Faliţii

În epoca comunistă în oraşul şi mai apoi în "muncipiu" Arad au existat cîteva figuri
memorabile care îşi făceau veacul prin centru. Erau neobişnuiţi prin ceea ce făceau, cum
arătau şi cum vorbeau. Nu mai spun despre "ce" vorbeau. Personajele acestea mi-au
marcat copilăria, adolescenţa şi ce a mai urmat după. În ceea ce urmează voi încerca să
descriu cîteva dintre ele. Totuşi nu o să vă plictisesc prea mult, epoca aceasta fiind de
mult apusă, apoi mă voi îndrepta spre faliţii epocii noastre.

1. "Avocatul"

Erau vremuri destul de grele, dar alimentele de bază erau relativ ieftine. Salariile erau
mici, chiriile la fel. Existau foarte puţine autoturisme particulare şi nici unele instituţii nu
avea aşa ceva. Personajele importante se deplasau cu trenul, oamenii de rînd cu
tramvaiul, autobuzul sau bicicletele. Erai destul de înstărit dacă aveai o
motocicletă. Miliţia era spaima oricărui cetăţean, iar atunci cînd în centru s-au instalat
semafoare cu gheretă şi mai apoi s-au desenat zebre, nimeni nu îndrăznea să taverseze pe
altă culoare decît cea verde şi prin alte locuri. Fluierul miliţianului întruchipa ruşinea
comunistă. În acest mediu foarte bine definit, cu limite clare îşi ducea viaţa un personaj
real, rupt parcă de realitatea citadină comunistă. Numele său era "Avocatul".

Acestui bărbat i-aş fi dat cel puţin cinci zeci de ani, dacă nu chiar mai mult. La
aproximativ 1,75, subţire şi veşnic cîrcojat sub greutatea unui rucsac kaki ce-i atîrna
mofluz pe spate, cu faţa închisă la culoare, fără să fie ţigan însă, îşi făcea veacul pe
la intrarea în Sfatul Popular. Cam totdeauna purta un balonzaid mototolit şi soios, capul
fiind acoperit cu o şapcă de o culoare nedefinită, perfect asortată cu trendul personal. Nu
mai vorbesc despre pantaloni şi pantofi care se înscriau în aceleaşi caracteristici. Nu
vorbea româneşte prea bine, în schimb îl auzeai vorbind ungureşte fără probleme. Am
decis că trebuie să fie ungur. I se spunea "Avocatul". Noi copiii nu îi spuneam în nici un
fel. Destul de des era alungat de miliţianul de la intrarea în Sfatul Popular, dar de cele
mai multe ori reuşea să intre împreună cu cetăţenii care aveau ceva de rezolvat acolo sau

1
pur şi simplu înşela vigilenţa organului de pază. Cu asta se ocupa, adică aborda oamenii
care intra sau ieşeau din clădire şi încerca să le rezolve problemele. Îi vîna citindu-le
body-language-ul. Erai dezorientat, eventual nehotărît sau cine ştie, dacă aveai curajul,
indignat, el te aborda. Dacă te convingea că ştie cum, unde, cu cine şi ce să faci, făcea şi
el ceva: îşi dădea jos rucsacul pe care îl deschidea rapid şi scotea de acolo o foaie de
hărtie, o călimară şi un toc cu peniţă. Apoi îţi scria o "reclamaţie", o "petiţie" sau ce
credea el că îţi va rezolva problema. De cele mai multe ori îl însoţea pe petent, reclamant,
protestatar, în clădire, explicîndu-i organului că e împreună cu "tovarăşul" din faţa sa pe
care îl arăta cu degetul spre a evita orice confuzie sau interpretare. De pe urma acestui fel
de servicii se alegea cu cîţiva lei. Cîteodată avea clienţi, mai ales dintre cei sfioşi veniţi
de la sat, alteori şoma. Îl mai găseai odihnindu-se sau observînd eventualii clienţi pe o
bancă în parc sau chiar în faţa Sfatului.

Tot în faţa Sfatului erau şii două rasteluri de biciclete, unori capacitatea acestora fiind
depăşită de "oamenii muncii" ce traversau parcul şi mergeau la ştrand. Rastelurile aveau
o tablă albastră pe care scria că tariful de "parcare" era de 50 de bani, dar nu mai ţin
minte pentru cît timp. Lipit de peretele Sfatului era un scaun (luat de pe Malul Mureşului)
unde stătea paznicul, un tip solid spre gras, cam tot de vreo 50 de ani, cu piciorul drept
amputat. Se deplasa în cîrje şi se făcea că păzea bicicletele. Avea chiar o banderolă, deci
era o slijbă oficială. Apărea în fiecare zi, cu mici excepţii şi pleca pe la ora 4-5 cînd
activitatea de la Sfatul Popular înceta. Vara mai rămînea datorită celor ce mergeau la
ştrand, astfel că percepea mai mulţi bani. "Avocatul" îi vîna perioadele de absenţă din
post, astfel că se auto-instala paznic şi percepea taxa, admonestîndu-i pe cei ce voiau să o
eludeze. Chiar fugea după cei răi platnici, aceştia scăpînd doar după ce încălecau pe
mijlocul de locomoţie şi pedalau zdravăn. Conflictul viza paroxismul cînd cei doi paznici,
cel profesionist şi cel amator se întîlneau şi viza uzurparea funcţiei sau deturnarea de
fonduri.

"Avocatul" era căsătorit sau trăia în concubinaj cu o femeie ce părea mai tînără, dar avea
o faţă foarte chinuită. Avea cîţiva copii, din care îmi amintesc doi băieţi mai mici ca mine
şi o fetiţă în cărucior. O dată eram la una dintre alimentarele din centru ce avea raioane
separate. Băieţii (îmbrăcaţi în stilul tatălui, la fel de murdari) îi cereau tatălui să le

2
cumpere ciocolată. Priveau la bunătăţile expuse şi îl rugau pe tatăl lor cu nişte voci ce ar
fi stîrnit mila şi celui mai insensibil bărbat. "Tati, cumpără-ne şi nouă ciocolată!" "Nu
este ciocolată, băieţi!" Dar cum băieţii insistau, văzînd că nu are şanse să scape,
"Avocatul" se adresă vînzătoarei pe tonul ferm al unui client dispus să cumpere:
"Ciocolată cu 1 ban aveţi?" Cea mai ieftină, fiind cea mai mică, era ciocolata Pitic, cu
lapte. Una era 25 de bani, dimensiunile ei fiind de 2 cm pe 1 cm, cam cît o pătrăţică
(dreptunghiulară) dintr-o ciocolată normală. Erau şi alte dimensiuni, cu un ambalaj
identic, dar aceasta era cea mai mică. Ambalajele erau de culoare maro, albastru şi verde,
cea mai mare avînd 50 de grame

. "Nu avem", răspunse

vînzătoarea, aşa că "Avocatul" se întoarse spre băieţi spunîndu-le: "Aţi văzut că nu este?"
O rezolvare rapidă şi definitivă a problemei. Ştia ce să le spună şi cum. Nu avea bani de
aşa ceva.

Nu am ştiut niciodată unde locuieşte "Avocatul". Vecinii mai în vărstă se uitau după el a
mirare şi compătimire, iar cînd dispărea din raza vizuală că făcuse cîndva dreptul, era un
tip foarte inteligent, dar "înnebunise". La acea vreme "înnebunirea" putea fi orice: un

3
episod psihotic, o întemniţare dispusă de regimul comunist, o depresie sau o decepţie în
dragoste. Îl vedeam aproape zilnic, dar după un timp a dispărut, probabil că se mutase
altundeva sau cine ştie, decedase.