Rebreanu Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o

cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit
de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii şi vrea să-l aibă cu orice preţ. (Eugen Lovinescu - Scrieri 1, Editura
pentru Literatură, 1969, p. 364)

Valabile în câmpul absolut al ficţiunii, multe aspecte ale romanulul sunt interesante şi istoriceşte. Nici un scriitor al
Ardealului n-a zugrăvit cu mai deplină nepărtinire incertitudinea din sufletele românilor de peste munţi din epoca
imperiului. Acest realism e mai patriotic decât toate tiradele, fiindcă incertitudinea arată puterea termenului
naţional. Herdelea ar putea fi un bun cetăţean austriac, liniştit. El este însă muncit de gânduri, ruşinat. Onoarea,
instinctul îi spun să fie patriot român, adică martir. Simţul de conservare familială, datele politice imediate îl
îndeamnă la cuminţenie. Cum s-ar putea pretinde lui Herdelea să bănuiască prăbuşirea imperiului şi să ia o atitudine
pe care statul român însuşi n-o ia? De aici chinul lui sufletesc, duplicitatea umilă, imprudenţele naţionaliste şi micile
tranzacţii renegate. (G. Călinescu - Istoria..., p. 733)

. ... atunci când E. Lovinescu afirmă: "Lucrarea d-lui Rebreanu participă şi ea la această sforţare de a lărgi
cadrele romanului modern până la epopee, când, după el, G. Călinescu arată că"Ion este epopeea, mai degrabă
decât romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric", ei nu fac decât să atribuie romanului lui
Liviu rebrenu mişcarea epopeică a tuturor romnelor ţărăneşti. Dar, caracterul particular al geniului său nu poate fi
pus în lumină subsumându-l unei categorii atât de largi. Astfel, reluând ideea lui Lovinescu şi Călinescu, N.
Manolescu are perfectă dreptate: "În Ion mişcarea epopeică, rituală, era aceea care-i determină adâncimea, nu
prpriu-zis observaţia, Rebreanu fiind un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei satului".
Există într-adevăr în acest roman [...] planul unei eterne condiţii umane, din care derivă şi în care se pierd
mişcările temporale urmărite de romancier în cartea sa. Prin această structură cvasi-epopeică, romanul lui
Rebreanu se înrudeşte cu toate romanele unui spaţiu atemporal rural. Prin ce se deosebeşte de ele este, însă, o altă
întrebare care aşteaptă un alt răspuns. Vom spune doar atât: prin ceva ce nu aparţine universului arhaic epopeic, ci
este tipic romanului contemporan, printr-o construcţie a edificiului romanesc care ascunde în temelii fantasme,
obsesii, zăcăminte, mitico-arhetipale, sub o calculată obiectivitate a zidirii şi, mai ales, prin existenţa uni suflu
tragic infuz în substanţa romanescă" (Nicolae Balotă - De la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, 1974, p.p. 33-
34)