Rolul lui Titu Maiorescu in impunerea

unei noi directii in literatura

Epuca marilor clasici ai literaturii romane din a doua jumatate a secolului
XIX-lea n-ar fi avut, poate, aceleasi conotatii in cultura noastra fara existenta a
cinci tineri entuziasti, care au pus bazele gruparii literar-culturale Junimea, dintre
care se distinge personalitatea criticului literar Titu Maiorescu.
Astfel, proaspat reintorsi din Occident cu doctorate in drept si filosofie,
tinerii Iacob, Negruzzi, Petre P. Carp, Tn. Rosetti si V. Pogor, in functie cu
mentorul incontestabil al acestei miscari, au fondat in iarna dintre 1863-1864 o
societate menita sa schimbe destinul literaturii nationale. Entuziasmul lor s-a
concretizat intr-o denumire semnificativa: Junimea. Curand, acest curent al
talentelor si-a adaugat o revista devenita celebra Convorbiri literare, o librarie,
iar unii dintre tinerii sai membri au beneficiat de burse de studii in strainatate,
printer care I. Slavici (Viena) si M. Eminescu (Berlin).
Activitatea de la Junimea isi avea sorgintea in generatia pasoptista, cea
care intemeiase literature romana moderna. Conceputa in vederea unor activitati
literare si stiintifice, gruparea a gasit diverse modalitati de manifestare: intalniri
saptamanale, prelectiuni populare, editarea de ziare si reviste, infiintarea de
tipografii si de institute de invatamant. Din 1867, revista Convorbiri litetare a
devenit purtatoarea de cuvant a Junimii. Scriitorii care frecventau cenaclul isi
publica operele in revista ce se transforma in principalul reper culturalal vremii.
Printre acestia se numara cei patru mari clasici: Eminescu, Creanga, Caragiale,
Slavici.
Orientarea generala a Junimii s-a caracterizat printr-o tendinta accentuate
spre realism si classicism, obiectivele acesteia fiind: raspandirea spiritului critic,
originalitatea culturii si literaturii romane, incurajarea literaturii nationale,
unificarea limbii romane literare, educarea oamenilor prin cultura.
Pe de alta parte, Titu Maiorescu formuleaza doctrina literara a Junimii,
impunand un spirit critic sever, intemeiat pe o cultura veritabila. Format in spiritual
culturii germane, Maiorescu a jucat un rol insemnat in toate evenimentele culturale
si politice din a doua jumatate a secolului XIX-lea.
Cele mai importante studii ale sale acopera o larga paleta tematica: critica
literara (O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, Eminescu si

poeziile lui -1889, Comediile lui I.L.Caragiale-1885), studii critice, (In contra
directiei de astazi in cultura romana, Betia de cuvinte de la <<Revista
Contimporana>>), studii despre limba (combaterea Stricatorilor de limba,
neologisme, ortografie, fonetica, respingerea etimlogismului, alfabetul latin). De
altfel, Ioana Diaconeseu arata ca Maiorescu a introdus exigenta in literatura si a
fost modern in gandire. Drept dovada sta studiul sau publicat in primul numar al
revistei Convorbiri literare : O cercetare critica asupra poeziei romane de la
1867.
Acest studio are aspectul unui manual de poetica si cuprinde doua parti:
Conditiune materiala a poeziei (in care este prezentat conceptual de forma) si
Conditiunea ideala a poeziei (care prezinta conceptual de continut, de idee
poetica).
Prima parte porneste de la distinctia dintre frumos si adevar, adevarul
cuprinzand idei iar frumosul fiind reprezentat de idei manifestate in materie
sensibila. Materia poeziei o constituie cuvintele, spre deosebire de alte arte,
chemate sa comunice idei cu ajutorul imaginilor induse in fantezia auditorului.
Pasii creatiei ar fii, conform criticului, alegerea unor cuvinte concrete, folosirea
epitetelor, a altor figure de stil. Maiorescu isi exemplifica ideile prin analizarea
unor poezii. Consacrata continutului poeziei, a doua parte a studiului disociaza din
nou poezia de stiinta aratand ca iubirea, ura, tristetea, bucuriasunt obiecte
poetice, in timp ce perceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei.
Astfel poezia trebuie sa fie patrunsa de o intense miscare a ideilor, sa exagerezi
obiectele sub impresiunea simtamantului si a pasiunii, crescand spre o
culminare finala.
In consecinta, studiul maiorescian avea sa deschida calea poeziei valoroase
si modern, explicand aparitia unui poet de talia lui.

Caracterizarea lui Ion

Liviu Rebreanu creeaza in opera sa Ion o bogata galerie de personaje

imaginea lui Ion fiind cea mai dominant simbolul individual al taranului roman,
setos pana la patima de pamanturile lui.
Trasaturile morale ale lui Ion reies indirect din faptele, gandurile si
atitudinea lui precum si din relatiile cu celelalte personaje. De la inceputul
romanului, in ziua horei Ion intra in conflict cu tatal Anei.
Ion este un personaj complex si extrem de contradictoriu: e o sinteza de
tandrete, siretenie si inteligenta. Setea de pamant devine la el o patima mistuitoare
ce declanseaza o adevarata alarma. Nu dorinta de a avea pamant e condamnabila,
ci mijloacele prin care el incearca sa-l obtina. Setea mistuitoare pentru pamant
duce inevitabil la dezintegrarea individului si il dezumanizeaza pe Ion care devine
bruta, un om cu suflet pietrificat. Mandria il orbeste, il transforma intr-o fiinta
brutala.
Personalitatea lui Ion este realizata dintr-o sumedenie de fapte, rand pe rand
incriminate de preotul satuluim de invatatorul satului, de autoritatile satului, de
opinia publica. Intriminarea insa, oculeaza periodic, in functie de interesele
personale sau institutionale pe care le prezinta participantii la actiune.
Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii funciare. Acest
atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o populatie romaneasca,
asupra careia au influentat principiile riguroase si clare ale dreptului roman. Zona
demografica in care actioneaza Ion pastra frumoase obiceiuri ale pamantului bazat
pe anumite principi referitoare la proprietatea pamantului, la familie si la relatiile
sociale.
Din pacate, Ion al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specific ale
romanilor transilvaneni decat dragostea de munca, in vreme ce dragostea pentru
pamant stramosesc se transforma intr-un viciu pentru pamantul obiect al muncii,
transformarea, ce-l dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu
mai destinge cinstea, corectitudinea, deosebindu-se, prin atitudinea etica, prin
unele actiuni negative de masa locuitorilor din sat, precum si de inaintare. Autorul
creioneaza foarte des diferenta dintre Ion si celilalti locuitori.
Printre altele, in roman se arata ca in Pripas nu se pomenise omuciderea
pana atunci de cand se tine minte. Asa devine profilul lui Ion din ce in ce mai
intunecat de o continua prefacatorie, participand la un josnic targ al hectarelor,
santajand pe viitorul socru si terorizand, fara scrupule, pe Ana.

Faptele lui Ion sunt condamnabile fara dar si poate.Acest om are o fire
patimasa si impulsiva, care, pentru a intra in posesia pamantului socrului sau,
recurge chiar la violenta.
Inainte sa moara, Ion se taraste pana la poarta din dorinta de a iesi din curte,
pentru a nu o compromite pe Florica.
Acesta are un ultim gand nobil pentru Florica, lucru care ne face sa credem
ca Rebreanu si-a simpatizat personajul.

Ultima noapte de dragoste,

intaia noapte de razboi

In perioada literar-culturala interbelica s-au manifestat doua mari tendinte,
una promovand traditionalismul radical, gandirist, cealalta pledand pentru
modernizarea literaturii romane.
Modernismul reprezinta un curent in arta si literature interbelica, prin care se
neaga traditia, urmarindu-se impunerea unor noi principia de creatie. Teoreticianul
modernismului este Eugen Lovinescu, critic si istoric literar care a pus bazele
orientarii prin intermediul cenaclului si revistei Sburatorul (1918).
Ideile lui Lovinescu, exprimate in diverse lucrari, evidentiau existent unui
spirit al veacului (care determina sincronizarea culturilor europene), teoria
imitatiei, conform careia popoarelor evaluate exercita o influenta benefica asupra
celorlalte, principiul sincronismului, care semnifica aceptarea schimbului de idei
intre culture. Lovinescu pleda pentru trecerea la o literature de inspiratie urbana,
cultivarea prozei obiective, evolutia de la epic la liric a prozei, intelectualizarea
prozei si a poeziei, dezvoltarea romanului analitic, existent fluxului constiintei in
romanul de analiza.
Se naste, astfel noul roman romanesc, influentat de creatia lui M. Proust si
A. Gide. Acest roman modern arata un viu interes pentru viata sociala, dar si pentru
trairile interioare ale individului. Apare constructia discontinua, trecutul fiind adus
in present prin tehnica perspectivei, iar personajele incarneaza principia de viata,
cazuri particulare supuse introspectiei.
Romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de
Camil Petrescu este o opera moderna de tip subiectiv, in care naratiunea
homodiegetica se caracterizeaza prin introspectia personajului narator Stefan
Gheorghidiu. Inspirata din mediul citadin al Bucurestiului in preajma si in timpul
primului Razboi Mondial, lucrarea urmareste destinul unui erou intellectual
analitic si introspective, precum si obsesia personajului pentru cunoasterea
absolutului.
Naratiunea la persoana I implica identitatea dintre planul naratorului sic el al
protagonistului, naratorul numindu-se narator implicat, iar focalizarea fiind
exclusive interna. Existand un singur punct de vedere asupra faptelor, se pune
problema credibilitatii eului narator. Pe de alta parte se utilizeaza tehnica memoriei
involuntare, a fluxului, interpretarea subiectiva. Autenticitatea scriiturii este

asigurata prin textul in text: jurnalul de front, biletul, scrisoarea, articolul

jurnalistic.
Tema romanului surprinde, inca din titlu, doua experiente fundamentale:
dragostea si razboiul. Povestea casniciei dintre Stefan si Ela este anterioara
momentului in care se desfasoara actiunea pe front. Insertia romanului de dragoste
in romanul razboiului este motivate epic prin discutia de la popota care
declanseaza memoria afectiva a lui Stefan.
Spirit lucid, analitic si critic, eroul a vazut idei , fiind adeptul iubirii
absolute. El rememoreaza trecutul fericit, cel al casniciei de pana la primirea unei
mosteniri substantiale, dar isi analizeaza si gelozia survenita ulterior. Profilul lui
Gheorghidiu se contureaza treptat. Psihologia sa complicata il determina sa se
inchida intr-un univers perceptive si intelectiv propriu, in care nu exista certitudine.
Eroul traieste o criza de identitate din cauza conflictului dintre esenta si
apartanenta sociala care, este impusa. Devenirea continua a protagonistului pe
triectorii existentiale noi (iubirea, apoi razboiul) este o trasatura importanta a
prozei modern. Razboiul este experienta colectiva care-l obliga pe erou sa se
raporteze la ceilalti. Astfel, absolutul constiintei individuale este relativitatea
brutala al carei sentiment dominant este teama de moarte. Toata aceasta experienta
il ajuta sa treaca peste impasul casniciei si din sete de cunoastere, Stefan devine un
cavaler al timpurilor modern, un Don Quijote ce lupta cu societatea frivola. In
antiteza, Ela se integreaza in societate, se adapteaza stilului modern, proiectia
feminine a lui Stefan fiind doar o iluzie.