London Bible College - London School of Theology (5)

Sălile de curs ale şcolii variau ca mărime, dar cele mai multe dintre ele erau făcute doar
pentru aşa ceva. În afara capelei, existau patru săli la etaj şi încă una la parter. Tot la etaj
se afla dapartamentul Practical training şi un afişier imens cu orarul, grupele de seminar,
anunţuri referitor la cursuri şi examene. Era recomandabil să treci pe acolo şi să te
informezi cel puţin o dată pe săptămînă. În bibliotecă existau bibliografuri cu exemplare
din exemenele din anii trecuţi, aşa că puteai să îţi faci idee despre ce era vorba.
Examenele vechi nu erau secrete, ele schimbîndu-se mai mult în formă decît în conţinut,
dar cuvîntul de ordine era «Answer the question, don’t write everything you know on the
subject, or you’ll be downdgraded!» - mai greu de făcut asta în anul I. În anul întîi notele
contau doar pentru încadrarea în cel de-al doilea an la pass sau honor. Cel de-al doilea an
conta ca medie generală 30%, apoi ultimul an şi examenele finale. Cum nu îmi plăceau
examenele, nici să fiu sub stressul limbii engleze la un examen, am ales opţiunile cu
eseuri, lăsînd minimum de examene, adică VT, NT, Istoria Bisericii şi Teologie istorică.
Am renunţat şi la greacă, eliminînd astfel învăţarea unei limbi străine printr-o altă limbă
străină, la fel în anul II cu ebraica. Avînd în vedere că în anul I am avut o notă destul de
mică la Istoria Bisericii şi că voiam să predau acest curs la Oradea, am optat în anul II
pentru continuarea cursului cu Meic Pierce, proaspăt venit la LBC. Grupele de seminarii
erau de circa 8 studenţi, ce discutau pro şi contra unu subiect. Nu aveai seminar mai des
de două ori pe trimestru la acelaşi curs. Era deosebit de distractiv şi educativ, mai ales că
în proporţie de 70-80% subiectele de seminarii se regăseau în întrebările de la examene.
La examen şi la curs stăteai pe un scaun avînd în faţă o mică măsuţă de circa 0.7 mp. La
examen nu aveai ce să ceri colegilor tăi. Aveai nevoie de ceva ridicai mîna şi
supraveghetorul îţi dădea ce aveai nevoie sau te lăsa la toaletă dacă venea un alt
supraveghetor cu tine. Nu aveai voie să ai cu tine nimic în afară de pix, ceva de băut,
şerveţel, liniar. Primeai un caiet pe care îţi sciai numele şi puteai ataşa foi primite de la

1
supraveghetor. Nu exista examen de admitere, doar interviu. Cea mai mică sală de curs
avea cam 5 pe 6, iar cea mai mare se putea obţine prin rabatarea unuia dintre pereţii
despărţitori ce închideau două săli de circa 11 pe 5 şi 6 pe 5 metri. Era sala în care am dat
examenele finale, dar care în variantă "două săli mari" adăpostea cursurile de an. La
început am stat în ultimul rînd, dar destul de rapid m-am prins că dacă nu vreau să pierd
contactul cu plutonul, so tu spic, trebuia să investesc mai mult în participarea la cursuri.
Adică, am început să stau în primul rînd, să fiu mult mai atent şi să nu fiu distras de
activitatea celor din ultimul rînd care mai mult se distrau şi nu aveau de gînd să se
omoare cu învăţatul. Profii se puteau înţelege foarte bine, colegii erau mai greu de înţeles
datorită accentului, cel mai groaznic fiind cel de Birmingham. Am ajuns să iau notiţe
rapid şi bine, astfel că aveam colegi ce îşi aruncau ochii pe notiţele mele pentru că nu
puteau menţine ritmul, ce nu era foarte ridicat de altfel. Mai fiecare responsabil de curs,
prof adică, împărţea "hand-outs", adică o schemă a cursului predau, ce se regăsea în
bibliograful cursului din bibliotecă. Unii dintre ei (Derick Sheriffs, VT) foloseau over-
head projectors, alţii la limbi, ebraică şi greacă foloseau tabla. David Paine, decanul ce
preda greaca învăţa în fiecare vară cel puţin o limbă nouă. Ca să daţi seama de
competenţa profilor dau un singur exemplu: Derick Sheriffs, ce lucra în biroul propriu pe
două monitoare şi preda VT. La un moment dat pune un "transparent" pe OHP şi îşi
continuă explicaţiile verbale. Pe OHP era un fragment de scriere cuneiformă. După
aproximativ două minute de vorbit, timp în care se uita la noi, îşi aruncă privirea pe ecran
şi zice: "Sorry!" după care întoarce textul ce era up-side-down. Ne-am uitat unii la alţii şi
am zîmbit: putea să îl fi pus şi pe dos că noi tot nu aveam habar dacă scrierea cuneiformă
se citea de la dreapta spre stînga, invers sau vice-versa... Toţi profii ne spuneau pe
numele mic, şi ne adresam lor pe numele mic, aşa că am rămas cu toţii foarte
impresionaţi. Ulterior am aflat că în cancelarie erau nişte albume cu numele şi fotografiile
noastre, un mod foarte util de a-ţi apropia studenţii. În afara orelor de curs care erau în
număr de 12 pe săptămînă, număr ce era minim pentru învăţămîntul britanic, mai exista o
activitate cu caracter practic denumită «Trainig for leadership» în care toată şcoala se
întîlnea cu cîte o personalitate ce avea un cuvînt de spus în branşă. Nu exista examen
pentru această activitate, dar cu ea se cupla o alta ce făcea parte din aceiaşi zonă practică.
Într-un dintre primele zile din an în Student Center a avut loc un fel de «tîrg» al

2
activităţilor şi echipelor ce se ocupau de aşa ceva, a celor din anii II şi III. În afara orelor
de curs trebuia să iei parte la o activitate de genul împărţirii de broşuri creştine,
departamentul video, vizitării deţinuţilor la închisoare, clubului de predicat, activităţi cu
copiii, tineretul, ajutarea bătrînilor, ochestra şcolii, etc. Împreună cu Daniel Bulzan am
ales Video Team, astfel că am pus mîna pe tot ce exista într-un studio video şi am lucrat
tot ce ni se cerea. Nu uitaţi că era 1991 şi încă nu apăruseră camerele digitale. Am filmat,
am transmis în direct, am editat, etc, etc. În cele din urmă am făcut parte dintr-o echipă
împreună cu două britanice şi o chinezoaică şi am reuşit să facem un filmuleţ de 15
minute pentru Open Day. La scurgerea primului an de activitate bossul (ce avea la activ
un doctorat) de la Video Team m-a întrebat dacă nu vreau să rămîn încă un an. Era
interesant, erai privit cu admiraţie de colegi şi nu doar de ei, dar era o activitate ce în
ciuda avantajelor îmi lua prea mult timp. La finele primului an am retransmis concertul,
cu cea mai proastă cameră şi a ieşit nespus de bine. Nu vă plictisesc cu detalii tehnice.
Cert că din faza în care bossul urla la noi în căşti la prima înregistrare a ‘Freshers’
revenge’ că nu făceam distincţie între close-up şi ne tremura camera, a ieşit spotless.

Unul dintre cele mai interesante cursuri la LBC a fost Communications cu Mark Greene,
un evreu american convertit la creştinism, ce lucrase la New York în „avertising” şi ce
avea un mod deosebit de a-şi ţine cursul. Începea de cele mai multe ori cu un hit sau cu
un material ce se viziona pe monitor color. Ne atrăgea atenţia şi îţi punea la încercare
spiritul de observaţie. Ne şoca, ne scotea din tipare, ne provoca să gîndim şi ne ducea cu
un pas mai departe de ceea ce eram cu toţii obişnuiţi să reacţionăm. Era omul total.
Conrad Gempf a fost un alt prof, tot american. El ne-a făcut să simţim ceea ce înseamnă
LBC prin modul scos din tipare de a preda şi a reuşit să ne pună pe gînduri. Toată şcoala
ştia că dădea foarte greu note bune avînd zicala: „C+ dacă ai reprodus ceea ce este în
curs, B dacă ai venit cu ceva nou şi A dacă m-ai făcut să mă întreb „Cum de nu mi-a
venit mie idea asta?” Am avut avantajul să fiu în acelaşi „fellowship group” cu el, ceea
ce îmi atrage atenţia şi asupra acestui aspect nemaiîntîlnit prin România. Fellowship
group era un termen generic dat unei activităţi ce era focalizată în jurul unei grupe foarte
variate de studenţi, din toţi anii, de la toate cursurile, de toate vîrstele, personal didactic
şi administrativ. Toată lumea participa. Lunea era ziua cînd luai masa în acest grup la

3
cantină şi toate cursurile erau programate în aşa fel încît să poaţi fi de faţă. În funcţie de
planificarea la masă, seria I sau II, aveau o activitate de o oră, înainte sau după masă, ce
consta în sport, jocuri, o excursie scurtă, un subiect de discutat, practic orice. Nu cadrul
didactic era şeful grupului. La noi a fost una dintre studentele de anul II, Kate Vine. Într-
una dintre întîniri le-am povestit cum fusese viaţa sub regimul comunist. Îi vedeam că fac
eforturi să înţeleagă. Erau şocaţi. Dar de cele mai multe ori era o activitate în care scăpam
de stressul adunat datorită studiului academic şi a statului în bibliotecă. Îmi aduc aminte
că în şcoală era interzis fumatul şi consumul deci şi introducerea de băuturi alcoolice.
Prietenul meu din Londra, John Varrall tocmai ieşise la pensie şi adusese pentru
petrecerea de ieşire la pensie de la Greenwich Maritime Museum cîteva sticle de vin alb
din România. Am întrebat dacă le-ar place o oră românească şi am primit permisiunea de
la conducere să introduc două sticle de 700 ml în şcală fără tam-tam. Ne-am strîns în
biroul profului, am aduc cîteva albume româneşti, am pus un disc cu cîntece româneşti,
Balada lui Porumbescu, Rapsodia română a lui Enescu, valsul lui Iovanovici şi am băut
vin din pahare de plastic. La 14 oameni aşa că nici nu s-a simţit! Făceam glume pe seama
celor ce ar deschide uşa găsindu-ne la o părtăşie de băutură aprobată de conducere! Cu
acelaşi grup ne vedeam o dată pe săptămînă să ne rugăm împreună dimineaţa pentru cele
mai importante lucruri. Toate activităţile erau „obligatorii” dar niciodată cînd am lipsit nu
a venit cineva să te întrebe unde ai fost şi ce ai făcut. Iată de ce după ce am început să
predau în sistemul românesc la Oradea am şocat să descopăr că şcoala de aici era un fel
de Treblika baptistă.

La jumătatea trimestrului al doilea am făcut cunoştiinţă cu Max Terner, ce mai avea un

PhD în fizică şi preda un curs de NT. Pentru prima dată mi s-a părut că am dat de un
teolog adevărat. Mitralia cu argumente şi date, aşa că din înfruntarea cu el nu puteai să
ieşi viu. Am constatat pe pielea noastră cînd la unul dintre primele cursuri m-a bombardat
pe mine şi pe Tavi Baban cu argumente. A fost o discuţie atît de susţinută ca un adevărat
schimb de focuri cu replici de o parte şi de alta. În final a răsuflat uşurat şi noi am încetat
să îl atacăm. Colegii rămăseseră interzişi aşteptînd finalul. Parcă nu înţelegeau despre ce
era vorba. Englezii erau reţinuţi şi le era frică să nu greşească cu ceva. Noi nu aveam
complexele astea. Aveam de alt soi! A doua zi Max m-a prins pe coridor şi mi-a atras

4
atenţia să nu îmi fie frică că nu a avut nimic personal cu mine, aşa reacţiona el. I-am spus
că am înţeles despre ce era vorba, aşa că nu e nici o problemă. Să fi îndrăznit aşa ceva în
România, mai mult ca sigur că eram picat din oficiu la examenul lui. Ei, n-am picat, am
luat –A la eseu. Totuşi, după un an de zile, doar la cursul de Etică a lui Graham
McFarlane studenţii britanici au exclamat: „Wow, doar acum pot spune că merită banii ce
i-am dat pe taxe!” într-adevăr, era primul curs de teologie care se adresa şi inimii, în care
proful se făcea vulnerabil şi înţelegea prin ceea ce treceam noi ca studenţi. Aşa prof mai
rar sau deloc!