Glas de clopot

Se tânguia un clopot din turla lui de lemn,

Şi-adâcu-i glas, ca unda, se-mprăştie departe,
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.

Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,

Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi se-ntrebau ce este:
- Ce mort la miezul nopţii purtat e la amvon?!…
Aprinseră opaiţi miloasele neveste
Şi prinseră să plângă cu-a clopotului zvon.

Iar glasul de aramă aci parcă tuna,

Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aci murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă se-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.

Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,

Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n dor se desluşeau.

Nedumeriţi, o vreme sărmanii poporeni

Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară,
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.

Şi-n van năucul clopot din turla lui de lemn,

Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte:
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-i îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turlă

II

Treziţi-vă, voi toţi cei vii, din somnul

Întunecat şi greu de suferinţă.
Spre voi doar strig şi, plin de sârguinţă,
Spre voi mă-drept acum, şi nu spre Domnul.
Cu limba mea de lacrimi tulburată
Nu-s vestitorul Paştelor deşarte,
Când voi cei vii trăiţi aşa departe
De viaţa dreaptă şi adevărată !

Căci nu chem încă morţii din morminte

- Ei au să-şi aibă ceasul învierii –
Dar cine-i astăzi solul mângâierii
În bezna-ntinsă pururi înainte ?

Voi nu cunoaşteţi legile vieţii,

Sau le călcarăţi, silnici, în picioare.
Voi sub obroc închideţi sfântul soare,
Să nu vedeţi lumina dimineţii.

Voi puneţi stavili şi opriţi izvorul,

Dar floarea voastră stearpă se usucă…
Căci tot ce-aveţi e numai o nălucă
Şi-n voi se surpă însuşi viitorul.

Copii orbiţi şi rătăciţi ai firii,

Treziţi-vă din somnul de păcate…
Doar pentru voi mă zbuciumă şi zbate
Cumplitul braţ al deznădăjduirii.

III

De-atâta vreme stăruie păcatul

Pe pângărita, stoarsa voastră humă,
Ca un amarnic, greu talaz de spumă,
Ce-năbuşă, otrăvitor, uscatul.

Sporind , tăcută, Ura, ca o undă,

S-a revărsat şi v-a cuprins haină,
Şi-ngreuiata, lunga voastră vină
Tot mai adânc vă trage şi v-afundă.

Dreptatea-ntoarse, cruntă, sfânta-i faţă,

Şi Mila,-nceruri alungată, plânge,
Căci fărdelegea nu vă mai răsfaţă
Pe braţele-i mânjite-n veci de sânge.

De pretutindeni vin jeliri de moarte,

Doar le sugrumă hohote şi glume…
În cântec şi ciocniri de cupe sparte,
Ca-n Babilon, se prăbuşeşte-o lume.

Dar voi molateci vă lăsaţi pieirii,

Şi nici măcar nu vreţi să ştiţi, făţarnici,
Că din vârtejul anilor amarnici
Se hotăreşte clipa răsplătirii.
Deschideţi ochii, conteniţi desfrâul,
Izbăvitorul poate că s-o naşte
Şi nu va curge sângele ca râul…
Luaţi seama toţi, osândă grea vă paşte!

Nu mai clădiţi palate de dezastre,

Nici temniţi strâmte, reci şi-ntunecate,
Ci-n sârg duraţi din sufletele voastre
Un larg şi cald lăcaş de bunătate.

La temelie puneţi toţi dreptatea,

Şi-o neclintită, trainică iubire,
Să-l înălţaţi mai larg decât cetatea,
Pe toţi să-ncapă, fără osebire!

Să fie leagăn tuturor şi vatră.

Nu capişte bogată, dar păgână.
Şi-n loc de idoli, chipuri reci de piatră,
Ciopliţi în vremuri fapte, să rămână.

Ca vrajba-n veci să nu-i mai treacă pragul,

Sus, la altarul unde toţi se-nchină,
Luminătorii neamului să vină
Să păstorească numai cu toiagul.

Din ale voastre suflete mai bune

Duraţi locaşul lumii viitoare –
Obştesc liman, ce pururi să răsune,
De-a muncii drepte sfântă sărbătoare.

Adăpostiţi sub el pe veci s-or strânge

Răzleţii fraţi din gheara dezbinării,
Şi-n blânda-I pază nimeni n-o mai plânge
Pe tot cuprinsul fericit al ţării!
Amin.