FORMAŢIUNILE STATALE AUTOPROCLAMATE (NERECUNOSCUTE)

ŞI DREPTUL DIPLOMATIC

Introducere

Capitolul I: Noţiunea de formaţiuni statale autoproclamate

1.1. Noţiunea şi circumstanţele apariţie formaţiunilor statale autoproclamate (nerecunoscute)

1.2. Relevanţa principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public în procesul de geneză
al formaţiunilor statale autoproclamate (nerecunoscute)
1.3. Instituţia recunoaşterii statelor şi a guvernelor în contextul formaţiunilor statale
autoproclamate

Capitolul II. Formaţiunile statale autoproclamate (nerecunoscute) vizavi de dreptul diplomatic

2.1. Utilizarea de către formaţiunile statale autoproclamate a diplomaţiei bilaterale şi multilaterale

în procesul de constituire a lor
2.2. Diplomaţia prin organizaţii internaţionale în activitatea de confirmare a formaţiunilor statale
autoproclamate

Capitolul III. Formaţiuni statale autoproclamate - cazuistică

3.1. Aspectul istoric al existenţei formaţiunilor statale autoproclamate (nerecunoscute)

3.2. Unele cazuri practice de existenţă a formaţiunilor statale autoproclamate
3.3. Formaţiunea statală autoproclamată din partea de est a Republicii Moldova

1
 INTRODUCERE
Fenomenul de geneză, afirmare şi recunoaştere a formaţiunilor statale autoproclamate
(nerecunoscute) marchează starea şi direcţia de dezvoltarea a vieţii geopolitice internaţionale la etapa
actuală şi constituie un fenomen caracteristic al acestei epoci. Aceste procese influenţează sensibil
conţinutul şi formele politicii internaţionale.
Scopul lucrării este de a analiza problematica complexă a protejării teritoriului de stat în
contextul formării de noi state, împotriva modificărilor teritoriale ilicite, rolul principiilor integrităţii
teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor de stat, a regimurilor juridice ale frontierelor de stat, în
interzicerea şi prevenirea modificărilor teritoriale ilicite.

2
 CAPITOLUL I: NOŢIUNEA DE FORMAŢIUNI STATALE AUTOPROCLAMATE

1.1. Noţiunea şi circumstanţele apariţie formaţiunilor statale autoproclamate

(nerecunoscute)

Formaţiune statală nerecunoscută este denumirea generică a entităţii statale, care posedă toate
atributele statalităţii (populaţie, control teritorial, sistem de drept şi guvernare şi o suveranitate
efectivă), în acelaşi timp, însă, nu dispune de recunoaşterea diplomatică a altor state şi, care, prin
urmare, poate acţiona ca subiect de relaţii internaţionale numai în domeniul juridic al entităţilor, la fel,
nerecunoscute, dar care se recunosc reciproc1.
Teritoriul controlat de formaţiunea statală nerecunoscută (în viziunea statelor membre ONU) sunt
considerate ca aparţinând statului din care s-a secesionat formaţiunea statală nerecunoscută2.
………………………………………
Formaţiuni statale parţial recunoscute sunt formaţiunile recunoscute de unele state membre ale
comunităţii internaţionale, iar participarea acestora în cadrul relaţiilor internaţionale se limitează doar
la domeniul ţărilor care le-au recunoscut.
În 1987, politologul englez, Robert Jackson a sugerat ideea să se facă distincţia între două tipuri
de state – cvasistatele şi statele de facto. Prin noţiunea de cvasistat, susţine el, trebuie să se înţeleagă
statele, care au toate atributele de stat, inclusiv statutul de membru al ONU, dar nu şi de control pe
teritoriul lor şi au o influenţă neglijabilă asupra vieţii cetăţenilor săi. Statele de facto însă reprezintă
entităţile statale nerecunoscute, care, cu toate acestea, deţin aproape toate caracteristicile unui stat, cu o
singură excepţie - recunoaşterea internaţională3.
Pentru o mai bună înţelegere a condiţiilor politice şi juridice actuale de aplicarea a principiilor de
drept internaţional public este recomandabil să se cerceteze ........................................
Apariţia unui stat nou, fiind condiţionată de îndeplinirea cumulativă a criteriilor populaţie,
teritoriu, guvern, precum şi de recunoaşterea lui ca subiect al dreptului internaţional, poate avea loc în
următoarele condiţii: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin
secesiune şi regruparea de state existente anterior într-o nouă entitate.
1
http://ru.wikipedia.org/wiki/Непризнанные_и_частично_признанные_государства, vizitat la 19.04.2010
2
http://ru.wikipedia.org/wiki/Непризнанные_и_частично_признанные_государства, vizitat la 19.04.2010
3
Exemplu real a unei astfel de situaţii ar putea servi Republica Moldova, care nu deţine controlul asupra teritoriului din
stânga Nistrului (Transnistria), or, Libanul, care se află în imposibilitatea de a controla o mare parte a teritoriului său din
sud, care se gestionează cu succes de către gruparea Hezbollah.
3
 Transformările teritoriale se află într-o relaţie de interdependenţă cu succesiunea statelor,
deoarece în existenţa lor şi desfăşurarea relaţiilor internaţionale pot surveni schimbări de suveranitate şi
componenţă teritorială, prin formarea noilor state, dispariţia sau reunirea altora, toate modificările de
teritoriu determinând succesiunea şi înlocuirea de către un stat a exerciţiului suveranităţii altui stat cu
privire la un teritoriu.
Odată fiind fixate definiţiile noţiunilor de formaţiune statală nerecunoscută şi formaţiune statală
parţial recunoscută în continuare vom încerca să determinăm şi să analizăm condiţiile în care, de
regulă, apar aceste formaţiuni.
Influenţa repercusiunilor transformărilor geopolitice de la sfârşitul secolului trecut asupra politicii
mondiale este una marcantă. Acestea au perturbat lumea şi, este clar că ele, totuşi, nu sunt încă pe
deplin percepute. Tot mai mult se reliefează discordanţa dintre principiile de drept internaţional public
şi noile realităţi.
Formaţiunile statale nerecunoscute apar, în cele mai frecvente cazuri, din cauza lipsei relaţiilor de
succesiune de drept în raportul acestora cu entităţile statale care le-au precedat.
Dacă încercăm să analizăm sub aspect istoric condiţiile de apariţie de formaţiuni statale
nerecunoscute putem afirma că odată cu finisarea războiului rece comunitatea internaţională lansează
ideea că conflictele interstatale au rămas în trecut. Unii membri ai comunităţii ştiinţifice4 au exprimat
ideea că odată cu victoria forţelor liberale în fostele ţări socialiste, şi îndeosebi cu apariţia noilor state
ca rezultat al destrămării Uniunii Sovietice, dispare confruntarea globală între Vest şi Est, şi odată cu
aceasta şi conflictele regionale. Însă, cu părere de rău, s-a dovedit că aceste conflicte5 nu numai că nu
au dispărut dar au devenit una din problemele cele mai actuale ale contemporaneităţii. Drept reacţie la
ceastă situaţie autorul american S. Hartington lansează ideea că pe viitor urmează diferende care radical
se vor deosebi de cele anterioare, şi anume, acestea nu vor fi diferende interstatale, ci vor avea la bază
divergenţe etnice, religioase, ş.a. diferenţe legate de civilizaţie.
Astfel, conflictul interstatal „clasic” este înlocuit de divergenţele politice care se desfăşoară pe
teritoriul unui stat dar conţin o componentă internaţională semnificativă. Această componentă este
exprimată prin variate acte cu caracter internaţional (rezoluţii, declaraţii ale statelor terţe sau
organizaţiilor internaţionale), care duce la implicarea directă a acestora în procesul de soluţionare a
diferendului respectiv. Influenţa tuturor acestor părţi asupra conflictului introduce un element de
nepredictibilitate în dezvoltarea conflictului şi complexitate în rezolvare.
4
Francis Fucuyama a exprimat cel mai clar această idee în paginile revistei americane „National Interest”.
5
La sfârşitul anilor '80 – începutul anilor '90 a izbucnit un nou val de conflicte şi teroare.
4
 Prin urmare, în calitate de premise ce au dus la apariţia şi dezvoltarea conflictelor apărute după
anii '90 în literatura de specialitate au fost enumerate următoarele: creşterea naţionalismului şi a
fundamentalismului ca o reacţie la dezvoltarea proceselor de globalizare, prăbuşirea URSS şi sfârşitul
Războiului Rece, dar îndeosebi trebuie să subliniem că unul din factorii cheie care afectează
dezvoltarea conflictelor recente este restructurarea sistemului de politică mondială şi abaterea de la
modelul westfalian care au dominat de atâta timp6. Transformarea sistemului politic al lumii şi
modificarea funcţiilor statului a dus la devalorizarea principiului de suveranitaţe şi a ridicat problema
identităţii.
În Europa, odată cu pacea încheiată după războiul de treizeci de ani, se lansează ideea statelor-
naţiune, după cum menţionează cercetătorul român M. Malica, se conştientizează apartenenţa la un
anumit stat. La sfârşitul secolului al XX-lea, însă, are loc un proces de erodate a noţiunii de identitate
naţională, ceea ce a dus la formarea altor tipuri de identitate, mai întâi de toate - naţionale şi
confesionale. De aceea, diferendele apărute în anii '90 sunt numite conflicte de identitate.
Aceste conflicte pot avea o geneză variată, conflicte între autorităţile centrale ale statului şi
grupări etnice, religioase sau de altă natură, în diferite regiuni, care ele au ca scop:
- secesiunea şi formarea unui nou stat – separatiste (de exemplu Cecenia, Abhazia, Kosovo, etc.);
- lupta pentru putere (de exemplu Nepal).
Sfârşitul bipolarităţii şi a competiţiei ideologice între Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au
generat, aşa cum se aştepta, o eră a păcii globale. Crescânda permeabilitatea statului şi scăderea rolului
său, apariţia unor actori non-statali din ce în ce mai importanţi au accentuat tendinţele de fragmentare
la nivel global, regional şi chiar local.
Ca un rezultat al acestei fragmentări, conflictele etnice şi procesele secesioniste (Somalia,
Rwanda, Bosnia, Cecenia, Kosovo) devin un fenomen caracteristic al sfârşitului de secol XX. În statele
fostului bloc comunist, în special în federaţiile de state precum Iugoslavia, Uniunea Sovietică,
Cehoslovacia, dar şi în statele unitare pe teritoriul cărora convieţuiau grupuri minoritare-etnice
importante, au început să se facă simţite tendinţe centrifugale generate de noua dinamică internă şi
regională din Centrul şi Estul Europei. În plan intern, aceste tendinţe au fost favorizate de procesul de
modificare a instituţiilor, modificare desfăşurată pe fundalul procesului de tranziţie de la un regim
comunist-totalitar la unul democratic. Instabilitatea politică s-a suprapus peste o instabilitate
economică, generată de procesul de tranziţie spre o economie de piaţă. În plan regional, tendinţele

6
Ibidem.
5
centrifugale au fost favorizate de apariţia unui vid de securitate o dată cu desfiinţarea Pactului de la
Varşovia şi a CAEN şi de eşecul actorilor internaţionali (UE, ONU, OSCE, SUA) de a interveni
eficient fie pentru a preveni aceste procese fie pentru a le limita consecinţele negative.
„Etnicitatea este una din forţele care în moderaţie ajută la construirea comunităţilor, dar în
exces duce la distrugerea lor”7.
Etnicitatea, ca forţă generatoare de conflicte etnice şi procese secesioniste a fost analizată de
diverse abordări teoretice, în general, fundamentul său ideologic fiind atribuit naţionalismului modern.
Etnicitatea nu presupune însă în mod obligatoriu apariţia unui conflict etnic sau a unui proces de
secesiune. Nu toate grupurile etnice doresc să-şi creeze propriul stat pe teritoriul pe care îl ocupă, unele
dorind să emigreze, altele să preia controlul statului în interiorul căruia coexistă sau doar să-şi mărească
autonomia în cadrul acestuia, fără a-i contesta legitimitatea.
Dintr-o perspectivă politică, conflictul etnic poate apărea doar atunci când grupul minoritar
etnic se activează politic ca urmare a unor acţiuni discriminatoare ale guvernului central. Aşa cum
susţinea şi Peter Gourevitch el poate apărea atunci când activitatea politică şi economică este divizată
diferenţiat de-a lungul unor regiuni distincte. Nu este însă suficient ca un grup etnic să se simtă alienat
(să perceapă exploatarea economică de către un alt grup, declinul legitimităţii regimului politic, frica
psihologică de represiune sau asimilare forţată) pentru a recurge la secesiune. El trebuie să se identifice
printr-o ideologie şi conducere unice. În acest punct al tensiunilor, guvernul central poate opta pentru
satisfacerea doleanţelor grupului etnic sau pentru reprimarea violentă a respectivei mişcări. În primul
caz este vorba despre o secesiune paşnică ce apare prin modificări constituţionale acceptate şi de către
grupul majoritar, doar în cel de-al doilea caz putându-se vorbi despre un conflict etnic.
Discriminarea politică este o condiţie suficientă, dar nu neapărat necesară, pentru ca violenţele
inter-etnice să izbucnească. Alţi factori potenţatori sunt cei de natură economică. Regiunile
subdezvoltate din cadrul unui stat tind să se alinieze la regiunile mai dezvoltate economic iar
bunăstarea încurajează regiunile să se separe. De altfel, dacă ne uităm spre trecutul foarte apropiat al
României, putem observa în stadiu incipient astfel de revendicări secesioniste în Transilvania,
argumentate fie pe o superioaritate economică fie pe un tratament economic discriminatoriu al
Bucureştiului8.

7
Donald L. Horowitz, "Ethnic Groups in Conflict" 1985, http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1495 vizitat la
29.02.2010
8
Ibidem.
6
 Cele două dimensiuni, politică şi economică, pot fi identificate uşor în două procese de
secesiune care au dus la destrămarea a două federaţii pe bătrânul continent. În cazul Cehoslovaciei a
contat foarte mult dimensiunea economică, în timp ce în cazul Iugoslaviei predominantă a fost
dimensiunea politică, deşi se poate vorbi şi de nuanţe de factură economică.
Majoritatea statelor care au experimentat procese de secesiune s-au confruntat simultan cu două
dinamici ce au interacţionat şi au intensificat conflictul etnic: politicieni care au folosit identitatea
etnică ca factor mobilizator pentru a obţine suportul şi a-şi îmbunătăţi poziţia în cadrul grupului etnic şi
teama auto-perpetuantă de insecuritate, sau dilema de securitate a grupurilor etnice. Procesul de
tranziţie de la un regim totalitar şi o economie socialistă la un regim democratic şi o economie de piaţă
intensifică aceste procese competitive deoarece crează oportunităţi pentru politicieni de a se folosi de
identităţile etnice pentru câştiguri politice şi măreşte gradul de pericol resimţit de diversele grupuri
etnice.
În cadrul statelor multietnice, identitatea etnică poate servi liderilor anumitor grupuri etnice ca
mijloc de atingere şi menţinere a puterii politice. Deoarece membrii unui grup etnic sunt interesaţi de
acele politici ce afectează direct respectivul grup, liderii acelui grup vor încerca să dezvolte acele
politici ce favorizează grupul, frica de a pierde suport determinându-i să adopte poziţii din ce în ce mai
intransigente în favoarea grupului pe care îl reprezintă, dezvoltându-se un proces de supralicitare a
problemei etnice. Acest proces de "supralicitare etnică" reprezintă o situaţie în care elite aflate în
competiţie încearcă să valorifice cât mai bine interesele unui grup în defavoarea altora. Competiţia
politică pentru suportul unui grup etnic va creşte probabilitatea unor conflicte etnice. Când un guvern
discriminează un anumit grup în favoarea altuia sunt create condiţiile pentru conflicte etnice şi
sentimente separatiste. Când supralicitarea etnică se dezvoltă printre politicieni ce reprezintă interesele
unui grup etnic ce nu se află la putere şi este subiectul unor discriminări din partea altui grup etnic (ce
deţine puterea politică), acest proces de supralicitare conduce frecvent spre cereri de autonomie sau
secesiune.
Dilema de securitate a grupurilor etnice se referă la acea situaţie în care statul nu mai poate
influenţa sau media competiţia pentru putere dintre diversele grupuri etnice, în lipsa acestui rol fiecare
grup dezvoltând strategii proprii pentru a-şi maximiza interesele, într-un context caracterizat de
insecuritatea resimţită de fiecare grup în parte. Dacă statul nu mai poate proteja interesele tuturor
grupurilor etnice, atunci fiecare grup va încerca să controleze statul, diminuând securitatea economică,

7
fizică sau politică a celorlalte grupuri etnice şi abilitatea statului de a garanta securitatea pentru oricare
grup.
Se poate vorbi, de asemenea, şi despre o dilemă de securitate de factură economică, care apare
în momentul în care între grupurile etnice există diferenţe (legate de venit, şomaj etc) şi se desfăşoară o
competiţie pentru oportunităţi şi resurse economice. Grupul etnic care este mai bine dezvoltat din punct
de vedere economic va considera că este oprit din dezvoltare de celelalte grupuri, că le subvenţionează
bunăstarea, în timp ce grupurile mai slab dezvoltate vor simţi că sunt defavorizate şi exploatate de către
grupul mai dezvoltat. Securitatea fizică a unui grup este legată de modul în care grupul respectiv
percepe intenţiile şi capabilităţile celorlalte grupuri şi de abilitatea statului de a proteja interesele
grupului respectiv. Insecuritatea politică apare în momentul în care un anumit grup preia controlul
statului, când unui grup îi este interzis accesul la puterea politică sau când statul nu e controlat de un
anumit grup, dar celelalte grupuri percep ca posibilă dominaţia unui grup.
Între etno-politici şi dilema de securitate a grupurilor etnice există o relaţie de dublă cauzalitate.
Mediul de securitate perceput de diversele grupuri etnice în cadrul unui stat depinde de acţiunile
politicienilor, de faptul dacă aceştia formulează sau nu etno-politici care să favorizeze un grup în
detrimentul altuia. Apariţia acestei dileme de securitate va forţa reprezentanţii diverselor grupuri etnice
să adopte la rândul lor etno-politici care favorizează propriul grup în defavoarea altora. Această spirală
de insecuritate va avea ca rezultat accentuarea tensiunilor etnice, creşterea dorinţei de autonomie şi
auto-guvernare, a cărei negare de către autorităţile centrale va genera un posibil conflict etnic deschis.
Nu în ultimul rând, o variabilă importantă în procesul de luare a deciziei de secesiune o
reprezintă analiza costurilor şi beneficiilor pe care grupul etnic respectiv le-ar putea avea dintr-un astfel
de proces. Cu cât costurile unei astfel de acţiuni (calculate în pierderea unor resurse economice, a unor
vieţi omeneşti etc.) sunt mai mici, iar beneficiile sunt mai mari (câştigarea independenţei şi auto-
guvernării, accesul la putere etc.), cu atât este mai probabil ca un conflict etnic să apară între grupul
etnic marginalizat şi cel majoritar.
Aşadar, procesele secesioniste şi conflictele etnice, atunci când apar, sunt determinate şi
întreţinute de o serie de factorişi condiţii precum rolul partizan al statului (ce favorizează un grup etnic
în detrimentul altuia), a unor structuri slabe de mediere a conflictului (statul este controlat de un singur
grup etnic celelalte fiind discriminate), a unor probleme de încredere între diversele grupuri etnice din
interiorul unui stat, a unei dileme de securitate între aceste grupuri (insecuritate economică, fizică,

8
politică resimţită de un grup etnic), a intervenţiei unor patroni externi (atraşi în conflict de grupul mai
slab pe baza unor motive ideologice, de identitate etnică, morale).
Conflictele etnice, peste tot pe glob, sunt cauzate de un cerc vicios în care etno-politicile şi
dilema de securitate a grupurilor etnice se influenţează şi se stimulează reciproc. În pofida aceloraşi
mecanisme care stau la baza lor, conflictele etnice au finalităţi diferite (aşa cum se va demonstra în
numărul următor prin analizarea cazului divizării paşnice a Cehoslovaciei şi a cazului secesiunii
violente din fosta Iugoslavie). Diferenţa este dată atât de procesele din interiorul statului (modul în care
guvernul central mediază conflictul, fie prin acceptarea separării, fie prin încercarea de reprimare a
mişcării separatiste, modul în care sunt rezolvate crizele politice şi constituţionale) cât şi de dinamicile
de la nivel regional sau chiar global (recunoaşterea independenţei Croaţiei şi Sloveniei au avut un efect
negativ asupra evenimentelor din Bosnia, la fel ca şi semnarea acordului de încetare a războiului dintre
Croaţia şi Serbia). Nu în ultimul rând, soluţionarea paşnică sau violentă a acestor conflicte depinde şi
de eficienţa medierii lor de către organismele internaţionale. Ambiguitatea strategiei adoptate de aceste
organisme în cazul Bosniei a avut consecinţe catastrofale arătând că ele nu erau pregătite să se
confrunte cu acest nou tip de conflict specific erei post-Război Rece.(R. M.) (Continuarea în numărul
următor.)

Reieşind din cele expuse mai sus, putem ferm stabili, că în dependenţă de modului de apariţie a
lor, formaţiunile statale nerecunoscute pot fi categorisite, convenţional, în:
- State9 formate ca urmare a revoluţiilor10.
- Statele formate drept consecinţă a luptei de eliberare naţională (separatism). Acestea înglobând
statele autoproclamate prin intermediul unei declaraţii exprese, a unei legi sau a unui acord interstatal
de independenţă 11.
Este oportun să menţionăm că aceste state nu şi-au primit imediat recunoaşterea juridică
internaţională.
Şi, în fine, posibilele dificultăţi privind examinarea independenţei formaţiunilor statale
autoproclemate (nerecunoscute), ca expresie a dreptului la autodeterminare, poate fi determinată de

9
Autorul alege noţiunea de state din simplul motiv că la etapa istorică dată acestea erau formaţiuni statale nerecunoscute, pe
când astăzi ele sunt state împlinite.
10
De exemplu: statele apărute după Revoluţia din Octombrie din 1917 din Rusia şi după Revoluţia franceză din 1789 din
Franţa, Republica olandeză din perioada 1580 - 1648.
11
De exemplu: Statele Unite care şi-a declarat independenţa în 1776, statele care şi-au declarat independenţa şi
suveranitatea după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, etc.
9
problema calificării subiectului/beneficiarului unui asemenea drept. Conform documentelor relevante,
dreptul la autodeterminare este un drept al popoarelor. Niciuna dintre prevederile dreptului pozitiv
referitoare la autodeterminare nu infirmă această poziţie iniţială. Toate documentele care conţin
reglementări în materia autodeterminării se referă la „popoare” ca beneficiari ai acestuia.
Nicio reglementare nu priveşte minorităţile naţionale ca posesoare ale dreptului la
autodeterminare. În toate cazurile, aspectele referitoare la minorităţile naţionale sunt reglementate
distinct, acestora fiindu-le garantate o serie de drepturi individuale.
Chiar dacă am accepta opinia potrivit căreia în dreptul internaţional modern există o tendinţă
către acordarea unor drepturi colective minorităţilor faţă de reglementările şi practica existente nu se
poate afirma că autodeterminarea se numără printre acestea. Nici vizavi de teoria autodeterminării
interne nu se poate afirma că minorităţile beneficiază de un asemenea drept, distinct de cel al restului
populaţiei statului respectiv. Dreptul de autodeterminare (internă) aparţine întregii populaţii a statului,
reflectând principiul democraţiei reprezentative, chiar dacă din acesta pot decurge o serie de drepturi
specifice, care privesc doar persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
Cum putem însă „departaja” grupurile umane pentru a le identifica pe cele îndreptăţite la
autodeterminare (popoarele), faţă de cele care nu au un asemenea drept (minorităţile naţionale)?
Prima definiţie legală a conceptului de minoritate - şi singura, până în prezent, cu o asemenea
autoritate - a fost oferită de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cazul Comunităţile greco-
bulgare din anul 1930.
Astfel, „comunitatea” (minoritatea) a fost definită ca fiind „un grup de persoane care locuiesc
într-o ţară sau regiune distinctă, având propria rasă, religie, limbă şi tradiţii, care îşi păstrează propriile
moduri de exercitare a credinţei, asigură educarea şi creşterea copiilor conform spiritului şi tradiţiilor
rasei lor şi care se sprijină reciproc”.
Prin urmare, o asemenea comunitate este caracterizată prin atribute de rasă, religie, limbă şi
tradiţie şi posedă un sentiment de solidaritate, având ca scop păstrarea acestor atribute ale grupului.
Aceste elemente se regăsesc însă cu uşurinţă şi într-o eventuală definiţie a poporului.
Ce anume face diferenţa între minorităţi naţionale şi popoare, unici beneficiari ai
autodeterminării?
a) Factorul teritorial. El reprezintă un element esenţial în procesul constituirii popoarelor. De
cealaltă parte, deşi adeseori minorităţile naţionale sunt concentrate într-o anumită regiune, de multe ori

10
ele se găsesc dispersate. Chiar şi în cazul unei concentrări teritoriale, sentimentul apartenenţei la
teritoriul respectiv nu este unul esenţial pentru definirea identităţii etnice, ca în cazul popoarelor.
b) Gradul de organizare politică este mult mai redus în cazul minorităţilor, chiar dacă şi acestea
îşi constituie o serie de structuri reprezentative.
c) Dinamica grupului este una distinctă. Dacă în cazul poporului aspiraţia spre o existenţă
individuală este esenţială pentru definirea şi devenirea sa ca atare, în cazul minorităţilor, scopul
principal este menţinerea identităţii culturale, lingvistice şi religioase în cadrul organizării politice
existente sau prin optimizarea acesteia. S-ar putea spune că elementul „subversiv” este mai redus în
cazul minorităţilor, iar, în momentul în care el apare, poate întrebarea corectă nu ar fi dacă minorităţile
pretind un drept (nejustificat) la autodeterminare, ci dacă presiunile exterioare (ameninţarea la adresa
identităţii sale) nu declanşează, de fapt, procesul constituirii unei conştiinţe naţionale distincte, a unui
popor.
Nu se poate afirma, prin urmare, că dreptul internaţional pozitiv echivalează sau incorporează în
conţinutul dreptului de autodeterminare un drept la secesiune. Faţă de practica existentă nu se poate
susţine nici că „secesiunea este văzută din ce în ce mai mult ca un posibil nou „drept” (...) distinct de
autodeterminare”.
Dimpotrivă, dacă ar fi să asistăm la constituirea unei opinio iuris cu privire la secesiune, aceasta
ar fi în sensul că un asemenea drept nu este recunoscut.
O posibilă excepţie, reflectată într-o parte a doctrinei şi în opinia citată12 a Curţii Supreme
canadiene, ar putea-o constitui încălcările masive ale drepturilor fundamentale ale unei părţi a
populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Deşi acest argument a fost utilizat şi în legătură cu declararea
independenţei Kosovo, el nu este sustenabil în prezent, după aproape un deceniu de la comiterea
încălcărilor respective ale drepturilor fundamentale şi la şase ani de la schimbarea de regim politic din
Serbia, care a adus cu ea o modificare radicală în sens pozitiv a atitudinii autorităţilor acesteia faţă de
respectarea drepturilor omului.

Un nou val de autoproclamare a luat naştere la sfârşitul anilor '90 în raport cu prăbuşirea Uniunii
Sovietice şi a Iugoslaviei şi diferendelor etnoteritoriale survenite. Ca rezultat s-au creat mai multe
regiuni cu pretenţii la autodeterminare, după cum urmează: Nagorno-Karabah (Azerbaijan), Republica
Moldovenească Nistreană (Republica Moldova), Osetia de Sud (Georgia), Abhazia (Georgia),

12
În cadrul acestei lucrări pagina 56.
11
Republica Srpska Krajina (Croaţia), Republica Srpska (Bosnia şi Herţegovina), Republica Kosovo
(Serbia). Aceste regiuni tind să fie recunoscute ca state suverane sub legea internaţionalăб se are în
vedere principiile Convenţiei de la Montevideo.
Mişcările secesioniste îşi fundamentează întotdeauna pretenţiile de independenţă pe dreptul la
autodeterminare. Cu toate acestea, în practica statelor, a instanţelor şi a organismelor internaţionale, se
menţine, de aproape un secol, refuzul de a pune semnul egalităţii între autodeterminare şi secesiune sau
de a admite că dreptul de autodeterminare poate implica un drept de secesiune.
Deşi secesiunea nu este admisă în practica şi jurisprudenţa internaţională (sau naţională), se
poate identifica o tendinţă de acceptare a acesteia în cazuri extreme de încălcări masive ale drepturilor
omului. Această teorie, acceptată de o anumită parte a doctrinei şi, într-un caz, la nivelul jurisprudenţei
interne, nu este însă consacrată ca opinio iuris pentru a considera că ne aflăm în prezenţa unei norme
cutumiare. S-ar putea însă, afirma, că o asemenea normă cutumiară este în formare, recunoaşterea
independenţei Kosovo putând fi parte a acestui fenomen.

12
 1.2. Relevanţa principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public în procesul de
geneză al formaţiunilor statale autoproclamate (nerecunoscute)

Indubitabil este faptul că, principiile de drept internaţional fiind reguli generale cu valoare
juridică, normativă create în baza acordului de voinţă al statelor şi obligatorii pentru acestea în relaţiile
lor de cooperare, au o relevanţă deosebită în procesului de apariţie şi formare a formaţiunilor statale
autoproclamate.
(unde i-i locul????) Deşi, este clar faptul că minorităţile naţionale nu au dreptul la
autodeterminare externă, studierea şi fixarea insuficientă a rezultatelor teoretice obţinute privind
distincţia termenilor „naţiune” şi „minoritate naţională” contribuie la apariţia multor conflicte.
În mai mult de două sute de ani de existenţă, ideea de autodeterminare a căpătat o răspândire
foarte largă: la ea apelează şi separatiştii, şi unitariştii. În acelaşi timp, desigur această idee a contribuit
şi continuă să mai contribuie pozitiv la dezvoltarea dreptului internaţional.
Cu toate acestea, totuşi, nu putem ignora starea actuală a comunităţii internaţionale,
internaţionalizarea acesteia, precum şi contradicţiile existente în sistemul juridic, în special, între
dreptul la autodeterminare colectivă şi drepturile individuale ale omului şi cetăţeanului. Aceste
drepturi, în ultimul timp sunt adesea în contradicţie, ce duce la conflicte locale care zguduie lumea.
Înaintea juriştilor-internaţionalişti, politicieni şi persoanelor publice stau probleme de
reglementare a relaţiilor interetnice şi interstatale ce necesită a fi rezolvate, inclusiv problema de
legalizare a noilor state şi de dezvoltare pe poziţii comune cu privire la mişcările naţionale luptă pentru
crearea lor.
Actuala ordine mondiala consacrata de Carta O.N.U. creează perspective de progres şi civilizaţie,
de coexistenta si cooperare a acestora, a tuturor statelor si nu de confruntare.
Ţinem să precizăm că factorii esenţiali de apariţie a acestor formaţiuni sunt existenţa unor astfel
de principii imperative pentru respectare de către comunitatea internaţională precum sunt integritatea
teritorială şi dreptul la autodeterminare.

(locul?????) Principiului autodeterminare popoarelor este reglementat astăzi în foarte multe acte
internaţionale: Pactele internaţionale privind drepturile omului, adoptate în 1966, multe acte ale
Adunării Generale a ONU, multe acorduri interstatale şi internaţionale ale organizaţiilor
neguvernamentale. La acest principiu de multe ori se apelează în aplanarea conflictelor etnice şi

13
mişcărilor de independenţă. În acelaşi timp, ideea autodeterminării a căpătat în timp diverse
interpretări, atât a conţinutului teoretic, cât şi a posibilităţilor de implementare practică a acestuia.
În continuare vom încerca să stabilim care sunt particularităţile de înţelegere teoretică şi aplicare
practică (şi în aspect istoric) a principiului autodeterminării popoarelor şi care este influenţa acestuia
asupra diferendelor existente la etapa actuală pe mapamond.
În primul rând, este oportună întrebarea, ce semnifică noţiunea de autodeterminare a popoarelor?
Secolului al XX-lea este perceput de mulţi ca fiind epoca autodeterminării. Această perioadă a
văzut dezintegrarea Austro-Ungariei, Imperiului Otoman, URSS-ului, Iugoslaviei. În 1900 posesiunile
coloniale acopereau un teritoriu cu o suprafaţă de 73 milioane km², şi cu o populaţie de 530 de mln de
oameni, până la sfârşitul secolului însă, pe harta politică a lumii nu mai era practic nici o colonie.
Principiul autodeterminării naţionale ca o posibilă normă de drept internaţional pentru prima dată
a fost înaintată de către ţările Antantei şi SUA.
În 1919 odată cu organizarea conferinţelor mondiale şi formarea Ligii Naţiunilor apare dilema
determinării participării în calitate de invitaţi la conferinţă, care pe viitor ar putea deveni membru al
Ligii Naţiunilor. Această problemă s-a propus a fi rezolvată în cadrul conferinţa internaţională de la
Montevideo (1933). Rezultatul acestui forum a fost adoptarea unei convenţii, în care a fost formulată
definiţia de drept a „statului”. Definiţia include patru criterii de determinare a statului:
a) o populaţie permanentă;
b) existenţa unui teritoriu determinat;
c) existenţa unei guvernări viabile;
d) capacitatea statului de a întreţine relaţii cu alte state.
Cu referire la problema legată de ideea dreptului popoarelor la autodeterminare, se expun nu doar
jurişti, ci, de asemenea, etnologi, filosofi, politologi. Ambiguitatea definiţiilor existente şi divergenţele
ce apar în momentul punerii în practică a concepţiilor date, abordările specifice disciplinare şi
partizanatul politic sunt responsabile pentru conflictele de opinii privind mai multe aspecte ale
subiectului dat. Cel mai important lucru, după părerea noastră, în tratarea cauzei respective este
determinarea statutului politic al teritoriilor.
Nu există o unitate de opinie între jurişti în legătură cu ideea de autodeterminare a popoarelor în
dreptul internaţional modern. Unii cercetători cred că dreptul popoarelor la autodeterminare este o
normă imperativă de drept internaţional ius cogens (R. Tuzmuhamedov, H. Gros Espiell, K.
Rupesinghe), alţii, însă, cred că dreptul popoarelor la autodeterminare poate fi recunoscut numai în

14
anumite condiţii şi în coroborare cu alte norme (J. Crawford, A. Cassese). S-a mai lansat ideea că
autodeterminarea popoarelor nu este un precept de drept, ci un principiu politic sau chiar moral. Mulţi
consideră că ideea autodeterminării popoarelor, nu numai că nu se potriveşte cadrului juridic, din cauza
definiţiilor incerte (îndeosebi definirea noţiunii - „popor”), dar, de asemenea, provocă procesele
distructive şi greu de controlat, precum separatismul, conflicte etnice, astfel, intrând în conflict cu
obiectivele prevăzute în Carta ONU (J. Verzijl, R. Emerson, N. Glazer, C. Eagleton, A. Etzioni).
Majoritatea experţilor sunt de părere că, în conformitate cu dispoziţiile de drept internaţional13 şi
practica obişnuită, dreptul la autodeterminare externă se aplică numai popoarelor aflate sub dominaţie
colonială sau orice altă dominaţie sau ocupaţiei străine (de exemplu, populaţia din Cisiordania). Se
sugerează că, în unele cazuri, o autodeterminare externe (ce duce la secesiune) poate fi considerată
legitimă în cazul în care puterea de stat face imposibilă autodeterminarea internă, care permite
încălcarea masivă a drepturilor omului sau discriminarea sistematică a acestora din urmă, şi dacă nu
există nici o altă modalitate de a schimba situaţia. Tot mai mult se vehiculează cu ideea că pentru
realizarea în practică a acestor principii accentul trebuie să se pună pe autodeterminarea internă cu
prioritatea faţă de cea externă. Adică, societatea care se confruntă cu dificultăţi de acest gen are
necesitatea de a construi instituţii democratice şi mecanisme de reprezentare a grupurilor etnice,
religioase şi de altă natură (sub formă de federalism, autonomie, etc.), care să permită tuturor
membrilor societăţii şi a tuturor grupurilor, efectiv să participe la gestionarea de resurse.
A. Etzioni (cine-i el ?????), remarcând, în general, un rol foarte important al autodeterminării, în
acelaşi timp, a observat că aceasta nu poate fi tratată ca o valoare absolută, aplicabilă tuturor. Prin
intermediul dreptului naţiunilor la autodeterminare, în opinia sa, se poate face lumea mai echitabilă.
Totuşi, în ciuda rolul pozitiv al acestui drept în perioadele anterioare, actualmente acesta nu se mai
înfăţişează comunităţii internaţionale în puritatea lui iniţială şi încurajează deseori separatismului şi
haosul8. În opinia sa, juriştii ar trebui să ia măsuri mai energice în vederea integrării dreptului
popoarelor la autodeterminare într-un cadru juridic bine determinat.
Directorul Institutului norvegian al Drepturilor Omului A. Eide, în una din comunicările sale14, a
subliniat că există documente internaţionale, textele cărora permit o interpretare extensivă şi vagă a
ideii de autodeterminare, însă, fără a menţiona care sunt acestea. În acelaşi timp, juriştii înţeleg dreptul

13
Cel mai clar consacrate în Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV) cu privire la principiile de drept
internaţional şi relaţiile de prietenie şi cooperare dintre state şi Declaraţia de la Viena, 1993. Nu-i corectă denumirea
14
http://www.memo.ru/hr//selfdet/Chapter2.htm, vizitat la 16.04.2010.
15
popoarelor la autodeterminare sub rezerva anumitor condiţii: popoarele pot realiza acest drept, doar
fiind sub dominaţia colonială sau sub ocupaţie.
Analizând starea dreptului la autodeterminare la etapa actuală, Antonio Cassese (cine-i???)
concluzionează că aplicarea acestui drept pentru rezolvarea problemelor actuale din Europa şi din alte
regiuni ar trebui să fie într-o anumită măsură limitat. Mai mult ca atât, experienţa recentă cu fosta
Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie a demonstrat că garantarea autonomiei regionale sau atribuirea
dreptului la autodeterminare minorităţilor naţionale poate duce uşor la dezintegrarea unităţii statale15.
Există un dezacord în privinţa modului în care trebuie interpretat termenul de „popor” - ca o
comunitate etnică sau teritorială. Majoritatea sunt dispuşi să creadă că noţiunea de popor trebuie să fie
înţeleasă prin prisma aspectului teritorial, alţii experţi, însă, şi-au exprimat ideea că conceptul „popor”
se percepe doar sub raportul naţionalismului – adică, dreptul la autodeterminare politică ar trebui să o
aibă popoarele indigene din anumite teritorii sau entităţi administrative. La baza acestei poziţii stă
reflectarea grupurilor etnice ca unităţi de bază structurale ale umanităţii, iar voinţa poporului ca
valoarea fundamentală, şi, respectiv, toate revendicările poporului la autodeterminare urmează a fi
satisfăcute, chiar dacă acesta va declara secesiunea şi crearea unui stat independent16. Astfel, extremele,
naţionalism etnic şi liberalism, converg. Unii filosofi politici iau în considerare ideea de
autodeterminare de pe poziţii liberale. De exemplu, J. Beran consideră că, în cazul în care o decizie
responsabilă ar putea să o ia un individ, atunci de aceeaşi capacitate dispune şi un grup de indivizi cu
porniri deopotrivă. Prin urmare, grupul trebuie considerat un „individ-colectiv”, iar statul reprezintă o
uniune de indivizi şi grupuri, care trebuie să se bazeze pe consimţământul tuturor. În cazul în care
consensul se pierde, atunci orice grup are tot dreptul de a se separa de stat şi de a crea propriile lor
state.

Dreptul la autodeterminare este unul dintre principiile universal recunoscute ale dreptului
internaţional. El a câştigat recunoaşterea în procesul de dezintegrare a sistemului colonial, fiind inclus
în proiectul, şi apoi în textul Cartei ONU din 1945, în cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite de la San
Francisco. După acesta, a fost consacrat şi în Declaraţia cu privire la acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale, din 14 decembrie 1960 (rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale a ONU).

15
Gerald von Glahn “Lan Amond Nations”, Fifth edition, Macmillan Publishing compani,New York/London, p.521.
16
Michael S. Lund, Preventing violent conflicts.A strategy for Preventive Diplomacy,United States Institute of Peace
Press,Washington D.C.,1996,p.35.
16
 Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice din 19 decembrie 1966 în articolul 1 prevede: „1. Toate
popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi
determină liber statutul politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială şi
cultural. 2. Statele părţi la prezentul Pact <…> trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor
de a dispune de ele însele şi să respecte acest drept, în conformitate cu dispoziţiile Cartei Naţiunilor
Unite”. Declaraţia privind principiile de drept internaţional (Rezoluţia Adunării Generale a ONU
2625/XXV din 24 octombrie 1970) prevede: „În virtutea principiului egalităţii în drepturi şi
autodeterminare a popoarelor conscrate în Carta ONU, toate popoarele au dreptul de a stabili în mod
liber, fara interferenţe exterioare, statutul lor politic şi îşi asigură liber dezvoltarea economică, socială
şi culturală, şi fiecare stat are datoria să respecte acest drept în conformitate cu prevederile Cartei”. În
aceiaşi Declaraţie se precizează că modalităţile de realizare a dreptului la autodeterminare a unui popor
ar putea fi „instituirea unui stat suveran şi independent, libera asociere sau integrare cu un stat
independent sau apariţia în orice alt statut politic liber stabilit de un popor”.
Principii similare sunt înscrise în documentele Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa - Actul Final de la Helsinki din 1975; Actul final de la Viena din 1986, actul Reuniunii de la
Copenhaga a Conferinţei asupra Dimensiunii Umane din 1990 şi alte instrumente internaţionale.
Dreptul naţiunilor la autodeterminare proclamat încă la începutul secolului XX de către
guvernul SUA, precum şi de bolşevicii ruşi, fixarea căruia a fost una dintre cerinţele şi direcţiile
principale din perioada iniţială a activităţii lor. Acesta a fost declarat în toate constituţiile sovietice. Cu
atât mai mult, Constituţiile Republiciilor Socialiste Federative ale Uniuni Sovietice şi Iugoslaviei
includeau clauze cu privire la dreptul de ieşire al republicilor din cadrul Uniunii. Însă, în acelaşi timp,
acest drept a fost creat doar pentru republici, dar nu şi pentru pentru entităţi autonome.

În situaţia în care încercăm să analizăm corelaţia între modalitatea de a pune în aplicare a

dreptului popoarelor la autodeterminare şi principiul integrităţii teritoriale putem stabili că există o
contrazicere între acestea. Ea prevede că teritoriul unui stat nu poate fi schimbat contrar voinţei
acestuia. Incapacitatea părţilor de a găsi o soluţie paşnică în aplanarea unor astfel de conflicte duce la
agravarea conflictelor interetnice, şi de regulă ajungându-se la confruntare militară. Astfel,
reprezentanţii autorităţilor centrale, de obicei, citează drept argument în apărarea lor prioritatea
principiului integrităţii teritoriale în raport cu dreptul la autodeterminare naţională.

17
 Între timp, se crede că principiul integrităţii teritoriale este destinat exclusiv de a proteja
cazurile de agresiune externă17. Anume din acest motiv, s-a recurs la formularea acestuia în art. 2, pct.4
din Carta ONU: „Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a
vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.” şi Declaraţia privind
principiile internaţionale prevede: „Fiecare stat are datoria de a se abţine în relaţiile sale internaţionale
de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice
a oricărui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. O astfel de ameninţare
sau folosirea forţei constituie o încălcare a dreptului internaţional şi Carta Naţiunilor Unite şi nu trebuie
niciodată să fie folosit ca mijloc de soluţionare a problemelor internaţionale”.
Adepţii acestui punct de vedere18 susţin că principiul integrităţii teritoriale, de fapt, face obiectul
dreptului la autodeterminare, în conformitate cu Declaraţia privind principiile de drept internaţional
„Nimic din alineatele precedente nu se poate interpreta în sensul autorizării sau încurajării oricărei
acţiuni care ar dezmembra sau afecta, în totalitate sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea
politică a unor state suverane şi independente de a se comporta în conformitate cu principiul egalităţii
în drepturi şi autodeterminare a popoarelor care posedă un guvern care reprezintă întregul popor
aparţinând teritoriului, fără deosebire de rasă, credinţă sau culoare”.
Astfel, putem concluziona că principiul integrităţii teritoriale nu este aplicabil statelor
multinaţionale care nu asigură egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor care trăiesc în el, şi care nu
acceptă dreptul la libară autodeterminare.
În dreptul internaţional, nu este recunoscut dreptul la secesiune, neadmiterea secesiunii unei
părţi a populaţiei fiind acceptată în doctrina şi practica statelor. Aşa zisul „drept la secesiune”
reprezintă, argumentări politice şi uneori juridice a unor grupuri minoritare, etnii şi în foarte puţine
cazuri popoare cu un statut internaţional bine precizat, folosite în tentative ilicite de obţinere a
independenţei pe criterii etnice şi minoritare şi nu pentru exercitarea dreptului la autodeterminare al
popoarelor. Formarea de state noi prin separarea unor popoare în urma exercitării dreptului la
autodeterminare, urmată de modificări teritoriale înfăptuite prin mijloace paşnice şi acorduri, nu
constituie acte de secesiune.
..............................

17
Serge Schmemann, Ethnic Battles Veering in Former Soviet Fringe, New York Times, May 25, 1992, Nr. 7, p. 22.
18
Галина Старовойтова, Национальное самоопределение: подходы и изучение случаев, Москва, 1999, с. 53.
18
 Acest principiu este strâns legat de principiile care au fost discutate mai sus. El este reflectat în
art. 2, pct. 4 din Carta ONU19, în conţinutul normativ al Declaraţiei asupra principiilor dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite
adoptată de Adunarea Generala a ONU prin Rezoluţia nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970, şi în
Actul Final de la Helsinchi al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1 august 1975.
Cel din urmă document în pct. IV stipulează: „Statele participante vor respecta integritatea
teritorială a fiecăruia din statele participante.
În consecinţă, ele se vor abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite, împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat
participant, şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau ameninţare
cu forţa.
Statele participante se vor abţine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celuilalt obiectul
unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu
dreptul internaţional sau obiectul unei dobîndiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici
o ocupaţie sau dobîndire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”.
Principiul interzice expres orice încălcare a teritoriul unor state suverane, adică are scopul de a
preveni încălcarea de unitate naţională, ocuparea unor teritorii străine, achiziţionarea de teritorii străine
prin forţă sau ameninţarea cu forţa.
Conţinutul principiului include obligaţia statelor de a respecta reciproc integritatea teritorială,
independenţa şi unitatea politică.

Teritoriul de stat, aşa cum afirmă H. Kelsen, nu reprezintă doar delimitarea unei suprafeţe
terestre, fiind un spaţiu tridimensional, din care fac parte subsolul, spaţiul aerian şi întinderea de
pământ delimitată de frontiere.
În concordanţă cu Hotărârea C.I.J. în diferendul „Activităţi militare în Nicaragua”, apreciem că
teritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi subsol), spaţiul
acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi spaţiul aerian suprapus spaţiilor
terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă. Modificările
teritoriale, întemeiate pe consimţământul liber exprimat al poporului care locuieşte pe un teritoriu

19
Art. 2, pct. 4 al Cartei ONU: Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
19
determinat şi admise de dreptul internaţional, se înfăptuiesc fie prin separarea sau desprinderea unor
teritorii dintr-un stat şi formarea unui stat nou sau a altor state independente, cu sau fără dispariţia
statului predecesor, fie prin alăturarea unor porţiuni din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul
lor, la alte state. Cunoaşterea modalităţilor de dobândire sau modificare a teritoriului de stat, prezintă
relevanţă atât din punct de vedere istoric şi al evoluţiei dreptului internaţional, cât şi pentru stabilirea
„justului titlu,” în cazul diferendelor teritoriale, corelativ cu modalităţile de dobândire sau
modificare, în perioada de origine a unor diferende teritoriale.
Integritatea teritorială a unui stat reprezintă aspectul esenţial al principiului respectării
suveranităţii statelor, paralel cu celelalte componente ale sale, cum ar fi principiile egalităţii suverane,
respectarea drepturilor inerente suveranităţii, inviolabilităţii frontierelor, neamestecului în treburile
interne. Toate aceste prevederi sunt reduse, de fapt, la sarcinile generale ale statului de a nu interveni în
exercitarea suverană a funcţiilor puterii de stat. Cu alte cuvinte, aceste relaţii au o însuşire pur
interstatală.
Dimpotrivă, însă, problema autodeterminării ţine de conexiunile interne ale fiecărui stat.
Beneficiarii reali, ai acestui drept nu sunt statele ca atare, ci poporul lor, şi nu neapărat în întregime, dar
numai unul sau câteva grupări etnice din cadrul acestuia.

Statele acordă o importanţă majoră protejării teritoriului şi prevenirii modificărilor teritoriale

ilicite, în special modalităţilor de dobândire, modificare şi delimitare, regimurilor juridice ale
frontierelor de stat şi cooperării transfrontaliere, prin consacrarea instituţiilor care reglementează aceste
domenii în tratate universale, multilaterale şi bilaterale, cu respectarea principiilor integrităţii teritoriale
şi inviolabilităţii frontierelor.
Revendicările teritoriale necesită soluţionarea în conformitate cu principiile fundamentale ale
dreptului internaţional, prin mijloace paşnice şi acorduri între state, cu respectarea dreptului la
autodeterminare.
Varianta unor schimbări de frontieră poate constitui un precedent cu riscuri majore şi
repercusiuni negative în stabilitatea Europei, respectarea integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii
frontierelor, majoritatea statelor având minorităţi pe teritoriul lor, ale căror persoane au şi naţionalitatea
statelor vecine.
(unde i-i locul)??????? De exemplu, secesiunile interne ale fostei Uniuni Sovietice şi
Cehoslovacia au avut loc fără careva intervenţie din exterior, şi, prin urmare nu a avut loc nici-o
20
încălcare a cărorva principii de drept intenaţional în ceea ce priveşte integritatea teritorială. O altă
situaţie este, însă, în cazul dezmembrării Iugoslaviei sub influenţa directă a intervenţiei străine.
(unde i-i locul)??????? Nu se poate interveni din exterior în procesele de autodeterminare
internă, să se schimbe teritoriul asociate cu aceste procese, în obiect de ocupaţie sau anexarea sub orice
formă. Şi, doar în acest mod trebuie conceput principiul integrităţii teritoriale în coraport cu situaţiile
de autodeterminare. Deci, de iure, nu există nicio contradicţie între principiile juridice de
autodeterminare şi integritatea teritorială a statelor.
Sloganul "autodeterminării naţionale" a fost unul dintre sloganurile populare a bolşevicilor în
timpul revoluţiei şi a războiului civil din Rusia.
Odată cu semnarea Cartei ONU care stabileşte principiile de drept internaţional public se creează
o noua filozofie a păcii şi o noua ordine mondiala ce este impusă la respect statelor semnatare s-a „creat
o lume multipolara, nu bipolara si nici unipolara”20. Cu toate că, prin intermediul acestui act s-a
consacrat directoratul marilor puterii, considerându-se că este un rău necesar, „micile naţiuni au
dobândit sufragiul universal, la care nu vor renunţa niciodată”21.
Prin urmare, considerăm oportună expunerea referitoare la problematica de interpretare şi
aplicare a principiilor care au o relevanţă directă asupra procesului de geneză a formaţiunilor statale
autoproclamate (nerecunoscute).
Disputa existentă vizavi de conflictul politico-juridic în provincia Kosovo, precum şi
evenimentele legate de aşa-numitele republici „nerecunoscute” din cadrul fostei Uniuni Sovietice, au
actualizat problema despre interpretarea modernă a dreptului naţiunilor la autodeterminare.

Dacă în cercăm să privim principii integrităţii teritorială a statelor şi dreptul la autodeterminare

naţională prin prisma ultimelor transformări geopolitice, atunci, putem afirma că ele se află între două
realităţi, opozabilitatea, pe de o parte, şi politica reală - pe de altă parte. Dar contradicţii, de iure, între
aceste două principii nu există. Astfel, urmând ideea Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa de la Helsinki din 1 august 1975, toate principiile enunţate de acesta (inclusiv cele
menţionate mai sus) ar trebui să fie în mod egal şi fără rezerve aplicate în coroborare reciprocă.
(unde ii locul ????) Astfel, în perioada anilor '90 comunitatea internaţională a sprijinit poziţia
priorităţii „principiului integrităţii teritoriale a statelor”, în raport cu „principiului dreptul la
autodeterminare” şi denegrând categoric recunoaşterea noilor formaţiuni statale.
20
http://www.georgegrigore.ro/articole/starea-de-conflict.html, vizitat la data de 24.03.2010.
21
Ibidem.
21
 (unde ii locul ????) Dacă se admite existenţa unor teritorii cu statut de colonie sau alt teritoriu
neautonom posedat, în virtutea Cartei ONU, un statut separat şi distinct de cel al teritoriului statului
care îl administrează; acest statut separat şi distinct, în virtutea Cartei, există atât timp cât poporul
coloniei sau al teritoriului neautonom nu-şi exercită dreptul de a dispune de sine însuşi în conformitate
cu Carta şi, în special, cu scopurile şi principiile sale.
(unde ii locul ????) Desigur, fiecare ţară suverană poate stabili condiţii, proceduri şi metode de
autodeterminare pe teritoriul ce-i aparţine. Dar acest lucru nu înseamnă că astfel de condiţii şi practici
pot încălca obligaţiile internaţionale fundamentale de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului, şi dreptul popoarelor la autodeterminare.
(unde ii locul ????nu se repetă???) Odata cu acest drept internaţional în virtutea principiului
integrităţii teritoriale a interzice orice act care vizează încălcarea acestui principiu în relaţiile
internaţionale. Cu toate acestea, această regulă nu se aplică la tulburări interne, care implică
dezintegrarea integritatea şi unitatea unui stat. De exemplu, secţiunile interne ale fostei Uniuni
Sovietice şi Cehoslovacia au avut loc fără intervenţia militară din exterior, şi, prin urmare nu a avut loc,
precum şi orice încălcare a obligaţiilor juridice internaţionale în ceea ce priveşte integritatea
teritorială. Este o altă problemă - prăbuşirea Iugoslaviei sub influenţa directă a intervenţiei străine. Noi
nu poate interveni în procesele de autodeterminare externă, la rândul său, pe teritoriul asociate cu
aceste procese, obiect de ocupaţie, anexarea în orice formă. În acest şi numai acest lucru - sensul
principiului integrităţii teritoriale în legătură cu situaţiile de autodeterminare.Cu alte cuvinte, nu există
nicio contradicţie între principiile juridice de autodeterminare şi integrităţii teritoriale a statelor22.

Aşadar, se impune întrebarea: care este practica de aplicare a acestora, ce poate fi considerat
precedent, şi ce - nu, şi, în cele din urmă, care sunt criteriile obiective de evaluare a aplicabilităţii
acestora?

Principiul de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

22
http://www.mfaabkhazia.org/documents/dokumenty_mid_ra/princip_samoopredeleniya_naroda_i_globalnaya_politika/
vizitat la 22.04.2010

22
 Părţile sunt libere să aleagă mijloacele paşnice de rezolvare a litigiului, dar în ultimii ani a existat
o tendinţă de a crea special de arbitraj organismele care se ocupă cu litigiile dintre state sau cu
consimţământul lor reciproce sau, la cererea unei părţi la diferend.

23
 Principul nerecurgerii la forţă şi ameninţării cu forţa.
Relevanţa principiului nerecurgerii la forţă şi ameninţării cu forţa asupra procesului de geneză a
formaţiunilor statale autoproclamate este una vădită.
Deşi societatea internaţională aspiră spre o lume fără violenţă, totuşi, pacea şi războiul sunt şi la
etapa actuală probleme esenţiale ale societăţii internaţionale încât şi scoaterea războiului în afara legii
nu este suficientă pentru a stabili realmente pacea drept singura soluţie firească, deoarece disensiunile
între unii subiecţi de drept internaţional pot, şi sunt încă soluţionate şi prin putere.
Pentru o mai bună înţelegere a ponderea principiului nerecurgerii la forţă şi ameninţarea cu forţa
în procesul de geneză al formaţiunilor statale autoproclamate vom încerca să stabilim care este accepţia
noţiunii de diferend şi care sunt căile de soluţionare a acestuia.
Dacă încercăm să dăm o definire noţiunii de diferend internaţional, trebuie să specificăm că
acestea pot fi explicate din punctul de vedere a două accepţii, şi anume: diferende juridice, adică
contradicţii de interese fundamentate pe drept, şi, diferende politice, adică, contradicţii de interese
fundamentate pe diverse pretenţii fără contestaţie de drept.
Într-o altă accepţiune, „diferendul înseamnă o neînţelegere, un dezacord sau litigiu între două sau
mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes”23.
Carta Naţiunilor Unite din 26 iunie 1945 în articolul 36, paragraful 3 stabileşte ca „în regula
generală, diferendele de ordin juridic trebuie sa fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în
conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii”. Prin prezumţie jurisdicţia internaţionala consideră că
toate diferendele sunt juridice până la proba contrarie.
Diferendele internaţionale se pot naşte nu numai intre state ci şi între acestea şi organizaţii
internaţionale sau numai între organizaţii internaţionale.
Curtea Permanenta de Justiţie Internaţională a definit diferendul internaţional „ca un dezacord
asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese”24.
Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebita o reprezintă situaţiile
internaţionale care ar putea duce la încălcarea păcii. Carta ONU prin art. 34 stabileşte în acest sens,
dreptul Consiliului de Securitate de a „ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce la
fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea
diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
23
S. Scaunas. Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 221
24
Hotărârea CPJI din 30.08.1984 în cazul Mavrommatis
24
 Competiţia pentru putere, înţeleasă ca o competiţie de interese ale partenerilor la viaţa
internaţională, mai ales a statelor, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între aceştia.
Primele încercări de ilegalizare a războiului au fost în perioada interbelică, într-o formă
incipientă, principiul neagresiunii prin mijloace paşnice de rezolvare a diferendelor dintre state25.
În art. 2 par. 326 şi 427 Carta ONU consacra aceste principii ca fiind fundamentale pentru dreptul
internaţional. De aici înainte, starea de normalitate este jus contra bellum şi rezolvarea pe cale paşnică
a diferendelor este singura admisă de dreptul internaţional public.
Principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor de stat.
Consacrarea în Carta O.N.U. şi documente subsecvente, a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional împreună cu integritatea teritorială a statelor, inviolabilitatea frontierelor şi corolarul lor
principiul egalităţii suverane, a produs transformări profunde şi în modalităţile de modificare a
teritoriului de stat, temeiurile juridice clasice afirmate în practica statelor, prezentând doar un interes
istoric şi pentru aprecierea „justului titlu”, în concordanţă cu perioada şi modalităţile admise ale
transformărilor teritoriale.

Interzicerea recurgerii la forţă pentru aproprierea de teritorii statale, prin cucerire, ocupare şi anexiune,
concomitent cu afirmarea principiilor inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale a statelor, au
contribuit la menţinerea statusquo-ului teritorial existent, dar şi la formarea de noi state independente
prin exercitarea dreptului la autodeterminare al popoarelor. Imprescriptibilitatea suveranităţii statelor
asupra teritoriului lor, exclude orice modificare teritorială nerealizată în conformitate cu dreptul
internaţional contemporan, prin mijloace paşnice şi cu acordul statelor interesate, în baza liberului
consimţământ şi a intereselor poporului căruia îi aparţine teritoriul, exprimat prin referendum.

În acest sens, statelor le revin obligaţii de promovare pe teritoriul lor şi protejare a drepturilor
aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, de asemenea de cooperare pentru respectarea şi asigurarea
dezvoltării lor economice, sociale şi culturale, fără ca în exercitarea drepturilor persoanelor aparţinând
unor minorităţi, acestea să întreprindă activităţi şi acte contrare principiilor fundamentale, egalităţii
suverane, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor. Frontierele statelor şi regimurile lor

25
Tratatul multilateral pentru renunţarea la război - Pactul Briand-Kellogg, 1928, supra, cap.2
26
„Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”.
27
„Toţi Membrii Naţiunilor Unite se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite”.
25
juridice reprezintă mijloace de protejare a teritoriului de stat şi prevenire a modificărilor teritoriale
ilicite. Clasificarea regimului juridic de frontieră în unilateral şi bilateral este limitativă, deoarece nu
acoperă toate formele de manifestare a raporturilor juridice frontaliere, acesta având şi o componentă
internaţională, reglementată prin acorduri şi convenţii multilaterale, ce conţine norme aplicabile
regimului juridic la controlul şi trecerea frontierelor.

Alte principii, relevante pentru tema în discuţie, sunt principiul suveranităţii statelor şi principiul
neamestecului în treburile interne ale statelor.

Principiul suveranităţii statelor este consacrat în art. 2, paragraf 1, şi art. 78, Carta ONU, ulterior a fost
dezvoltat prin Declaraţia ONU din 1970 referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta O.N.U. adoptată prin Rezoluţia Adunării
Generale nr. 2625(XXV). Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la
Helsinki din 1975 conţine prevederi care reglementează conţinutul principiului suveranităţii.

Conţinutul principiului suveranităţii statului cuprinde, inter alia, integritatea teritorială şi independenţa
politică ale statelor, dreptul statelor de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul politic, economic,
social şi cultural etc. Suveranitatea statelor are două componente: suveranitatea internă, sau dreptul
discreţionar asupra teritoriului său şi a persoanelor şi libertatea statelor de a promova nestingherit şi în
conformitate cu normele internaţionale propria politică externă.

Convenţia de la Montevideo din 1933 privind drepturile şi îndatoririle statelor stabileşte că drepturile
suverane ale statelor decurg din simplul fapt al existenţei lor şi nu depind de forţa de care dispun pentru
a le exercita.

Trăsăturile esenţiale ale suveranităţii, evidenţiate de mai mulţi autori, sunt: exclusivitatea, care
înseamnă că teritoriul unui stat poate fi supus unei singure suveranităţi; indivizibilitatea semnifică
faptul că atributele suveranităţii pot fi exercitate de un singur titular; inalienabilitatea înseamnă faptul
că suveranitatea nu poate fi cedată altor state sau organizaţii; originalitatea, sau faptul că suveranitatea
aparţine statului şi nu este atribuită din exterior; plenaritatea înseamnă că prerogativele suverane ale
statului cuprind toate aspectele şi domeniile de activitate.

Principiul neamestecului în treburile interne este stipulat în art. 2, punct 7, Carta ONU. Esenţa acestui
principiu este că orice intervenţie în treburile ce aparţin competenţei interne a statelor este interzisă.

Ulterior au fost emise Rezoluţia 2131 a Adunării Generale ONU din 1965, numită "Declaraţia asupra
inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale altor state şi protecţia independenţei şi suveranităţii
lor" şi "Declaraţia din 1970", adoptată prin Rezoluţia 2625 a Adunării Generale ONU, despre
principiile dreptului internaţional privind relaţiile de prietenie şi colaborare între state, prin care este
interzisă orice formă de intervenţie în treburile interne şi externe ale statelor.
26
Conform acestor documente, nici un stat nu va face uz de măsuri economice, politice, sau de orice altă
natură pentru a determina un alt stat să-şi subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane şi pentru a
obţine de la el avantaje de orice fel.

Statele au obligaţia, de asemenea, să se abţină de la organizarea, sprijinul, incitarea, finanţarea,

încurajarea sau tolerarea activităţilor armate, subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin
violenţă a regimului altui stat, precum şi de la intervenţia în luptele interne ale unui alt stat.

27
 1.3. Instituţia recunoaşterii statelor şi a guvernelor în contextul formaţiunilor statale
autoproclamate
Recunoaşterea STATELE autodeterminate
Reprezintă actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta constată apariţia sau
existenţa altui stat, pe scena vieţii internaţionale. Actul recunoaşterii reprezintă un act de suveranitate al
statelor, un drept al unui stat şi nu o obligaţie a acestuia.
În literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoaştere internaţionala a noului stat
şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu un act constitutiv de drepturi, statul
recunoscut nu dobândeşte personalitate juridica din momentul recunoaşterii sale, ci din cel al formării
sale ca stat. Prin actul recunoaşterii, statul stabileşte relaţii oficiale (diplomatice şi consulare) cu statul
care face obiectul recunoaşterii.
Recunoaşterea poate fi expresă, atunci când recunoaşterea se face printr-un act scris, oficial care
este comunicat statului vizat; poate fi tacită, atunci când din comportamentul statului rezultă intenţia sa
de a recunoaşte un alt stat (de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

Într-o definiţie general acceptată a recunoaşterii în dreptul internaţional, se considera ca aceasta

consta în exprimarea unilaterala a voinţei unui stat de a constata ca valabile şi opozabile, în ceea ce-l
priveşte, fapte, acte sau situaţii juridice date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor,
obligaţiilor şi intereselor sale. Recunoaşterea unui stat consta în actul prin care un stat admite ca o
entitate politică îndeplineşte condiţiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariţia acestui nou
subiect de drept internaţional), având personalitate juridica deplina în ordinea internaţională şi îşi
exprimă voinţa de a-l considera ca membru al comunităţii internaţionale28.
Recunoaşterea unui stat are, în principiu, un caracter discreţionar, în dreptul internaţional
neexistând nici o obligaţie, respectiv interdicţie, a recunoaşterii. Statele pot astfel sa se abţină de a avea
o comportare activă faţă de noul stat. O asemenea activitate consta în stabilirea de relaţii juridice,
manifestate, de pilda, prin schimb de ambasadori, încheierea de tratate sau organizarea cooperării în
diferite domenii şi echivalând cu recunoaşterea noului stat.
În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţionar al recunoaşterii este însă pus
sub semnul întrebării. Aceasta având în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii recurgerii

28
Nastase Adrian. Drept internaţional contemporan, ediţia a 2-a, Editura All Beck, 2000; subcapitol consultat de pe site-ul
http://nastase.wordpress.com/2008/02/19/recunoasterea-statelor-si-a-guvernelor/ vizitat la data de 23.03.2010
28
la forţă pe plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din Carta ONU, implică respingerea
opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin folosirea forţei. În acest sens,
Declaraţia cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU –
Rezoluţia Adunării generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate face obiectul
unei ocupaţii militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nici o achiziţie teritoriala obţinută prin
folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscuta ca legală.
Mai mult, sunt situaţii în care se consideră că există chiar o obligaţie de a nu recunoaşte, ca
formă de sancţionare a unui act ilegal.
(unde ii locul??? Se repetă??? ) Recunoaşterea unui, stat are, în principiu, un caracter
discreţionar, în dreptul internaţional. Statele pot astfel să se abţină de a avea o comportare activă fată de
noul stat. O asemenea activitate constă în stabilirea de relaţii juridice, manifestate, de pildă, prin
schimb de ambasadori, încheierea de tratate sau organizarea cooperării în diferite domenii şi echivalând
cu recunoaşterea noului stat. În dreptul internaţional contemporan, caracterul total discreţionar al
recunoaşterii este însă pus sub semnul întrebării aceasta având în vedere, în principal, faptul că
principiul interzicerii recurgerii ia forţă pe plan internaţional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din
Carta ONU, implică respingerea opozabilităţii internaţionale a unor situaţii teritoriale obţinute prin
folosirea forţei, în acest sens, Declaraţia cu privire la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în
conformitate cu Carta ONU - Rezoluţia Adunării generale nr. 2625 (XXV) - stipulează că teritoriul
unui stat nu poate face obiectul unei ocupări militare sau al unei achiziţii teritoriale. Ca urmare, nici o
achiziţie teritorială obţinută prin
folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută ca legală. Mai mult, sunt situaţii în care se
considera ca există chiar o obligaţie de a nu recunoaşte, ca formă de sancţionare a unui act ilegal. Se
citează, în materia recunoaşterii guvernelor, cu titlu de exemplu, Rezoluţiile Consiliului de Securitate
din 1965 şi 1966, care au caracterizat regimul Smith din Rhodesia ca fiind ilegal şi neconform cu
prevederile Cartei ONU şi au solicitat tuturor statelor să nu-l recunoască, în materia recunoaşterii
statelor, un alt exemplu în acest sens îl constituie situaţia Ciprului de Nord. După invazia militară turcă
din iulie-august 1974, a fost proclamata crearea Administraţiei Cipriote Turce Autonome (l octombrie
1974), urmată de proclamarea Stalului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1973) şi de adoptarea
unui Constituţii (8 iunie 1975) şi apoi de proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord (15
noiembrie 1983) şi adoptarea unei noi Constituţii (5 mai 1986). Turcia este singurul stat care a
recunoscut această entitate, pentru că la 18 noiembrie 1983, Rezoluţia 541 a Consiliului de Securitate

29
„…6. solicită tuturor statelor să respecte suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială şi
nealinierea Republicii Cipru şi 7. solicită tuturor statelor să nu recunoască alt stat cipriot în afara
Republicii Cipru”. O luare de poziţie recentă în acelaşi sens poate fi regăsită în considerentele
exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul „Loizidou contra Turcia" (decembrie
1996) potrivit cărora „Este evident din practica internaţională şi diferitele rezoluţii definit formulate
că... comunitatea internaţională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un stat în
conformitate cu dreptul internaţional şi că Republica Cipru a rămas singura legitimă...". În cadrul
Uniunii Europene, Consiliul de Miniştri a adoptat o declaraţie cu privire la recunoaşterea statelor, în
care se prevede că statele care candidează pentru recunoaşterea lor trebuie: 1) să respecte prevederile
ONU şi ale Actului final de la Helsinki (CSCE) privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului;
2) să garanteze drepturile grupurilor etnice §i ale minorităţilor naţionale; 3) să respecte inviolabilitatea
tuturor frontierelor, care pot fi modificate numai în mod paşnic şi printr-un acord comun; 4) să-şi
asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea şi neproliferarea nucleară, precum şi
stabilitatea regională.
Pe baza acestor criterii, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europeană şi statele sale
membre au acordat recunoaşterea lor internaţională Bosniei-Herţegovina, Macedoniei, Croaţiei şi
Sloveniei, aceasta fiind condiţionată de respectarea angajamentelor lor în materia protecţiei
minorităţilor naţionale. În legătură cu recunoaşterea statelor, s-a discutat şi problema efectelor sale,
existând o controversa doctrinară între opinia care susţine că recunoaşterea statului are un caracter
constitutiv, în timp ce, potrivit punctului de vedere opus recunoaşterea ar avea numai un caracter
declarativ, Limitându-se la constatare creării noului stat. În realitate, recunoaşterea are un dublu efect:
atât declarativ, în privinţa noului stat care se bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul
internaţional general în virtutea însăşi existenţei sale, cât şi constitutiv, în ceea ce priveşte efectele
opozabilităţii acestei recunoaşteri fată de statul care a efectuat recunoaşterea. Doctrina şi practica în
materia recunoaşterii mai stipulează că participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe sau organizaţii
internaţionale, respectiv calitatea sa de parte la tratate multilaterale, nu echivalează cu o recunoaştere
individuală sau colectivă din partea altor state care participă la acea conferinţa sau sunt membre ale
organizaţiei, respectiv părţi la tratatul în cauza. În afară de aspectele înfăţişate mai sus, există şi
deosebiri intre formele pe care le poate îmbrăca recunoaşterea, şi anume:

30
a) recunoaşterea explicită sau implicită, ea putând fi acordată printr-un act unilateral expres (solemn, în
general) sau putând să rezulte numai din comportarea organelor statului care acţionează în raporturile
cu autorităţile noului stat la fel ca fată de alte state, cum ar fi stabilirea de relaţii diplomatice.
Un exemplu relativ recent de recunoaştere expresă este reprezentat de Declaraţia Guvernului
României de recunoaştere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de Declaraţia
de independenţă din aceeaşi zi a Republicii Moldova, se salută „proclamarea unui stat românesc
independent pe teritoriile anexate cu forţa in urma înţelegerilor stabilite prin Pactul Ribbentrop-
Molotov”, se „recunoaşte independenţa Republicii Moldova” şi „se declară disponibilitatea stabilirii de
relaţii diplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităţilor din Republica Moldova pentru
consolidarea independenţei” şi „pentru dezvoltarea raporturilor de colaborare frăţească dintre românii
de pe cele două maluri ale Prutului” (vezi anexa nr. III).
Trebuie precizat că, prin această Declaraţie a Guvernului României, statul român a fost primul
stat care a recunoscut Republica Moldova.
Un exemplu mai recent de recunoaştere implicită îl poate constitui votul exprimat de Marea
Britanie, cu această semnificaţie, în favoarea admiterii la ONU, ca membru, a Fostei Republici
Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993.
Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul taliban de la Kabul a deschiderii unei
ambasade a „Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt astfel de exemplu.
b) recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto, prima fiind definitivă şi producând totalitatea
efectelor recunoaşterii, iar cea de a doua fiind provizorie şi revocabilă, având efecte limitate, un
exemplu al unei asemenea recunoaşteri fiind recunoaşterea, în 1991, a statelor baltice (Letonia, Estonia,
Lituania) înainte ca independenţa lor să fie consolidată. Ca regulă generală, recunoaşterea de facto (ce
exprimă o anumită atitudine de rezervă faţă de stabilitatea statului în cauză) precede recunoaşterea de
jure.
Un caz interesant (care ţine în acelaşi timp şi de materia recunoaşterii guvernelor) de trecere de
la recunoaşterea de jure la o situaţie de recunoaştere de facto este cel al Taiwanului. Insula, cunoscută
şi sub numele de Formosa, adăposteşte din 1949 rămăşiţele forţelor Guomindangului, refugiate de pe
continent cu ajutor american, care au stabilit şi exercitat o autoritate independentă, recunoscută, până în
1979, de multe state ca reprezentând Guvernul Chinei, La l ianuarie 1979, Statele Unite au recunoscut
Republica Populară Chineză şi au stabilit relaţii diplomatice cu aceasta. Cu aceeaşi dată, SUA au
comunicat Taiwanului încetarea relaţiilor lor diplomatice, precum şi a Tratatului de apărare reciprocă,

31
urmând ca în viitor să fie menţinute doar relaţii comerciale, culturale; şi de altă natură prin intermediu
unei „organizaţii non-guvernamentale” numite Institutul American din Taiwan. Şi alte state îşi
reprezintă interesele în Taiwan prin Birouri de interese economice.
Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică Iugoslava a Macedoniei, printr-o declaraţie
comună a miniştrilor afacerilor externe macedonean şi taiwanez, a decis stabilirea de relaţii diplomatice
cu Taiwanul, ceea ce a echivalat cu recunoaşterea acestui stat. Ca reacţie la aceste acţiuni, China a
ameninţat cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Macedonia, votând, în Consiliul de Securitate, împotriva
prelungirii mandatului forţelor ONU de menţinerea a păcii din Macedonia (UNPREDEP), ceea ce
reprezintă, încă o dată, o subliniere a caracterului preponderent politic al actului juridic al recunoaşterii.
Taiwanul este, în prezent, recunoscut ca stat de numai douăzeci de state (printre care şi Vaticanul).
c) recunoaşterea mai poate fi individuală sau colectivă (când aţe loc o recunoaştere
concomitentă a mai multor state), un exemplu al acestei forme fiind recunoaşterea, prin Tratatul de la
Berlin din 1978 a României, Serbiei şi Muntenegrului sau, în 1992, recunoaşterea de către Comunitatea
Europeană a statelor rezultate în urma dezmembrării Iugoslaviei.
În ceea ce priveşte recunoaşterea guvernelor, aceasta intervine atunci când puterea este preluată
într-un stat prin alte mijloace decât cele constituţionale (de regulă prin mijloace violente sau cu ajutor
extern) sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au format două guverne. Recunoaşterea guvernului este
definită ca fiind actul unilateral prin care un stat consideră că guvernul altui stat este un organ
capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state şi prin care îşi exprimă voinţa de a întreţine
astfel de relaţii cu acesta:
Discutându-se în doctrină condiţiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi
îndreptăţit la recunoaştere, au fost menţionate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei
părţi însemnate a teritoriului de stat, sprijinul majorităţii populaţiei şi capacitatea de a îndeplini toate
obligaţiile internaţionale ale statului.
În decursul timpului au fost formulate mai multe doctrine în materie:
Doctrina formulată de preşedintele american Jefferson în 1792 recunoaşte orice guvern format
în conformitate cu voinţa poporului; Doctrina formulată de Tobar, ministru de externe al Ecuadorului
în 1907 şi apoi în 1923 şi reafirmată în 1963 de preşedintele venezuelean Betancourt, stipulează refuzul
recunoaşterii guvern ajuns la putere prin revoluţie sau război chil, până când ţara nu organizată în tipare
constituţionale prin alegeri locale, în reacţie la aceste doctrine:

32
 1. Doctrina Estrada, ministru de externe al Mexicului (1930), afirmă că nerecunoaşterea noilor
guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în cauză, nici un guvern neavând
dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii; unui alt guvern. Urmând această doctrină, Statele Unite au
declarat, în 1977, că nu vor mai emite declaraţii formale de recunoaştere, singura problemă în viitor
fiind aceea dacă relaţiile diplomatice vor continua sau nu cu noul regim.
Distincţiile făcute în privinţa tipurilor de recunoaştere rămân valabile şi în ce priveşte
recunoaşterea guvernelor. Un alt exemplu interesant de coexistentă a recunoaşterii de facto cu
recunoaşterea de jure este în cazul războiului civil spaniol, când recunoaşterea de jure a guvernului
republican era însoţită de o recunoaştere de facto a guvernului franchist care, atunci când victoria sa a
fost clară, a primit şi o recunoaştere de jure.

Dreptul internaţional nu conţine nicio prevedere care ar limita dreptul suveran al oricărui stat de a
recunoaşte un alt stat, care a apărut ca urmare a autodeterminării. Nu conţine ni ci norme ce ar
împiedica recunoaşterea unei noi formaţiuni statale, cu excepţia cazului în care acesta este rezultatul
unei secesiuni forţate. Şi, în special, orice intervenţie a unui stat într-un proces de autodeterminare în
cadrul unui alt stat, sau ocupaţia sau achiziţia (în tot sau în parte) a teritoriul în proces de
autodeterminare este încălcare vădită a dreptului internaţional29. De exemplu, Turcia a recunoscut aşa-
numita Republica Turcă a Ciprului de Nord, desprinsă din cadrul Republicii unitare
Cipru. Recunoaşterea în sine ar fi fost una legitimă, însă ilegală a fost introducerea trupelor turceşti în
Cipru, generând astfel în 1983, formarea unui guvern separatist, care a subminat legitimitatea dreptului
la autodeterminare. Un exemplu similar îl reprezintă recunoaşterea de facto a Taiwanului de SUA,
implicându-se militar activ. De asemenea, separarea Kosovo de Serbia care nu a fost complet
independentă în acţiune, procesul de secesionare fiind însoţit de intervenţie militară externă.
Şi, dacă autodeterminarea a avut loc de fapt şi legal în cadrul unuia dintre state, atunci, alte ţări
sunt libere să determine dacă recunosc (inclusiv, prin stabilirea de relaţii diplomatice) sau nu, noul stat
apărut.
În literatura de specialitate recunoaşterea poate fi realizată prin mai multe modalităţi:
- recunoaşterea de jure;
- recunoaşterea de facto;
29
De exemplu, Turcia a recunoscut aşa-numita Republica Turcă a Ciprului de Nord, desprinsă din cadrul Republicii unitare
Cipru.
33
 - recunoaşterea cu rezerve;
- recunoaşterea unei naţiuni care luptă pentru independenţa;
- recunoaşterea beligeranţilor, etc.
recunoaşterea de facto, la rândul său poate fi expresă sau tacită, adică, exprimată în încheierea
unui tratat bilateral, de exemplu, acord cu privire la relaţiile economice şi comerciale, care definesc
exhaustiv relaţia dintre cele două ţări.
Forma şi gradul de recunoaştere este determinată de condiţiile politicii reale existente între stat şi
formaţiunea statală autoproclamată, ca de exemplu, recunoaşterea de către diferite state a statului arab
Palestina. În prezent, tot mai mult se vorbeşte despre posibila recunoaştere (de către Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană, NATO, etc.) independenţa regiunii
„albanizate” Kosovo contrar voinţei Belgradului. O astfel de recunoaştere poate crea un precedent
politic important şi periculos, în opinia noastră, dar nu şi unul juridic. În contextul celor expuse este
oportun să fixăm că precedentul în dreptului internaţional public nu reprezintă un izvor de drept, adică
nu creează norme juridice universale. Cu atât mai mult că recunoaşterea noilor state autoproclamate a
avut loc şi în trecut, inclusiv contrar consimţământului statului din cadrul căruia se produce
secesiunea. Astfel, în 1777 Franţa, apoi în 1779 Spania au recunoscut separarea din componenţa
regatului Marea Britanie a Statelor Unite ale Americii, stabilind acorduri comerciale şi politice cu
aceasta din urmă. În sfârşit, în ceea ce priveşte cazul „Kosovo” nu poate ignorat faptul că strict din
punct de vedere juridic, aşa cum sa menţionat mai sus, este defectă legitimitatea autodeterminării.

Recunoaşterea diplomatică - act oficial sau acţiune a statului în vederea stabilirii anumitor relaţii
juridice internaţionale formale sau informale, complete sau parţiale, permanente sau temporare30.
Principalele tipuri de recunoaştere juridică internaţională sunt:
- Recunoaşterea unui stat;
- Recunoaştere unui Guvern;
- recunoaşterea insurgenţilor (părţi aflate în conflict);
- recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională;
- recunoaşterea organizaţiilor de rezistenţă????, etc.

30
Дипломатический словарь в 3 томах. Ст. «Признание международно-правовое». М., «Наука», 1986 — Т. 2, c. 58
34
 Recunoaşterea unui stat nou de către statele deja existente rezidă din faptul că cele din urmă în
mod direct sau în alt mod indică că estimează noua formaţiune statală drept un stat independent şi
suveran, un participant cu drepturi depline în comunicarea internaţională.
Recunoaşterea unui nou guvern, care a fost instituit pe cale neconstituţională (ca urmare a unei
revoluţii, lovituri de stat şi/sau război civil), semnifică faptul că guvernul anterior nu mai este
considerat ca reprezentant al statului, şi că doar un nou guvern, în viziunea statelor ce recunosc, poate
prezenta interesele populaţiei sale în relaţiile internaţionale. Trăsătura caracteristică a recunoaşterii unui
guvern, distinct de recunoaşterea unui nou stat este păstrarea subiectului drept internaţional. Adică
aceste metamorfoze să nu ducă, prin secesiune sau fuzionare, la formarea unui nou subiect de drept
internaţional.
Recunoaşterea statelor şi a guvernelor este întitulată în mod generic cu noţiunea de recunoaştere
juridică internaţională. Statul recunoscut, însă, trebuie să corespundă anumitor criterii pentru a surveni
recunoaşterea din partea statelor terţe: statul şi guvernul recunoscut trebuie să fie independent. Celelalte
forme de recunoaştere, aşa-numitele forme preliminare sau intermediare (a organizaţiilor de eliberare
naţională, insurgenţilor sau beligeranţilor, guvernului în exil) sunt utilizate în perspectiva evoluţiilor
ulterioare, care poate conduce fie la apariţia unui nou stat (în cazul recunoaşterii mişcării de eliberare
naţională) fie la stabilizarea situaţiei în ţara în care noul guvern a fost instaurat prin mijloace
neconstituţionale.

Recunoaşterea unui stat

Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional public reprezintă totalitatea normelor care
reglementează procesul de intrarea pe arena internaţională a noilor state ca subiecte ale relaţiile juridice
internaţionale31.
Problema recunoaşterii unui nou stat, apare atunci când acesta a fost rezultatul: a) unei revoluţii
sociale, care a dus la înlocuirea unui sistem social la altul, b) luptei de eliberare naţională a popoarelor
coloniale şi/sau ţărilor dependente, c) fuzionării sau dezmembrării a două sau mai multe state.
Recunoaştere – este un act unilateral voluntar al statului, provenind de la o autoritate
plenipotenţiară, care are în vedere un alt stat ca subiect de drept internaţional şi intenţionează să
menţină relaţii oficiale cu el, sau care consideră că puterea într-un anumit stat a fost înfiinţată prin
mijloace neconstituţionale, dar este suficient de eficace pentru a opera în relaţiile internaţionale în
calitate de reprezentant al populaţiei din teritoriu.
31
Оппенгейм Л. Международное право, Т. 1, п/т. 1., Москва, Изд. Иностранная литература, 1948, c. 136
35
 Recunoasterea unui stat nu inseamna neaparat si recunoasterea guvernului respectiv, in timp ce
recunoasterea guvernului inseamna obligatoriu si recunoasterea statului.
Organizaţia Naţiunilor Unite nu dispune de autoritatea de a stabili dacă o oarecare formaţiune
statală nou apărută este sau nu un stat ca atare.
Recunoaşterea unui nou stat sau guvern este un act care poate fi realizat sau nu, doar de către un
stat şi/sau un guvern. De regulă, această manifestare de voinţă manifestă dorinţa de a stabili relaţii
diplomatice. ONU nu este un stat şi nici un guvern, şi, prin urmare nu are are investitura de a
recunoaşte sau nu un stat sau un guvern.
Orice nou stat format are dreptul la recunoaşterea internaţională. Aceas drept se bazează pe
principiile universale ale egalităţii suverane a statelor, integritatea teritorială şi neamestecului în
treburile interne.
Recunoaşterea unui guvern
Recunoaşterea guvernelor
Intervine atunci când noul guvern se formează altfel decât pe cale constituţionala (prin revoluţie,
insurecţie, lovitura de stat etc.), sau se formează două guverne.
Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat accepta guvernul altui stat
ca organ al puterii publice a acestui stat.
Pentru a face obiectul recunoaşterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul majorităţii
populaţiei statului şi să fie capabil sa se achite de obligaţiile internaţionale ale predecesorilor săi.
Actul recunoaşterii are ca efecte: obţinerea de către guvernul recunoscut a dreptului de a stabili
relaţii diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta acţiuni
în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la imunitatea de
jurisdicţie şi de execuţie. (Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un stat nu
poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în faţa unei instanţe de judecată)32.

Criterii uniforme de recunoaştere a statelor şi guvernelor nou formate practica internaţională nu

există. Reieşind din faptul că recunoaşterea este justificată doar atunci când:
- puterea publică din statul nou creat exercită în mod efectiv pe teritoriul său, şi ţine sub control
situaţiei interne;

32
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MarcelaRad/cap3.html vizitat la 14.02.2010
36
 - această putere urmăreşte o politică de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, inclusiv a cetăţenilor străini;
- şi, exprimă disponibilitatea pentru soluţionarea paşnică a conflictelor interne, dacă este cazul;
- declară disponibilitatea sa de a se conforma obligaţiilor internaţionale.
În 1907 a fost pentru prima dată creată şilansată doctrina Tobar, care stabileşte că guvernul creat
prin mijloace neconstituţionale nu trebuie recunoscut, până când acesta nu va fi recunoscut de
populaţie.
În 1930, Ministrul Afacerilor Externe din Mexic, Estrada a formulat doctrină potrivit căreia
recunoaşterea în mod special a Guvernului nu este necesară, pentru că aceasta ar pune guvernul statului
care recunoaşte în situaţia de a-şi exprima opinia cu privire la legalitatea unui alt guvern, şi, astfel, pus
în situaţia de a încălcaprincipiul neimixtiunii în treburile interne ale altui stat.

În ultimele decenii, tot mai multe ţări (SUA, Marea Britanie, Australia) renunţe la practica de a
face declaraţii privind recunoaşterea unui guvern, limitându-se în astfel de cazuri la continuarea sau
întreruperea relaţiilor diplomatice.
Forme de recunoaştere juridică internaţională
Cel mai cunoscut mod de recunoaştere expresă este stabilirea unuui acord pentru fixarea unor
relaţiilor diplomatice cu noul stat.
După forma de recunoaştere de obicei se deosebesc recunoaşterea de jure şi de facto.
Când recunoaşterea se face prin intermediul unui act special cu privire la recunoaşterea sau care
implică recunoaşterea, atunci aceasta este expresă. Recunoaşterea expresă se manifestă doar în cazul
când efectele recunoaşterii sunt puse în aplicare în mod direct şi imediat.
Stabilirea relaţiilor diplomatice reprezintă întotdeauna că recunoaşterea este una completă şi
finală, şi, respectiv, întreruperea relaţiilor diplomatice semnifică sfârşitul recunoaşterii personalităţii
juridice a statului sau guvernului respectiv. În conţinuturile articolelor 39, 40, 41 Carta ONU prevede
că situaţia în care „Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei
încălcări a păcii sau a unui act de agresiune...33” şi „pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei,
[acesta] poate ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în
conformitate cu art.39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le
consideră necesare sau de dorit”34. Dar dacă asemenea măsuri provizorii nu-şi vor avea efectul cuvenit

33
Art.39 al Cartei Naţiunilor Unite semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945
34
Art.40 al Cartei Naţiunilor Unite semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco şi intrată în vigoare la 24 octombrie 1945
37
atunci Consiliul de Securitate în vederea art. 41 al Cartei „poate hotărî <…> ruperea relaţiilor
diplomatice” cu statul ce se face vinovat de crearea a ameninţării a păcii şi securităţii.
Recunoaşterea completă, finală şi diplomatică se intitulează recunoaştere de jure. Recunoaşterea
de jure este exprimată în acte oficiale - de exemplu, declaraţii despre stabilirea de relaţii diplomatice,
care este forma clasica de recunoaştere a statelor, la fel tratate internaţionale cu privire la probleme
politice, economice, culturale şi de altă natură.
Recunoaşterea provizorie, adică, recunoaşterea tacită are loc în acele cazuri când statul care recunoaşte
nu are nici o încredere în temeinicia entităţii internaţională recunoscute.
Recunoaşterea de facto, de regulă, nu implică stabilirea de relaţii diplomatice. Adică, pot fi
stabilite relaţii comerciale, financiare şi/sau de altă natură, dar nu există nici un schimb de misiuni
diplomatice.
Teoriilr recunoaşterii
Practicii relaţiilor internaţionale îi este cunoscută şi aşa-numiteta recunoaştere „ad-hoc”, care nu
are un caracter oficial, ci pur şi simplu înseamnă intrarea într-o relaţie cu noul guvern cu privire la o
anumită problemă (de exemplu, pentru a proteja cetăţenii săi, pentru schimbul de prizonieri, etc.)
Unii jurişti, specialişti în dreptrul internaţional (H. Triepel, D. Anzilotti, C. Struppen, Holden Fernek,
G. Kelsen, H. Lauterpacht, etc.) au dezvoltat aşa-numita teoria constitutivă a recunoaşterii, în
conformitate cu care recunoaşterea unui stat este un act constitutiv, de care depinde personalitatea
internaţională a entităţii recunoscute35.
Totuşi, această teorie ignoră realitatea faptelor, demonstrând posibilitatea oricărui stat, indiferent de
recunoaşterea sau respingerea de către alte state, să beneficieze în mod eficient de drepturi şi obligaţii
de drept internaţional.
Membrii comuniăţii internaţionale sunt obligaţi, indiferent de recunoaştere sau respingere să se
conformeze strict în relaţiile cu alte state sau entităţi statale nerecunoscute normele general obligatorii
ale dreptului internaţional.
Statul, spre deosebire de alte subiecte de drept internaţional deţine personalitatea juridică
universală.
Teoria constitutivă a fost în mare parte răspândită înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.
Teoria declarativă la etapa actuală, are cei mai mulţi adepţi. Esenţa acesteia constă în faptul că
recunoaşterea nu atribuie destinatarului o calitate specială, ci doar se limitează la constatarea apariţiei

35
Оппенгейм Л. Op.cit. p. 136
38
unui nou subiect de drept internaţional şi facilitează stabilirea de relaţii cu el. Recunoaşterea implică
independenţa interne a statului nou apărut. „Statul apare şi există independent - scria F.F. Martens –
prin recunoaştere doar se constată naşterea lui”36.
L.A. Modzhoryan constată că recunoaşterea „nu crează un subiect nou de drept internaţional”.
Statele viabile, apărute ca rezultat al realizării drepturlui popoarelor la autodeterminare, precum
şi guvernele viabile, venite la putere în urma expresiei libere a voinţei poporului „vor exista, indiferent
dacă acestea sunt recunoscute sau nu”37.
Articolul 12 din Carta Organizaţiei Statelor Americane, de exemplu, prevede: „existenţa politică a unui
stat nu depinde de recunoaşterea acestuia de către alte state. Chiar, şi, anterior recunoaşterii statul are
dreptul de a proteja integritatea şi independenţa”38.

Recunoaşterea noului stat nu afectează drepturile dobândite de acestea înainte de recunoaştere în

virtutea legilor aplicabile.
Altfel spus, consecinţele juridice ale recunoaşterii internaţionale este recunoaşterea valabilităţii
legilor şi actelor subordonate legii unui stat recunoscut.

36
Мартенс Ф. Ф. Современное международное право цивилизованных народов, Т. 1, Москва, 1996, c. 184
37
Моджорян Л. А. Основные права и обязанности государств. — М., 1965.
38
Carta Organizaţiei Statelor Americane semnată la Bogota la 30 aprilie 1948.
39
 2.1. Utilizarea de către formaţiunile statale autoproclamate a diplomaţiei bilaterale şi
multilaterale în procesul de constituire a lor
Una din problemele globale actuale este de a menţine ordine internaţională în societatea
modernă internaţională. O societate internaţională există atunci, cînd un grup de state conştiente de
anumite interese şi valori comune formează o societate în sensul de a fi legate în relaţii reciproce,
printr-un set comun de reglementări care contribuie la funcţionarea instituţiilor comune.

Problema relaţiilor internaţionale şi politicii externe, sau a situaţiei existente pe arena

internaţională, şi ce ar trebui făcut în acest domeniu, a fost întotdeauna în centrul atenţiei politicenilor,
analiştilor şi jurnaliştilor.

Relaţiile consulare sunt definite ca fiind relaţii interstatale în scopul promovării relaţiilor
economice şi comerciale, a transporturilor maritime, fluviale, rutiere şi aeriene, a turismului sau a
altor contacte umane şi îndeosebi a protecţiei intereselor persoanelor fizice şi juridice aflate pe
teritoriul altui stat, se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale raporturilor internaţionale, prin
acordul mutual al acestora, exprimat neechivoc.39

Astfel, acestea nu sunt stata nu pot avea astfel de relaţii

2. Mijloace jurisidictionale
Arbitrajul internaţional
Institutia arbitrajului a fost practicata înca din antichitate între cetatile grecesti, apoi în Evul
Mediu - de Papa sau de reprezentantii sai, de suzeranii feudali pentru conflictele dintre vasali etc.18
Recurgerea la arbitrajul internaţional presupune ca doua state în diferend sa confere unui organ
tert (judecatori, instanta ad-hoc), desemnat de comun acord, competenta pentru a solutiona litigiul care
le opune, printr-o hotarare data prin buna-credinta, pe care se obliga sa o respecte si este consacrat de
Conventia de la Haga din 1907. El isi are originea în Afacerea Alabama, care a constituit motiv de
litigiu dintre SUA si Anglia, în care guvernul american acuzase guvernul britanic de a-si fi încalcat
obligatiile sale de neutralitate, permitand navelor (si a navei Alabama) insurgentilor sudisti.
Arbitrajul internaţional a cunoscut o folosire mai larga în perioada interbelica.

39
Alexandru Burian, Reglementarea juridică a relaţiilor consulare, „Administrarea publică", nr. 1,2002, p.l 16-124
40
 Arbitrajul internaţional are un caracter
- judiciar - presupune existenta unui organ arbitral care trebuie sa pronunte o hotarare
judecatoreasca obligatorie conform principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de
diplomatie)
- consensual - acordul partilor este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj
- limitat - se exclud anumite categorii de diferende (politice etc.)
- suplu - procedura se stabileste pe baza unor reguli simple, care depind de regulile
compromisului si de calitatea arbitrilor
Ideea ca justitia internaţionala ar putea sa devina realitate prin crearea jurisdictiei ad-hoc de catre
Natiunile Unite s-a materializat dupa ce subiectele arbitrajului pot fi numai statele sau organizatiile
internaţionale.
Fundamentul juridic al arbitrajului sunt :
- compromisul de arbitraj care reprezinta actul prin care doua state convin sa supuna solutionarea
unor diferende unuia sau mai multor arbitri, organzind în detaliu, de comun acord procedura ce
urmeaza a fi aplicata în solutionare
- clauza compromisorie - este o stipulatie cu caracter special sau general dintr-un tratat bi- sau
multilateral, prin care statele parti se obliga ca în cazul aparitiei unui diferend între ele, sa-l solutioneze
prin recurgerea la arbitraj. O astfel de clauza este cea din 1982 Conventia privind Dreptul marii pentru
instituirea unor instante arbitrale.
- tratatul de arbitraj permanent - angajamentul de a recurge la arbitraj poate fi continut într-un
tratat încheiat special în acest scop. Exemplu, primul tratat de acest fel a fost cel franco-britanic din
1903. Primul tratat de arbitraj permanent al Romaniei a fost cu Belgia în 1905, cu Elvetia în 1926, cu
Grecia 1929, apoi cu Polonia 1930 etc.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, arbitrajul internaţional si-a restrans sfera si domeniile de
aplicare. Totusi anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioada sa între în Comisia
de drept internaţional a ONU, care în 1953 si 1958 a întocmit doua proiecte succesivecare sa prevada
principiile referitoare la obligatia de a recurge la arbitraj, constituirea si competentele tribunalului ad-
hoc, sistemul probator si procedura organelor arbitrale.
Unele dispozitii din proiect au fost însa criticate de un mare numar de state, astfel ca în 1958 s-a
emis doar un "Model de reguli asupra procedurii arbitrale adoptat prin Rezolutia Adunarii generale
1262 (XIII), orientativ pentru statele interesate.19

41
 b.- justitia internaţionala. Curtea Internaţionala de Justitie.
se identifica cu solutionarea judiciara, fiind un pas important în institutionalizarea relatiilor dintre
state în domeniul reglementarii diferendelor pe cale pasnica, il reprezinta instanta de judecata
internaţionala cu caracter permanent.
Prima instanta de acest fel a fost Curtea Permanenta de Justitie Internaţionala care a fost creata în
1920 si a functionat între 1922 - 1939, în baza Pactului Societatii Natiunilor, iar în urma demisiei
judecatorilor (ianuarie 1946), aceasta s-a dizolvat în 1946.
Prima alegere a judecatorilor CIJ s-a facut la 5 februarie 1946. Din aprilie 1946, în baza art.7
alin.1 din Charta Natiunilor Unite intrata în vigoare la 24.octombrie 1945, se înfiinteaza si isi începe
activitatea Curtea Înternationala de Justitie, ca succesoare a fostei Curti Permanente Înternationale de
Justitie.
Rolul ei este de a solutiona diferendele dîntre state si de a acorda avize consultative calificate în
orice problema juridica la cererea Adunarii Generale si Consiliului de Securitate ori a altor organe si
institutii specializate ale ONU. Aceasta înseamna ca statele nu pot cere avize consultative, ci doar
Adunarea Generala a ONU.
"Tot mai des statele apeleaza la jurisdictia Curtii Internaţionale de Justitie din Haga, pentru
solutionarea diferendelor cu alte natiuni. La ora cand se sarbatorea 60 de ani de la infiintarea Curtii
(aprilie 2006) secretarul general Kofi Annan, a subliniat cresterea continua a importantei si rolului
Curtii Internaţionale de Justitie in aplanarea conflictelor dintre state. de asemenea si Comunitatea
Europeana a considerat Curtea Internaţionala de Justitie ca fiind un stalp de sustinere a ordinii de
drept din lume.” 20
Stadiul actual al relaţiilor internaţionale şi al situaţiei geo-politice internaţionale, precum şi cursul
evenimentelor de pe scena internaţională au ridicat unele serioase probleme referitoare la conţinutul şi
interpretarea regulilor referitoare la folosirea forţei în relaţiile dintre state.
Actele prevăzute de definiţia agresiunii din 1974 sunt următoarele:
Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice
ocupaţie militară, chiar temporară rezultând dintr-o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau orice
anexare prin folosirea forţei a teritoriului unui stat sau a unei părţi din teritoriul său.
Folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat, cu acordul
acestuia, contrara condiţiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a şederii acestor forţe armate pe
teritoriul statului după expirarea acordului.

42
 Fapte unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de
către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ.
în perioada de până la adoptarea Cartei ONU în 1945 existau patru surse semnificative de
controversă în aplicarea regimului juridic al obligaţiei de nerecurgere la forţă sau la ameninţarea cu
forţa.
Sursele controversei:
- Dr. pretins al intervenţiei prin forţă pentru a proteja cetăţenii
- Intervenţia hegemonială în temeiul acordurilor regionale în absenţa autorizaţiei exprese a
Consiliului de Securitate
- Intervenţia prin forţă într-un stat în temeiul acordului suveranităţii teritoriale
- Intervenţia prin forţă sub forma asistenţei mişcărilor naţionale pentru emancipare, di…..
conflicte armate pentru atingerea independenţei.
Este dificil de a aduce schimbări regimului de forţă în contextul principiului autodeterminării
popoarelor.
Independenţa Abhaziei este recunoscută de două membre ONU: Rusia şi Nicaragua şi două state
non-membre, Osetia de Sud şi Transnistria. Celelalte naţiuni din ONU consideră teritoriul acesteia ca
aparţinând de jure Georgiei.
Independenţa Kosovo este recunoscută de 57 state membre ONU şi de Republica Chineză.
[A]
Toate celelalte naţiuni o consideră ca aparţinând de jure Serbiei. Rezoluţia 1244 a Consiliului de
Securitate ONU „ dedicaţia tuturor statelor membre către suveranitatea şi integritatea teritorială
a Republicii Federale Iugoslavia”, pentru care Serbia este statul succesor.
Independenţa Osetiei de Sud este recunoscută de două state membre ONU, Rusia şi Nicaragua, şi
două state non-membre, Abhazia şi Transnistria. Celelalte o consideră ca aparţinând de jure Georgiei.
Independenţa Ciprului de Nord este recunoscută de doar un membru ONU: Turcia. Toate celelalte state
îl consideră ca aparţinând de jure Ciprului. Organizaţia Conferinţei Islamice a oferit acestuia statut de
observator.

2.2. Diplomaţia prin organizaţii internaţionale în activitatea de confirmare a formaţiunilor

statale autoproclamate

La etapa actuală o jurisprudenţă internaţională relevantă asupra subiectului de apariţie,

existenţă şi căpătare a independenţei a formaţiunilor statale autoproclamate nu există de aceea
vom încerca să examinăm cum intervin organizaţiile internaţionale în procesul de
43
autodeterminare existente până la etapa actuală.
După primul război mondial, au apărut primele organizaţii internaţionale
interguvernamentale instituţionalizate 40 cu un caracter bine definit politic, cum ar fi Liga
Naţiunilor 41, care a avut drept obiectiv principal reglementarea diferendelor internaţionale pe cale
paşnică şi prin aceasta apărarea şi susţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltând
cooperarea multelaterală între statele lumii.
Scurt istoric
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în
1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are misiunea de a asigura
pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului
internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New York. Drepturile omului au fost
motivul principal pentru crearea Naţiunilor Unite. Atrocităţile celui de- al Doilea Razboi Mondial şi
genocidurile au determinat ca noua organizaţie să prevină tragedii similare in viitor. Un prim
obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua in considerare si a lua hotărâri asupra
violarilor drepturilor omului
Organizaţia Naţiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze "respect universal pentru, si
observarea drepturilor omului" şi să ia "măsuri impreună şi separate" în această privinţă. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, deşi nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală in 1948 ca un
standard comun de realizare pentru toţi. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de
drepturile omului Organizaţia Naţiunilor Unite şi diferitele agenţii ale sale joacă un rol important în
implementarea şi respectarea principiilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Un astfel
de caz este sprijinul acordat de organizaţie ţărilor ce se află în tranziţie spre democraţie. Asistenţa
tehnică în realizarea alegerilor libere şi corecte, îmbunătăţirea structurilor judiciare, revizuirea
constituţiilor, antrenarea oficialilor drepturilor omului şi transformarea mişcărilor armate în partide
politice au contribuit mult la democratizare în lume.
2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

40
Ideea de a organiza popoarele lumii în domeniul cooperării internaţionale a fost propusă încă de Confucius în “Marea
unire a popoarelor”. Pentru a asigura pacea între popoare în Europa dea lungul istoriei au fost promovate mai multe
proiecte, printre care: proiectul regelui Ceh Podibrad, din 1462, proiectul abatului Saint-Pierre (1713-1717), ori oferta lui
Emmanuel Kant întruchipată în lucrarea “Cu privire la pacea perpetuă”, din 1795; ş.a.
41
În 1943 la Conferinţa de la Teheran, Puterile Aliate au convenit să creeze un nou organism care să inlocuiască Liga:
Organizaţia Naţiunilor Unite, iar în 1946, Liga Naţiunilor s-a autodizolvat.
44
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză) este o
alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la
4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 19 state din Europa şi America de Nord.

http://facultate.regielive.ro/referate/drept/statele_care_au_luptat_pentru_independenta_prob
lema_kosovo-141553.html

Politica internaţională la momentul actual nu se limitează numai la reglementarea

conflictelor între diferite state şi popoare.
Actuala practică internaţională ne arată că organizaţiile internaţionale manifestă o eficienţă
sporită în ceea ce ţine de reglementarea paşnică a conflictelor şi diferendelor internaţionale. În
ultimii ani organizaţiile internaţionale, ca organisme multelaterale, participă activ şi la
reglementarea conflictelor interne, apărute în mai multe state, precum şi în Republica Moldova.
Unul din aspectele principiale ale politicii internaţionale la etapa de faţă constă în
protejarea şi asigurarea îndeplinirii drepturilor omului.
Paralel cu dezvoltarea intensă a organizaţiilor interstatale a căpătat un impuls nou şi
instituţionalizarea societăţii civile. Organizaţiile neguvernamentale îşi au deja rolul său bine
definit în politica internaţională. De obicei aceste organizaţii se află pe poziţii de opoziţie
constructivă faţă de organizaţiile interstatale, devenind un conductor al ideilor comune ce domină
societate.
Contradicţiile între interdependenţa economică şi politică între state dintr-o parte şi
păstrarea suveranităţii statelor naţionale ( precum şi a rolului acestora drept actori activi pe arena
internaţională) manifestă o creştere constantă. Care este cale de depăşire a acestor contradicţii?
Răspunsul nu este atât de simplu cum s-ar părea la prima vedere. Este evident faptul că rolului
organizaţiilor internaţionale, ca subiecte plenipotenţiare în sistemul relaţiilor internaţionale, în
perspectiva de dezvoltare a omenirii nu va slăbi ci invers se va întări şi se accentua ca promotor
al promovării păcii şi stabilităţii internaţionale. Nici un stat al lumii, fiind cât de puternic, nu
poate de unul singur să-şi asume responsabilitatea pentru soarta omenirii. Principalele obiective
ce stau la etapa actuală în faţa organizaţiilor internaţionale sunt cele de a unifica forţele statelor
membri întru realizarea politicilor şi direcţiilor stabilite în statutele şi programele acestor
organisme internaţionale.

45
 În desfăşurarea relaţiilor cu formaţiunile statale autoproclamate, membrii comunităţii
internaţionale sunt constrânşi să recurgă la trei modalităţi de menţinere a acestora: fie le opun
rezistenţă, fie le ajută, sau le ignora. Confruntarea se materializează prin instituirea diferitor tipuri de
sancţiuni. De exemplu, Republica Turcă a Ciprului de Nord s-a confruntat cu faptul că organizaţiile
internaţionale au refuzat să reglementeze cu aceasta relaţiile de prestare a serviciilor poştale, servicii de
transport de călători, de certificare a calităţii mărfurilor, etc. la fel, comunitatea internaţională au
refuzat acordarea de ajutoare atât directe (economice) cât, şi indirecte (invitaţii ai reprezentanţilor
acestor formaţiuni în cadrul a diverse summituri internaţionale). Astfel, cele mai multe ţări din întreaga
lume preferă să ignore pur şi simplu aceste formaţiuni, cel puţin până în momentul în care acestea fie
vor căpăta un alt statut (adică, vor deveni state independente), fie vor dispărea.
În acest sens s-a pronunţat în 1920 Comisia de Jurişti a Societăţii Naţiunilor în opinia cu privire
la statutul Insulelor Aaland, conform căreia „dreptul internaţional pozitiv nu recunoaşte dreptul
grupurilor naţionale ca atare de a se separa de statul din care fac parte prin simpla exprimare a voinţei
în acest sens" , precum şi, 66 de ani mai târziu, Curtea Internaţională de Justiţie care, în Hotărârea
privind diferendul frontalier dintre Burkina Faso şi Mali, dă câştig de cauză integrităţii teritoriale.
Diferendele care apar în procesul de autodeterminate au anumite trăsături caracteristice care le
individualizează: în rezolvarea acestor diferende sunt implicate multe părţi, (adică, aşa-zisele diferende
„multiplan”) – diverse mişcări, formaţiuni cu liderii acestora, înaintând diverse pretenţii în cadrul
diferendului. Cu toate acestea, se creează o schemă de rezolvare a conflictului care este una nu doar,
multilaterală dar şi multinivelară, adică nivelul diplomaţiei ad-hoc se completează cu nivelul
diplomaţiei neoficiale.
Important este că părţile implicate în rezolvarea conflictului acţionează în colaborare, ceea ce
desenează modelul de guvernare globală. Astfel, o popularitate mai mare o capătă – diplomaţia multi-
track42. Acest tip de diplomaţie nu implică doar fuzionarea celor două direcţii ale diplomaţiei (oficială
şi neoficială) dar implicarea multor altor participanţi la rezolvarea conflictului: entităţi de afaceri,
persoane fizice, centre de cercetare şi învăţământ, lideri religioşi avocaţi şi organizaţii filentropice,
reprezentanţi ai mass-media, etc.
Curtea Internaţională de Justiţie a evidenţiat rolul principiului integrităţii teritoriale în
prevenirea conflictelor generate de revendicări teritoriale şi mişcări secesioniste, pe fondul stabilirii
uneori arbitrare a frontierelor, considerând că este şi un principiu general, legat în mod organic de

42
Multy trak – traducerea ..
46
accesul la independenţă. Principiul nu se confundă cu procesul decolonizării şi cu toate că s-a susţinut
căderea lui în desuetudine, evoluţiile din ultimul deceniu al sec. XX, au condus la formarea a 15 noi
state pe teritoriul fostei U.R.S.S., şase state în fosta Iugoslavie, două state în Cehoslovacia şi la
unificarea Germaniei, demonstrându-se astfel viabilitatea acestei teze.
Сonform Statutului Curţii Capitolul II art.34 pct.1 „numai statele pot fi parti în cauzele supuse
Curţii”. Ţările trebuie însă să recunoască atât Charta ONU cât şi Statutul Curtii Internaţionale de
Justiţie.
c. Organizatiile interguvernamentale ca mijloace de solutionare a diferendelor
internaţionale
Organele principale ale Organizatiei Natiunilor Unite sunt: Adunarea Generala a ONU,
Consiliul de Securitate al ONU, Secretariatul si Secretarul General al ONU, Consiliul Economic si
Social ECOSOC, Consiliul de Tutela, Curtea Internationla a de Justitie.
ONU si solutionarea pasnica a diferendelor internaţionale.
Asigurarea pacii este una din principalele teme ale Natiunilor Unite, care se obliga la evitarea si
terminarea conflictelor internaţionale. Valoarea cea mai inalta este consacrata in primul articol al
Chartei ONU
d. Mijloace bazate pe constragere pentru solutionarea diferendelor internaţionale
- dreptul la legitima aparare
- actiunile Consiliului de securitate de constrangere cu folosirea fortei in caz de amenintari
impotriva pacii, de incalcare a pacii si de acte de agresiune
- operatiunile pentru pace

Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite si Adunarea Generala a ONU

este adesea si supranumit Consiliul de Securitate al Lumii, este cel mai puternic organ al ONU.
Consiliul de Securitate s-a deschis pentru membrii sai prin faptul ca acestia i-au recunoscut pe calea
legala, competentele. Alaturi de Curtea Internaţionala de Justitie si Adunarea Generala a ONU,
impreuna sunt parti componente ale Organizatiei Natiunilor Unite. Consiliul de Securitate s-a constituit
in urma sedintei din 17.ianuarie 1946 care impreuna cu urmatoarele sedinte s-a tinut in Church House
din Londra.
Obiectivele. Conform Art. 24 I al Chartei ONU statele membre ii confera raspunderea principala
pentru mentinerea pacii mondiale si siguranta internaţionala. In timp ce alte organe ONU in mod

47
nemijlocit pot oferi doar recomandari, Consiliul de Securitate conform prevederilor Capitolului VII al
Chartei ONU poate lua hotarari si masuri cu efect obligatoriu pentru statele membre in cazul unei
amenintari sau atac impotriva pacii si in cazul actelor de agresiune. Pe langa prerogativele politice ale
Consiliului de Securitate pentru discutiile privind conditiile de fapt ale art.39 in concreto poate practica
acestuia sa conduca la perfectionarea dreptului existent. Parerea dominanta este ca in lipsa unei conditii
de drept, Consiliul de Securitate nu se poate si nu are voie prin propria imputernicire, sa se puna
deasupra izvoarelor de drept ale dreptului internaţional public (intrepretare contra legem). Hotararile
Consiliului de Securitate nu se supun de fapt nici unui control de drept eficient.
Membrii Consiliului de Securitate sunt reprezentati din cele 5 state membre permanente
(Franta, Anglia, Rusia, Statele Unite ale Americii, China), care la adoptarea unei rezolutii au un drept
extins de veto de unde si denumirea lor de puterile de veto, si 10 state membre nepermanente. Anual
sunt alesi dupa grupe regionale jumatate din cei 10 membrii nepermanenti pentru 2 ani prin Adunarea
Generala a ONU. Se tine cont ca sa vina mereu 3 membri din Africa, 2 din Asia, 2 din America Latina,
1 din Europa de Est, si 2 din Europa de Vest. sau din estul lumii de vest (aici: Canada, Australia sau
Noua Zeelanda). Acesti membri nepermanenti intra cu data de 1 ianuarie al unui an in exercitul functiei
lor.
Timpul dintre iesirea unui stat din Consiliul de Securitate si realegere trebuie sa fie un an cel
putin - o realegere directa este deci exclusa. O lege nescrisa, dar totusi practicata, este faptul ca in
cadrul susnumitelor regiuni ale lumii, predomina un sistem rotativ, care faciliteaza tuturor statelor un
fotoliu in Consiliul de Securitate printr-un turnus stabil.
Pentru fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie sa fie un reprezentant pentru fiecare
cartier principal ONU, in asa fel ca in orice moment sa se poata intruni. Presedintia Consiliului de
Securitate se schimba intre membri, din luna in luna, in ordine alfabetica din limba engleza a tarilor
membre. Secretarul general al Natiunilor Unite are un loc in Consiliul de Securitate al ONU, dar nu are
drept de vot.
Deciziile Consiliului de Securitate cu privire la chestiunile legate de procedura, sunt indeplinite
de acordul celor 9 membri. Art. 27 II UN-Charta incluzand cei 5 membrii permanenti. Acordurile sunt
publice si se fac prin semn cu mana. Este criticata aprecierea ca lipsa din Consiliu a unui membru poate
fi considerata ca fiind abtinere de la vot sau ca lipsa votului (care ar duce la ineficacitatea deciziei), de
cand URSS din 1949 din cauza refuzului mandatului permanent al Consiliului de Securitate fata de
noul guvern chinez, prin puterile vestice, cu ajutorul politicii lor de asa numita "politica scaunului gol",

48
care a blocat Consiliul de Securitate, ceea ce din partea puterilor vestice a fost evaluat indeosebi in
cazul Coreei in 1950 ca fiind o abtinere nedaunatoare.
Deciziile Consiliului de Securitate nu sunt recunoscute nici in ziua de astazi de catre China si
nici de catre Rusia. Orice hotarare asupra "diverselor chestiuni" pot fi impiedicate de catre unul din cei
5 membri permanenti prin Veto. Membrii permanenti au folosit dreptul de veto in perioada 1945 - 1990
in 279 de cazuri.
Critici. Tot mai des sunt criticate posibilelele blocade ale Consiliului de Securitate de catre
membrii permanenti si avertizeaza necesitatea instituirii unei reforme.Ceilalti membri nepermanenti nu
au acest drept, ei practic nu pot intreprinde nimic in acest sens. In cazul masacrului din Ruanda din
1994, au fost sute de mii de oameni ucisi in decurs de mai putin de citeva saptamani. In acest sens,
Consiliul de Securitate nu a intreprins absolut nici o masura sanctionatorie in acest conflict, ceea ce si-a
atras nenumarate critici.
Acelasi scenariu, dupa 10 ani, s-a repetat, insa intr-un alt loc, respectiv in regiunea sudaneza
Darfur. Din nou a fost un masacru acompaniat de refugiul populatiei supravietuitoare. China blocase
totusi mult timp tratarea crizei Darfur in Consiliul de Securitate, deoarece ea avusese un interes asupra
rezervelor de petrol din regiunea sudaneza: America blocase o trimitere a cauzei la Curtea
Internaţionala de Justitie, deoarece acestea nu o recunosc. In tot acest timp, in regiunea sudaneza erau
continuu incalcate drepturile omului. Abia in martie 2005 s-a hotarat in Consiliul de Securitate ca sa fie
cercetati criminalii de razboi de catre Curtea Internaţionala de Justitie.
China si America s-au abtinut de la votarea rezolutiei - America primise ulterior recunoaşterea ca
cetatenii americani, care lucrasera in Sudan sa fie scosi de sub urmarirea penala prin Curtea
Internaţionala de Justitie.
Noi critici sub aceasta constelatie au urmat in protestele pasnice din Burma impotriva incalcarii
drepturilor omului, deoarece China nu a vrut sa avertizeze hunta militara. Aceasta a condus la expresia
ca in cadrul unei tari, careia i se imputa incalcarea drepturilor omului, sa fie un alt stat sanctionat,
respectiv sa poata impiedica sanctiunea.
In acest sens, Consiliul de Securitate este criticat vehement ca "razboiul impotriva terorismului" -
activitate complexa a Americii, nefiind legitimata de catre Consiliul de Securitate nu este condamnata
de catre acesta.

49
Componenta internaţională include: regimul comunitar, ce conţine normele elaborate şi adoptate de
U.E. în Codul Frontierelor Schengen, regimul euroregional, care cuprinde norme elaborate de
organizaţii regionale, referitoare la cooperarea transfrontalieră şi regimul internaţional al frontierelor, în
al cărui conţinut sunt incluse norme privind efectuarea controlului de frontieră, în baza unor convenţii
internaţionale.

Conştientă de importanţa sa mondială din punct de vedere economic şi comercial, Uniunea

Europeană îşi foloseşte influenţa pentru a se implica si contribui la aplanarea crizelor din lume.
Uniunea promovează prosperitatea şi sprijină valorile democratice în lumea întreagă; în acelaşi timp,
aceasta sprijină consolidarea stabilităţii şi bunăstării pentru cetăţenii din interiorul frontierelor sale. UE
este în acelaşi timp cel mai mare furnizor de ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare. Uniunea a creat o
politică externă şi de securitate proactivă, cu posibilitatea de a efectua misiuni de gestionare a crizelor
şi de menţinere a păcii în Europa şi în întreaga lume.

Ţările şi regiunile pentru care Uniunea Europeană furnizează ajutor umanitar reflectă harta
locurilor în dificultate din lume. Asistenţa este necondiţionată. De asemenea, nu contează dacă este
vorba de un dezastru natural sau cauzat de om;scopul este de a veni în sprijinul victimelor cât mai
repede posibil, fără a face vreo diferenţă cu privire la rasă, religie sau convingerile politice ale
guvernelor lor[1].

Uniunea Europeana pune in aplicare politica de ajutor umanitar prin trei instrumente:

• ajutor de urgenţa,
• ajutor alimentar,
• ajutor pentru refugiaţi si pentru persoanele deplasate[2].

Acţiunile Uniunii Europene sunt puse in practica de către Oficiul pentru Ajutor Umanitar–
(ECHO) [3].

De la fondarea sa în 1992, ECHO a fost activ în peste 100 de ţări din întreaga lume,
furnizînd echipament vital şi provizii de urgenţă cît mai repede posibil victimelor dezastrelor. Din
bugetul său de peste 700 milioane de euro pe an, ECHO finanţează, de asemenea, echipe medicale,
experţi în deminare, transport şi comunicaţii, ajutor alimentar şi sprijin logistic.
50
 Anul 2006 a fost un an plin de provocări, cu cereri suplimentare pentru resursele destinate
ajutorului umanitar ale UE, din cauza:

  s i tuaţiei dificile a mii de persoane deplasate din cauza conflictului din Darfur în
sudul Sudanului şi în regiunile de la frontiera cu Ciad,


 degradării situaţiei palestinienilor din Cisiordania şi din fîşia Gaza,


 consecinţelor umanitare ale războiului din Liban dintre Israel şi Hezbollah.

ECHO este de asemenea prezent în aproximativ 60 de alte ţări, inclusiv Afganistan,

Republica Democrată Congo, Sri Lanka şi Tanzania. Uniunea Europeană continuă să sprijine victimele
aşa numitelor crize uitate, care au însumat 14 % din bugetul pentru ajutor umanitar în
2006. Principalele crize uitate identificate au fost în Nepal, Myanmar/zona graniţei cu Thailanda,
Cecenia, Kashmir şi situaţia precară a refugiaţilor din Sahara Occidentală, în vecinătatea Algeriei.

Ca donator de ajutor umanitar, Comisia Europeană, prin intermediul ECHO, cooperează

îndeaproape cu partenerii de pe teren – organizaţii neguvernamentale, organisme ale Naţiunilor Unite şi
ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii – pentru a furniza hrană şi echipament, apă potabilă şi material de
salubrizare, adăposturi, facilităţi medicale şi sisteme de comunicaţii temporare. Uniunea Europeană se
aşteaptă ca nivelul prezent de dezastre naturale şi conflicte să continue şi a majorat numărul de agenţi
pe teren, experimentaţi în evaluarea rapidă a necesităţilor, pentru a-şi ameliora răspunsul la crizele
umanitare.

Uniunea şi-a accentuat o implicare activă pe continetul African unde este nevoie
deasemenea de rezolvarea şi aplanarea a diferitor situaţii de criză şi conflictuale.

În 2006, ECHO a alocat 322 milioane pentru ţările ACP (Africa, Caraibe si Pacific). Cele
mai importante acţiuni s-au desfăşurat după cum urmează:

- În Sudan , din cauza situaţiei din ce în ce mai grave din Darfur, alocarea bugetară a crescut de
la 40 milioane de euro la 97 milioane de euro şi alte 17 milioane de euro au fost alocate pentru Chad ca
reacţie la consecinţele mişcărilor populare sudaneze;

- Uganda de Nord cunoaşte al douăzecilea an de conflict armat. Guvernul luptă împotriva

Armatei Rezistenţei Domnului (ARS) în zonele nordice. Bugetul de 19 milioane de euro alocat în 2006
a fost dedicat pentru a se asigura apă şi instalaţii sanitare, medicamente şi alimente, mijloace de trai şi
securitate alimentară, protecţie şi articole nealimentare;
51
 - În Burundi : 17 milioane de euro au fost utilizate în favoarea persoanelor vulnerabile,
furnizându-se medicamente esenţiale în centrele de sănătate şi în spitalele publice. În cadrul luptei
împotriva holerei, oamenii au primit apă potabilă, respectiv centre de tratament specializat şi spitale
publice. În sfârşit, oamenii au beneficiat şi de pe urma activităţilor de protecţie;

- În Republica Democrată Congo (RDC) , finanţarea totală de 50 milioane de euro a fost

utilizată pentru satisfacerea nevoilor elementare de sănătate, nutriţie şi adăpost ale celor mai
vulnerabile populaţii din zona cea mai defavorizată (regiunile estice) şi pentru a se furniza capacităţi de
transportare a ajutoarelor umanitare;

- În Liberia , un buget de 19.8 milioane de euro a fost utilizat pentru a se continua asistarea
revenirii şi a reinstalării refugiaţilor şi a persoanelor strămutate intern la locul lor de origine, prin
finanţarea pachetelor de ajutor, transport şi asistenţă generală, inclusiv protecţie.[4].

In ceea ce priveste situaţia din Darfur , Uniunea a avut diferite proiecte aparte în care şi-a depus
efortul din plin pentru soluţionarea genocidului.

Din anul 2003 pîna in prezent, doua milioane de oameni au fost nevoiţi sa părăsească
provincia Darfur din nord-vestul Sudanului. Dintre aceştia, un sfert de milion au plecat din zonă după 1
august 2006. Tara vecină, Ciad, este destabilizată de valul celor 250.000 de refugiaţi. In numai patru
ani in urma conflictului se estimează ca au murit 400.000 de oameni.

În tot acest haos Uniunea Europeana s-a implicat activ pentru a rezolva acest genocid care
a provocat moartea unui număr impresionant de oameni dar si fărimiţarea Darfurului atât din punct de
vedere geografic cit şi economic.

De la începerea genocidului pînă in prezent Uniunea Europeana a colaborat activ in

trimiterea atît a trupelor militare cit a asistenţei şi ajutorului umanitar si financiar. Uniunea Europeana a
aprobat oficial în octombrie 2007, trimiterea imediate a unei forţe militare in Ciad si nord-estul
Republicii Centralafricană, afectate de conflictul din Darfur şi din cauza lipsei de securitate, din cauza
răzvrătirii.

O declaraţie a miniştrilor de Externe a celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au

declarat la Bruxelles ca decizia de a lansa operaţiunea in Ciad si Republica Centrafricana a fost
adoptată.
52
 Conform rezoluţiei 1778 al Consiliului de Securitate al ONU, din septembrie 2007,
Uniunea Europeana încredinţează forţei numite EUFOR Ciad-RCA, (Forţa Uniunii Europene)[5]
,sarcina de „a proteja personalul ONU”, respectiv misiunea politiei Naţiunilor Unite şi cei 3.000 de
poliţişti instructori, precum şi civili „expuşi pericolului” şi „personalul umanitar”. Aceasta va facilita
sosirea ajutorului material contribuind la securizarea regiunii.

EUFOR va supraveghea securitatea celor 241.000 de refugiaţi sudanezi veniţi din Darfur in
estul Ciadului şi a altor 3.000 in nord-estul Republicii Centrafricane, precum şi a celor 179.000 de
cetăţeni din Ciad şi 20.000 din Republica Centrafricana deplasaţi in interiorul ţarilor respective din
cauza violenţelor.

Mandatul acestei forţe formate din circa 3.700 de militari, dintre care peste jumătate
francezi şi alţii din 13 ţari europene, este de un an.

UE şi statele sale membre au oferind o gamă largă de susţinere a Uniunii

Africane (UA), un spectru larg de eforturi pentru a contribui la stabilizarea situaţiei din Darfur.

Uniunea Europeana a contribuit la aplanarea conflictului cu sume de bani considerabile de

mari. Dealtfel ei au implicat în acest proiect in jur de peste 430 milioane de euro. Adiţional statele
membre ale Uniunii Europene au contribuit cu ajutor material, alimentar, echipamentar etc, suma
estimata a statelor membre s-a evaluat la o sumă de 115 milioane euro.

O alta contribuţie a Uniunii Europene in acest conflict a fost numirea unui Reprezentant
special in Sudan Torben Brylle,[6] numit in funcţie în 2007, care asigura coordonarea contribuţiei
Uniunii Europene in AMIS (Suport UE in Uniunea Africana, Misiunea din Darfur).

El deasemenea fiind asistat de către o echipă militară a Uniunii Europene. Atunci cînd
proiectul UNAMID se va sfirşi , acţiunile Uniunii Europene se vor finisa şi ele, avînd loc doar unele
monitoringuri.

Acest proiect efectuat de catre Uniunea Europeana este unul dintre cele mai importante
operaţiuni militare in afara continentului European şi fară asistenţă NATO, de cînd politica europeană
in materie de aparare a devenit cu adevarat operaţională, in 2001.

53
 Bibliografie (surse)

1. Direcţia Generală Comunicare “Europa în Mişcare”, Comisia Europeană , 2007. p.1

2. Comisia Comunitaţilor Europene, Raport al Comisiei pentru anul 2007, Bruxelle 2008
3.2.1 www.eur-lex.europa.eu

3. Comisia Comunitaţilor Europene, Raport al Comisiei pentru anul 2007, Bruxelle 2008
3. www.eur-lex.europa.eu

4. Raportul Comisiei-Direcţia Generală Ajutor Umanitar (ECHO)-Raport anual

2006[sec(2007)1227].

5. European Union Military Staff from Wikipedia, the free encyclopedia.

6. European Union delegation of the European Commission in Washington D.C. EU Support to

the African Union Mission in Darfur (AMIS).

Legături externe

http://en.wikipedia.org/wiki/Eufor

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2007:0555:FIN:RO:HTML

54
 3.1. Aspectul istoric al existenţei formaţiunilor statale autoproclamate (nerecunoscute)

În contextul opoziţiei pe teren juridic faţă de fenomenul secesiunii, este cel puţin paradoxal că,
în ultimul secol, am asistat în realitate la un proces continuu de fragmentare geopolitică, de la 46 de
state, câte existau în anul 1945, ajungându-se, în 1965, în plin proces de decolonizare, la mai mult de
dublu, pentru ca în prezent ONU să numere în total 192 de membri. La o analiză riguroasă însă, nu este
evident că această fragmentare este rezultatul unor veritabile procese secesioniste, în sensul de
fenomene unilaterale (desprinderi teritoriale obţinute fără acordul statului din teritoriul căruia se
desprinde un nou stat).
Făcând o trecere în revistă a cazurilor de decolonizare, constatăm că marea majoritate a acestora
nu reprezintă situaţii secesioniste, ci sunt rezultatul consensului dintre fostele colonii şi puterea
colonială, în acest sens chiar fiind încheiate diverse acorduri între metropolă şi liderii locali.
În cazurile, puţine la număr, în care asemenea acorduri nu au fost încheiate de la bun început,
soluţionarea situaţiilor respective a fost sau este încă trenată până la obţinerea consensului
(recunoaşterea fostelor colonii portugheze Angola, Mozambic şi Guinea-Bissau abia după înlăturarea
regimului Salazar şi modificarea politicii Portugaliei faţă de problema colonială, trenarea, încă, a
soluţionării problemei în Sahara Occidentală)
Tentativele de separare faţă de teritoriul noului stat creat au fost condamnate de Adunarea
Generală a ONU, care a proclamat constant menţinerea integrităţii teritoriale a noilor state şi a luat în
considerare voinţa întregii populaţii de pe teritoriile lor, considerate ca popoare unice, în ciuda
eterogenităţii etnice.
Ca şi în contextul colonial, statele şi organismele internaţionale sunt extrem de rezervate în a
accepta secesiunea unor teritorii din cadrul statelor independente. Deşi impresia iniţială este că în
ultimele decenii am asistat la zeci de cazuri de secesiune (fosta URSS, fosta Iugoslavie, fosta
Cehoslovacie, Eritrea etc), în realitate, comunitatea internaţională a fost extrem de precaută în alegerea
limbajului şi, mai ales, a fundamentului juridic pentru recunoaşterea noilor state.
Astfel, noi state precum Senegal (1960), Singapore (1965), Eritrea (1993), Cehia şi Slovacia
(1993) au fost create în baza acordului (obţinut mai mult sau mai puţin paşnic) dintre părţile interesate .
Prin urmare, în niciun caz nu poate fi vorba în aceste situaţii de secesiune ca act unilateral.
Un caz posibil diferit este cel referitor la Bangladesh, considerat adesea în literatura de
specialitate ca fiind singurul caz veritabil de secesiune admis în afara contextului colonial, calificat,

55
totodată, drept un caz special de „secesiune reparatorie" . în realitate, nici în acest caz lucrurile nu sunt
atât de evidente: actul unilateral iniţial de declarare a independenţei nu a fost recunoscut anterior
acordului Pakistanului. Astfel, Bangladesh-ul (Bengalul Oriental) şi-a declarat independenţa faţă de
Pakistan la 26 martie 1971, în urma refuzului conducerii politice pakistaneze de la acea dată de a
recunoaşte rezultatul alegerilor din 1970, câştigate de un partid din Bengalul Oriental. în urma unui
conflict de scurtă durată, în care India a intervenit în favoarea Bengalului Oriental, forţele armate
pakistaneze s-au retras în decembrie 1971, controlul de facto revenind separatiştilor. La 2 februarie
1974, Pakistanul arecunoscut noul stat Bangladesh şi abia ulterior, la 17 septembrie 1974 , Bangladesh
a fost admis ca membru al ONU.
Exemplul invers, care contrazice teoria „secesiunii reparatorii" vehiculată în legătură cu
independenţa Bangladesh-ului, este cel al kurzilor. Discriminarea, încălcările sistematice ale drepturilor
omului la care aceştia au fost şi încă mai sunt supuşi (în ţări precum Irak şi Turcia) sunt notorii,
necontestate de comunitatea internaţională şi confirmate de recentele proceduri penale împotriva
fostului lider irakian. Cu toate acestea, eforturile de constituire a unui Kurdistan independent nu s-au
bucurat de sprijin, ceea cedovedeşte că încălcările drepturilor fundamentale, în sine, nu sunt suficiente
pentru succesul unor demersuri secesioniste.
Disoluţia Uniunii Sovietice la sfârşitul anului 1991 a fost şi ea rezultatul consensului părţilor
implicate. Acordul constituind Comunitatea Statelor Independente, semnat la 8 decembrie 1991 de
Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina, la care s-au alăturat, la 21 decembrie acelaşi an, prin Protocolul de
la Alma Ata, alte 11 republici (cu excepţia Georgiei), consemna că „Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste a încetat să mai existe ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică”.
Un alt argument promovat la declararea, respectiv recunoaşterea independenţei Kosovo, este cel
legat de „contextul destrămării Iugoslaviei”. Ca şi în cazul URSS, crearea statelor succesoare ale fostei
Iugoslavii nu este privită ca un caz de secesiune, ci ca unul de dizolvare a unei federaţii. Cu excepţia
Serbiei, toate celelalte republici constituente ale Federaţiei au considerat că dispariţia Iugoslaviei nu
este rezultatul secesiunii, ci al dezintegrării în urma voinţei exprimate în acest sens de majoritatea
republicilor constituente. Această poziţie a fost împărtăşită şi de Comisia Badinter. Conform Comisiei,
„în cazul unui stat de tip federal, care include comunităţi cu un anume grad de autonomie şi, în plus,
participă la exercitarea puterii politice în cadrul instituţiilor comune ale federaţiei, existenţa statului
necesită ca organele federale să reprezinte componentele federaţiei şi să exercite putere efectivă”.
întrucât „componenţa şi activitatea organelor fundamentale ale Federaţiei (...) nu mai întrunesc

56
criteriile de participare şi reprezentativitate inerente unui state federal", Comisia a constat că
„Republica Federativă Socialistă Iugoslavia este în proces de dizolvare”.
Chiar şi aşa, deşi Comisia afirmase că nu ne aflăm în prezenţa unor cazuri de secesiune,
comunitatea internaţională s-a arătat preocupată în continuare să nu creeze aparenţa că ar recunoaşte
acte unilaterale (prudenţă ce pare frivolă pe fondul conflict-tului sângeros ce a urmat), niciuna din
fostele republici nefiind admisă în cadrul ONU anterior adoptării de către Iugoslavia (Serbia-
Muntenegru) a unei noi Constituţii , recunoscând astfel implicit că acceptă situaţia de fapt existentă.
Totodată, în cadrul ONU, Iugoslavia (Serbia-Muntenegru) se declara „dispusă să respecte pe deplin
drepturile şi interesele republicilor iugoslave care şi-au declarat independenţa”.
În cazurile din teritoriul fostei Iugoslavii în care s-a urmărit separarea în afara cadrului
disoluţiei Federaţiei, secesiunea nu a fost acceptată ca formă de exercitare a autodeterminării. Avem în
vedere situaţia sârbilor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, cu privire la care aceeaşi Comisie Badinter a
afirmat că „dreptul la autodeterminare nu trebuie să conducă la modificări ale frontierelor existente la
momentul obţinerii independenţei", conţinutul acestui drept limitându-se la acordarea posibilităţii ca
orice persoană să „îşi aleagă apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică doreşte”.
De altfel, deşi sârbii din Bosnia-Herţegovina au proclamat independenţa Republicii Srpska la 4 iulie
1992, aceasta nu a fost recunoscută, iar prin Acordul Dayton se garantează integritatea teritorială a
Bosniei-Herţegovina.
Ulterior, separarea în 2006 a Republicii Muntenegru din cadrul Uniunii Serbia-Muntenegru
este rezultatul unui aranjament constituţional convenit de ambele părţi, chestiunea secesiunii neputând
fi adusă în discuţie.
Deşi Declaraţia de independenţă din 17 februarie 2008 consideră Kosovo drept „un caz special
rezultând din destrămarea neconsensuală a Iugoslaviei", raţionamentul de mai sus referitor la
dezintegrarea Federaţiei iugoslave (prin opoziţie cu un proces secesionist) nu se poate aplica însă şi în
favoarea Kosovo, care nu a constituit o republică în cadrul Federaţiei, ci doar a beneficiat de un grad de
auto-nomie în cadrul Republicii Serbia.
Chiar dacă, în fapt, Kosovo s-a bucurat în baza Constituţiei din anul 1974 de drepturi egale cu
ale republicilor, aceasta nu schimbă statutul formal al respectivei entităţi, care nu a constituit niciodată
o entitate federată. Această situaţie de fapt a contribuit însă la dezvoltarea autonomă a societăţii
kosovare, în paralel cu restul comunităţilor, consolidându-i astfel statalitatea in stătu nascendi.

57
 Analiza legitimităţii independenţei Kosovo în contextul specific al destrămării fostei Iugoslavii
nu se poate încheia fără examinarea problemei aplicării principiului uti possidetis care, deşi născut în
contextul decolonizării Americii de Sud, a fost recunoscut ulterior ca fiind de aplicabilitate generală şi
aplicat expres la situaţia fostei Iugoslavii.
Deşi unele opinii susţin că principiul autodeterminării ar trebui să prevaleze asupra lui uti
possidetis, în sensul că noile frontiere ar trebui, în numele stabilităţii pe termen lung, să fie determinate
în funcţie de structura etnică a teritoriilor, practica existentă nu este în acest sens. în cauza citată
privind diferendul frontalier dintre Burkina Faso şi Mali, CU a decis că în posibilul conflict dintre
principiul uti possidetis şi principiul autodeterminării, primul este preferabil, reprezentând „soluţia
înţeleaptă”, menită să „prevină ruperea echilibrului”.
În opinia referitoare la dreptul la autodeterminare al sârbilor din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina,
Comisia Badinter apreciază că „în orice circumstanţe dreptul la autodeterminare nu implică efectuarea
de modificări ale frontierelor existente la momentul independenţei (uti possidetis iuris), cu excepţia
cazului în care statele interesate convin altfel”. În opinia referitoare la frontierele dintre Croaţia şi
Serbia şi dintre Bosnia-Herţegovina şi Serbia, Comisia concluzionează că „vechile delimitări devin
frontiere protejate de dreptul internaţional (...) în baza principiului respectului pentru status quo-ul
teritorial şi, în special, a principiului uti possidetis”.
În această logică, pare cel puţin inechitabil, dacă nu ilegitim, ca acolo unde nu s-au acceptat
modificări ulterioare ale frontierelor Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, să se accepte o modificare a
frontierelor Serbiei, stat născut din acelaşi fenomen al destrămării fostei Iugoslavii. Se poate afirma,
desigur, că însuşi Kosovo a constituit o unitate teritorială distinctă, în favoarea căreia joacă principiul
uti possidetis la momentul declarării independenţei. însă, după cum arătam mai sus, Kosovo a avut, în
cadrul federaţiei, un statut diferit faţă de republici, reprezentând o regiune autonomă în cadrul
Republicii Socialiste Serbia.

58
 3.2. Unele cazuri practice de existenţă a formaţiunilor statale autoproclamate

Statele cu recunoaştere limitată oferă o prezentare generală asupra entităţilor geopolitice

contemporane, ce tind să fie recunoscute ca state suverane sub legea internaţională(având în vedere
principiile Convenţiei de la Montevideo) care, cu toate acestea, nu beneficiază de recunoaştere
diplomatică globală completă.
În absenţa unei jurisprudenţe internaţionale relevante recente, din practica instanţelor naţionale
este de menţionat avizul consultativ al Curţii Supreme de Justiţie a Canadei referitor la secesiunea
Quebec-ului. Avizul oferă cea mai amănunţită analiză judiciară în materie, examinând chestiunea
autodeterminării, în principal în raport cu problema secesiunii (aceasta din urmă privită ca
autodeterminare externă), dar atingând totodată şi aspecte privind raportul cu democraţia
reprezentativă, relevanţa respectului pentru drepturile omului, subiectele autodeterminării.
Instanţa canadiană ajunge la concluzia că „(...) dreptul la autodeterminare în drept internaţional
poate, cel mult, să conducă la dreptul la autodeterminare externă doar în situaţia fostelor colonii, în cea
în care un popor este oprimat, cum este cazul ocupaţiei militare străine, sau în situaţia în care unui grup
distinct i se refuză accesul efectiv la guvernare în vederea realizării dezvoltării sale politice, economice,
sociale şi culturale”. În toate aceste trei situaţii, persoanele respective au dreptul la autodeterminare
externă.
Întrucât le este refuzată posibilitatea de a-şi exercita dreptul de autodeterminare la nivel intern.
Este evident că aceste circumstanţe excepţionale nu sunt aplicabile în cazul Quebec-ului în condiţiile
actuale. Prin urmare, nici populaţia provinciei Quebec, fie că este definită ca „un popor” sau ca
„popoare”, nici instituţiile sale reprezentative (...) nu au dreptul, conform dreptului internaţional, de a
se separa în mod unilateral de Canada”.
La aceeaşi concluzie referitoare la secesiune ajunsese, anterior, şi Curtea Constituţională a
Federaţiei Ruse, în cazul privind situaţia din Cecenia. Conform instanţei ruseşti, „prevederea
constituţională privind menţinerea integrităţii statului rus este în concordanţă cu principiile universal
recunoscute ale dreptului naţiunilor la autodeterminare” şi, având în vedere prevederile clauzei
referitoare la integritatea teritorială („clauza de salvgardare”) din Declaraţia privind relaţiile prieteneşti
din anul 1970, dreptul la autodeterminare nu „permite sau susţine actele de natură să conducă la
dezmembrarea sau descompunerea completă a integrităţii teritoriale sau a unităţii politice a statelor

59
independente şi suverane care respectă principiul egalităţii în drepturi şi al autodeterminării
popoarelor”.
Decizia este însă criticată în doctrină întrucât, spre deosebire de avizul Curţii Supreme
Canadiene, nu duce argumentaţia până la capăt, omiţând să verifice criteriile referitoare la caracterul
reprezentativ şi nediscriminatoriu al guvernării enunţate în partea finală a „clauzei de siguranţă” din
Declaraţia din 1970.
Deşi concluziile jurisprudenţei interne nu au relevanţă directă în dreptul internaţional,
importanţa lor nu este de neglijat, ele contribuind, pe de o parte, la înţelegerea unui concept atât de
„flexibil” ca autodeterminarea, iar, pe de altă parte, la urmărirea eventualei constituiri a unei opinio
iuris cu privire la secesiune.

Proclamarea independenţei Kosovo43, la 17 februarie _______, recunoscută la puţin timp după

aceea de Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Germania precum şi de alte state, nu a reprezentat o
surpriză. „Evenimentul” fusese anunţat de ceva timp şi pregătit, cu un an înainte, de propunerea
trimisului special ONU pentru Kosovo, Martti Ahtisaari, înaintată Consiliului de Securitate ONU la 26
martie 2007, propunere care recomanda independenţa provinciei sub supraveghere internaţională.
La o lună de la declararea independenţei, aproximativ 30 de state au recunoscut Kosovo ca stat
independent. De cealaltă parte, Rusia, China, mai multe state membre ale Uniunii Europene (România,
Spania, Slovacia, Grecia, Cipru) şi, evident, principalul stat vizat, Serbia, alături de alte state, au
denunţat neconformitatea cu dreptul internaţional a actului unilateral de declarare a independenţei.
La nivel multilateral, declaraţia de independenţă a fost urmată, chiar în ziua proclamării, de o
sesiune de urgenţă a Consiliului de Securitate ONU. De asemenea, Consiliul Uniunii Europene s-a
reunit de urgenţă la 18 februarie.
Toate acestea nu au făcut decât să evidenţieze caracterul controversat al declarării
independenţei Kosovo. Nici Consiliul de Securitate ONU, nici Consiliul UE nu au putut prezenta o
poziţie comună a statelor membre cu privire la declararea independenţei.
Secretarul general ONU s-a limitat la a face un apel către toate părţile implicate de a se abţine
de la acţiuni sau declaraţii care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea regiunii şi de a reaminti că
misiunea UNMIK îşi va continua activitatea în baza Rezoluţiei nr. 1244/1999 a Consiliului de
Securitate.

43
Kosovo cel mai nou stat din Europa, se situeaza în partea vestică a Peninsulei Balcanice. Se invecineaza cu Munte Negru
în vest, Serbia în nord şi est, cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în sud-est şi cu Albania în sud-vest.
60
 Consiliul UE, la rândul său, doar a luat notă de declaraţia de independenţă a Kosovo, lăsând la
latitudinea Statelor Membre decizia privind recunoaşterea noii entităţi.
Caracterul discutabil al proclamării independenţei Kosovo şi recrunoaşterii acesteia transpare
chiar din declaraţiile prin care s-au exprimat aceste acte. Ele nu oferă o fundamentare în dreptul
internaţional, ci se rezumă la a afirma şi recunoaşte noua situaţie de fapt. Pe de altă parte, atât statele
care au recunoscut independenţa, cât şi cele care nu au făcut-o sunt conştiente de caracterul lipsit de
precedent al acestui act şi de dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea, întemeierii sale pe dreptul
internaţional pozitiv - teoria şi practica dreptului la autodeterminare, secesiunii, dizolvării statului
federal.
O discuţie pe teren juridic cu privire la declaraţia de independenţă a Kosovo ridică o serie
întreagă de semne de întrebare, pornind de la problema legalităţii secesiunii, procesul de formare a
statelor, rolul recunoaşterii internaţionale şi măsura până la care comunitatea internaţională poate
interveni într-un asemenea proces şi până la eficienţa prezentului sistem ONU. Ideile de mai jos se vor
limita la examinarea chestiunii declaraţiei de independenţă a Kosovo din perspectiva teoriei şi practicii
secesiunii, prin raportare la principiile autodeterminării şi integrităţii teritoriale şi la cazul particular al
dezmembrării unui stat federal.
În sensul acordării sau deţinerii dreptului la autodeterminare, Opinia nr. 2 a Comisiei de
Arbitraj pentru Iugoslavia, care a fost sesizată expres cu o asemenea întrebare [Populaţia sârbă din
Croaţia şi Bosnia-Herţegovina (...) are dreptul la autodeterminare?], a stabilit că „populaţia sârbă (...)
are toate drepturile privind minorităţile şi grupurile etnice prevăzute de dreptul internaţional”. Aceste
drepturi includ „dreptul de a-şi alege naţionalitatea”. Conform Comisiei, autodeterminarea serveşte
doar „pentru a garanta drepturile omului”, în baza sa „fiecare persoană [putând] să îşi aleagă
apartenenţa la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică”. Prin urmare, din concluziile Comisiei
rezultă că drepturile „aferente” persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale se fundamentează pe
dreptul de autodeterminare ca drept general, şi nu că drepturile minorităţilor ar include un drept la
autodeterminare.
În cazul Serbiei, populaţia albaneză a reprezentat o populaţie minoritară (din punct de vedere
numeric) faţă de cea sârbă. Elementul numeric este însă suficient pentru a o califica drept minoritate
etnică, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare? Relaţiile dintre populaţia sârbă şi cea
albaneză în Kosovo au fost marcate dintotdeauna de neîncredere şi lipsa dorinţei de convieţuire şi
tolerare reciprocă. Ele au fost descrise de unii autori drept un raport continuu de „inversare a

61
statutului”: „ori de câte ori sârbii au administrat Kosovo, aşa cum s-a întâmplat în perioada interbelică
şi de la finalul celui de al doilea război mondial până spre sfârşitul anilor 1960, albanezii din Kosovo
au fost discriminaţi în plan economic, social şi cultural şi au fost forţaţi să plece. Pe de altă parte, când
albanezii s-au aflat într-o poziţie dominantă, de obicei cu sprijinul forţelor externe - otomane, austro-
ungare, italiene, germane, bulgare şi NATO - sârbii au fost cei discriminaţi şi nevoiţi să părăsească
Kosovo (aşa cum s-a întâmplat în timpul celor două războaie mondiale şi se întâmplă şi în prezent). (...)
De-a lungul secolului XX perioada de dominaţie albaneză în Kosovo a fost una foarte scurtă" .
Resentimentele reciproce au făcut ca, deşi împărţeau acelaşi teritoriu, sârbii şi albanezii din
Kosovo să trăiască în două societăţi paralele, amintind de „apartheid”, fără a exista o dorinţă reală de
construire a unei societăţi multietnice democrate şi durabile. Mai mult, „după revocarea autonomiei
Kosovo în 1989 (...), toate instituţiile albaneze din Kosovo şi-au continuat existenţa în secret şi timp de
aproape un deceniu au existat două state paralele - cel oficial, la suprafaţă, controlat de Serbia, şi cel
albanez cu instituţii politice separate, sisteme de educaţie şi de sănătate, chiar şi cu ajutoare de şomaj,
finanţate de emigranţi albanezi sau de albanezi ce lucrau în străinătate”. După 1999 dezvoltarea
separată a societăţii din Kosovo a putut continua liber, în absenţa oricărui control de la Belgrad, iar în
prezent asistăm la fenomenul invers - sârbii din nordul Kosovo îşi constituie propriile instituţii paralele.
În acest mod, gradul de definire a comunităţii albaneze l-a depăşit demult pe cel al unei simple
minorităţi, nivelul de coeziune între membri, de antagonizare faţă de ceilalţi (în speţă - populaţia sârbă),
de dezvoltare a conştiinţei naţionale, îndreptăţindu-i, poate, să se considere un popor.
Mai mult, oricât de paradoxal ar părea, din punct de vedere antropologic se poate afirma că
albanezii kosovari sunt un popor distinct de populaţia din Albania. Elementul etnic şi lingvistic este
depăşit în realitate de o istorie diferită, de un sentiment naţional distinct, izvorât, în cazul albanezilor
kosovari, din antiteza cu populaţia sârbă care a avut o evoluţie culturală şi religioasă diferită
determinată de contextul istoric.
Chiar şi în cazul în care am accepta că populaţia albaneză se poate identifica unui adevărat
beneficiar al dreptului la autodeterminare, soluţia independenţei nu este evidentă. între două drepturi
concurente: cel (al „poporului albanez-kosovar”) la autodeterminare şi cel (al Serbiei) la respectarea
integrităţii sale teritoriale, dreptul internaţional a dat întotdeauna satisfacţie ultimului.
În concluzie, faţă de dreptul internaţional pozitiv, constatăm că independenţa Kosovo nu are
suport legal. Ea nu se poate întemeia pe principiul autodeterminării, acesta neoperând în favoarea
minorităţilor naţionale ca atare. Chiar acceptând că populaţia albaneză din Kosovo a depăşit limitele

62
definiţiei minorităţilor naţionale, putând pretinde că reprezintă un popor distinct, în raportul
autodeterminare-integritate teritorială dreptul internaţional dă preeminenţă ultimului.
Paradoxal este însă faptul că nici recunoaşterea secesiunii pe motive „reparatorii” nu se poate
aplica situaţiei Kosovo, din două motive:
Din punct de vedere factual, este nefirească recunoaşterea secesiunii pe motive „reparatorii" la
aproape un deceniu de la desfăşurarea evenimentelor care ar putea-o justifica, în condiţiile în care
varianta secesiunii a fost în mod expres exclusă în 1999 (Rezoluţia nr. 1244 menţionează integritatea
teritorială a Iugoslaviei şi negocieri în vederea găsirii unei soluţii de autonomie, iar nu de independenţă
pentru Kosovo).
Din punct de vedere procedural, este evident, din atitudinea acelei părţi a comunităţii
internaţionale care a recunoscut independenţa, că s-a dorit expres evitarea situării acestui act într-o
opinio iuris care ar putea contribui la naşterea unei norme cutumiare, prin sublinierea obsesivă a
caracterului sui generis al acestei situaţii şi a faptului că ea nu constituie un precedent.
Nici plasarea independenţei Kosovo în contextul destrămării R.S.F. Iugoslave nu oferă un
fundament juridic solid. Kosovo nu a constituit o entitate federată în cadrul acesteia şi nu poate
pretinde acelaşi tratament care a fost aplicat fostelor republici iugoslave. în ciuda conflictelor care au
marcat dezmembrarea federaţiei, noile state independente au fost recunoscute de Iugoslavia, iar ultima
fragmentare din care au rezultat statele Muntenegru şi Serbia a fost una consensuală şi lipsită de
tensiuni. Dacă principiul uti possidetis a fost aplicat în cazul Croaţiei sau Bosniei-Herţegovina, el
trebuie să opereze în egală măsură şi cu privire la Serbia.
Însă, în ciuda acestui major deficit de legalitate, comunitatea internaţională se vede pusă în faţa
faptului declarării unilaterale a independenţei de către Kosovo şi a recunoaşterii acestui act de către un
număr de state aflat în continuă creştere. Vrând-nevrând, se pare că asistăm la naşterea unui stat.
Într-adevăr, formarea statelor reprezintă situaţii de fapt recunoscute ulterior în drept, fără ca
actul recunoaşterii să fie o condiţie a existenţei statului. Statul este definit ca „o colectivitate compusă
dintr-un teritoriu şi o populaţie supuse unei puteri politice organizate" . Actul juridic al recunoaşterii
este indiferent definiţiei statului. Altfel spus, „statul este un fenomen istoric, social şi politic luat în
considerare de drept" .
La momentul propunerii soluţiei independenţei, trimisul special ONU, Martti Ahtisaari, utiliza
următorul argument: „în ultimii opt ani, Kosovo şi Serbia au fost administrate complet separat.
Stabilirea Misiunii Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) în baza Rezoluţiei nr. 1244/1999 şi asumarea

63
de către aceasta a întregii puteri legislative, executive şi judecătoreşti din Kosovo au creat o situaţie în
care Serbia nu a mai exercitat niciun fel de autoritate administrativă asupra Kosovo. Aceasta este o
realitate care nu poate fi negată; este ireversibilă" .
Cu alte cuvinte, în toti aceşti ani am asistat la constituirea, treptată, a unui nou stat, iar acum
suntem nevoiţi să recunoaştem actuala situaţie .
Cu toate acestea, nu trebuie să ne scape detaliul că această „realitate", această situaţie de fapt,
nu este rezultatul unei evoluţii naturale, ci al intervenţiei externe .
În plus, prin natura sa, această situaţie era menită să fie una tranzitorie, până la soluţionarea
politică a conflictului în baza unor principii stabilite chiar prin rezoluţia 1244, printre care şi
respectarea integrităţii teritoriale a Serbiei. Prin urmare, pare inechitabil ca Serbia să suporte astfel
consecinţele absenţei autorităţii sale într-o parte a teritoriului său, în condiţiile în care această absenţă a
fost impusă printr-un act obligatoriu al Consiliului de Securitate. Această resemnare în faţa situaţiei de
fapt pare mai curând o acceptare a eşecului misiunii UNMIK în limitele mandatului încredinţat.
Mai mult, faţă de „supravegherea internaţională" sub care funcţionează, în prezent, Kosovo-ul
auto-declarat independent, se ridică problema viabilităţii noului stat, dacă admitem că un asemenea stat
există. Este general recunoscut că în absenţa UNMIK (sau EULEX) şi KFOR, dar şi a susţinerii
financiare externe, un Kosovo independent nu ar putea funcţiona în mod eficient. în realitate, prin
urmare, Kosovo este, cel mult, un stat încă in statu nascendi, în condiţiile în care un element constitutiv
al statutului - puterea politică organizată - este una de import.
Mai mult decât problema viabilităţii Kosovo ca stat, este îngrijorătoare însă viabilitatea soluţiei
în sine. Pe baza unor asemenea formule, jocul delimitării pe criterii etnice ar putea continua la infinit,
într-o succesiune de tip „Matrioşka”: desprinderea continuă a unor entităţi tot mai mici şi tot mai bine
delimitate etnic. Aceasta nu poate fi o soluţie sustenabilă din punct de vedere al securităţii regionale şi
cu atât mai puţin într-o societate globală, în care frontierele geografice, politice, etnice şi culturale sunt
tot mai permeabile.
Abhazia este o republică autonomă în Georgia, autoproclamată independentă, situată între
ţărmul Mării Negre şi vestul Munţilor Caucaz, creată la 4 martie 1921. Predomină exploatarea
cărbunelui, industria materialelor de construcţii şi prelucrarea lemnului şi a peştelui. Comerţul este
bazat pe citrice, tutun, ceai şi mătase.
Ultimul recensământ sovietic din 1989 a consemnat aici 525.061 de persoane, din care
48% georgieni şi 17 % abhazi, restul fiind alcătuit din ruşi, greci, armeni ş.a. În urma războiului de

64
secesiune au fost ucise sau expulzate 250.000 persoane, din care ca. 200.000 georgieni. Conform
recensământului din 2005 au fost numărate în Abhazia doar 215.972 de persoane, din care 44% abhazi,
21% georgieni, 12% ruşi ş.a.
Religia predominanta este creştin ortodoxă (abhazi, ruşi, georgieni), apostolică armeană şi
minoritar musulmană.
Abhazia şi-a declarat independenţa în anul 1991. Războiul de independenţă s-a soldat cu
numeorase victime în periada 1991-1994. În august 2008, armata georgiană a încercat să recâştige
controlul asupra Abhaziei, fapt ce a determinat intervenţia rapidă a forţelor militare ruse, georgienii
fiind nevoiţi să se retragă în numai 6 zile. La 26 august 2008, preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a
declarat că guvernul de la Moscova recunoaşte oficial independenţa celor două republici
separatiste, Osetia de Sud şi Abhazia. La 6 luni după recunoaşterea independenţei Abhaziei, ea nu a
fost recunoscută decât de Nicaragua.[1]
Legături externe http://www.abkhaziagov.org/ru/state/sovereignty/independence.php
Note http://ro.wikipedia.org/wiki/Abhazia
Osetia de Sud este o republică autonomă din Georgia care şi-a
proclamat unilateral independenţa.
Neoficial, independenţa Osetiei de Sud este sprijinită de Rusia, existînd planuri de unire a
acestui teritoriu cu Osetia de Nord,republică autonomă din cadrul Rusiei.
Marţi, 26 august 2008 preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a declarat că guvernul de
la Moscova recunoaşte oficial independenţa celor doua regiuni separatiste georgiene, Osetia de
Sud şi Abhazia.[1]
Gruzia, Oseţia de Sud şi Abhazia – cîteva date pentru înţelegerea actualelor conflicte
August 16th, 2008 · Comentati (30 Comentarii)

Marius Mioc [articolele acestui autor]

Conflictele actuale din Oseţia şi Abhazia sînt urmarea tensiunilor acumulate în regiune din
perioada destrămării Uniunii Sovietice.

65
 Mişcarea pro-independenţă s-a dezvoltat în Gruzia ca urmare firească a acceptării libertăţii de
exprimare apărută ca urmare a politicii liberale a lui Gorbaciov. Gruzia a fost una din republicile
sovietice care a contribuit mult la destrămarea imperiului. În fruntea mişcării de independenţă s-a aflat
Zviad Gamsahurdia, fiul unui cunoscut scriitor gruzin.

Împotriva mişcării de independenţă Moscova a folosit minorităţile naţionale, conform vechiului

dar mereu actualului principiu “dezbină şi stăpîneşte”. După recensămîntul din 1989 populaţia Gruziei
se compunea din 70,1% gruzini, 8,1% armeni, 6,3% ruşi, 5,7% azerbaigeni, 3% oseţi, 1,9% greci, 1,8%
abhazi, 0,9% ucraineni şi 2,2% alte naţionalităţi. Ca şi în alte republici sovietice, minorităţile naţionale
în mare parte nu cunoşteau limba gruzină, fiind obişnuite să folosească pentru comunicare interetnică
limba rusă.

Alegerile din RSS Gruzină din 28 octombrie 1990 au fost cîştigate, cu 53% din voturi, de
partizanii mişcării pro-independenţă a lui Gamsahurdia. Partidul Comunist nu a izbutit să obţină decît
61 de parlamentari din totalul de 250, faţă de 155 de parlamentari ai mişcării conduse de Gamsahurdia.
Acesta a fost ales preşedinte al parlamentului şi au fost luate unele măsuri în favoarea independenţei.
Numele ţării a devenit “Republica Gruzia”, eliminîndu-se “Socialistă” şi “Sovietică” din denumire, iar
conducerea KGB-ului gruzin a fost înlocuită. În martie 1991, cînd Moscova a organizat referendumul
unional pentru păstrarea Uniunii Sovietice, autorităţile gruzine au refuzat să organizeze referendumul
pe teritoriul republicii, după cum au făcut şi alte republici sovietice, precum cele baltice sau Moldova.

În 9 aprilie 1991, Gamsahurdia a organizat un referendum în favoarea independenţei Gruziei, în

care 98% din participanţi au votat pentru independenţă. Referendumul a fost boicotat în unele părţi ale
Oseţiei de Sud şi Abhaziei, anume în acele părţi unde numărul de locuitori de naţionalitate gruzină era
mic.

Scurt timp după asta un război civil a izbucnit în Gruzia, care a dus la îndepărtarea lui
Gamsahurdia de la putere. Puciştii l-au chemat pe Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe a lui
Gorbaciov, să preia conducerea statului. Unul din gesturile făcute de Şevardnadze a fost intrarea
Gruziei în CSI. Gamsahurdia a fost silit să părăsească ţara.

66
 Oseţia de Sud a fost constituită ca regiune autonomă în interiorul Republicii Sovietice Socialiste
Gruzine în 1922.

După recensămîntul sovietic din 1989 populaţia regiunii era de 99000 locuitori, din care 66,2%
oseţi şi 29% gruzini.

În anii 1918-1922 oseţii au avut un rol important în bolşevizarea Gruziei iar înfiinţarea regiunii
autonome Oseţia de Sud a fost o răsplată pentru susţinerea arătată de ei regimului sovietic. Dictatorul
sovietic Stalin, născut la Gori, în Gruzia dar nu departe de Oseţia, era dintr-o familie etnic mixtă, tatăl
său fiind oset iar mama gruzină.

Puţin înainte de alegerile din 1990, la care s-a interzis participarea ca partid propriu a mişcării
naţionale osete, consiliul local al Oseţiei de Sud a proclamat regiunea ca “republică sovietică socialistă
democratică independentă”. Ca reacţie, în 11 decembrie 1990 parlamentul gruzin a anulat autonomia
Oseţiei de Sud. Lupte au izbucnit între unităţi gruzine, formate mai ales de gruzini care locuiau în
Oseţia de Sud, şi miliţia osetă, sprijinită de armata sovietică (rusă).

Abhazia a devenit parte a Imperiului Rus în veacul al 19-lea. În 1864 o mare parte a abhazilor,
de religie musulmană, au emigrat în Turcia, schimbîndu-se compoziţia etnică a regiunii. În locul lor au
venit gruzini şi armeni, gruzinii devenind majoritari în regiune. După includerea Abhaziei în Gruzia
majoritatea gruzină s-a consolidat. Conform recensămîntului sovietic din 1989, 45,7% din locuitorii
Abhaziei erau gruzini şi numai 17,8% abhazi (alţi 14,6% armeni, 14,3% ruşi). Totuşi, Abhazia a avut
statut de republică autonomă în cadrul Gruziei, iar sovieticii au dus o politică de discriminare pozitivă,
care a făcut ca în funcţiile de conducere din republica autonomă să precumpănească abhazii.

După alegerile din 1990, abhazul Vladislav Ardzinba a fost ales preşedinte al parlamentului
republicii autonome, iar prezidiul parlamentului era multietnic: 3 abhazi, 3 gruzini, 2 ruşi şi un armean.
Ardzinba lucrase mulţi ani la Institutul de Studii Orientale din Moscova, condus de Evgheni Primakov,
cel care avea să devină apoi ministru de externe şi prim-ministru al Rusiei. Fost membru al Sovietului
Suprem al URSS, Ardzinba era un apropiat a lui Anatoli Lukianov şi al grupului care a încercat lovitura

67
de stat din august 1991. În iulie 1991, parlamentul abhaz a declarat Abhazia ca republică sovietică care
ar urma să încheie cu Gruzia un tratat special. Hotărîrea parlamentului era ilegală căci cvorumul
necesar nu fusese atins, ca urmare a boicotării sesiunii de către parlamentarii de origine gruzină. Acest
aspect formal a avut mai puţină importanţă cîtă vreme Ardzinba a organizat trupe de menţinere a
ordinii care îi erau loiale şi care îi executau poruncile, chiar după ce membrii gruzini din prezidiul
parlamentului au demisionat.

Două săptămîni mai tîrziu forţe gruzine conduse de Kitovani, un aliat al preşedintelui
Şevardnadze în lupta împotriva rebelilor rămaşi loiali lui Gamsahurdia, au intrat în Abhazia, ocupînd
capitala Suhumi şi dedîndu-se la jafuri şi distrugeri. Forţele abhaze s-au refugiat în nordul republicii, de
unde au început o contraofensivă, cu ajutorul armatei ruse şi a voluntarilor caucazieni (în mare parte
ceceni). În ofensiva abhază s-au folosit tancuri, lansatoare de rachete, avioane, care nu puteau fi
furnizate decît de armata rusă.

În 1993, cînd preşedintele legal ales al Gruziei, Gamsahurdia, s-a întors din surghiun încercînd
să preia puterea, războiul civil între susţinătorii lui Şevardnadze şi cei a lui Gamsahurdia a reînceput,
prilej pentru abhazi să cucerească întreg teritoriul Abhaziei cu excepţia defileului Kodori, şi să
întreprindă o politică de epurare etnică prin care aproximativ 200000 de gruzini au fost alungaţi din
regiune. Numai datorită acestei epurări etnice au ajuns abhazii majoritari în Abhazia. Conform
recensămîntului din 2003 populaţia regiunii este 43,8% abhazi, 21,3% gruzini, 20,8% armeni şi 10,8%
ruşi.

Războiul civil gruzin s-a sfîrşit cu moartea lui Gamsahurdia şi izbînda lui Şevardnadze, dar şi
cu consolidarea regiunilor separatiste.

Actualul preşedinte gruzin Mihail Saacaşvili şi-a început cariera politică ca susţinător a lui
Şevardnadze, devenind ministru al justiţiei sub conducerea acestuia. În 2001 a demisionat însă
învinuind guvernul Şevardnadze de corupţie. În 2003 Saacaşvili a fost printre liderii “revoluţiei
tradafirilor” care l-a îndepărtat de la putere pe Şevardnadze, iar din ianuarie 2004 este preşedinte al
Gruziei. În ianuarie 2008 a fost reales preşedinte cu 53% din voturi.

68
 Una din făgăduielile electorale ale lui Saacaşvili a fost reîntregirea ţării. Înainte de evenimentele
din august 2008 forţele gruzine controlau aproximativ 25% din teritoriul Oseţiei de Sud (mai ales satele
populate de gruzini) şi o mică parte – defileul Kodori – din Abhazia. Se pare că acum şi aceste zone au
fost pierdute de Gruzia. În Oseţia, preşedintele separatist Eduard Kokoiti a anunţat că “enclavele de
georgieni au dispărut complet”, adică s-a realizat epurarea etnică.

De remarcat în acest sens diferenţa dintre poziţia Rusiei, care a cerut evacuarea completă a
trupelor gruzine din Oseţia de Sud şi au sprijinit abhazii în recucerirea de către aceştia a defileului
Kodori, şi poziţia occidentului, de pildă a Angelei Merkel, care cerea retragerea părţilor pe poziţiile
avute înaintea începerii ostilităţilor, ceea ce ar însemna ca Gruziei să i se îngăduie să reia controlul
asupra acelor zone din Abhazia şi Oseţia pe care le controla înainte de 8 august.

Notă: la scrierea acestui articol s-au folosit date din lucrarea lui Svante E. Cornell – “Autonomy
and conflict. Ethnoterritoriality and separatism in South Caucasus – Cases in Georgia”, Upsalla
(Suedia) 2002

http://ro.altermedia.info/minoritati/gruzia-oseia-de-sud-i-abhazia-citeva-date-pentru-inelegerea-
actualelor-conflicte_8926.html
Republica Turcă a Ciprului de Nord este formaţiunea statală rezultată în anul 1974 în urma
invadării părţii de nord a Ciprului de către armata turcă. Republica Turcă a Ciprului de Nord nu este
recunoscută pe plan internaţional decât de Turcia. Recunoaşterea din
partea Afganistanului şi Pakistanului a fost retrasă ca urmare a presiunii internaţionale.
Această insulă a constituit un loc de confruntări între populaţia de origine greacă ce populează o
parte a sa şi minoritatea turcă. Activitatea de independenţă a insulei avea să înceapă încă din anul 1931
când grecii de aici au declanşat revolta ENOSIS (în greacă:Ένωσις, care în traducere ar însemna
„Unire”, termen folosit din anii 1930 cu sensul de unire a Ciprului cu statul grec pentru a se desprinde
astfel de sub administraţia Regatului Unit al Marii Britanii).
Încă de la început, proiectul ENOSIS avea să întâmpine însă împotrivirea minorităţii turceşti
care locuia aici. Prin urmare, în anul 1943 avea să se formeze Adunarea Minorităţii Turceşti de pe
Insula Cipru, având denumirea de KATAK — de la iniţiale cuvintelor turceşti ce dădeau numele
acestei formaţiuni: Kıbrıs Adası Türk Azınlığı Kurumu.

69
 Nemulţumit fiind de activitatea desfăşurată de KATAK, Fazil Küçük împreună cu alţi lideri
precum Fadil Korkut, Negeati Misirlizade şi Negmi Avkiran aveau să se desprindă din această
formaţiune şi la 23 aprilie 1944 au format Partidul Naţional al Poporului Turc din Cipru (KMTHP,
provenindde la cuvintele Kıbrıs Millî Türk Halk Partisi). În 1949, KATAK şi KMTHP au fuzionat
formând Uniunea Naţională a Turcilor din Cipru.
La 18 octombrie 1950 este ales ca lider al comunităţii ortodoxe al grecilor din insulă
Arhiepiscopul Makarios al III-lea. În anul 1954, guvernul grec se adresează Naţiunilor Unite susţinând
dreptul la autodeterminare al tuturor naţionalităţilor care susţin în acest sens Ciprul. Acestei idei avea
să i se opună Turcia şi proiectul este respins de Naţiunile Unite.
La 1 aprilie 1955, în insulă începe să-şi desfăşoare activitatea EOKA (în greacă: Εθνική
Οργάνωσις Κυπρίων Αγωνιστών-Ethniki Organosis Kyprion Agoniston, însemnând Organizaţia de
luptă naţională a etnicilor Ciprioţi), o organizaţie susţinută de statul grec, care avea ca scop realizarea
cât mai rapidă a proiectului ENOSIS. Georgios Grivas, un fost general al statului grec este ales în
fruntea acestei formaţiuni. Ca model de a acţiona al acestei entităţi a fost luat modelul unei alte
organizaţii cunoscute sub numele de Irgun-aceasta, organizaţie secretă constituită de evrei pentru a-i
determina pe britanici să părăsească teritoriile Palestinei.
O dată cu constituirea acestei formaţiuni încep disputele între grecii care susţineau activitatea
ENOSIS şi cei care erau anti ENOSIS, iar la 29 august, la Londra, are loc o întâlnire cu reprezentanţii
statului grec la care este invitată să participe şi Turcia. La 15 octombrie avea să ia naştere formaţiunea
denumită Organizaţia de Rezistenţă a Turcilor (prescurtat TMT: Turk Mukavemet Teskilati). Scopul
organizaţiei era de a proteja viaţa şi bunurilor turcilor din Cipru, de a împiedica evacuarea turcilor din
insulă şi de a avea relaţii bune cu Turcia.
În 1958, planul MacMillan prevedea ca Ciprul să continuie să rămână parte componentă a
Regatului Unit Al Marii Britanii, însă Turcia şi Grecia se opun. În 1960 avea să se formeze Republica
Ciprului, dar fără ca această uniune să reziste, întrucât statul grec a dorit să alipească insula şi să
realizeze unirea. Începând cu anul 1967 au fost reluate atacurile grecilor din insulă. 15 mii de soldaţi
greci aveau să ocupe acest teritoriu. Pentru a împiedica acest lucru în anul 1974 trupele turceşti debarcă
şi ele în Cipru ocupând partea de nord pentru a proteja astfel minoritatea turcă de aici.
Republica Turcă a Ciprului de Nord este formaţiunea statală rezultată în anul 1974 în urma
invadării părţii de nord a Ciprului de către armata turcă. Republica Turcă a Ciprului de Nord nu este

70
recunoscută pe plan internaţional decât de Turcia. Recunoaşterea din
partea Afganistanului şi Pakistanului a fost retrasă ca urmare a presiunii internaţionale.
Această insulă a constituit un loc de confruntări între populaţia de origine greacă ce populează o
parte a sa şi minoritatea turcă. Activitatea de independenţă a insulei avea să înceapă încă din anul 1931
când grecii de aici au declanşat revolta ENOSIS (în greacă:Ένωσις, care în traducere ar însemna
„Unire”, termen folosit din anii 1930 cu sensul de unire a Ciprului cu statul grec pentru a se desprinde
astfel de sub administraţia Regatului Unit al Marii Britanii).
Încă de la început, proiectul ENOSIS avea să întâmpine însă împotrivirea minorităţii turceşti
care locuia aici. Prin urmare, în anul 1943 avea să se formeze Adunarea Minorităţii Turceşti de pe
Insula Cipru, având denumirea de KATAK — de la iniţiale cuvintelor turceşti ce dădeau numele
acestei formaţiuni: Kıbrıs Adası Türk Azınlığı Kurumu.
Nemulţumit fiind de activitatea desfăşurată de KATAK, Fazil Küçük împreună cu alţi lideri
precum Fadil Korkut, Negeati Misirlizade şi Negmi Avkiran aveau să se desprindă din această
formaţiune şi la 23 aprilie 1944 au format Partidul Naţional al Poporului Turc din Cipru (KMTHP,
provenindde la cuvintele Kıbrıs Millî Türk Halk Partisi). În 1949, KATAK şi KMTHP au fuzionat
formând Uniunea Naţională a Turcilor din Cipru.
La 18 octombrie 1950 este ales ca lider al comunităţii ortodoxe al grecilor din insulă
Arhiepiscopul Makarios al III-lea. În anul 1954, guvernul grec se adresează Naţiunilor Unite susţinând
dreptul la autodeterminare al tuturor naţionalităţilor care susţin în acest sens Ciprul. Acestei idei avea
să i se opună Turcia şi proiectul este respins de Naţiunile Unite.
La 1 aprilie 1955, în insulă începe să-şi desfăşoare activitatea EOKA (în greacă: Εθνική
Οργάνωσις Κυπρίων Αγωνιστών-Ethniki Organosis Kyprion Agoniston, însemnând Organizaţia de
luptă naţională a etnicilor Ciprioţi), o organizaţie susţinută de statul grec, care avea ca scop realizarea
cât mai rapidă a proiectului ENOSIS. Georgios Grivas, un fost general al statului grec este ales în
fruntea acestei formaţiuni. Ca model de a acţiona al acestei entităţi a fost luat modelul unei alte
organizaţii cunoscute sub numele de Irgun-aceasta, organizaţie secretă constituită de evrei pentru a-i
determina pe britanici să părăsească teritoriile Palestinei.
O dată cu constituirea acestei formaţiuni încep disputele între grecii care susţineau activitatea
ENOSIS şi cei care erau anti ENOSIS, iar la 29 august, la Londra, are loc o întâlnire cu reprezentanţii
statului grec la care este invitată să participe şi Turcia. La 15 octombrie avea să ia naştere formaţiunea
denumită Organizaţia de Rezistenţă a Turcilor (prescurtat TMT: Turk Mukavemet Teskilati). Scopul

71
organizaţiei era de a proteja viaţa şi bunurilor turcilor din Cipru, de a împiedica evacuarea turcilor din
insulă şi de a avea relaţii bune cu Turcia.
În 1958, planul MacMillan prevedea ca Ciprul să continuie să rămână parte componentă a
Regatului Unit Al Marii Britanii, însă Turcia şi Grecia se opun. În 1960 avea să se formeze Republica
Ciprului, dar fără ca această uniune să reziste, întrucât statul grec a dorit să alipească insula şi să
realizeze unirea. Începând cu anul 1967 au fost reluate atacurile grecilor din insulă. 15 mii de soldaţi
greci aveau să ocupe acest teritoriu. Pentru a împiedica acest lucru în anul 1974 trupele turceşti debarcă
şi ele în Cipru ocupând partea de nord pentru a proteja astfel minoritatea turcă de aici.

3.3. Formaţiunea statală autoproclamată din partea de est a Republicii Moldova

Transnistria (Republică Moldovenească Nistreană), regiune separatistă aflată de jure în

componenţa Republicii Moldova. Autorităţile separatiste ale RMN controlează teritoriul Republicii
Moldova aflate la est de râul Nistru44 cu excepţia a şase comune, precum şi municipiul Tighina şi două
comune la vest de Nistru.
Transnistria este privită la nivel internaţional ca o regiune a Moldovei, care şi-a declarat
independenţa sub numele de „Republica Moldovenească Nistreană”, cu capitala la Tiraspol. Acest
lucru a provocat declanşarea conflictului din Transnistria. Regiunea are o populaţie majoritar slavă,
care se teme de reunificarea cu România (dar are o majoritate română).
Conflictul secesionist din Transnistria a început în anul 1990, imediat după proclamarea
independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene.
La sfârşitul anilor '80, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de
perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional.
Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină
politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova,
clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii majorităţii şi introducerea
obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte
limbi decât cea română. Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte
spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordanţa cu noua politică s-a manifestat într-un
mod mai vizibil în Transnistria, regiune unde etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele

44
Raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol
72
urbane. Protestele faţă de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în
Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari.
Dacă încercăm sa facem o succintă relatare descriptivă a evenimentelor care au avut loc la
sfârşitul anilor '90 cu referire la apariţia problemei transnistrene, putem stabili că pe 2 septembrie 1990
a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a
adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova
a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din
stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu
guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.
Conştientizând bine potenţialul şi posibilităţile extrem de reduse pentru a depăşi cu forţe proprii
conflictul secesionist la scurt timp după izbucnirea acestuia, dar mai ales după încercarea la începutul
anilor ’90 de a-l soluţiona prin recurgerea la forţă, autorităţile moldoveneşti care s-au perindat la
guvernare au tins în permanenţă să-şi concerteze eforturile cu anumiţi parteneri externi interesaţi,
inclusiv printr-o implicare cât mai substanţială şi consistentă a acestora. După modalităţile de abordare
a strategiei de soluţionare, a mecanismelor folosite şi a conjuncturii politice, procesul de reglementare a
conflictului transnistrean poate fi divizat convenţional în două perioade mari: prima ar cuprinde anii
1992-2001; cea de-a doua – anii 2002-2009. În mod firesc, etapele respective au fost puternic marcate
de factorul subiectiv în persoana celor trei preşedinţi moldoveni care s-au aflat la cârma statului:
Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin, şi, respectiv, de liderul transnistrean Igor
Smirnov.
Totuşi, după ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră
posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice,
şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. Şi, la 21 iulie 1992 a fost semnat
un acord de încetare a focului. Însă, chiar şi după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului
separatist sprijin militar, politic şi economic, permiţându-i să supravieţuiască şi conferindu-i un anumit
grad de autonomie vizavi de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operaţional Rus
(ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean şi a
declarat că armata sa ar putea să ajungă la Bucureşti în două ore.

73
 Primele eforturi de soluţionare paşnică diplomatică a conflictului transnistrean prin
internaţionalizarea acestora au fost întreprinse chiar în toiul ostilităţilor de pe Nistru în primăvara şi
vara anului 1992. În pofida aşteptărilor mari, tentativele de antrenare a României, Federaţiei Ruse şi
Ucrainei în cadrul aşa-zisului mecanism al „celor patru” şi intenţia exprimată de preşedintele Mircea
Snegur într-o scrisoare adresată la 23 mai 1992 Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite
Boutros Boutros-Ghali de a sesiza oficial Consiliul de Securitate în cazul în care Federaţia Rusă nu va
înceta „actul de agresiune împotriva Republicii Moldova şi nu îşi va retrage forţele sale armate angajate
în conflictul din stânga Nistrului” , nu au căpătat o dezvoltare adecvată, acestea rămânând în esenţă la
stadiul de intenţii.
Internaţionalizarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean şi instituţionalizarea
durabilă a acestuia practic a început cu semnarea la Moscova la 21 iulie 1992 a acordului cu privire la
„principiile reglementării paşnice a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii
Moldova”, precum şi prin adoptarea în decembrie 1992 la reuniunea ministerială a Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Stockholm a deciziei privind instituirea unei Misiuni
speciale a CSCE în Moldova. Mecanismele de pacificare constituite în baza acordului menţionat, adică
Comisia Unificată de Control si aşa-zisele „forţe de menţinere a păcii” („aşa-zise” - pentru că acestea
nu corespund criteriilor general acceptate în plan internaţional), au contribuit la păstrarea regimului de
încetare a focului. Acestea, însă, s-au dovedit, în ultima instanţă, a fi ineficiente în sensul realizării
tuturor obiectivelor fixate în acord, în particular, vizând demilitarizarea Zonei de Securitate şi
asigurarea condiţiilor necesare pentru libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi persoanelor între cele
două maluri ale Nistrului . Regimul de la Tiraspol a menţinut în continuare în această zonă anumite
formaţiuni militare şi paramilitare şi a instalat noi puncte de control „vamal” şi „grăniceresc”, creând
astfel obstacole serioase în calea liberei circulaţii .
Negocierile moldo-ruse desfăşurate în perioada 1992-1994 cu participarea reprezentanţilor de la
Tiraspol în conformitate cu prevederile acordului din 21 iulie 1992 în vederea stabilirii statutului,
modalităţilor şi termenelor de retragere de pe teritoriul Republicii Moldova a formaţiunilor militare
ruse care au succedat fosta Armată a 14-a nu au dat rezultatele scontate. Acordul semnat la 21
octombrie 1994, după încheierea negocierilor de rigoare, care între altele prevedea „sincronizarea”
retragerii trupelor ruse cu procesul de reglementare politică a conflictului, a rămas buche moartă din
cauza refuzului Federaţiei Ruse de a-l pune în vigoare. Astfel, problema retragerii trupelor ruse din
regiune, concepută din capul locului ca fiind una strâns legată de conflictul politic dintre Chişinău şi

74
Tiraspol, nu şi-a găsit o soluţie adecvată în planul raporturilor bilaterale dintre Republica Moldova şi
Federaţia Rusă. Moscova nu s-a lăsat convinsă să-şi retragă trupele din Moldova nici în planul
diplomaţiei multilaterale, în particular, în cadrul OSCE/CSCE. Rusia a ignorat cu ostentaţie deciziile
adoptate în acest sens cu asentimentul său în cadrul OSCE/CSCE, inclusiv a documentelor summit-ului
de la Budapesta din decembrie 1994 al acestei organizaţii. Potrivit celor stipulate în deciziile
menţionate, trupele ruse urmau să fie retrase „în timpul potrivit, ordonat şi complet”, retragerea
Armatei a 14-a ruse şi identificarea unei soluţii politice pentru problemele părţii de est a Moldovei
(Transnistriei) fiind considerate drept „două procese paralele care nu se vor împiedica reciproc” .
În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruşi şi ucraineni au semnat un document care
conţinea premise pentru reunificare Moldovei într-o federaţie.
În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conţinea, până la acel
moment, cea mai detailată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta
mai prevedea staţionarea trupelor ruseşti pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.
Publicat iniţial în rusă, pe web site-ul ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens
promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa preşedintelui rus Vladimir Putin.
Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziţia nistreană care cerea statut egal pentru
Transnistria şi Moldova.
În memorandum se propunea crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară,
aleasă prin reprezentare proporţională. Toate legile trebuiau însă consimţite de senat, a cărui repartizare
era disproporţionată în raport de repartizarea populaţiei pe teritorii: 13 senatori aleşi de camera
inferioară federală, 9 de Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în
Transnistria locuieşte un sfert din populaţia republicii iar în Găgăuzia mai puţin de 4%.
Importante demonstraţii împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chişinău în zilele
următoare publicării propunerilor ruseşti. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea
memorandumului fără coordonarea organizaţiilor europene. O vizită a preşedintelui Putin în Moldova a
fost anulată. Într-o conferinţă de presă din 2005, preşedintele moldovean Vladimir Voronin a declarat
că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicţie cu
constituţia moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, şi nu permite staţionarea oricăror
trupe străine pe teritoriul său, în timp ce ţara nu poate să adere la alianţe militare. Moldova şi
memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht

75
din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia şi Occident a împiedicat semnarea unei declaraţii
comune la sfârşitul reuniunii.
În argumentarea acestui act au fost invocate exemple de federaţii reuşite. Cu referire la semnarea
acestui document s-a expus ideea că „trimiterea la faptul simplei existenţe a unor federaţii reuşite nu
oferă nici o valoare argumentelor federaliste şi nu poate convinge că singura soluţie este federalizarea
R. Moldova. Toate federaţiile au cunoscut războaie de secesiune, iar rezultatele lor au fost în funcţie de
raporturile de forţe între părţi. În SUA a învins nordul unionist împotriva Confederaţiei secesioniste,
pentru că dispunea de resurse economice, militare şi umane mai mari de trei ori la începutul războiului
şi de cinci ori spre sfârşitul războiului. Pe de altă parte, federaţiile reuşite sunt astfel tocmai pentru că
au fost respectate nişte principii fundamentale în momentul constituirii lor” 45.
Scriitorul şi eseistul Octavian Paler observa corect că nu există state naţionale care s-ar fi
transformat în federaţii.
Neconcordanţe fundamentale asupra împărţirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui
document.
În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iuşcenko a propus un plan în şapte puncte care
stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată şi alegeri libere. Prin
acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite şi Uniunea Europeană
şi RMN şi-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis şase noi
posturi vamale la graniţa ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene
şi ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă şi vecinii săi.
Republica Moldova, ca şi alte state sau organizaţii non-guvernamentale susţine că guvernul
separatist de la Tiraspol este autoritar şi nu respectă drepturile omului şi a acuzat regimul separatist de
arestări nejustificate şi tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internaţională. Potrivit lui
Claus Neukirch, şeful serviciului de presă al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, „nu
se poate vorbi de alegeri libere şi corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt
create condiţii adecvate pentru exprimarea opţiunii politice a alegătorilor”46.

45
Prezenta idee a fost prezentată în cadrul Conferinţei internaţionale Perspectivele soluţionării conflictului transnistrean
prin federalizarea Republicii Moldova, organizată de Institutul pentru Politici Publice la 6-7 decembrie 2002. Text plasat pe
http://www.contrafort.md/2003/105-106/578.html vizitat la 22 martie 2010.
46
Maia Metaxa: OSCE despre alegerile parlamentare din Transnistria, publicat pe www.BBC.ro, ediţia din 5 decembrie
2005
76
 Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administraţia RMN de incursiuni în satele
din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chişinău, unde există relatări despre arestări
nejustificate şi tortură.
Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.
Traficul de fiinţe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova şi Transnistria.
Conflictul transnistrean este, în primul rând, o derivată a intereselor geopolitice în regiune, fiind
declanşat cu sprijin din exterior imediat după destrămarea fostei Uniuni Sovietice şi declararea
suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova. Spre deosebire de alte conflicte interne, alimentate
de antagonisme etnice sau religioase, conflictul din raioanele de est ale Moldovei a fost şi rămâne
Eminamente politic. Similaritatea structurii etnice a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului este
un argument incontestabil în acest sens.
Mai mult, autorităţile moldoveneşti au promovat de-a lungul anilor politici concertate, orientate
spre respectarea deplină a drepturilor omului în raport cu minorităţile etnice, în conformitate cu cele
mai înalte standarde internaţionale. Organizaţiile internaţionale abilitate în domeniul drepturilor omului
au constatat, în repetate rânduri, că în Republica Moldova sunt asigurate toate condiţiile pentru
păstrarea identităţii culturale şi lingvistice ale minorităţilor etnice, inclusiv funcţionarea unui număr
mare de şcoli în baza limbilor minoritare şi utilizarea pe larg a limbii ruse, ca limbă de comunicare
interetnică.
Soluţionarea pozitivă a chestiunii găgăuze, cu acordarea unui statut special Găgăuziei, constituie
una din marile realizări ale politicii naţionale, care este un exemplu unic de soluţionare pozitivă a
conflictelor interne în spaţiul european în perioada post război rece.
Aceste evoluţii au determinat liderii separatişti să renunţe la exploatarea politică a factorilor de
ordin cultural şi lingvistic în cadrul procesului de negocieri, îndeosebi în condiţiile în care lipsa
democraţiei şi esenţa totalitară a regimului poliţienesc de la Tiraspol este o realitate cunoscută la nivel
internaţional.
Teritoriul controlat de separatişti, cu sprijin continuu din exterior, rămâne a fi unul dintre puţinele
locuri din lume unde partidele politice şi organizaţiile neguvernamentale sânt interzise, libertatea presei
şi opiniei inexistente iar drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, îndeosebi ale populaţiei
băştinaşe, încălcate sistematic şi în masă47.

47
Discursuri / Discursul domnului Andrei Stratan în cadrul sesiunii a 61-a a Adunării Generale a ONU (New York, 26
septembrie 2006)
77
 Totodată, în zona respectivă se înregistrează producerea ilegală a diferitor categorii de arme
convenţionale, inclusiv a celor interzise sau strict limitate de către regimurile internaţionale relevante
de control. Acest proces de înarmare şi militarizare continuă a regiunii are loc în pofida eforturilor
constante ale Republicii Moldova de a-şi reduce efectivele armate şi de a soluţiona conflictul
transnistrean, exclusiv prin mijloace paşnice, fără a renunţa la statutul său de neutralitate permanentă.
Pentru a avansa procesul de reglementare autorităţile moldoveneşti au realizat o serie de acţiuni
complementare48.
Astfel, la 22 iulie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la
prevederile de baza ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului. Proiectul de lege
prevăzut în controversatul „plan Iuşcenko” prevede transformarea Transnistriei într-o unitate teritorială
autonomă specială, în componenţa Republicii Moldova, statut asemănător cu cel al Găgăuziei. Legea
acordă Transnistriei dreptul de a a-şi soluţiona în mod independent problemele ce ţin de dezvoltarea
economică, socială şi juridică a regiunii, respectând totodată Constituţia şi legislaţia Republicii
Moldova. Organul reprezentativ al Transnistriei să fie Consiliul Suprem, care va adopta legi şi acte
normative cu caracter local, precum şi „Legea fundamentală a Transnistriei”, care nu trebuie să vină în
contradicţie cu Constituţia Republicii Moldova. Puterea judecătorească va fi este exercitată de
judecătorii şi organele de ordine, care sunt componente ale sistemului de instanţe judecătoreşti şi
organe de drept ale Moldovei.
Legea stabileşte că Transnistria are simbolurile sale, care se aplică alături de simbolurile
Republicii Moldova. Limbile oficiale în Transnistria sunt limba moldovenească, în baza grafiei latine,
limbile ucraineană şi rusă. Transnistria are de asemenea dreptul să stabilească şi să întreţină, în modul
prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, relaţii externe în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi
umanitar.
Conform legii, după îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea şi democratizarea regiunii
transnistrene, va fi desfăşurat procesul de negocieri pentru elaborarea în comun a unei legi organice cu
privire la statutul juridic special al Transnistriei, ce va constitui una din ultimele etape majore în
reglementarea juridică a diferendului transnistrean49.
Guvernul Republicii Moldova a adoptat, totodată, o serie de decizii care creează un sistem de
garanţii economice şi sociale pentru populaţia transnistreană, fapt menit să asigure integrarea uşoară a
cetăţenilor din aceasta regiune în sistemul economico-social al ţării.
48
Ibidem.
49
http://ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria vizitat la 10.06.2010
78
 De asemenea, au fost create condiţii pentru punerea în legalitate a companiilor transnistrene, prin
înregistrarea agenţilor economici din regiune pe lângă autorităţile constituţionale, ceea ce le permite
acestora să beneficieze de regimurile comerciale preferenţiale pe care Republica Moldova le-a stabilit
cu partenerii săi, inclusiv cu Uniunea Europeană.
Acest fapt a putut fi posibil datorita angajamentului comun al autorităţilor Republicii Moldova şi
Ucrainei de a securiza frontiera comună. De asemenea, desfăşurarea Misiunii de Asistenţă la Frontieră
a UE a facilitat procesul de cooperare între serviciile importante ale RM şi Ucrainei în scopul stabilirii
unui regim vamal unic şi unui control eficient al frontierei. Se presupune că această interacţiune
trilaterală va contribui la soluţionarea conflictului transnistrean.
Poziţia Republicii Moldova este susţinută de către mediatorii şi observatorii din cadrul procesului
de negocieri – UE, SUA, OSCE şi Ucraina, prin poziţia lor fermă, de nerecunoaştere a acestei farse.
Ineficienţa mecanismelor existente de menţinere a păcii impune necesitatea transformării lor într-
o misiune multinaţională de menţinere a păcii, cu mandat internaţional.
Şi, totuşi, rămâne actuală problema cu referire la faptul că Federaţia Rusă încă nu şi-a îndeplinit
obligaţiunile exprimate în cadrul Summit-ului de la Istanbul din anul 1999. Implementarea completă a
acestor decizii va facilita procesul de intrare în vigoare a Tratatului Adaptat cu privire la Forţele
Armate Convenţionale în Europa (Tratatul FACE).
Implicarea directă în procesul de negocieri a UE şi SUA, în calitate de observatori, de rând cu
OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina, în calitate de mediatori, inspiră un optimism plauzibil în soluţionarea
problemei transnistrene. Luaţi împreună, actorii internaţionali vizaţi dispun de potenţialul şi mijloacele
politice şi economice necesare pentru a contribui efectiv la reglementarea diferendului transnistrean în
baza unui compromis rezonabil, capabil să asigure un echilibru de interese geopolitice în această parte
a Europei.
Potrivit unor convingeri quasi-generale, diferendul transnistrean, spre deosebire de alte conflicte
„îngheţate” din spaţiul ex-sovietic, este unul mai puţin complex, acest fapt fiind de natură să asigure
relativ uşor identificarea unei soluţii adecvate în termeni cât se poate de restrânşi. Caracterul artificial
al acestui conflict inspirat din exterior, precum şi lipsa unor antagonisme de natură etnică sau
religioasă, constituie condiţii propice pentru elaborarea unor scenarii realiste de reglementare. În ciuda
anumitor deosebiri de mentalitate, precum şi a impactului negativ al ostilităţilor din anul 1992 asupra
conştiinţei populaţiei, oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului nu nutresc sentimente de
ură şi duşmănie unul faţa de altul. Moldovenii, ucrainenii, ruşii şi alte naţionalităţi de pe ambele maluri

79
– în majoritatea lor creştini ortodocşi, uniţi între ei prin rădăcini istorice adânci, legături de rudenie,
căsătorii mixte, prin cultură şi tradiţii comune – sunt în general compatibili şi capabili să trăiască în
pace şi bună înţelegere într-un stat unic. Mobilul comun al acestora este de a depăşi cât se poate de
rapid dificultăţile cotidiene care-i copleşesc şi de a avea o viaţă mai bună.
În virtutea caracteristicii „pozitive” a problemei transnistrene, prin care aceasta se distinge de alte
crize regionale similare, apar mai multe întrebări fireşti, dintre care două se cer de la sine: De ce
eforturile depuse pe parcurs de aproape două decenii în vederea soluţionării problemei transnistrene nu
s-au încununat de succes? Care pot fi planurile şi scenariile posibile de reglementare a conflictului
transnistrean?
Evident că problematica transnistreană a suscitat un viu interes din partea cercetătorilor ştiinţifici,
observatorilor şi analiştilor politici, unor prestigioase centre de analize şi studii strategice, exponenţilor
societăţii civile, lucrările cărora au fost folosite la elaborarea studiului de faţă.
Identificarea naturii „sindromului transnistrean” şi a adevăratelor cauze care au generat apariţia
lui este utilă şi necesară îndeosebi pentru cei implicaţi direct în elaborarea mecanismelor, planurilor şi
scenariilor adecvate pentru depăşirea acestuia. Evident că aceasta nu este un lucru uşor de făcut, având
în vedere implicaţiile politice şi controversele care se perpetuează de mai mulţi ani. Deseori nu doar
cetăţenii de rând, dar şi politicienii, în încercările de a dezvălui originile conflictului transnistrean, din
varii motive, confundă noţiunea de „cauză” cu cea de „pretext”. Astfel, unii consideră drept cauză
principală a apariţiei conflictului adoptarea în august 1989 a legii prin care limbii moldoveneşti pe bază
de grafie latină i-a fost atribuit statutul de limbă de stat.
O atare abordare poate fi contestată cu uşurinţă, fiind una simplistă şi stereotipizată. Este greu de
imaginat, bunăoară, că etnicii moldoveni, care constituiau majoritatea populaţiei malului stâng al
Nistrului, puteau să perceapă afirmarea rolului limbii lor materne în viaţa politică a societăţii drept un
fapt ce le contravenea intereselor lor şi că asta ar fi putut servi drept cauză de exprimare a
nemulţumirii, protestului sau chiar să ducă la o confruntare armată. Lipsite de temei sunt şi încercările
de a considera drept cauză a apariţiei conflictului refuzul conducerii politice a Moldovei din acele
timpuri de a acorda regiunii statutul de zonă economică liberă. Circumstanţele respective nu au fost
decât pretexte invocate de nomenclatura administrativă de pe malul stâng, care a văzut în tendinţele ce
se conturau în acea perioadă o ameninţare în adresa poziţiei sale dominante, pentru a provoca
escaladarea conflictului, moment culminant al căruia au fost evenimentele tragice din 1992.

80
 În realitate, adevăratele cauze ale apariţiei „conflictelor îngheţate” trebuie căutate în procesele
complexe care au avut loc în ultimii ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Este absolut evident faptul că
focarele de conflict pe teritoriile unor republici „rebele” au fost inspirate, stimulate şi utilizate de
centru, care era interesat să-şi păstreze controlul efectiv asupra tuturor republicilor unionale, utilizând
acest instrument pentru a contracara aspiraţiile fireşti ale acestora la suveranitate, libertate şi renaştere
naţională.
Încercările de a inocula idei despre „diferenţele civilizaţionale” dintre oamenii care locuiesc pe
ambele maluri ale Nistrului, despre necesitatea unui „divorţ civilizat” şi despre existenţa unui anumit
„popor transnistrean” sunt cu certitudine forţate, tendenţioase, artificiale şi departe de realitatea
obiectivă. Chiar dacă am admite existenţa unui anumit specific regional, populaţia de pe ambele maluri
ale Nistrului este compatibilă din toate punctele de vedere şi poate trăi în pace şi bună înţelegere într-un
stat democratic şi indivizibil care poate fi construit împreună.
Abordarea problemei Conflictul transnistrean reprezintă, probabil fără exagerare, cea mai grea
problemă moştenită din epoca sovietică de către Republica Moldova. Zdruncinând din temelie
societatea moldovenească de la sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut, „sindromul transnistrean” a
marcat deosebit de puternic viaţa social-politică a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea
independenţei de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său istoric. Timp de 20 de ani clasa
politică şi societatea civilă moldovenească s-a preocupat în mod firesc şi constant de problema
Transnistriei, mobilizând resurse umane şi materiale impresionante în căutarea unei soluţii adecvate50.
În pofida percepţiilor şi viziunilor diferite cu privire la cauzele şi natura diferendului
transnistrean, majoritatea absolută a populaţiei şi forţelor politice de pe ambele maluri ale Nistrului, cu
anumite excepţii, este profund interesată în depăşirea cât mai grabnică a problemelor generate de acest
conflict, deseori considerat ca fiind unul artificial şi absurd. Soluţionarea conflictului în cauză ar
contribui la depăşirea multiplelor probleme cu care se confruntă oamenii simpli de pe ambele maluri
ale Nistrului, deschizând, totodată, perspective noi pentru accelerarea dezvoltării social-economice şi
edificării unui stat modern, democratic şi prosper.
În eforturile sale, autorităţile moldoveneşti trebuie să mizeze în continuare pe un sprijin cât mai
larg din partea societăţii civile şi a forţelor politice, fără de care politica de reintegrare a ţării nu are
sorţi de izbândă. Ameliorarea continuă a situaţiei social-economice, ridicarea nivelului de trai al
populaţiei şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare
50
Prima / Analize / Dr. Ion Stăvilă, Ex-Viceministru al Ministerului Reintegrării al RM: Evoluţia Reglementării
Conflictului Transnistrean. Friedrich Ebert Stiftung. 12.10.2009.
81
europeană ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populaţia de pe malul stâng al
Nistrului, catalizând în acest mod tendinţele integraţioniste. „Va trece puţin timp, - după cum
mărturiseşte un exponent al opiniei publice din regiune, - şi în cazul în care în locul unei Basarabii
mizerabile pe celălalt mal al Nistrului locuitorii Transnistriei vor vedea o vitrină strălucitoare a Uniunii
Europene, conflictul moldo-transnistrean va începe să se soluţioneze de la sine”51.

Încheiere

CONCLUZII

S-a afirmat, la început, că scopul prezentei teze nu constă în avansarea vre-o unei soluţii în problema
de menţinere a ordinii internaţionale în societatea internaţională.

E evident însă, că discuţia dată a luat o direcţie definitivă şi că anumite prescripţii pot fо
interpretate în ea.

Succint voi încerca să relatez discuţia în cauză şi anume: S-a specificat necesitatea stabilirii
relaţiilor diplomatice între subiecţii dreptului internaţional, instituţiile de promovare a politicii
externe ale statului, procedura de stabilire a relaţiilor diplomatice, precum şi metodele de menţinere a
lor.

Şi anume, în primul rînd, relaţiile diplomatice pot fi stabilite între oricare subiect de drept
internaţional cu respectarea condiţiei de a fi recunoscut de jure şi să existe acordul de voinţă reciproc.

In al II-lea rînd, relaţiile diplomatice dintre subiecţii dreptului internaţional pot fi menţinute prin
diferite "forme diplomatice", de exemplu: misiuni diplomatice sau alte "echipe de legătură"; organizaţii
internaţionale atît regionale cît şi universale; conferinţe internaţionale; prin intermediul misiunilor
diplomatice ale sale situate în capitala, unde este dislocată misiunea diplomatică a statului care prezintă
interes; misiuni speciale; misiuni diplomatice ale statelor de bună relaţie; forma cumulativă. Reieşind
51
Ibidem.

82
din faptul, că misiunile diplomatice sunt formele cele mai nobile de menţinere şi promovare a
relaţiilor diplomatice, capitolul II-i conţine un studiu asupra modului în care sunt realizate etapele
acreditării misiunii diplomatice.

în I-1 rînd, s-a susţinut, că la baza acreditării misiunilor diplomatice stau: caracterul şi volumul
relaţiilor diplomatice existente între state; şi raportul de misiune în care sunt reglementate prin acordul
mutual: categoria misiunii diplomatice; structura misiunii diplomatice; dislocarea sediului misiunii;
localul misiunii diplomatic; dimensiunile personalului misiunii diplomatice, etc.

Şi odată cu perfecţiunea acestor două condiţii, misiunea diplomatică se consideră înfiinţată

indiferent de sosirea la post a şefului de misiune şi a personalului ei.

însă numai cu completarea personalului misiunii diplomatice, procesului de acreditare a

misiunilor diplomatice i se acordă caracterul final.

Deci, în al II-lea rînd s-a afirmat ordinea acreditării şefului misiunii diplomatice, priorităţile lui,
începerea şi sfîrşitul misiunii sale.

Etapele numirii şi admiterii şefului misiunii diplomatice sunt:

1. Selectarea candidaturii în funcţia de şef al misiunii.

2. Numirea persoanei selectate ca reprezentant al suveranităţii statului trimiţător în exterior.
3. Cererea de agrement.
4. Elaborarea actului de drept internaţional, ce determină scopul dat.
5. Declararea oficială în presă a numirii noului şef de misiune.
6. înmînarea scrisorii credinţiale şi paşaportului diplomatic noului şef de misiune de către şeful
statului acreditant.
7. Audienţa preventivă la Ministrul de Externe al statului acreditar în scopul de a transmite o
copie a scrisorii credinţiale.
8. înmînarea la ceremonialul oficial a scrisorii de acreditare şefului statului de reşedinţă.
Deci, din momentul înmînării scrisorii credenţiale şefului statului acrditar, şeful de misiune este
titular oficial al misiunii diplomatice, precum şi obţine calitatea reprezentantului superior al statului
acreditant în statul de reşedinţă.

83
 In al III-lea rînd, s-a specificat şi numirea membrilor atît personalului diplomatic cît şi a
personalului nediplomatic, precum şi s-a arătat acreditarea ataşaţilor militari, navali sau al aerului
similar cazului şefului de misiune.

Şi în final voi remarca, că căutarea unor concluzii care ar putea fi prezentate ca soluţii sau
sfaturi practice reprezintă un element denaturat, deoarece fiecare stat îşi are obiceiurile sale precum şi
practica sa diplomatică, care diferă de la un subiect de drept internaţional la altul reieşind din situaţia
politică, din starea social-economică, etc.

Importanţa practică a lucrării rezidă în posibilitatea creată pentru începătorii în cercetarea

acestei probleme de a-şi sistematiza ideile, părerile proprii în examinarea de mai apoi, mai
aprofundată a multiplelor aspecte ale înfiinţării posturilor consulare şi exercitarea activităţii consulare.

De asemenea, materialele lucrării pot fi utilizate şi de un cerc de cititori preocupaţi, studenţi şi

persoane interesate de dreptul diplomatic şi consular.

84