Ziua de 1 Mai, ziua internaţională a tuturor celor ce muncesc

De mic copil am participat la defilările de 1 Mai. Cum locuiam lîngă Sfatul popular (sau
în limba rusă sovietul) aveam voie să ne uităm pe fereastră la defilare. Tribuna acoperea
aproximativ jumătate din întregul unghi de vedere, dar noi eram totuşi mulţumiţi. O dată
m-am dus la unul dintre copiii vecinilor, pe strada principală, Republicii, dar cu toate că
se vedea mai bine, nu aveai loc de alţi vecini. Aşa că pînă la urmă tot acasă am ajuns. În
plus exista încă o atracţie. Cum coloanele mergeau dinspre stînga tribunei, dinspre teatru
spre gară, majoritatea oamenilor muncii reveneau prin spatele Sfatului popular, pe
bulevardul Lenin. Tribuna era păzită de miliţieni şi era toată din lemn, Exista tribuna
centrală, mai înaltă, unde se aflau cei mai buni dintre cei mai buni comunişti şi două
tribune secundare, una în stînga şi una în dreapta, mai joase. Întreaga tribună obtura
spaţiul din faţa Sfatului popular, între cele două străzi laterale. Ca să ajungi în tribună
aveai nevoie de o invitaţie. Tribuna era de obicei îmbrăcată în material roşu, în locul din
centru sus de tot erau portretele lui Marx, Engels şi Lenin. În faţa tribunei se aflau cinci,
şase fanfare (din care reţin): una de la Uzina de vagoane (sau vechea Astra), alta de la
Fabrica de strunguri Iosif Rangheţ, una de la Teba (o fabrică de confecţii) şi una de la
CFR. Se intona Internaţionala şi defilarea începea cu pionierii, apoi un bloc compact de
stegari cu steaguri roşii, apoi toate intreprinderile şi în final comunele din raionul Arad.
Era plin de baloane multicolore, unele erau lansate avînd atîrne ele lozinci. Se purta un
fluturaş de hîrtie rotund, prins cu un ac de gămălie la rever, pe care era o siglă colorată cu
1 Mai. Noi copiii eram mari amatori de aşa ceva. Se strigau lozinci, se purtau drapele,
ramuri artificiale cu flori sau doar flori. Se cîntau cîntece scrise special pentru această
sărbătoare. Din cînd în cînd apăreau dansatori de muzică populară. Băieţii din ciclul II
din şcolile medii (echivalentul liceelor) aveau cîteva demonstraţii de tip sportiv după care
părăseau piaţa bătînd din palme cu braţele orintate în sus. Şi fetele avea o manifestare
asemănătoare, echipamentul fiind confecţionat după acelaşi model de fiecare mămică.
Spre final defilau sportivii. Defilarea era încheiată de defilarea fanfarelor, ultima fiind cea
a CFR-ului. Tot centrul era poavazat cu drapele roşii şi tricolore, lozinci şi becuri
colorate. Un rînd roşu, unul tricolor. La fiecare stîlp de iluminat se aflau steguleţe. Pe

1
frontispiciul Sfatului popular se aflau portretele color ale Comitetului Central al PMR, în
frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. După tribună aveai voie să stai să te uiţi la defilare,
dar accesul în stradă era oprit de o sîrmă solidă, miliţienii nepermiţînd nimănui să treacă
spre stradă. Cam la un kilometru coloanele se dezmembrau, fiecare mergînd în drumul
său. Cei mai mulţi se opreau să asiste sau reveneau pe acelaşi parcurs, dar prin spatele
Sfatului, aşa cum am menţionat. De-a lungul traseului erau amenajate bufete în care se
pregăteau mici şi cremvuşti, bere suc şi apă minerală. Odată încheiată defilarea se formau
cozi lungi şi clasa muncitoate împreună cu ţărănimea mînca după cum putea să plătească.
Cremvuştii erau delicioşi, muştarul mult şi pîinea proaspătă. Dacă luai cremvuşti nefierţi
era şi mai ieftin şi nu trebuia să aştepţi. Majoritatea celor ce defilau şi erau din judeţ se
adunau în Parcul Copiilor unde mîncau, într-una dintre dăţi distrugînd aproape toată
iarba, spre indignarea autorului. În timpul defilării ne băteau la uşă cunoscuţi ce ve
văzuseră la fereastră şi voiau şi ei să vadă "defilarea". Din cele trei ferestre mari, primele
două erau veşnic ocupate. Ţin minte că o dată cineva m-a ţinut chiar cu picioarele
atîrnînd în gol, eu fiind aşezat pe pervaz. Astăzi ai fi fost amendat pentru aşa ceva. Nu am
observat niciodată vreun incident, tribuna era păzită naoptea de un miliţian, ziua era
supravegheată tot de miliţieni, ce nu ne lăsau pe noi copiii să ne jucăm prin ea sau să
urmărim repetiţiile.

După-masa aveau loc spectacole la Palatul Cultural, lumea avea liber şi în 2 Mai, ziua
tineretului. Cem mai mult ne bucuram dacă cele două zile cădeau lunea sau vinerea, astfel
că împreună cu duminica produceau un week-end prelungit. Să nu uităm că în acel timp
nu exista sîmbăta liberă nici măcar în Occident. La televizor era program tipic, 2 mai era
ca o zi de duminică. De 1 Mai se transmitea defilarea de la Bucureşti. La sate toate casele
trebuiau să arboreze drapelul naţional, instituţiile şi pe cel roşu al partidului cu secera şi
ciocanul.

La una dintre adunările de pionieri a trebuit să prezint o informare despre originea

sărbătorii. Am scanat cartea de Istorie a surorii mele. A fost o demonstraţie a muncitorilor
în Chicago, în ziua de 1 mai 1886. Poliţia a deschis focul, steagurile albe ale
demonstanţiilor fiind înroşite de sîngele provocat de răni. De acolo provenea culoarea
stegului proletarilor. Interesant că manifestaţia a avut loc în SUA.

2
O singură dată am participat la defilare, ca "sportiv" în timpul liceului. Am tremurat
aproape încontinuu, temperatura fiind undeva pe la 15-17 grade, noi în tricou, şort alb şi
bascheţi. După defilare, împreună cu alţi doi prieteni am plecat să explorăm zona
mlăştinoasă de la Bula, Micălacă III în prezent. Vînam tritoni. A doua zi eram bolnav,
imobilizat la pat. Apoi 1 Mai s-a sărbătorit pe stadionul UTA. Am manevrat nişte
steguleţe şi apoi am plecat. Exersasem cîteva săptămîni. În cele din urmă defilarea de 1
Mai s-a anulat, rămînînd doar ziua liberă. Internaţionalismul proletar a fost înlocuit cu
naţionalismul ceauşist. Evident el era în locul lui Dej, dar din garda lui Dej mai
rămăseseră cîţiva prin C.C. Apoi i-a debarcat şi ulterior a rămas doar EL şi ea.
Sărbătoare s-a aplatizat, după care a dispărut din conştiinţa poporului.