din faptul că nu toti episcopii Se alegeau dintre batranii, ci unii dintre E'1 puteau fi destul de
tineri, cum e cazul lui Timotei, asezat de Sfintul Pavel episcop op in Efes ~ vezi 1 Tim. IV, 12). In al
doilea rînd, mai ales din epistolele pastorale ale Sf -Apostol Pavel se vede , că episcopii aveau drepturi
mai mari ca preotii : dreptul de a hirotoni pe preoţi (1 Tim. V, 22; Tit I, 5), de a răsplăti pe cei vrednici
şi a pedepsi pe cei nevrednici (1 Tim. III, 17-20), de a supraveghea cultul şi învătătur sa (2 Tim. II, 2),
de a povatui şi conduce Biserica (1 Tim. IV, 11-12 şi V, 1 ş.u.) etc. Această superioritate a episcopilor
se vedea şi din accea că uneori li se dădea şi denunumirea onorifică de apostoli.
Deosebirea dintre episcopi şi preoti s-a accentuat şi prin unitatea episcopatului. În această
primă epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat mai intii urmaşilor directi ai Siinţilor
Apostoli sau reprezentantiilor lor la conducerea diferitelor Liserici locale infiinţatc de ei şi recrutati,
precum am spus, in primul rind dintre cei 70 de ucenici; or, in fiecare Biseriră nu putea fi dent tin
singur reprezentant al Sfinţilor Apostoli, pe cînd presbiteri puteau fi şi erau, de fapt, mai mulţi. Unita-
tea aceasta a episcopatului este afirmată cu tărie şi susţinută, incă din primii ani ai secolului II, de către
Sfîntul Ilgnatie Teoforul, ca o condiţie indispensabilă a mentinerii unitătii şi păcii în Biserică. Biserica
(locală) nu este, după el, decit o comunitate euharistică grupntă în jurul unui episcop şi a unui singur
altar 2. Toti episcopii Bisericilor locale înfiinţate de către Sfinţii Apostoli au fost numiţi direct de către
aceştia şi hirotonltl de ei; de aceea, toate listele celor mai vechi ,episcopi, ca aceea a lui Hegesip,
transmisă de Eusebiu al Cezareei, se urcă pâna la apostoli.
Întiietatea şi superioritatea episcopilor faţă de prcsbiteri (preoţi) este, de altfel, indicată sau
sugerată şi de alte denumiri date episcopilor in cărţile Noului Testament şi în cele mai vechi scrieri
creştine, ca de ex : păstor, vezi Fapte 20, 28, preostos, adica intâistătător, conducator (Fapte IV, 22 şi
Evrei XI, 7, 17 şi proistamenos, adică cel ce stă în frunte (1 Tes. V, 12 : Rom. XII, 8), sau cu echi-
valentele latine antistes, presidens, praeposittis, pontifex ş.a.
Unul dintre cei dintii episcopi a fost, la Ierusalim, Sfîntul Iacov, fratele Domnului, urmat de
fratele sull Simeon. In epca apostolică mai avetn pe Tit in Creta (colaborator al Sfîntului Apostol
Pavel) şi pe Timotel, cel dintîi episcop în Efes şi cel mai iubit ucenic al Sf Apostol Pavel. De altfel,
3
incă mulţi alţii dintre cei 70 de ucenci ai Mântuitorului şi colaboratori al Sfintilor Apostoli au fost
hirotoniţi de către aceştia ca episcopi ai diferitelor comunităti ale Bisericii primare, înfiintate şi
organizate de ei, ca de ex.: Irodion (amintit la Rom. XVI, 11), episcop la Neon Patron, Onesim,
sclavul lui Filimon, ajuns episcop la Efes, loan Marcu (evanghelistul), la Alexandria, Silvan, la Tesa!
onic, Anania (care 1-a botezat pe Pavel), la Damasc, Evodiu, la antiohia, Epafrodit (Filip IV, 18), la
Filipi, Arhip, la Colose (Col. IV, 17), Sila, la Corint, Clement (Filip. IV, 3), la Calcedon, Urban (Rom.
XVI, 9), in Macedonia, Ruf (Itoni. XVI, 13), la Teba, Terţiu caligraful (Ro;n. XVI, 22), la Iconium in
Pamfilia, Apolo (1 Cor. I, 12), la Cezareea ş.a. Probabil că şi cei şapte ingeri ai Bisericilor din Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, amintiţi în viziunile Stîntului Ioan
Evanghelistul (Apoc. Il—llI);, sunt, după părerea unora, episcopii de atunci ai cetătilor respective.
Spre sfîrşitul secolului I si începutul secolului II, cunoaştem pe episcopii Ignatie la Antiohia, Policarp
la Smirna, Anicet şi Clement la Roma, DaErras la M; gnezia ş.a. Hirotonia acestor primi episcopi a
fost săvîrşită direct de către Sf Apostoli, prin punerea miinilor, fie de către fiecare in parte (2 Tim.1,
6), fie sinodal, adică de ceata mai-marilor preoţilor curm zice Sfintul Apostol Pavel (1 Tim. IV, 14).
După părerea unor exegeti biblici, acest presbyterion era probabil alcătuit din Sfintii Iacob, Petru şi
Ioan, care erau socotiti stilpi ai Bisericii (Gal. II, 9).
Întrucît, încă de la început, slujitorii bisericeşti din treapta cea mai de jos a ierarhiei au
dobindit, precum se va vedea indată, denumirea de diaconi, iar slujitorilor din treapta cea mai înaltă a
ierarhiei Bisericilor din anumite regiuni li s-a dat denumirea de episcopi, pentru denumirea slujitorilor
bisericeşti din treapta a doua a rămas consacrat termenul de preot (presviteros).
După cum primii episcopi au fost urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli la conducerea Bisericilor
înfiintate de ei, tot aşa primii preoti sunt socotiti ca urmaşi directi ai celor 70 de ucenici ai
Mîntuitoruiui, despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie (Luca X, 1) ; el erau ajutători ai episco-. pilor,
ori delegaţi ai lor, indeplinind, in locul Ior, anumite sarcini şi lucrări, mai ales din dorneniul cultului,
dar stînd totdeauna in strinsă legătură cu episcopul şi în dependenţă de el.
c) Precum am spus, atît treapta (funcţia) cit şi denumirea de diacon apare, ca şi celelalte douâ
trepte şi denumiri ale clerului, încă din epoca apostolică, in Cărtile Noului Testament. Termenul
diaconos diaconus, minister) inseamnă la origine slujitor, servitor. Cei dintîi diaconi amintiţi nominal
în Noul Testament (Fapte VI, 1-7), în număr de sapte (număr sfânt la evrei), sînt: Ştefan, Filip, Prohor,
Nicanar, Timon, Parmena şi Nicolae. El au fost instituiţi prin hirotonie de către Sfintii Apostoli, in
vederea unei mai bune organizări a ajutorării săracilor şi a meselor frăţesti de dragoste (agape) din
sânul primei comunităţi creştine de la Ierusalim; aveau, deci, rolul de simpli ajutători ai Sfintilor Apos-
toli in organizarea operei de asistentră socială, orinduiţi spre a-i scuti pe aceştia de serviciul meselor,
pentru ca să se poată consacra exclusiv propovăduirii Evangheliei. După părerca majorităţii exegeţiler,
şi aceştia făceau parte dintre cei 70 de ucenici ai Mîntuitorului, care au alcătuit şcoala şi pepiniera din
care Sfintii Apostoli au ales şi au hirotonit pc cei membri ai ierarhiei crestine din toate treptele,
incepînd de la alx.stoii (ca Justus şi Matia) pină la diaconi.
Se pare însă că aceşti Şapte diaconi, aleşi dintre elenişti, n-au fost cei dintii diaconi in Biserica
creştină. Înaintea lor au existat, probabil, şi alţi diaconi, recrutati dintre evrei şi care aveau de la
început atribuţii liturgice. După părerea unor exegeti biblici, cei şapte constituiau adica o grupă aparte
in cadrul treptei diaconilor, avind la inceput atributia precisă de a îngriji de săraci, văduve şi bolnavi.
Dar instituirea lor s-a făcut prin hirotonie, adică prin punerca mîinilor Sfinţilor Apostoli (Fapte VI, 6:
«...şi rugîndu-se, şi-au pus mîinile peste ei». Comp. şi 1 Tim. III, 10), ceea ce subliniază şi Sfintii
Părinţi, care explică textul biblic respectiv. Avînd în vedere acest lucru, precum si faptul că agapcle
erau strîns unite cu serviciul Sfintei Euharistii, chiar şi cei şapte diaconi elerişti, orinduiţi la început
pentru organizarea agapelor, au câpatat curând functii şi atribuţii în legătură cu săvârşirea cultului.
Astfel, chiar in Faptele Apostolilor (cap. VIII), vedem pe diaconul Filip predicind şi botezind în
Samaria, unde recruteazâ noi credincioşi, între care şi pe famenul dregător ai reginei Candachia a
Etiopiei, iar mai tîrziu îl regăsim la Cezarcea, ca evanghelist, adică propovăduitor al Evangheliei
(Fapte 21, 8). Încă din primii ani al secolului II, părinţii Apostolici subliniază că diaconii nu mai sint

4
simpli servitori ai meselor, ci că sînt slujitori sau «chivernisitori» ai tainelor Bisericii (comp. I Cor. IV,
1), alâturi de episcopi şi preoti
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească diaconii sunt stabilite, îneă din epoca apostolică,
de către Sfintul Apostol Pavel (1 Tim. III, 8-12), care, de altfel, aminteste pe diaconi alături de
episcopi (Filipeni I, 1) sau îndată după acestia (1 Tim. III, 8-10).
***
Asadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască. Începutul şi puterea ei
slujitoare şi sfinţitoare vin, prin Sfintii Apostoli, de la Mintuitorul însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi
al preoţiei creştine, iar existcnţa ei se poate constata neintrerupt, de la întemeierea Bisericii, în tot
cursul istoriei creştine, pînă astăzi. Precum am văzut, cele trei trepte ale clerului apar afirmate distinct,
deşi sporadic şi separat una de alta, dar cu denumirile şi funcţiile lor liturgice diferite, incă din a doua
jumătate a primului veac crestin, chiar in cărţile Noutlui Testament (în afară de locurile biblice citate
pină aici, vezi şi Epistola I-a către Timotei, în care Sfîntul Apostol Pavel vorbeste de toate cele trei
trepte, şi anume despre episcopi şi diaconi in cap. III, 1-10 şi 12, iar despre preoţi in cap. V, 17-20).
Spre sfirşitul secolului I, cele trci trepte ale clerului creştin apar enumerate una după alta, în ordine
descrescândă şi cu funcţiile precise de azi, în Epistola I-a a Sfântului Clement Romanul către Corinteni
(cap. XL, 4-5), unde, prin analogie cu preoţia Vechiului Testament, pentru treapta de episcop se
foloseste denumirea de arhiereu, iar pentru diaconi cea de leviţi. Aşadar cei ce aduc la vremile rinduite
darurile lor de jertfă sint bine primiţi şi fericiţi ; căci nu păcătuiesc cei ce urmează poruncile Stă-
pînului. Arhiereului îi sint încredintate slujiri proprii. Preoţilor li s-a orinduit loc propriu si leviţilor le
sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sint date porunci pentru laici». De asemenea, la inceputul
veacului al doilea, in epistolele Sfîntului Ignatie Teoforul, toate cele trei grade (trepte) ale clerului apar
distinct, cu denumirile şi functiile lor de azi : «Cu toţii urmaţi pe episcop, după cum urmează Iisus
Hristos pe Tatăl, iar pe preoţi ca pe Apostoii ; pe diaconi respectaţi-i ca pe porunca lui Dumnezeu» .
Sfântul Ignatie pomeneşte, de altfel, nominal, pe citiva dintre episcopii, prcoţii şi diaconii Bisericilor
cărora le scrie, ca de ex.: episcopul Onisim si diaconul Buru din Biserica efesenilor, episcopul Damas
al Bisericii magnezienilor, care era încă tînăr, preotii Basu şi Apolonie şi diaconul Zotion din aceeasi
Biserică, diaconul Filon din Cilicia s.a.
Asezamintele Sfintilor Apostoli (Constitutiile Apostolice), redactate spre sf secolului IV, dar
pe baza unor materiale din documente mai vechi (sec. III), reglementează (in cartea a opta, cap. 28),
foarte precis si amănunţit, funcţiile liturgice nu numai ale celor trei trepte ale clerului, despre care am
vorbit pină acum, ci şi ale treptelor clerului inferior de atunci, cu raporturile dintre ele : “Episcopul
binecuvintează, nu se binecuvintează ; hiroteseşte, hirotoneşte, jertfeşte, primeste binecuvintare de la
episcopi, iar nicidecum de 1a preoti... ;
Preotul binecuvintează, nu se binecuvintează, primeşte binecuvântare de la episcop şi de la un
alt preot, asemenea şi dă binecuvîntare unui alt preot. Hiroteseşte, nu hirotoneşte... ;
Diaconul nu binecuvintează, nu dă binecuvantare, primeşte însă de la episcop şi de la preot.
Nu botează, nu educe jertfă. Cînd liturghiseşte însă episcopul sau preotul, el dă (Sfînta Împărtăşanie)
poporului, nu ca preot, ci ca cel ce siujeşte preoţilor...» ''.

4. Cler şi harismatici in Biserica primară

In epoca apostolică şi cea post-apostolică, se pare că ierarhia bisericească (clerul) şi-a împărţit
atribuţiile liturgice cu aşa numitii profeti si iînvăţătorii (didascali), pe care Sf Apostol Pavel îi enumeră
între harismaticii epocii apostolice (I Cor. XII, 28), punindu-i uncori intre diferitele categorii de
slujitori ai Bisericii primare: apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori si învăţători (Efes. IV, 11-12).
Astfel, Faptele Sfinţilor Apostoli (XIII. 1-1) ne transmit numele unor «prooroci si învăţători»
din Biserica Antiohiei: Simon Niger, Lucius Cirineanul şi Manain, care, din poruncă divină şi-au pus
mîinile pestc Saul şi Varnava, după ce postiseră, în vederea trimiterii acestora la predicarea
Evangheiiei. Un alt prooroc, Agav, prooroceşte lui Pavel iţuri în Ierusalim (Fapte XXI, 1). Către
sfîrşitul secolului I, învăţătura lor 12 Apostoli (cap. X, 6) acordă profeţilor oarecare drepturi de fa-are
5
în săvîrşirea Sfintei Euharistii : «Profeţilor, însă, îngăduiţi-le să ulţumească atît cît vor» (eoxapto'csîv
oaa OsXooct v) 10 ; în altă parte (cap. II), acelaşi document îi numeşte pe profeţi «arhiereii voştri» J1,
ceea ce dică gradul superior de cinste, care li se dădea. De asemenea, Păstorul i Herma enumera pe
didascali (învăţători) alături de apostoli, episcopi şi aconi (Vedenia III, 13)12.
Profeţii şi didascalii erau misionari plini de zel şi de inspiraţie, înşiraţi cu harisma profeţiei şi a
învăţăturii, dar probabil şi consacraţi in hirotonie (comp. Fapte XIX, 5—6). Ei făceau parte ori din
numărul lor 70 de ucenici ai Domnului, ori dintre colaboratorii de misiune ai inţilor Apostoli, vizitând
şi însufleţind Bisericile înfiinţate de ei sau de Sfinţii Apostoli. Spre deosebire de clerici, care aveau
stabilitate în iul comunităţilor păstorite de ei, profeţii şi didascalii erau nelegaţi în ip permanent de
vreo comunitate, ci rătăceau de Ia una la alta, şede-a lor fiind temporară. Ei dispar aproximativ pe la
mijlocul secolului al ilea, cînd documentele încep să nu mai vorbească despre ei. De atunci ainte,
ierarhia sau clerul a luat, definitiv şi peste tot, locul harismati-or din primele comunităţi creştine, ca un
harismatism regulat şi orga-zat, de tradiţie şi succesiune apostolică. Prin rugăciunile de hirotonie, ît
episcopul cît şi preotul şi diaconul devin nişte «harismatici», pur-tori de har, fiecare din ei primind un
dar adaptat funcţiei sale proprii.
Cu instituirea şi justificarea rolului şi necesităţii ierarhiei bisericeşti ocupă mai pe larg alte
discipline teologice, ca Dogmatica, Apologe-:a şi Sectologia ; drepturile, prerogativele şi îndatoririle
administrare şi canonice ale clerului sînt tratate în Dreptul bisericesc.

BIBLIOGRAFIE:
Protos. Silvestru Bălănescu, Instituirea ierarhici bisericeşti, în D.R., anul I (1874—1875), nr. 6, 7 şi 8.
G. Bard y, Le sacerdoce chretien du I-er au V-e sfecle, în vol. Pieties ă'hiei ei ujourd'hui, Paris, 1954
(Coli. «Unam Sanctam», 28).
J. Bellamy, Diacie, în DB t. II (1926), col. 1401—1403.
P. B e n o i t, Les origines apostoliques de l'episcopat, în voi. L'eveque dans iglise du Christ, Paris,
1963, p. 13—57.
J. B i lz, Diakon, în LTK, vol. III (1931), col. 271—274.
Diac. Ene Branişte, Explicarea Siintei Liturghii după Nicolae Cabasila, cureşti, 1943, pp. 96—111
(cap. Sacerdoţiul liturgic).
P. T h. C a m e 1 o t, Un seul pretre. Sacerdoce commun et sacerdoce hierarchique, rev. «La Vie
Spirituelle» (ian. — iunie 1967), 633—659.
Trad. rom. din SPA 2, p. 30.

Rolul şi funcţiile liturgice ale celor trei trepte

ale clerului în Biserica veche şi în cultul ortodox de azi

1. Rolul arhiereului în cult

Pornind de sus în jos, treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria.
Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sînt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală,
indiferent de funcţiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot avea, adică fie că sînt simpli
arhierei (vicari sau locotenenţi), episcopi în funcţie (eparhioţi), arhiepiscopi sau mitropolit!, exarhi,
patriarhi etc. Ei sînt priviţi ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, de la care au moştenit, prin
succesiunea neîntreruptă a hirotoniei, deplinătatea drepturilor şi a puterilor din punct de vedere
sacramental. Au adică dreptul şi puterea de a săvîrşi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o
excepţie, precum şi dreptul de a transmite, prin hirotonie, această putere, fie întreagă — ca la arhierei
— fie parţială, celorlalte două trepte subordonate lor, adică preoţilor şi diaconilor.
Ca deţinător al deplinătăţii puterii harismatice, episcopul a fost, dintru început şi în chip
natural, centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare Biserică locală.
6
De aceea, la începutul creştinismului, cînd Bisericile sau comunităţile creştine erau mai puţine şi
izolate, şi cînd în fiecare cetate era un episcop, toate adunările lor de cult erau prezidate de episcopi
(arhierei). în calitatea lor de întîi-stătători ai Bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural,
dreptul de a săvîrşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa religioasă a
Bisericilor lor, ca Sfînta Liturghie, botezul şi mirungerea, mărturisirea, sfinţirea bisericilor, hirotoniile
si hirotesiile etc.1
Cu timpul, comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct
şi personal de către episcop! ; de aceea, o parte din funcţiile lor liturgice (ca şi cele administrative şi
învăţătoreşti) au fost trecute de ei treptat, prin hirotonie, asupra preoţilor, care săvîr-şeau lucrările
sfinte cu delegaţie, în locul şi în numele episcopilor respectivi. Dar pe unele din ele, care sînt
fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii le-au păstrat exclusiv pentru ei înşişi pînă
astăzi, şi anume: sfinţirea simţului şi marelui Mir, hirotonia clericilor şi sfinţirea bisericilor şi a
antimiselor2; numai sfinţirea bisericilor o pot face în vremurile mai .noi şi anumiţi preoţi sau
arhimandriţi, cu delegaţia expresă a episcopului, de la caz la caz.
Ca şi odinioară, arhiereul este şi astăzi, de drept, întîiul-stătător sau protosul oricărei adunări de
cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu. în această calitate îi sînt rezervate anumite acte şi
formule liturgice, îndeosebi cele pentru binecuvîntare (ca de exemplu urarea «Pace tuturor»), pe care
el le rosteşte, chiar atunci cînd nu slujeşte, ci numai asistă la serviciul divin3.
Despre drepturile şi prerogativele arhiereului cînd asistă la slujbă, vezi : Tipicul serviciului arhieresc, de arh.
Silvestru Bălănescu, ed. Cernica, 1925, p. 24—25; Icon. D. Lungulescu, Manual de practică liturgică, p. 138—139 ; J.
Bojor şi St. Roşianu, Tipic bisericesc, Blaj, 1931, pp. 169—172 (cap. Notiţe generale la serviciul arhieresc); Arhieraticon,
cuprinzind rmduielile tuturor hirotesiilor si hirotoniilor, Bucureşti, 1926 (ed. III); Slujba simţirii bisericii, Bucureşti, 1915
(ed. II); Tipicul slujbei Slintei Liturghii cu arhiereu, în «Liturghiei-», Bucureşti, 1915 (ed. II); Tipicul slujbei Siintei Li-
turghii cu arhiereu, în «Liturghiei», Bucureşti, 1980, p. 429—450.
«...Vrednicia arhierească este urmarea marelui arhiereu Iisus Hristos...» (Const. Apost. VIII, 46, trad. rom. din SPA 1,
vol. II, p. 266). Despre drepturile şi prerogativele arhiereului în mijlocul credincioşilor, vezi Consf. Aposf., II, 26 in trad.
rom. şi voi. cit. supra, p. 48—49 ; Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, VIII (trad, rom. cit. la nota 1, p. 184—
185).
In exerciţiul funcţiei lui liturgice, adică în timpul slujirii, arhiereul reprezintă pe Mântuitorul
însuşi, ca mare preot sau arhiereu ; de aceea, el slujeşte de obicei cu fast şi solemnitate, numai în
sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi şi diaconi, precum şi de membri ai clerului inferior. Dar ca unul
care deţine deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, putînd face şi cele care sînt acordate treptelor
subordonate, arhiereul poate sluji şi singur, atunci cînd vrea, cînd se află în situaţii excepţionale, sau
cînd nu dispune de preoţi şi diaconi (ca de exemplu : în călătorie, în vreme de război, singur în chilia
sa etc-)4. El binecuvintează pe popor cu amîndouă mîinile, după exemplul Mîntuitorului (vezi Luca
XXIV, 50) şi are dreptul de a fi pomenit la ectenii şi în diferite momente din sfintele slujbe, în

1
1. Vezi, de ex., Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirncni, cap. VIII : «Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici
a face agapă...» — Epistola către Mag-nezieni, cap. VII: «După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuşi, nici prin
Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi...». — Comp. şi Epistola
către Italieni, cap. II şi III (trad. rom. de Pr. •D. Fecioru, din SPA 2, p. 134, 167, 170—171).
2
Vezi Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, cap. V, e, în trad. rom. de Pr. Cicerone Iordăchescu,
Chişinău, 1932, p. 124 şi Simeon al Tesalo-nicului, Despre taina Sf. Mir, cap. 77, trad. rom. din voi. «Tractat asupra tutu-
ror dogmelor credinţei noastre ortodoxe...», tip. de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865— 1866, p. 88.
3
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 38, trad. rom. cit., p. 322 ; Scrisoarea sinodală a patriarhului
ecumenic Paisie I al C-polului câire Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea a 6-a, la C. Delikanis, TlaTpiapX17-^
lTi?a<fa, t. III, Constantinopol, 1905, p. 57—58; Răspunsul patr. loan Veccos (sec. XIII) către episcop, de Sărai şi
Răspuns, patr. ecum. Ghenadie Scholarul la întrebarea despotului sîrb Gheorghe (la Manuel Ghedeon, Wavovtxal oia-
Mtn, t. I, p. 18, 28) ; Pravila cea Mare (îndreptarea Legii), glava 51.
4
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 38, trad. rom. cit., p. 322 ; Scrisoarea sinodală a patriarhului
ecumenic Paisie I al C-polului câire Nicon al Moscovei (1655), răspuns la întrebarea a 6-a, la C. Delikanis, TlaTpiapX17-^
lTi?a<fa, t. III, Constantinopol, 1905, p. 57—58; Răspunsul patr. loan Veccos (sec. XIII) către episcop, de Sărai şi
Răspuns, patr. ecum. Ghenadie Scholarul la întrebarea despotului sîrb Gheorghe (la Manuel Ghedeon, Wavovtxal oia-
Mtn, t. I, p. 18, 28) ; Pravila cea Mare (îndreptarea Legii), glava 51.
7
cuprinsul eparhiei pe care o păstoreşte, iar în alte eparhii numai acolo unde slujeşte sau asistă la
serviciul divin din biserică. 5
Tot arhiereilor — individual sau adunaţi în sinoade le aparţine dreptul de a supraveghea
săvîrşirea corectă a cultului şi a lua hotăriri privitoare la rînduiala serviciilor divine în eparhiile
respective. Arhiereul e hirotonit de mai mulţi arhierei (doi sau mai mulţi)6.

2. Preotul ca persoană liturgică

La început, preoţii erau oonsideraţi ca urmaşi ai celor 70 de ucenici ai Domnului7 şi ca simpli
ajutători ai episcopilor. Dar din secolele II—III înainte, cînd numărul comunităţilor înmulţindu-se,
nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi satisfăcute de către episcopii înşişi, preoţii au
devenit, cu delegaţia şi binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii lor permanenţi, mai întîi în parohiile
dinlăuntrul oraşelor (la Roma numite tituli) şi apoi în parohiile şi la bisericile din afara oraşelor,
săvîrşind cele sfinte în numele şi în locul episcopilor. «Nu răpeşte cineva vrednicia preoţească (comp.
Evr. V, 4), ci sau o primeşte de la Dumnezeu, ca Melchisedec (Fac. XIV, 18) şi Iov, sau de la arhiereu,
ca Aaron de la Moise Num. XVII)» 8. Preotul poate săvîrşi la parohia sa, în virtutea hirotoniei şi a
delegaţiei permanente primite de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, necesare în viaţa
religioasă a parohiilor, cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al arhiereului şi pe care le-am
enumerat mai înainte.
În exerciţiul funcţiei sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu : pe de o parte, în
virtutea Harului sfînt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un
reprezentant sau continuator .'al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este interpret, purtător de
cuvînt şi delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el slujeşte şi se
roagă nu numai în numele său personal, ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. Ca reprezentant al
credincioşilor, el prezintă lui Dumnezeu cuvenita ofrandă a acestora — adică darurile, închinarea şi
rugăciunile lor 9, iar ca vas ales ai Harului, el transmite credincioşilor ceea ce vine de la Dumnezeu,
adică harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viaţa veşnică şi, în general, toate darurile spirituale şi
bunătăţile materiale pe care le primim de la Dumnezeu10. Preotul slujitor este astfel verigă de legătură
intre Dumnezeu şi oameni, între cer şi pămînt.
Ca semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecu-vintează cu o singură mînă
(dreapta).

3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime şi azi

Condiţiile specifice ale vieţii creştine din primele trei secole au fă-mt ca funcţiile liturgice ale
diaconilor să se înmulţească treptat. Astfel, diaconii ajutau pe preoţi şi pe episcopi la toate serviciile
divine, începînd cu slujba Sfintei Euharistii. Ei aveau grijă de vasele şi de odoa< rele sfinte, primeau
de la credincioşi ofrandele pe care aceştia le aduceau la biserică, strîngeau în pastoforii pîinea şi vinul

5
Numai în Biserica rusească, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia este pomenit permanent, în toate eparhiile, alături de
episcopul eparhiot, la toate slujbele (atît la ectenii, la ieşirea cu Darurile, după Axion, cît şi la Tedeum etc.).
6
Vezi Can. 1 şi 2 apost., 4 sin. I ea, 3 sin. VII ea, 19 şi 23 Antiohia, 13 Car-tagina. Comp. şi Const. Apost., VIII, 4—5 şi 27
(trad. rom. din SPA 1, II, p. 223—224, 253).
7
Vezi Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 10—13, trad rom, cit, p. 313.
8
Const. Apost., V I I I , 46, trad. rom. cit., p. 268.
9
Vezi, de ex., Rugăciunea întîia pentru credincioşi, din Liturghia Sfîntului loan Gură de Aur: «Mulţumim Ţie, Doamne,
Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfîntului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările
Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului; ...fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce
rugăciuni, cereri şi jertfe fără singe pentru tot poporul Tău...» etc. («Liturghier», Bucureşti, 1956, p. 128—129). Comp. şi
Rugăciunea punerii-înainte din aceeaşi Liturghie ; Rugăciunea I-a pentru credincioşi şi Rugăciunea punerii-înainte din
Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare (Ibidem, pp. 139, 197 şi 208).
10
Vezi, de ex., Rugăciunea în taină dinainte de frîngerea Sfîntului Agneţ din Liturghia Sfîntului loan Gură de Aur : «...Şi
ne învredniceşte, prin mina Ta cea puternică, a ni se da nouă prea curatul Tău Trup şi scumpul Tău Sînge şi prin noi la tot
poporul» («Liturghiei'», ed. cit., p. 158).
8
destinate pentru Sfînta Euharistie şi le prezentau apoi episcopului sau proestosului să le sfinţească.
Ajutau la împărtăşirea credincioşilor, dîndu-le să soarbă din sfîntul potir 11 ; duceau Sfînta Euharistie
celor bolnavi, celor din închisori sau celor care, din alte pricini (bătrîneţe, boală ş.a.), nu puteau lua
parte la Liturghie 12 ; ajutau la instruirea catehumenilor, rosteau ecteniile la sfintele slujbe şi citeau
Sfînta Evanghelie 13, predicau cu învoirea episcopului şi în general supravegheau ordinea şi disciplina
în interiorul bisericii în timpul adunărilor de cult, înainte ca această sarcină să fie preluată de către
ipodiaconi14- In unele părţi, tot ei se îngrijeau de buna păstrare a mormintelor martirilor şi de notarea
actelor martirice, aveau grijă de înmormântarea săracilor şi a străinilor şi participau la administrarea
penitentei publice, primind mărturisirea păcatelor de la penitenţii aflaţi pe patul de moarte (fără a le
putea acorda iertarea păcatelor) şi dîndu-le Sfînta împărtăşanie, în cazul cînd nu se aflau preoţi la
îndemînă 15.
În primele biserici, numărul diaconilor era fixat la şapte, după numărul celor şapte diaconi
hirotonisiţi de Sfinţii Apostoli pentru serviciul meselor, la Ierusalim. Astfel, în canonul 15 al Sinodului
local din Neo-Cezareea (sec. IV) se stabilea că, în orice cetate, oricît ar fi fost ea de mare, nu puteau fi
mai mult de şapte diaconi 16. Ulterior, însă, nu s-a mai ţinut seama de dispoziţia cuprinsă în acest
canon, care a fost anulat prin canonul 16 al Sinodului trulan ; de aceea, numărul diaconilor a crescut
considerabil odată cu importanţa lor şi cu nevoile impuse de dezvoltarea şi înflorirea crescîndă a
cultului creştin după pacea Bisericii (313). Astfel, la Edesa, pe timpul Sinodului din Calcedon erau 39
de diaconi 17 ; într-o novelă a sa (Nov. III, 1), împăratul Justinian (sec. VI) a fixat la 100 numărul
diaconilor de la Marea Biserică din Constan-tinopol, iar la anul 612, o novelă a împăratului Eraclie a
mărit acest număr la 150 La Roma, pe la 520 erau 100 de diaconi, împărţiţi în mai multe categorii, cu
funcţii diverse : regionarii (în număr de şapte, însărcinaţi cu ajutorarea săracilor din cele 7 cartiere în
care era împărţită Biserica din Roma în acest scop), martyrarii sau custodes martyrum (păzitori ai
mormintelor martirice), cardinalii (consilieri intimi ai papei, odinioară 18, apoi 14) etc. Ei erau însă
nelipsiţi şi de la bisericile mai mici, pentru că aproape nici o slujbă nu se făcea fără participarea
diaconilor. De altfel, rînduiala slujbelor ortodoxe a fost concepută iniţial cu participarea diaconilor, aşa
cum ne-o transmit pînă azi cărţile de slujbă (îndeosebi Liturghierul şi Molitfelnicul).
19. Vezi Nicodim Milaş, Comentariul Ia Can. 16 trulan (CBO, vol. I, part 2, p. 368).
Importanţa crescîndă care se dădea îndeobşte diaconilor în Biserica veche, atît ca persoane
liturgice, cît şi în administraţia bisericească, a dus şi la abuzuri din partea acestora. De aceea, unele
sinoade s-au văzut nevoite să formuleze canoane care să restabilească ordinea în această privinţă,
amintind diaconilor că ei sînt inferiori şi subordonaţi preoţilor, atît ca i rang sau treaptă la hirotonie, cît

11
Vezi Const. Apost., cart. VIII, cap. 12 (trad. rom. şi voi. cit., p. 247) : «Diaconul să ţină paharul şi dîndu-1 să zică :
Sîngele lui Hristos, Paharul vieţii, iar cei ce beau să zică : Amin». (Comp. şi cap, 28, ibid.em, pp. 253—254). După
Testamentum Domini (II, 10) se pare. că diaconul împărţea credincioşilor chiar Sf. Trup şi avea dreptul să boteze, în lipsa
preotului, la caz de nevoie : «Diaconus populo com-munionem distribuat mânu. Absente presbytero, et necesitate urgente,
diaconus bap-tizet» (MELV, p. 273).
12
Vezi Sf. Justin Martirul, Apologia, I, cap. LXV, 5 : «...Slujitorii aceia care sînt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre
cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pîinea şi vinul amestecat cu apă, care. s^au transformat în Euharistie, iar
celor ce nu sînt de faţă, li se duc pe la casele lor» (textul grec din MELV, p. 17 şi trad. rom. de Pr. Olimp N. Căciulă, în
voi. «Apologeţi de limbă greacă», Bucureşti, 1980, p. 70).
13
Vezi Const. Apost., cart. II, cap. 57 (trad. rom. şi voi. cit., p. 76).
14
Vezi mai ales Const. Apost., cart. II, cap. 57 şi cart. VIII, cap. li şi 12 (trad, şi voi. cit., p. 76, 77, 234—235). în Const.
Apost. VIII, 28 (trad. rom. şi voi. cit. p. 254), se prevede chiar dreptul diaconului de a excomunica pe membrii treptelor
inferioare ale clerului.
15
Sf. Ciprian, Epist. X I I , 1 (P.L., t. IV, col. 265) şi Can. 32 al Sinodului din Elvira (SCNAC, t. II, col. 11).
16
«Potrivit canoanelor, diaconii trebuie să fie şapte, oricît de mare ar fi cetatea. (Despre aceasta) însă te vei încredinţa
din cartea Faptelor» (CBO, vol. II, part. I, p. 40). Vezi şi Eusebiu, fsf. bis. VI, 43,- trad. rom. de Iosif Gheorcjhian, Bucu-
reşti, 1896, p. 206. La Roma, pe timpul papei Corneliu (sec. III), erau şapte diaconi. Rînduiala aceasta s-a păstrat mai
mult timp (pînă în secolele V—VI) la Roma. (Vezi şi Sozomen, 1st. Bis., V I I , 19, trad. rom. de Iosif Gheorghian,
Bucureşti, 1987, p. 298).
17
S C N A C , t. VII. col. 255.
9
şi ca drepturi sau funcţii liturgice 18. Dispariţia treptată a unora dintre situaţiile specifice Bisericii
primare şi dintre vechile instituţii bisericeşti — ca agapele, disciplina arcană, catehumenatul, penitenţa
publică, botezul adulţilor la anumite date fixe din cursul anului bisericesc ş.a. — a atras după sine, in
chip firesc, atît împuţinarea funcţiilor liturgice ale diaconilor, legate de acele instituţii, cît şi scăderea
numărului diaconilor, mai ales la bisericile de ţară, pînă cînd s-a ajuns la situaţia de astăzi, cînd nu mai
există diaconi decît la catedralele chiriarhale, la mînăstiri şi la unele biserici din oraşe.
Ca unul care nu are deplinătatea darului slujirii de cele sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată
singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul. De aceea, în slujbă, diaconul este mai ales la
dispoziţia arhiereului, fiind nelipsit din slujbele arhiereşti. La slujbele oficiate în sobor de preoţi, el
este ajutătorul preotului-protos ; de aceea stă totdeauna aproape de acesta şi la dispoziţia lui,
îndeplinind, cu bi-necuvîntarea lui, anumite acte rituale, care revin de drept protosului (ca de exemplu
purtarea şi citirea Sfintei Evanghelii la Liturghie, purtarea sfîntului disc la ieşirea cu Sfintele Daruri
ş.a) 19. Rolul principal al diaconului în slujbă este astăzi rostirea ecteniilor, care reprezintă forma
clasică a rugăciunii obşteşti a credincioşilor şi pe care diaconul le rosteşte totdeauna din naos, adică
'din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfinţiţi şi (deci cel mai apropiat de
simplii laici, pentru care se roagă, făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau dintre naos şi
altar. Pentru aceasta, unii dintre Sfinţii Părinţi socotesc pe diaconi succesori ai vechilor harismatici cu
darul special al rugăciunii20.
în serviciul divin diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri, pe Puterile cereşti care slujesc
necontenit în jurul tronului dumnezeiesc ; de aceea, orarul pe care ei îl poartă în timpul sfintelor slujbe
simbolizează aripile îngerilor slujitori 21.
în Biserica Romano-Catolică, dispariţia ecteniilor din rînduiala serviciilor divine a dus la
restrângerea, pînă la desfiinaţre, a rolului liturgic al diaconatului, rămas astăzi numai ca o treaptă
imediată de trecere la preoţie, deşi în Pontificale Rornanum se atribuie încă diaconilor dreptul de a
sluji la altar, a boteza şi a predica («Diaconum opor-tet ministrare ad altare, baptizare et praedicare»).
Prin dispoziţiile recente ale Conciliului II Vatican, se caută restaurarea diaconatului în Biserica
Romano-Catolică şi repunerea în vigoare a drepturilor şi funcţiilor pe care aceştia le aveau în cult în
Biserica veche.
Denumirea de diacon s-a păstrat şi în Bisericile protestante (mai ales la Luterani şi la Calvini) ;
dar pastorul care poartă acest nume (al 2-lea sau al 3-lea pastor, dacă sînt mai mulţi într-o comunitate)
nu are nici o atribuţie liturgică, ci se ocupă cu probleme de administraţie bisericească şi de asistenţă
socială.

18
Vezi, de ex., Can. 20 al Sinodului local din Laodiceea şi comentariile respective. Can. 7 al Sinodului trulan (CBO, vol. I,
part. II, p. 72 ş.u., vol. II, part. I, p. 97 şi vol. I, part. II, p. 327), iar în Apus Can. 15 al Sinodului din Arles 313 (SCNAC, t.
II, col. 473). Comp. şi Testamentum Domini, II, 10 : «Diaconus ne praebeat communio-nem eucharisticam presbytero...»
(MELV, p. 273); Const. Aposr., III, 11 (SPA 1 II, 96).
19
Mai amănunţit despre rolul diaconului la slujba în sobor vezi Liturgica Specială, Bucureşti, 1980, p. 256—257.
20
Vezi Sf. loan Hrisostom, Omilia XIV la Epistola către Romani, P.G., t. LX, col. 533.
21
Cp. Teodor de Mopsuestia, Omilii caiehetice, XV, 25 : «Căci trebuie să socoteşti pe diaconi ca avînd asemănarea
slujbei Puterilor nevăzute, acum cînd aduG pîinea pentru jertfă...» fi.es homelies catechetiques de Theodore de Mopsueste.
Trad., introd., index par R. Tonneau, O.P., en coillab. aveo R. Devreese, Cittâ del Vaticano 1949, p. 505).
10